Complicatiile copilului cu tulburari de comportament

Cu scopul de a ajuta copiii cu tulburari psihice nediagnosticate, cercetatorii au

emis joi o lista cu 11 semne de avertizare usor de recunoscut. Lista doreste sa ajute parintii,
educatorii si profesionistii din domeniul sanatatii sa identifice copiii care au probleme
comportamentale si emotionale.
Cele 11 semne de avertizare isi propun sa reduca decalajul dintre numarul de copii care
sufera de boli mintale si numarul celor care primesc tratament. Studiile indica faptul ca trei
din patru copii cu tulburari de sanatate mintala, inclusiv tulburarile de atentie, de alimentatie
si tulburarea bipolara, nu primesc ingrijirea de care au nevoie.
Parintii care observa oricare dintre aceste semne la copilul lor ar trebui sa il duca la un medic
pediatru sau la un specialist pentru o evaluare psihiatrica.
Cercetatorii spera ca aceasta lista va ajuta parintii sa distinga intre comportamente normale
tipice copilariei si bolile mintale reale.
“Multe persoane nu isi pot da seama daca copilul lor are intradevar o problema”, a afirmat
Dr. Peter S. Jensen, profesor de psihiatrie.
Identificarea timpurie a unei tulburari psihice va permite copiilor sa primeasca tratamentul
mai repede, ceea ce va spori eficienta acestuia. In cazul unor copii, trec pana la 10 ani de la
momentul in care au aparut primele simptome si momentul in care primesc tratamentul
adecvat.
Lista a fost publicata miercuri, 28 noiembrie si a fost realizata dupa ce cercetatorii au
analizat studii de sanatate mintala in care au fost implicati mai mult de 6000 de copii. Autorii
listei
s-au asigurat ca simptomele de pe aceasta ar putea fi identificate in cazul celor mai multi
copii care au anumite tulburari de sanatate mintala.
Cele 11 semne de avertizare sunt:

 Copilul este foarte trist sau retras pentru doua sau mai multe saptamani
 Copilul incearca sa se raneasca, are tendinte suicidale si face planuri in acest sens
 Teama coplesitoare fara niciun motiv, o inima care bate repede si o respiratie rapida
 Copilul se implica in batai, foloseste o arma sau doreste sa raneasca alte persoane
 Copilul are un comportament ce nu poate fi stapanit, ce il poate rani pe el sau pe cei din jur
 Nu mananaca, vomita sau foloseste laxative pentru a slabi
 Griji si frici intense ce interfereaza cu activitatile de zi cu zi
 Dificultate extrema de concentrare, care poate cauza probleme la scoala
 Folosirea repetata a drogurilor sau alcoolului
 Modificari severe ale dispozitiei, care cauzeaza probleme in relatii
 Schimbari drastice in comportament sau personalitate
Aceste semne constituie “profile” ale unor tulburari de sanatate mentala si nu
diagnostice specifice. Pentru diagnostice exacte, parintii trebui sa ceara ajutor medicului
specialist.
Atunci cand au proiectat lista, cercetatorii au dorit sa o pastreze conservatoare pentru a evita
alarmarea parintilor. Aceste semne nu vor fi evidente in cazul fiecarui copil care are o
tulburare psihica. Din cei 15% dintre copiii care sufera de boli psihice, profilul se va plia pe
aproximativ 8% dintre acestia, a explicat Jersen.
 Tulburările de comportament la copii, numite și “tulburări de comportament
perturbator”, se referă la copiii cu probleme sociale, aceștia încălcând legile și comportându-
se într-o manieră anti-socială. Tulburările de comportament la copii se pot identifica numai
dacă aceștia suferă de simptome mai mult de 6 luni.

În funcție de fenomenologia clinică, tulburările de comportament se clasifică în (Ghiran,

1991):

• Neepisodice:

 - neascultarea;
 - agresiunea;
 - minciuna;
 - furtul;
 - fuga;
 - vagabondajul.
• Episodice:

- inhibiţie:

 mutismul;
 narcolepsia;
 catalepsia;
 cataplexia.
- dezinhibiție:

 disconfort: primar - epileptic, instinctiv; secundar - impulsiv; acting-out.

- reacții episodice.

Există patru ipostaze care duc la tulburări de comportament - de aici patru categorii de
tulburări de comportament (Ghiran, 1991):

• Tulburări de comportament de tip criză bio-psiho-socială. Această categorie de tulburări

comportamentale sunt numai expresia trecerii prin starea de criză. Ele sunt raportate la
anumite etape critice de vârstă.

• Tulburări de comportament de tip carențial care sunt determinate de carențe afective sau
materiale. Carențele, indiferent de natura lor, duc la insuficiențe care nu le satisfac copiilor în
cauză nici măcar trebuințele elementare. Aceste insuficiențe determină tulburări de
comportament.

• Tulburări de comportament de tip sociopatic. În acest caz, comportamentul deviant își

are originea într-un eveniment extrafamilial cu influențe asupra individului.

• Tulburările de comportament pot apărea ca simple simptome în cadrul unor tulburări

psihice mult mai complexe.

Dintre tulburările de comportament neepisodice fac parte comportamentul agresiv,

neascultarea sau tulburările de tip opozant și minciuna.
• Comportamentul agresiv

Comportamentul agresiv rămâne stabil din copilăria mică și pe perioada vieții adulte și este
una din cele mai invariabile trasături umane. Copiii agresivi au o probabilitate mare să devină
adulți agresivi, care se angajează în abuz fizic și comportamente în afara legii. Pot fi necesare
intervenții timpurii, eficiente pentru a schimba această traiectorie. Cei ce profesează confundă
adesea furia cu agresivitatea, deoarece frecvent apar împreună. Furia este o emoție, pe când
agresivitatea se referă la angajarea în acțiuni fizice sau verbale. O persoană poate fi furioasă
fără a manifesta agresivitate și, de asemenea, poate să se comporte agresiv, fără a fi furioasă.
Agresiunea este tendința spre comportamente încărcate de reacții brutale, distructive și de
atacare.

Putem vorbi despre două tipuri de agresiune:

a) agresiunea care vine dintr-un sentiment de ură și este asociată cu aceasta (trebuie să țină
seama, în acest caz, că în spatele sentimentului de ură există o anumită stare de
conflictualitate care generează tensiune psihică; astfel, redusă tensiunea psihică);

b) agresiunea care izvorăște din tendința pulsională a individului (de această dată, avem de-a
face cu un copil cu o structură dizarmonică, înclinat spre rău, care chiar simte bucurie atunci
când face rău).

Agresiunea poate fi cauzată și de unele idei delirante sau de anxietate. Nevroticii

agresionează total, pentru a nu fi ei agresionați. La copiii cu agresivitate reactivă, emoțiile de
furie determină comportamentul agresiv. Frecvent, copiii agresivi sunt clasificați fie ca având
Tulburarea Opoziționismului Provocator (ODD), fie tulburare de conduită (CD). Majoritatea
criteriilor pentru CD implică comportament agresiv îndreptat spre oameni, animale,
proprietăți. Majoritatea simptomelor acestei tulburări-CD-pot avea repercusiuni legale.

ODD este un pattern comportamental caracterizat prin neascultare, negativism, provocare și

opoziție față de autoritate. S-a constatat că diagnosticul de tulburare de conduită corelează cu
un anumit profil de personalitate al tatălui biologic (comportament antisocial, antecedente
penale, suspendări de la școală, tulburare de personalitate de tip antisocial) și cu condamnări
pe linie criminalistică ale rudelor biologice.

• Tulburări de tip opozant

Principala caracteristică a tulburărilor de tip opozant este comportamentul negativist,

neascultător și chiar dușmănos al copilului în raport cu persoana ce reprezintă autoritatea.
Copiii se înfurie rapid, se ceartă cu adulții, se opun activ regulilor, dau vina pe alții pentru
propriile lor greșeli, sunt impulsivi și iritabili.

Aceste comportamente sunt evidente în relația cu persoanele adulte apropiate sau cu copiii de
aceeași vârstă. Studiile arată că unii copii care prezintă tulburări opozante au și deficite la
nivelul performanței școlare, fapt explicat prin tendința lor de a nu îndeplinii sarcinile
școlare.

Criteriile tulburării de conduită socială cu comportament de tip opozant (ICD-10) și ale

tulburării opoziționismului provocator (DSM-IV) sunt următoarele:
 Copilul în cauză are crize de furie neobișnuit de frecvente sau intense (se enervează repede);
 Se ceartă adesea cu adulții;
 Se opune des ori în mod activ indicațiilor sau regulilor adulților sau refuză să le urmeze;
 Îi agresează deseori pe alții în mod intenționat;
 Îi învinuiește pe alții pentru propriile greșeli sau propriul comportament inadecvat;
 Deseori este iritabil sau se lasă ușor enervat de ceilalți;
 Uneori este coleric și plin de resentimente;
 Deseori este ranchiunos sau răzbunător.
Diagnosticul unei tulburări de comportament de tip opozant ar trebui luat în
consideraţie numai în cazul în care pattern-urile comportamentale prezintă o mare frecvență
de apariție și consecințe de amploare, în comparație cu cele observate în mod tipic la copiii
de aceeași vârstă și în cazul în care sunt afectate domeniile familial, social sau școlar.

Simptomele asociate acestui tip de comportament sunt:

• probleme de interacțiune cu copiii: se sustrag cerințelor, încalcă regulile în grupul cu copiii

de aceeași vârstă;

• tulburări de comportament agresiv-antisocial, care se pot dezvolta în adolescență;

• tulburări hiperchinetice;

• deficite la nivelul performanțelor școlare;

• tulburări emoționale, îndeosebi depresive.

Tulburările de comportament de tip opozant debutează în copilăria timpurie, cu crize

puternice de furie, negativism și refuz; în adolescență, la aproape jumătate din acești copii
problemele pot dispărea, iar restul vor dezvolta un comportament antisocial. La vârsta școlară
mică sau mai târziu, acești copii vor fi evitaţi de cei de aceeași vârstă și în același timp ei
prezintă un risc crescut de a avea eșec școlar.Principala cauză a acestui tip de comportament
se referă în consistență în educație și nivelul redus de control din partea părinților.
Comportamentul agresiv al copiilor corelează cu anumite caracteristici familiale ca: venituri
reduse, nivel educațional scăzut al părinților și lipsa sprijinului social din partea
comunității.În terapia tulburărilor de comportament opozant se vor utiliza demersuri centrate
pe copil, ce au ca scop diminuarea tulburărilor opozante și demersuri centrate pe familie, în
vederea modificării condițiilor familiale care mențin simptomatologia copilului. Eficiența
terapiei făcute cu părinții acestor copii a fost dovedită prin studiile realizate cu copii cu vârste
cuprinse între 3 și 8 ani. Deoarece în cazul tulburărilor de tip opozant sunt afectate mai multe
domenii ale vieții, este necesară o terapie multimodală care să combine mai multe forme de
intervenție.

• Minciuna

Minciuna - este un act psihosocial, o simplă opțiune nonconformistă între realitate și ficțiune,
o abatere deliberată, conștientă de la sistemul de corespondente social admise între realitate și
anumite forme de exprimare. Pe plan psihic, minciuna este un act de comportament deosebit
de complex, care trebuie evidențiat, elucidat și apreciat în contextul tuturor factorilor de
personalitate și în funcție de vârsta psihică și de starea de normalitate sau anormalitate psihică
generală sau secundară.
Minciuna, ca manifestare morbidă a comportamentului deviant, se manifestă, de obicei, sub
aspectul psihoplastic al fabulației și mitomaniei. Motivările sociale care determină minciuna
acționează pe un teren psihic mai mult sau mai puțin afectat constituțional sau în stare de
imaturitate ideo-afectivă, sau alterată de erori în educație, de o slăbiciune sau, din contră, de o
rigiditate exagerată din partea educatorilor. Minciuna apare ca un act agresiv sau de apărare
consumat pe plan verbal. La vârsta când copilul prezintă o sugestibilitate crescută, minciuna
este foarte puțin patologică. Ea se poate datora mai degrabă imitării părinților care mint în
fața copiilor.

Copilul mic, până la 6-7 ani, este un pseudomincinos care trăiește într-o lume mică,
proprie, ce-i apare alterată doar adultului, care nu pătrunde sensurile simbolice ale limbajului
copilului. Pentru educator singura grijă este ca jocul acesta să nu se transforme în obișnuință
și îndeosebi să nu aducă avantaje copilului. Dacă la vârsta antepreșcolară minciuna copilului
se poate confunda cu spiritul sau specificul de fabulație, mai tarziu se conturează, în plan
paralel cu fabulația, dar în progresie inversă cu aceasta, minciuna de apărare contra
“agresiunilor” adulților. Minciuna se dezvoltă acum ca reacție la teama de pedeapsă,
modalitate de apărare a unei ființe slabe supuse unei proceduri educative și neconvenabile.

În general, dacă la copii mici minciuna apare mai mult ca o eroare izvorâtă dintr-o
insuficientă percepere și apreciere a realității sau ca o reacție de apărare și deci ca o
pseudominciună, la vârsta școlarității se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter
patologic, care au la bază, de regulă, vanitatea și uneori perversiunea. Practic, gravitatea
minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de înșela. Minciuna patologică este
caracterizată prin spirit de răutate premeditat și se prezintă ca un simptom prevalent al unei
tulburări de personalitate, având un substrat constituțional și fiind într-o oarecare măsură
determinată de mediu. În acest caz, minciuna se prezintă ca un produs al insuficienței
autocontrolului, ca o expresie a sărăciei afective, a nedezvoltării personalității sau a unui
deficit mintal, și are de regulă un caracter distructiv, generator de tulburări mai grave în
viitor. Minciuna la această vârstă trebuie considerată ca un „rebut” în relațiile copil-mediu.
Motivările sunt variate: pentru a evita o pedeapsă, pentru a-și crea un avantaj, din plăcere,
pentru a ajunge în centrul atenției adulțtilor. Profilaxia acestor minciuni, pentru a fi atât
cuprinzătoare, cât și încununată de succes, trebuie să se desfășoare într-un climat de încredere
reciprocă, fără suspiciuni și fără ocolirea dezvăluirii vreunui adevăr, chiar atunci când el
implică distrugerea unor false mituri ale copilului. Educatorul nu trebuie să uite nici o clipă
adevărul: ”copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea - înconjurătoare, fie
nemulțumit de sine însuși”.

Minciuna patologică apare la subiecții dezechilibrați mintal, fie datorită tulburărilor

primitive ale personalității, fie unei situații nevrotice. Cele din prima categorie, care au
scopuri utilitare, sunt stereotipe, lipsite de imaginație și ușor depistabile; minciuna
oligofrenilor se apropie de pseudominciună. Minciuna nevrotică are în schimb un caracter
insolent, incredibil, inutil, gratuit. Ea este însoțită, de regulă, de alte tulburări de
comportament (agresivitate, furturi). Minciuna psihogenă, mult mai susceptibilă de
reeducare, se aseamănă într-o anumită privință cu conduitele nevrotice, deoarece are la bază
situații conflictuale și perturbări afective care împiedică dezvoltarea normală a personalității.
Acest tip de minciună a putut fi relevat prin dezvăluirea relațiilor familiare și extrafamiliare
traumatice sau favorizante, ca în diferite disocieri ale familiei: separări, divorț, rivalități,
absența unuia dintre părinți de la îndatoririle casnice.Modificările constituționale sau
câștigate ale structurii psihice pot orienta copilul mincinos către inadaptare socială și chiar
spre delicvență, minciună asociindu-se cu furtul, fuga, vagabondajul și consecințele lor
infracționale.