REPERE PSIHOPEDAGOGICE ALE COMUNICĂRII DIDACTICE

Profesor înv.primar, Ana Sevastian

Liceul Tehnologic ,, Nicolae Dumitrescu”, Cumpăna

Oricât de bine formate și dezvoltate ar fi mecanismele informațional-operaționale și cele

de stimulare și energizare psihică,activitatea omului poate rămâne la niveluri relativ scăzute de
elaborare și eficiență, dacă nu intră în funcțiune o nouă categorie de mecanisme și anume
mecanismele de reglare ale comportamentelor.
Există forme diferite de reglare:reglare de stabilizare(care de urmărește menținerea unor
coordonate ale structurilor psiho-fiziologice în limitele unor valori date); reglare optimizare (ce
răspunde unui dublu scop: pe de o parte, scopului de realizare a unui echilibru energetico-
funcțional în condițiile existenței mai multor altenative, pe de altă parte, scopului de realizare a
unui echilibru energetico-funcțional în conșițiile existenței mai multor altenative, pe de altă
parte, scopului de perfecționare continuă a organizării inițiale).
Fiecare dintre aceste forme ale reglării funcționează la niveluri diferite: nivelul
biofiziologic (structurat în jurul satisfacerii trebuințelor fiziologice) și nuvelul psihic (structurat
în jurul satisfacerii trebuințelor psihospirituale ).
Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul psihic al activității și al
comportamentului sunt numeroase. După opinia psihologilor , cele care intervin mai direct și mai
pregnant în reglajul psihocomportamental sunt comunicarea și limbajul. Acestea permit
proiectarea anticipată a rezultatului acțiunii în raport cu intențiile și dorințele persoanei, ca și
obținerea modificărilor psihocomportamentale dorite.
Un alt mecanism ce asigură reglajul bazat pe orientarea, focalizarea și selecția actelor sau
activităților este atenția.
O formă superioară de reglaj psihic ce țintește spre atingerea unui scop conștient propus
care corespunde motivelor dar și condițiilor sociale și care intră în joc atunci când este necesară
învingerea unor obstacole ce apar în calea realizării scopurilor propuse este voința.
Faptul că limbajul și comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la
îndemâna individului pentru a-și regla propria sa conduită dar și conduita altora, este mult prea
evident pentru a insista asupra lui. Comunicarea constituie, după unii autori, ansamblul
proceselor psihice și fizice prin care se efectuează operația de punere în relație a unei persoane
sau a mai multora cu o alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.
Potrivit lui Andrei Marga, comunicarea umană înseamnă contact și colaborareîntre
oameni, transmitere de informații de la A la B (de la expeditor la destinatar), influențare
intelectuală și afectivă a unei persoane prin mesjele alteia.
Comunicarea, în principal actul de vorbire,este interpretată ca întâlnire între cel puțin doi
parteneri: unul află sau învață de la celălalt. Constituindu-se într-o problemă de vastă
complexitate, comunicarea ocazionează abordări aparținând unor discipline destul de diferite

1
precum filosofia, cibernetica, lingvistica, psihologia, sociologia, pedagogia, biologia, fiecare
dintre acestea însă, tratând-o dintr-o altă prespectivă, propunând paradigme explicative specifice
astfel încât respectivul proces se particularizează de la un domeniu la altul în funcție de
specificul și determinările acestuia. Deși partajată de mai multe discipline, comunicarea ca
problematică rămâne eminamente de natură psihopedagogică, lucru demonstrat atât prin
relevarea specificității sale, cât și prin numărul mare de lucrări care i-au fost consacrate de către
domeniul psihopedagogiei.
Procesul de instruire poate fi echivalat și cu un proces de comunicare, în cadrul căruia
schimburile dintre partenerii implicați (profesori și elevi) sunt destul de diferențiate și
nereductibile îndimensiunea lor cognitivă deși, într-o proporție semnificativă în cadrul procesului
se vehiculează mai ales informații, cunoștințe, noțiuni, modele, raționamente etc. Fără a se
neglija însă și alte tipuri de conținuturi care vizează în speță diverse segmente ale personalității
umane (afectivitate, motivație ș.a.).
În acestă privință, V.Ceaușu evidențiază ca importante pentru relația pedagogică
următoarele: comunicarea verbală și comunicarea nonverbală prin diferitele lor componenete și
modificările ,,vegetative” ale organismului vorbitorilor, anume : pronunția clară, corectă și
îngrijită a profesorilor și a elevilor, semnificația termenilor utilizați și expresivitatea
acestora,vocabularul bogat al vorbitorilor, pantomima (ținuta corpului, a mersului, gesturile
instrumentale, retorice și reactive);mimica(expresia feței,mobilitatea privirii, deschiderea largă
sau redusă a ochilor); ticurile verbale, reacții stereotipe în acțiunea de comunicare. La acestea se
pot adăuga tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, modul de accentuare a cuvintelor și pauzele dintre
acestea.
Alt argument care poate susține predoinanța naturii psihopedagogice a comunicării
provin chiar din specificul procesului instructiv-educativ, care are ca obiectiv fundamental și
formarea la elevi a unor atitudini care să fie dezirabile și consonante cu evoluțiile și exigențele
specifice societății în care se realizează acest gen de activitate. Dobândirea acestor achiziții însă
obiectivate în atitudini, concepții,sentimente nu este posibilă în afara procesului de persuasiune
care, la rândul său, este determinat de felul cum se realizează comunicarea.
În sfârșit, un ultim argument îl constituie faptul că în procesul de instruire-învățare,
comunicarea are un statut cu totul special, constituindu-se în același timp, atât în premisă care
condiționează buna desfășurare a procesului de instruire, dar și în rezultat sau produs cu
parametrii ridicați în situația când instruirea s-a desfășurat în condiții optime.
Acesta este și motivul pentru care o autoritate științifică precum T.Slama-Cazacu (
1999,p.422) se întreabă: ,,ce se învață în școală, în universități despre comunicare, așa încât
fenomenul să fie cunoscut în componentele lui și în modul de funcționare”. Comunicarea nu
trebuie privită dintr-o perspectivă pur evaluativă ci, mai ales, din dorința vădită de a sesibiliza
înstituțiile de formare referitoare la problema eficientizării comunicării. ,,Există astfel riscul și
pericolul de a se crea un decalaj sau ecart prea mare între progresele înregistrate în studiul
comunicării sau în cercetarea acestuia ce proces și ca produs, și planul concret, acțional, de
manifestare și de producere a ei în contexte cât mai variate.(V.Frunză, 2003, p.3).
Comunicarea întrepersoane su între grupuri joacă un rol esențial, de prim ordin. Ea este
atât de importantă și utilă încât unii autori nu s-au sfiit să o considere ca reprezentând unul dintre
elementele ,,cheie” în definirea, înțelegerea și explicarea individului și chiar a societății. Prin
comunicare, individul se umanizează, își formează și își dezvoltă personalitatea, deoarece ea este
cea care asigură transmiterea experienței sociale. De asemenea, comunicarea permite
influențarea educativ-formativă a individului.

2
 În lipsa comunicării, individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, rămâne izolat,
inapt pentru interacțiunea socială, privat de capacitatea de integare în colectivitate.
Ion Negreț-Dobridor, în ,, Mitul lui Chyron” este de părere că ,, omul devine om doar
prin educație, că omul are atâta omenie câtă Paidea are în el și că educația poate totul”
Perfecționarea neîntreruptă a comunicării poate fi justificată și demonstrată cu argumente
ce țin de importanța și de scopurile acesteia , fie că raportările se fac la nivelul individului ca
entitate separată, fie că se vizează grupul ca grupare de indivizi sau chiar societatea în ansamblul
su în globalitatea ei. Încercând o inventariere a principalelor scopuri atribuite comunicării J.A.
De Vito (1988,pp.12-14) consideră că printre cele mai importante ar putea fi enumerate
următoarele:
a) Descoperirea personală (în interacțiunea cu alte persoane reușim să le cunoaștem și pe
acestea , dar și pe noi înșine și ăn final să ne autoevaluăm mai exact);
b) Descoperirea lumii externe (prin intermediul comunicării se obțin informații despre
obiectele și lucrurile lumii exterioare și în general despre semnificația și rolul
acestora);
c) Stabilirea relațiilor cu sens (prin comunicare există posibilitatea de a stabili relații
strânse cu alții în virtutea plăcerii pe careo oferă această oportunitate);
d) Schimbarea atitudinilor și comportamentelor (proces care nu se poate realiza în afara
comunicării cu respectarea strictă a mecanismului care stă la baza acestui tip de
achiziție și în care excelează mai ales prin eficiență și rapiditate mijloacele de
comunicare în masă);
e) Joc și distracții (în sensul că prin comunicare individul poate beneficia de momente
de destindere și relaxare, de organizare mai plăcută a loisirului etc.)
Autorul arată că acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicării, dar sunt cele mai
importante. Apoi se pare că nu fiecare dintre ele este important, și mai ales combinarea lor.aceste
scopuri nu afectează atât sinele personal cât și sinele altor oameni
Alături de comunicare, un rol deosebit în viața lor îl are și comunicarea verbală, deci
limbajul. Acesta fiind o conduită de tip superior, restructurează până în temelii activitatea psihică
a omului. El joacă un rol important, mediator în desfîșurarea și dezvoltarea tuturor celorlalte
mecanisme psihice, indiferent dacă acestea sunt conștiente sau inconștiente. Sub influența lui,
percepția capătă sens, semnificație, se îmbogățește, se transformă în observație- ca percepție cu
scop; reprezentările devin generalizate când sunt evocate su formulate cu ajutorul cuvintelor; fără
limbaj nu se poate vorbi de formarea noțiunilor, a judecăților și a raționamentelor, fără el nu
există generalizări și abstractizări, nu pot fi rezolvate probleme,formulărileverbale sunt garanția
memorării de durată; în combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini,
voințaeste un proces de autoreglaj verbal,, însăși personalitatea umană se formează și își
exteriorizează mare parte den conținutul ei prin limbaj.
Limbajul devine astfel un fel de ax al sistemului psihic uman care face posibil
fenomenul de conștiință. Rolul limbajului este atât de mare încât activitatea lui nu se întrerupe
odată cu întreruperea comunicării cu alții, dimpotrivă, ea se păstrează pe tot parcursul starii de
veghe(uneori sub forma limbajului interior)și chiar și în timpul somnului. Faptul că limbajul are
un rol fundamental în activitatea psihică a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul
unui experiment îân care activitatea lui este perturbată.
Comunicarea didactică sau comunicarea înterpersonală din perspectiva maanagementului
clasei de elevi a fost definită de Level & Galle ca ,,o comunicare a elementelor cognitive,
afective cu scopul de a transmite informația, a , a inspira o credință, a induce o emoție sau a da la

3
iveală un comportament printr-un proces alternatnt de interacțiune între scris,vizual, nonverbal,
vocal, auditiv,simbolic și comportament.

Bibliografie :

1. Iucu, Romică, ,,Managementul clasei de elevi”, Editura Polirom, Iași 2006;

2. Frunză, Virgil,,,Teoria comunicării didactice”, Editura Ovidius University Press,
Constanța, 2003;
3. Robu, Maria, ,,Empatia în educație. Necesități pedagogice moderne” Editura Didactica
Publishing House, București,2008;
4. Zlate, Mielu, ,,Fundamentele psihologiei”, Editura Pro Humanitate, București,2000.