TERAPIA OCUPAŢIONALĂ -

ELEMENT IMPORTANT ÎN REEDUCAREA COPIILOR

CU SINDROM HIPERKINETIC

KT. CRISTINA BOJAN, KT. CRISTINA SĂCUIU,

PROF. DR. SANDA MĂGUREANU, DR. LIGIA ROBĂNESCU
 DEFINIŢIE

Instabilitatea psiho-motorie (disfuncţia cerebrală

minoră; leziune cerebrală minimă; sindromul
hiperkinetic; paralizie cerebrală minimă; sindromul
Strauss; sindromul coreiform; întârziere în maturaţia
cerebrală; tulburări de comportament postencefalitice)
se defineşte ca inaptitudinea de a fixa atenţia, de a
păstra o atitudine, de a susţine un ritm regulat de
activitate, de a reacţiona într-o manieră constantă, de a
persevera într-o acţiune întreprinsă şi o linie de
conduită. La instabili este tulburată în special
capacitatea de direcţionare a pulsiunilor, de organizare
a comportamentului.
 Instabilitatea psiho-motorie este sursa celor mai
frecvente dificultăţi întălnite de cei chemaţi să îndrume şi educe
pe copil fiind adesea sursa şi suportul multor altor tulburări, în
special tulburări de comportament. Aceasta a făcut pe autorii
anglo-americani să vorbească de sindromul hiperkinetic,
grupaj de tulburări centrat în jurul instabilităţii. La vârstele mici
predomină manifestările în plan motor şi afectiv, pentru ca la
vârstele mai mari instabilitatea să se exprime predominant sub
forma inconsecvenţei atitudinilor şi inconstanţei motivaţiilor.
Un anumit grad de instabilitate psiho-motorie, evidenţiind
cu vârsta o tendinţă constantă şi continuă la atenuare, este
normală la copil. Ca atare, instabilitatea psiho-motorie
capătă o semnificaţie patologică numai atunci când, prin
intensitate, perturbă evident şi constant adaptarea copilului la
cerinţele mediului, persistă după vârsta de 8 - 10 ani sau se
asociază cu alte manifestări comportamentale patologice
favorizându-le în mod deosebit.
 CAUZE

La originea majorităţii cazurilor de hiperkinezie se

află un incident encefalitic timpuriu, care poate fi
consecinţa unor boli cum sunt: rujeola, parotidita
epidemică sau tusea convulsivă, dar care poate apărea
şi în cazul unei alte infecţii virale. Există, din nefericire,
şi situaţii în care inflamaţia encefalitică este produsă de
imunizare sau vaccinare.
 Cauzele care pot fi răspunzătoare de instabilitatea
psiho-motorie sunt numeroase. După Koupernik,
instabilitatea psiho-motorie patologică poate fi de origine
lezională, nevrotică sau legată de imaturitate. După alţi
autori, distingem o instabilitate constituţională (cea mai
frecventă) şi una câştigată (secundară unor leziuni
organice cerebrale sau unor greşeli educative).Pe primul
loc se situează leziunile organice cerebrale, instabilitatea
psiho-motorie caracterizând foarte adesea sindroamele
psiho-organice (oligofrenii, encefalopatii infantile, epilepsia,
stările psiho-patoide, stările toxice, etc).
Trebuie luată în consideraţie şi existenţa unei
instabilităţi psiho-motorii cu caracter înnăscut, familial,
care poate constitui un simptom în cadrul unor psihoze
endogene sau axa în jurul căreia se organizează
personalitatea dizarmonică psihopatică.
 TABLOUL
CLINIC
Caracteristicile sindromului hiperkinetic pot
fi rezumate astfel:
I.Tulburările de comportament motor: hiperactivitate
şi hiperkinezie. Hiperactivitatea este prezentă uneori chiar
înainte de naştere. Cu începerea mersului, copilul atinge totul în
calea lui, necesitând supraveghere permanentă pentru
securitatea lui şi a locuinţei. Ca preşcolar este în continuă
mişcare şi agitaţie. La şcoală este neliniştit în bancă, se plimbă
prin clasă în cursul orelor. Ca adolescent, conştient de nivelul
excesiv al activităţii lui, o exprimă în termeni de “nervozitate” sau
“neastâmpăr”.
 Hiperactivitatea motorie este adesea însoţită de
hiperactivitate verbală, unii copii manifestând logoree şi fugă de
idei.
Coordonarea motorie este săracă, fiind tradusă prin:
dificultăţi în scris, în încheierea nasturilor, legarea şireturilor,
decupajul cu foarfeca; la copilul mai mare, apar dificultăţi la
mers şi echilibru. Coordonarea vizual-motorie este de asemenea
săracă.

II.Tulburări ale atenţiei. Copilul cu sindrom hiperkinetic

prezintă o extremă labilitate a atenţiei şi capacitate redusă de
concentrare.

III.Tulburări în procesul de cunoaştere. Inteligenţa

globală a copiilor hiperkinetici de vârstă şcolară, operează după
tipul scurt-circuit, ca o gândire intuitivă şi confuză, apropiindu-se
de cea a preşcolarului.
 IV.Tulburări în procesul instructiv-şcolar asociate
cu insuccese şcolare. Cea mai serioasă manifestare a
dificultăţilor şcolare este dislexia.

V.Tulburări de control ale impulsurilor. Ele se traduc

diferit în funcţie de vârsta copilului: la copilul mic prin dificultăţi în
controlul sfincterian; la şcolar prin lipsa de control a unor tentaţii; la
adolescent prin lipsa de control a unor impulsuri sexuale.

VI.Tulburări în relaţiile copilului în familie şi cu

alte persoane. Copiii hiperkinetici sunt neascultători, cu tendinţă
crescută la independenţă, sunt negativişti, nesupuşi, inaccesibili.

VII.Tulburări emoţionale: labilitate afectivă, agresivitate,

depresiune psihică. Se notează fluctuaţii în comportament de la o zi la
alta şi în cadrul aceleaşi zile.
 modificarea tulburărilor
O altă particularitate este
prezentate de copil pe măsură ce se dezvoltă:

la sugar  aspect de copil “agitat” cu tulburări de

somn şi colici abdominale;
la preşcolar  aspect de copil “neîndemânatic” la
orice, de indisciplinat;
la grădiniţă  aspect de copil “neastâmpărat”, cu
accese de furie şi agresivitate;
la şcoală  hiperactivitate motorie şi agitaţie;
dificultăţi de învăţare:dislexie, disgrafie;
în preadolescenţă şi adolescenţa timpurie
predomină problemele de ordin antisocial.
 TRATAMENTUL
I. Variază de la caz la caz, în funcţie de simptomele cele
mai importante.

II. Va fi întocmit pe grupe de vârstă :

sugar ;
antepreşcolar ;
preşcolar ;
şcolar ;
preadolescent şi adolescent timpuriu.

III. Principalele măsuri terapeutice indicate sunt:

educaţie familială şi sfaturi (este sarcina medicului, dar şi a
kinetoterapeutului) ;
medicaţie (medicul este cel care stabileşte conduita medicamentoasă) ;
măsuri educative faţă de copil (este sarcina medicului, dar şi a
kinetoterapeutului) ;
psihoterapie individuală pentru copil (acest aspect revine psihologului).
 Vom prezenta în continuare conduita terapeutică
în cazul copilului preşcolar cu sindrom hiperkinetic.

ATITUDINEA TERAPEUTICĂ va fi axată pe 2

coordonate (ne referim la sarcinile kinetoterapeutului) :
Educaţia familială şi sfaturi ;
Măsuri educative faţă de copil.

Educaţia familială
a.Kinetoterapeutul va explica părinţilor natura
bolii copilului. El va convinge părinţii că unele din
simptomele copilului sunt legate de structura intrinsecă
a acestuia, respectiv activitatea motorie, neatenţia,
personalitatea, tulburările de autocontrol şi tulburările
de percepţie şi cunoaştere.
 b.Kinetoterapeutul va informa părinţii asupra
prognosticului şi tratamentului bolii. Este important de a
comunica părinţilor că tulburările pot diminua spre
pubertate, dar că pot continua în perioada de adolescenţă.
Pentru ca tratamentul să fie eficent, el trebuie să fie
continuat pe o perioadă de câţiva ani ; implicarea familiei şi
continuarea tratamentului acasă sunt esenţiale. Adesea
părinţii sunt liniştiţi de faptul că hiperactivitatea copilului a
diminuat şi atunci opresc tratamentul, în ciuda faptului că
copilul continuă să aibă dificultăţi şcolare şi în relaţiile cu
colegii.

c.Părinţii vor fi ajutaţi să înţeleagă că pot fi încercate

multiple căi de tratament şi că adesea nu există o singură
cale de tratament pentru tulburările prezentate de copil.
 Sfaturi
Toţi membrii familiei trebuie să aibă aceeaşi atitudine faţă de
copil.
Restricţiile şi interdicţiile repetate nu numai că-l frustează pe
copil, dar şi cei care se ocupă de el devin tot mai iritabili şi mai frustaţi.
Hiperactivitatea preşcolarului poate fi absorbită constructiv
dacă i se cere să aducă sau să ducă diverse obiecte.
Copilului trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi consuma
energia şi forţa fizică în scopul ajutorării altei persoane, în aşa fel încât
să-şi poată exprima interesul activ şi simpatia într-un mod constructiv.
Când copilul trebuie să-şi consacre energia altor persoane, e
necesar să i se acorde dreptul de a-şi apăra şi propriul teritoriu şi
lucrurile care-i aparţin. Nu trebuie să ne aşteptăm ca el să treacă fără
rezerve în extrema opusă, pentru că ceea ce ne interesează este
echilibrul. Toate aceste elemente trebuie să fie incluse şi încurajate
prin joc.
Este foarte important să nu expunem copilul prea multor
stimuli sau unor stimuli mereu noi.
 Copilul hiperkinetic are nevoie să fie încurajat de un mediu
armonios şi să fie ferit de orice suprastimulare. Ideal ar fi ca el să
întâlnească numai situaţii şi stimulări cu valori şi semnificaţii definite,
care sunt susţinute energic de cei din jur. Nu trebuie să obligăm copilul
să treacă de la o situaţie la alta, de la o experienţă la alta, să se
readapteze de fiecare dată.
În familie există situaţii tipice de rutină, cum este servirea
mesei, care va trebui să aibă un anumit caracter formal, de ritual.
Aceasta îl va obliga pe copil să se conformeze obiceiurilor şi tradiţiilor
familiei sale. Cu cât aceste obiceiuri sunt mai clar exprimate şi mai
bine definite, cu atât mai bine pentru copil. Copilul hiperkinetic, ca şi
copilul mic normal, se distinge mai ales prin capacitatea de a se
conforma unui ritual sau unei situaţii devenită obicei. Dacă purtarea sa
devine intolerabilă, el trebuie să fie scos din cameră, dar nu ca
pedeapsă, ci pentru a-şi termina masa singur, fie cu ajutorul mamei,
fie în compania altui membru din familie. I se va da voie să se întoarcă
în sufragerie când va dori şi când va da semne că este în stare să se
conformeze cât de cât situaţiei date.
 Este extrem de important ca aceste măsuri să nu fie luate
ca nişte pedepse, ci să fie înţelese ca urmări fireşti ale actelor
sale. Aceasta îi va permite copilului să se adapteze treptat la
acele modele de comportament promovate de grupul în care
trăieşte.
O altă metodă prin care familia poate stimula copilul
hiperkinetic constă în folosirea exerciţiilor terapeutice simple
care se bazează pe principiul perceperii formelor “în oglindă” şi
pe inversare. De exemplu, i se poate sugera copilului să meargă
pe o linie semicirculară într-o anumită direcţie şi să refacă forma,
ca în oglindă, în direcţia opusă. Este foarte utilă desenarea
acestor trasee cu creta pe podea, pentru ca activitatea “în
oglindă” să devină treptat şi o experienţă vizuală.
Acest gen de exerciţii poate fi complicat ulterior pe
măsură ce copilul creşte, când pentru trasarea direcţiilor se pot
folosi tabla şi creta sau hârtia şi creionul. Principiul “oglinzii”
poate fi aplicat şi vorbirii, cuvintele şi propoziţiile scurte putând fi
pronunţate întâi în ordinea firească, apoi inversate.
 În ceea ce priveşte comunicarea familia poate
folosi:
obiecte concrete, care să permită copilului să
înţeleagă ce activitate are în momentul respectiv şi
care este activitatea care va urma;
pictogramele.

Măsuri educative faţă de copil.

Sfaturile date familiei în asociere cu educaţia
copilului sunt esenţiale în tratament.
Părinţilor li se vor da scheme pentru dirijarea şi
educaţia copilului.
Fermitatea şi consecvenţa pe care mulţi părinţi o
confundă cu severitatea sunt foarte utile copilului pentru
dezvoltarea autocontrolului.
 Prezentăm în continuare CHESTIONARUL PENTRU PĂRINŢI
(K.CONNERS)
Vă rugăm să răspundeţi la toate întrebările. După fiecare întrebare,
faceţi câte un semn cu creionul, indicând intensitatea manifestării.
Deloc Puţin Destul Foarte mult
1 pct 2 pct 3 pct 4 pct
1. Nervos, impulsiv.
2. Dificultăţi de învăţare.
3. Instabil, se răsuceşte, se mişcă pe scaun.
4. Instabil, totdeauna gata să se ridice şi să plece.
5. Neagă greşelile proprii şi dă vina pe alţii.
6. Nu reuşeşte să-şi termine temele.
7. Copilăros sau imatur (doreşte ajutor când nu are
nevoie, se agaţă, sprijin constant).
8. Distractibilitate, concentrarea atenţiei e o problemă.
9. Dispoziţia se schimbă repede.
10. Se descurajează repede la efort.

Peste nota 15, poate fi considerat drept instabil.

 Programul de terapie ocupaţională în cazul
copilului preşcolar cu sindrom hiperkinetic va avea în
vedere următoarele coordonate de bază:

I.EDUCAŢIA PSIHOMOTRICĂ - OBIECTIVE:

1.Construcţia şi integrarea schemei corporale se

realizează în 3 etape:
prima etapă este cea de diferenţiere a eului corporal în care copilul
percepe limitele propriului corp;
etapa următoare este cea de unicitate a eului corporal sau perioada
denumită “stadiul oglinzii”. Către 6 luni, copilul are revelaţia propriei imagini
atunci când priveşte o oglindă. Pornind de la această imagine, el îşi poate
construi o imagine spaţială asupra propriului corp, având ca element de
referinţă imaginea altor persoane şi, mai ales, imaginea mamei;
a treia etapă este cea de identitate a eului corporal în care copilul se
identifică pe sine corporal.
 2.Dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape:
descoperirea propriului corp sau trăirea corporalităţii - la
început, copilul percepe propriul corp global, ca un tot;
cunoaşterea părţilor corpului apare după ce copilul a luat
cunoştinţă globală cu propriul corp;
orientarea spaţio-corporală apare după vârsta de 4 ani;
organizarea spaţio-corporală apare după vârsta de 5 ani.

3.Stimularea posibilităţilor de învăţare motrică prin

imitare; reglarea acţiunilor psihomotrice în funcţie de formularea
verbală a sarcinilor.
Familiarizarea copilului cu stimulii mediului înconjurător,
învăţarea unor comportamente specifice faţă de particularităţile
diferiţilor stimuli:
manipularea individuală, spontană a unor obiecte şi jucării;
exerciţii destinate învăţării producerii unor semnale de avertizare;
asocierea prezenţei unor semnale specifice în comportamente
specifice (semnal pentru deşteptarea din somn, semnal de interdicţie
– păstrarea liniştei, neatingerea unui obiect, etc).
 4.Dezvoltarea capacităţii de percepţie, orientare şi
organizare spaţială prin:
exerciţii pentru perceperea corectă a poziţiei ocupate de
obiecte în spaţiu prin raportarea la propriul corp sau unele faţă
de altele.

5.Dezvoltarea psiho-motricităţii fine a mâinii, a coordonării

bimanuale şi oculo-manuale prin:
jocuri de construcţie;
exerciţii de prehensiune;
exerciţii de aruncare şi prindere a unor jucării de la diferite
distanţe;
exerciţii de aruncare la punct fix;
exerciţii de înşirare a mărgelelor;
exerciţii pentru formarea unor deprinderi utile ale vieţii
cotidiene.
 II.EDUCAŢIE SENZORIALĂ - OBIECTIVE:
1.Dezvoltarea sensibilităţii generale prin:
recunoaşterea obiectelor şi jucăriilor pe care le manipulează zilnic;
cunoaşterea utilităţii acestor obiecte.

2.Dezvoltarea sensibilităţii analizatorului auditiv prin:

educarea capacităţii de a distinge şi identifica diferite zgomote, voci.

3.Dezvoltarea sensibilităţii analizatorului vizual prin:

perceperea şi diferenţierea: culorilor de bază, a dimensiunilor (mărime,
grosime, lungime), a poziţiilor spaţiale, a formelor geometrice.

4.Educarea sensibilităţii analizatorului tactil prin:

formarea capacităţii de a percepe şi diferenţia aspecte diferite ale
suprafeţelor unor materiale (neted-aspru);
perceperea şi diferenţierea consistenţei materialelor (moale-tare);
diferenţierea temperaturii diferitelor corpuri (rece-cald).

5.Dezvoltarea sensibilităţii analizatorilor gustativ şi olfactiv prin:

recunoaşterea după gust şi miros a diferitelor alimente şi substanţe.
 III.CUNOAŞTEREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR,
SOCIALIZARE - OBIECTIVE:
1.Identificarea obiectelor şi formarea unor comportamente
adecvate diferitelor contexte situaţionale:
jucării, mobilier, membrii familiei;

2.Formarea unor comportamente specifice diferitelor

momente ale programului zilnic :
spălatul, îmbrăcatul, dezbrăcatul, servirea mesei ;

3.Însuşirea unor reguli de comportare civilizată :

salutul, utilizarea unor formule de adresare, ţinute ;

4.Însuşirea unor cunoştinţe despre natură :

familiarizarea cu unele plante, animale, fenomene ale naturii ;

5.Cunoaşterea unor mijloace de transport.

 IV.ABILITARE MANUALĂ - OBIECTIVE:
1.Familiarizarea copilului cu materialele de construcţie prin :
antrenarea treptată în acţiuni de la simplu la complex şi pe baza
perceperii directe prin cât mai mulţi analizatori a însuşirilor respective ;

2.Perceperea formelor geometrice ;

3.Formarea deprinderii de a construi pe suprafaţă plană şi în

spaţiu, pe baza diferitelor modalităţi de aşezare şi de îmbinare a
elementelor componente prin reproducerea modelelor demonstrate de
kinetoterapeut ;

4.Dezvoltarea spiritului de observaţie ;

5.Dezvoltarea atenţiei voluntare şi a unor trăsături morale :

independenţa în acţiune, răbdarea ;

6.Obişnuirea copilului de a folosi în jocurile de integrare

obiectele realizate în jocurile de construcţie.
 V.MODELAJUL
1.Familiarizarea copiilor cu denumirea materialului
(plastilină), cu unele însuşiri ale acestuia (moale, se rupe, se
lipeşte, are culori diferite) prin acţiunea directă asupra
materialului;

2.Formarea unor deprinderi tehnice elementare, specifice

acestui gen de activitate (ruperea plastilinei şi strângerea ei în
întreg, modelarea prin mişcare translatorie a palmelor faţă de
planşetă, modelarea prin mişcare circulară a palmelor faţă de
planşetă, modelarea prin aplatizare, prin adâncire) ;

3.Exersarea percepţiilor tactil-kinestezice, vizuale, a

spiritului de observaţie ;

4.Dezvoltarea coordonării oculo-manuale.

VI.ACTIVITĂŢI ARTISTICO-PLASTICE - OBIECTIVE:
1.Familiarizarea copilului cu materialele folosite în
activităţi de desen şi exerciţii grafice;

2.Iniţierea copiilor în dactilo-pictură ;

3.Trecerea treptată de la jocul pe hârtie la redarea unor

forme simple ale obiectelor cunoscute de copil ;

4.Formarea unor deprinderi specifice desenului, de a ţine

corect creionul în mână, de a trasa linii în diferite planuri, etc ;

5.Dezvoltarea spiritului de observaţie prin perceperea

vizuală a formelor şi culorilor ;

6.Dezvoltarea memoriei vizuale şi a reprezentărilor de

formă, mărime, culoare.
 PREZENTARE

DE CAZ

MOTIVELE INTERNĂRII
Prezentăm cazul pacientului P.M. de 3 ani şi 6 luni care
se internează în Clinica de Neurologie Pediatrică nr. 1 a
Spitalului Alexandru Obregia pentru:

sindrom hiperkinetic;
întârziere în dezvoltarea psihică şi de limbaj.
 ISTORICUL BOLII ACTUALE
Antecedente:
pacient de sex masculin, provenit din sarcină cu iminenţă de avort în
L3, metroragii până în L7;
naştere prin cezariană;
greutatea la naştere 4000 gr;
scor Apgar = 8-9;
nu a avut icter neonatal;
dezvoltare neuro-motorie afirmativ normală pe etape de vârstă, dar cu
întârziere în dezvoltarea limbajului.
Pacientul a urmat de la vârsta de 2 ani şi 4 luni, tratament cu
Rispolept – doză maximă – 1,5mg/zi (în prezent 1mg/zi) şi trofice
cerebrale, cu ameliorări de scurtă durată a simptomatologiei.

EXAMENUL CLINIC LA INTERNARE

a.Examen clinic normal pe aparate şi sisteme;
b.Examen neurologic normal.
 EVALUAREA INIŢIALĂ LA VÂRSTA DE 3 ANI ŞI 6 LUNI
agitaţie psiho-motorie;
nu este interesat de mediu şi jucării;
aruncă toate obiectele care i se oferă (agresiune fizică împotriva obiectelor);
deprinderi de autoservire prezente;
prehensiunea – în limitele corespunzătoare vârstei;
gest grafic – mîzgăleşte;
nu ştie părţile corpului;
nu are noţiunea de număr, de culoare;
cooperează la îmbrăcat-dezbrăcat;
comportament cognitiv -îşi recunoaşte mama;
-îşi priveşte mâinile;
-priveşte câteva secunde o jucărie pusă în mână;
-îşi recunoaşte numele;
-nu înţelege comenzile simple;
-nu este receptiv la activităţi noi.
comportament verbal -după vârsta de 2 ani a început să pronunţe 2 – 3
silabe (“ma, me, pa”).
comportament
social-afectiv -nu imită persoanele din jur;
-nu înţelege interdicţiile;
-nu răspunde la solicitări;
-nu are preferinţe pentru unele persoane, jucării.
 După 6 luni de tratament complex (tratament
medicamentos, terapie ocupaţională, logopedie, integrarea în
colectivitate, implicarea familiei în procesul de recuperare)
rezultatele sunt:
copilul cooperează foarte bine la program;
este interesat de mediu şi jucării;
îşi priveşte imaginea în oglindă ;
arată la cerere nasul, ochii, gura;
arată la cerere ceasul dintr-o carte, ceasul lui şi ceasul altei persoane ;
are noţiunea de culoare (cunoaşte roşu, galben, alb, albastru, verde,
portocaliu);
dintre animale cunoaşte calul, vaca, porcul, iepurele, ursul, pisica şi
câinele);
spune « pa » la terminarea programului, « bravo » când este lăudat ;
independent din punct de vedere al alimentaţiei;
face diferenţa între cald şi rece ;
se joacă de-a « cucu-bau » ;
se joacă cu mingea (execută comanda : « aruncă mingea cu amândouă
mâinile şi apoi prinde-o ») ;
începe să fie interesat de calculator (desenarea cu ajutor a formelor
geometrice) ;
manualitate -introduce pastile într-o sticlă ;
-construieşte un turn din 9 cuburi;
-înşiră bile mari;
-întoarce paginile la o carte una câte una;
-nu trasează o linie verticală, circulară ;
-nu frământă plastilina ;
-nu trasează o linie orizontală, nu schiţează o cruce ;
-nu foloseşte foarfeca ;
-nu colorează cu pensula;
-introduce piese în diverse cutii ;

pe cadrul de ergoterapie deschide-închide fermoarul, deschide capsa,

descheie-încheie nasturi mari;
nu desface şireturile ghetei fixate pe cadrul de ergoterapie;
se spală pe mâini;
construieşte cu piese lego;
face jocuri puzzle din 4-6 piese, după demonstraţie;
deşurubează capacul unei sticle;
comportament cognitiv -priveşte atent imaginile dintr-o carte;
-manipulează obiectele cu o anumită intenţie;
-observă atent activităţile curente, imită
spontan;
-aduce la cerere un obiect familiar;
-îşi cunoaşte numele;
-este atent la mediul ambiant;
-înţelege şi execută comenzile simple;
-înţelege interdicţiile;
-manifestă un evident interes de cunoaştere;
-recunoaşte un drum parcurs cu un timp
înainte.
comportament verbal -pronunţă 10 – 15 cuvinte bisilabice (« nene,
nani, bobo, casa, bravo, buba, babo, gagu,
mama, pipi, baie, cucu, coco, Bibo,Tita »).
comportament
social-afectiv -imită gesturi simple ale adultului;
-participă cu veselie, activ la jocul cu adulţii;
-manifestă tendinţa de a se apropia de alţi
copii;
-are preferinţe pentru unele persoane, jucării,
activităţi.
 După 7 luni în care copilul a făcut numai logopedie şi
a frecventat grădiniţa rezultatele sunt:
nu răspunde la solicitări;
nu cooperează la program;
deficit de concentrare şi atenţie;
comportament agresiv;
hiperactivitate şi hiperkinezie;
duce la gură toate jucăriile care i se oferă;
îşi bagă policele de la mâna stg. în gură;
îşi priveşte foarte mult imaginea în oglindă;
cântă în timp ce se joacă;
stereotipii de mişcare (“se leagănă” în timp ce se joacă);

comportament verbal – pronunţă în plus 5 cuvinte bisilabice

(“nu, ceasul, ochi, dinţi, minge”) –
relatează mama.
 CONCLUZII

Depistarea precoce, corecta dispensarizare, existenţa

unui climat afectiv optim atât în mediul familiei cât şi în unităţile
terapeutice şi instructiv educative, un program de terapie
ocupaţională competent, alături de asistenţa logopedică,
integrarea în colectivitate, implicarea familiei, un tratament
medicamentos bine condus, pot influenţa mult evoluţia acestor
cazuri.

Recuperarea cât mai eficientă a copiilor cu sindrom

hiperkinetic solicită o inserţie bună familială şi în societate.

În încheiere dorim să subliniem rolul important al terapiei

ocupaţionale, în inserarea socială şi profesională a copiilor cu
sindrom hiperkinetic.