DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE

COMUNICARE LA ŞCOLARUL MIC

1.1. Conceptul de comunicare

Comunicarea educaţională sau pedagogică este forma de comunicare care mijloceşte

realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile,
formele sau partenerii implicaţi. Ea apare în forme specifice, atât în contextul educaţiei
formale cât şi în cel al educaţiei nonformale şi informale. Din perspectiva educaţiei formale,
comunicarea didactică constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor în
cadrul institiţionalizat al şcolii şi între parteneri cu statut şi rol determinat: cadrul didactic-
elevi etc.
Comunicarea educaţională deţine un loc central în activitatea de predare-învăţare
deoarece rolul cadrului didactic nu este numai acela de a deţine cunoştinţe de specialitate şi
cunoştinţe psiho-pedagogice, ci şi de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific,
elevilor cărora se adresează. Având la bază limbajul, ca proces psihic superior, comunicarea
educaţională îşi propune transferul de informaţii de la profesor la elev dar şi asigurarea
feedback-ului de la elev la profesor.
Etimologic, termenul comunicare provine de la latinescul „comunis”, care înseamnă a
face ca un lucru să devină comun şi din latinescul „cuminecare”, care se referă la împartăşire,
păstrat în terminologia noastră religioasă unde se precizează legătura omului cu Dumnezeu. În
actualitate dorinţa de a cunoaşte, de a şti este atât de accentuată, încât mediile
comunicaţionale s-au multiplicat şi diversificat într-o manieră fără precedent; există
comunicare de date, comunicare de semne, comunicare de semnificaţi şi înţelesuri,
comunicare de subînţelesuri.
Substantivul comunicare şi verbul a comunica sunt ambele polisemantice, comportând
o pluritate de semnificaţii. Nevoia de comunicare poate lua diferite forme precum:
- nevoi fizice/biologice – care au ca origine trebuinţa biologică a omului de a se uni cu
semenii săi precum a supravieţui, pentru a-şi asigura o stare de sănătate fizică şi mintală
corespunzătoare;
- nevoia de identificare psihologică – care facilitează dorinţa şi voinţa de supravieţuire
şi afirmare (conştiinţa de sine o dobândim numai prin dialog cu ceilalţi);
 - nevoi sociale care se referă la interrelaţionare şi implică nevoia de includere într-un
grup, nevoia de afecţiune care adesea este subscrisă nevoii de respect şi nevoile generate de
dorinţa de autoritate, dorinţă de a avea influenţă asupra celorlalţi.
În esenţă, a comunica înseamnă „a fi împreună cu”, a împărtăşi şi a te impărtăşi, a
realiza o comuniune de gând, simţire, acţiune. Perspectiva amintită este astăzi una din
direcţile teoretice majore de analiză a comunicării.
Din punct de vedere filozofic, comunicarea este un proces prin care una sau mai
multe persoane transmit o judecată de valoare, o atitudine sau o stare emoţională. Din punct
de vedere al teoriei generale a informaţiei, comunicarea reprezintă un transfer de informaţii de
la o sursă la alta (de la emiţător la receptor), iar din perspectiva psiholingvistică, este o
transmitere de semnificaţii cu ajutorul semnelor. Considerată ca atribut fundamental al
fiinţelor cuvântătoare, comunicarea a fost definită drept mod de ineracţiune psihosocială a
persoanelor. Din punct de vedere psihologic, vorbirea este o activitate comunicativă ce se
însuşeşte treptat, se învaţă şi se sistematizează prin nenumărate exersări, experienţe ce
debutează în copilărie şi se extinde pe parcursul vieţii. În sens larg, prin comunicare se
înţelege contact şi colaborare (cu ajutorul sunetelor şi al gesturilor); iar în sens strict prin
comunicare înţelegem schimbul de idei sau transmiterea de informaţii cu ajutorul mesajelor
(este un proces specific uman). Considerată ca atribut fundamental al fiinţelor cuvântătoare,
comunicarea a fost definită drept mod de interacţiune psihosocială a persoanelor.
Procesele comunicării umane au stat la baza umanizării, a constituirii psihologice şi
culturale a oamenilor. Ele au asigurat şi asigură transmisea permanentă a experienţei sociale,
constituind totodată căile cele mai eficiente de influenţă educativă, formativă asupra
generaţiilor. Psihologia urmăreşte procesul însuşirii limbii în condiţii concrete, relevă formele
şi stadile la care se ajunge şi semnalează dificultăţiile întâmpinate şi modul de depăşire a lor
în perfecţionarea vorbirii şi în însuşirea scris-cititului. În competenţa psihologiei intră şi
fenomenul limbajului intern. Dezvoltat din cel exterior şi realizat în plan mental, este un
limbaj “pentru noi”, de conumicare cu noi înşine.
Limbajul şi comunicarea îndeplinesc o serie de funcţii printre care amintim:
- de integrare a individului în mediul său;
- de dezvăluire şi autodezvăluire;
- de valorizare;
- de reglare a condiţiei altora;
- terapeutică.
 În psihologia socială, abordarea comunicării are un statut special, deoarece această
temă se intersesctează cu cele mai multe şi cele mai diverse discipline. Perspectiva
psihosocială are specificitatea sa, fiind prepoderent axată pe dimensiunea relaţională a
comunicării. Comunicarea este încărcată de dimensiunea socială a limbajului deoarece
materialul verbal cu care operează în plan interior este rezultatul unor achiziţii sociale.
Diferenţele lingvistice constatate între elevi la intrarea în şcoală tind să fie reproduse
în cadrul acestei instituţii, datorită accentului pe care acesta îl pune pe conţinuturile cognitive
ale învăţării şi cu deosebire pe modalităţiile verbale de exprimare. Astfel, i se sugerează şcolii
să recurgă la strategii comunicative mai flexibile, diferenţiate. Pentru stabilirea unei relaţii de
comunicare autentice, este necesar ca interacţiunea să funcţioneze după principiile
circularitaţi, ceea ce presupune crearea unei permanente oportunităţi de feedback.

1.2. Comunicare şi interacţiune didactică

Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării pedagogice sau

educaţionale. Din perspectiva educaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza
procesului de transmitere – asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat şi are loc între
parteneri diferiţi (profesor-elev). Formă a comunicării umane, comunicarea didactică
presupune o interacţiune cooperantă; acţiunea didactică, înţeleasă ca proces de comunicare,
este preocupată de ceea ce se transmite şi de cum se transmite, ţinând seama de
particularităţile elevilor. Acţiunile de comunicare didactică sunt strategiile de susţinere şi
activităţile didactice propriu-zise, subordonate obiectivelor pedagogice.
În mediul educaţional, comunicarea nu are alte caracteristici decât comunicarea
general-umană, ci doar că ea este influenţată în forme, în mijloace şi în conţinut de scopurile
specifice acestui domeniu de activitate. Deşi preponderent instrumentală (cu intenţia unui
efect la interlocutor), comunicarea didactică nu încetează a fi, în acelaşi timp consumatorie
(fără intenţia unui asemenea efect), deoarece actul transmisiei şcolare nu se realizează în mod
mecanic, ci pe fondul unui climat interuman care conţine şi reproduce toate datele relaţionării
interpersonale.
Printre caracteristicile comunicării didactice se numără:
- caracterul bilateral – fiecare dintre cei doi poli (emiţător şi receptor) poate emite şi
recepţiona cunoştinţe;
- desfăşurarea plurimodală – frontală, pe grupe şi individuală;
 - coexistenţa componentelor semantică (cunoştinţe) şi ectosemantică (stări afective,
atitudini, moduri de apreciere, accente axiologice);
- mesajul selectat şi structurat logic de către educator în conformitate cu logica ştiinţei
respective, cu prevederile programei şcolare, cu particularităţile de vârstă;
- realizarea obiectivelor instructiv–educative, prin asimilarea conţinutului
informaţional şi respectarea principiilor didactice;
- deplasarea accentului de la comunicarea telegrafică la o comunicare circulară;
- reglarea şi controlul cu ajutorul tipurilor de retroacţiune (feedbackul şi
feedforwardul).
Comunicarea didactică este una de conţinuturi purtătoare de instruire; are un efect de
învăţare şi urmăreşte modificarea şi stabilitatea comportamentului. Pentru a stabili relaţii de
comunicare optime, cadrul didactic trebuie să cunoască funcţiile acesteia: de informare–
formare; de evaluare–control; de rezolvare a problemelor elevilor şi ale grupului în sens
terapeutic; de stimulare; de facilitare în rezolvarea sarcinilor, de favorizare a coeziunii
grupului, de protecţie; de valorizare a grupului; de unitate socioculturală; de facilitare a
grupului pentru a deveni cadru de referinţă pentru individ.
Comunicarea presupune activarea competenţei comunicative care este deopotrivă
aptitudinală şi dobândită. Comunicarea se prezintă ca un proces dinamic în cursul căruia unele
strategii iau locul altora, conducâdu-i pe interlocutori la deplasarea unuia spre celălalt.
Comunicarea de tip şcolar desemnează actul prin care una sau mai multe persoane transmit şi
primesc mesaje, care se întâmplă într-un anumit context, are anumite efecte şi creează
anumite oportunităţi de feedback.
Cel mai studiat tip de comunicare - conumicarea verbală - are formă orală sau scrisă şi
în funcţie de aceasta utilizează canalul auditiv sau vizual. Comunicarea orală presupune
înţelegerea mesajului şi exprimarea orală. Această formă a comunicării verbale este sensibil
marcată de cadrul acţional în care este realizată, deoarece oferă informaţii despre stăriile şi
trăirile intime ale subiectului. Cercetările în domeniul evidenţiază faptul că blocajul
comunicaţional poate fi provocat de viteza vorbirii şi de incapacitatea şcolarului de a
conştientiza situaţia de rol care controlează conţinutul comunicării.
Comunicarea scrisă la elevii de vârstă şcolară mică presupune exersarea capacităţii de
esprimare scrisă. Spre deosebire de comunicarea orală, comunicarea scrisă necesită un efort
mai mare, fiind lipsită de mijloacele ajutătoare de exprimare: intonaţie, accent, gesturi şi
mimică. Mesajul scris cere elevului mai multă atenţie în elaborare deoarece limba scrisă este
mai corectă şi ordonată decât limba vorbită. De aceea este esenţial ca orele de comunicare să
cuprindă exerciţii de comunicare orală şi scrisă. Aceste două forme de comunicare se
interpătrund dar, de fiecare dată, una are o pondere mai mare.
La vârsta şcolară mică nu se poate trece la un exerciţiu de comunicare scrisă fără o
pregătire pe baza unor exerciţii de comunicare orală, dar unele exerciţii de comunicare scrisă
pot susţine sau pot fi pretexte pentru comunicarea orală.
Din perspectivă didactică, obiectivele comunicării scrise se realizează progresiv şi
presupun: învăţarea elementelor componente ale literelor, desenarea literelor, legarea acestora
în cuvinte şi a cuvintelor în mesaje, cunoaşterea normelor de ortografie, a normelor de
punctuaţie, a corectitudinii gramaticale, asigurarea unei logici în exprimarea scrisă şi a unei
rigori bine structurate şi uşor inteligibile. În procesul didactic, comunicarea scrisă ia forma
unor compuneri elaborate, dirijate sau libere.
Comunicarea în cadrul clasei de elevi are specificul său determinat de cadrul
instituţional în care se desfăşoară şi de logica specifică activităţii dominante – învăţarea – ca
modalitate esenţială de instruire şi educare. Personalizarea comunicării didactice face ca
acelaşi cadru instituţional, acelaşi conţiunut formal (manual, programă) acelaşi potenţial uman
reprezentat prin clasa de elevi să fie explorat şi expluatat diferit şi cu rezultate diferite, cu
cadre didactice diferite. În funcţie de propriile particularităţi, de structura psihică şi de
filozofia educaţiei la care aderă, conştient sau nu profesorul accentuează una sau alta dintre
dimensiunile comunicării: informativă, relaţională sau pragmatică, creând premise de răspuns
complementar din partea elevilor sau a cadrului instituţional în care activează.
În situaţia didactică, schimbul de mesaje dintre emiţător şi receptor se bazează nu
numai pe argumente raţionale, ci şi pe elemente emoţionale pozitive sau negative. Elevii de
vârstă şcolară mică cu o implicare personală înaltă acordă o atenţie şi o importanţă mai mare
mesajului decât sursei emiţătoare, iar cei cu o implicare mai redusă suprasolicită valoarea
sursei. În situaţia didactică a actului comunicării, subiecţii angajaţi urmăresc în mod special să
fie acceptaţi, înţeleşi, valorizaţi.
Interacţiunea operaţionlă a interlocutorului cu informaţia codificată şi condiţiile
contextuale în care se desfăşuară dau naştere unui act de comunicare inteligibil, deoarece
ambii parteneri – profesorul şi elevul – caută să înţeleagă nu numai conţinutul informaţiei, ci
şi codul ei. Schimbul de mesaje, dinamica relaţiilor interpersonale care uneşte sau
diferenţiază, îî determină să accepte sau să refuze interacţiunea.
Condiţiile comunicării optime
1. Consistenţa de conţinut a mesajelor, dată de cantitatea de informaţie cuprinsă în
mesaj şi semnificativă pentru ambii interlocuitori.
 2. Expresivitatea comunicării, elaborată şi asigurată prin intonaţie, calităţi de stil,
pauze logice.
3. Inteligibilitatea celor comunicate, care depinde nu numai de organizarea
informaţiilor, ci şi de nivelul de acces la ele al interlocutorilor, de compatibilitatea
comunicaţională a partenerilor.
Una din notele specifice ale comunicării este aceea că ea nu poate fi memorată ca o
poezie; ea se constituie ca o capacitate dobândită prin exersare permanentă.
Exersarea actului vorbirii în condiţii naturale sau provocate are loc în cadrul tuturor
disciplinelor de învăţământ, rolul principal, de dirijor, avându-l limba şi literatura română.
Comunicarea poate fi:
 Orală: - directă (faţă în faţă)
- mediată (prin telefon, radio, televiziune)
 Scrisă: - personală (bilet, scrisoare, telegramă, carte poştală, invitaţie)
- generală (afişe, anunţuri, ziare, reviste, ghiduri)
În practica şcolară, comunicarea este vehicularea mesajului de la
transmiţător/învăţător, la receptor/elev. Comunicarea învăţător-elev de vârstă şcolară mică
utilizează o multitudine de canale, aspectele verbale împletindu-se cu aspectele nonverbale ale
comunicării. Şi în actul de comunicare care îl reprezintă predarea–învăţarea în ciclul primar,
comunicarea învăţător – elev se constuieşte simultan, de cel care emite mesajul şi de cel care
îl receptează.
Emiţătorul modifică starea receptorului prin mesajul emis, iar interlocutorul modifică
starea emiţătorului printr-un răspuns care se constituie într-un nou mesaj. Învăţătorul şi elevul
sunt pe rând locutor şi interlocutor într-un dialog, într-o succesiune de secvenţe ca: emiterea
unui mesaj, transmiterea printr-un anume canal, receptarea, retroacţiunea sau feed-back-ul.
Mesajul se construieşte atât în cuvinte cât şi în limbajul gesturilor, dar pentru construirea lui,
interlocutorii au nevoie de un cod interiorizat comun care este în mod curent limba, împreună
cu mijloacele nonverbale de exprimare: mimica, gesturile, mişcarea şi atitudinea corpului.
Dascălul, mai mult ca alt iniţiator de dialog, este solicitat să ia act de aceste condiţii ale
comunicării, deoarece este foarte important să cunoaştem, ca educatori, căile prin care se
dezvoltă procesul de comunicare. Elevii sunt pregătiţi în primul rând pentru viaţă şi în viaţă,
prioritară este comunicarea.

1.3. Formarea capacităţilor de comunicare

 Fondul achiziţiilor lingvistice este foarte variat, iar analiza acestuia se poate realiza din
mai multe puncte de vedere. Se poate vorbi de un aspect calitativ şi de unul cantitativ,
urmărite fie la nivelul limbajului, fie la nivelul unor compartimente ale limbii (gramatică,
vocabular). Primul aspect se referă la numărul de cuvinte, expresii, scheme de enunţuri şi de
mesaje învăţate fixate în memorie care pot fi reproduse în situaţii similare de comunicare. Cel
de-al doilea aspect vizează capacitatea de a construi cât mai multe enunţuri dintr-un număr de
cuvinte, expresii şi structuri gramaticale, de a realiza combinări logice personale, pentru a
exprima nuanţat gânduri şi sentimente proprii.
Capacitatea de comunicare nu se reduce la suma cuvintelor, expresiilor şi structurilor
gramaticale însuşite, ci este dependentă şi de creativitate. Capacitatea de comunicare
lingvistică se structurează în ontogeneză în funcţie de acţiunea următorilor factori:
- rolul părinţilor manifestat prin interesul sau dezinteresul faţă de dezvoltarea
comportamentului verbal – comunicativ al copilului;
- structura familiei (în familiile mai numeroase copiii sunt mai vorbăreţi);
- frecventarea sau nu a grădiniţei;
- particularităţile lingvistice şi educaţionale ale mediului familial;
- grupurile sociale de apartenenţă;
- starea de funcţionalitate a aparatului verbo–motor.
Capacitatea de comunicare redă, în cazul speciei umane, posibilitatea de a interacţiona cu
semenii, de a realiza cu ei un schimb informaţional şi de a uza de semne şi simboluri a
căror semnificaţie este stabilită în mod convenţional. Conceptul de comunicativitate redă
aspectul funcţional al unei relaţii de comunicare, exprimând ideea participării, implicării
în relaţia de schimb de semnificaţii.
Însuşirile limbajului este un proces complex, începe în primul an de viaţă şi se
dezvoltă prin comunicarea cu ceilalţi, sub influenţa împrejurărilor concrete de viaţă şi a
relaţiilor mereu noi care se stabilesc între copil şi realitatea înconjurătoare. Copilul trebuie să
dobândească capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a formula cerinţe în mod inteligibil,
de a exprima verbal bucuriile sau necazurile.
Dezvoltarea capacităţii de comunicare la vârsta şcolară mică este unul dintre
obiectivele majore care se realizează în mod treptat, prin lărgirea relaţiilor verbale cu cei din
jur, în condiţiile manifestării de către copil a curiozităţii de cunoaştere a obiectelor, pe de o
parte, a atitudinii interogative referitoare la originea şi cauza unor fenomene, pe de altă parte
J. Gruhenno spunea că „să şti să vorbeşti înseamnă să te porţi cuviincios cu vorbele, care sunt
o altă formă a lucrurilor, alt trup al adevărului”.
Evoluţia limbajului presupune ea însăşi o serie întreagă de interese succesive: la
început copilul nu foloseşte decât substantivele, indicând obiecte cunoscute, apoi, în
vocabularul său apar verbele, conjuncţiile, adjectivele, numeralele şi în sfârşit pronumele.
Această ordine de apariţie este foarte constantă, este independentă de vârsta la care apare
limbajul şi modul de învăţare a acestui limbaj.
În grădiniţă copilul învaţă vorbirea mai mult spontan, experienţa verbală a copilului în
primii 6 – 7 ani de viaţă influenţând întreaga lui evoluţie psihică. Dezvoltând capacitatea de
comunicare, copilul urcă anumite trepte de însuşire a vorbirii:
- treapta viziunii globale, sincretice, în care se deosebesc ansambluri mai mult sau mai
puţin conturate;
- treapta analizei, mai subtilă care dă naştere unor imagini mentale;
- treapta schematică, formată din contopirea imaginilor mentale, redusă la esenţa
obiectului, care formează conceptul căruia rămâne şi i se aplică eticheta cuvântului.
În practica educaţională nu se observă această stratificare; însuşindu-şi limba maternă
elevul dobândeşte mijloacele prin care se poate realiza comunicarea cu cei din jur, poate
ajunge la cunoaşterea tot mai deplină a realităţii obiective.
În vederea formării capacităţii de comunicare la şcolarii mici, învăţătoarea trebuie să
aibă în vedere caracteristicile esenţiale ale limbajului la vârsta şcolară mică.
Printre acestea se numără:
- sporirea expresivităţii realizate prin conţinutul şi structura propoziţiei, prin epitete,
prin comparaţii;
- trecerea de la limbajul interior la cel exterior;
- dezvoltarea morfologiei şi a sintezei vorbirii (corectarea capacitaţii de pronunţare şi
realizarea acordului gramatical);
- are loc dezvoltarea limbajului concomitent cu apariţia funcţiilor de comunicare, de
fixare a experienţei cognitive şi de organizare a activităţii;
În perioada micii şcolarităţi, cadrele didactice au obligaţia de a stimula permanent
comunicarea între copii de a ţine seama de nevoile comunicării spontane a acestora, de a
cultiva această tendinţă, intervenind pentru corectarea stilului şi clarificarea ideilor formulate
de elevi. Pentru dezvoltarea limbajului şi sporirea calitativă a vocabularului interesează nu
atât numărul de cuvinte noi, învăţate din orice strat al limbii, ci mai ales numărul de cuvinte
cu mare frecvenţă în vorbirea curentă şi în primul rând al cuvintelor din fondul principal
lexical al limbii.
Fiinţa umană dispune de capacitatea de a comunica în virtutea determinismului său
natural şi social. Virtual, orice om inteligent şi sensibil , care a trăit o anumită experienţă şi a
filtrat-o printr-o receptivitate proprie, are ceva de comunicat şi ar putea-o face în chip valoros.
La nivelul şcolii primare, esenţial este ca institutorul să pună bazele, să cultive
dragostea pentru limba şi literatura română şi respectul pentru expresia artistică.

1.4. Metode didactice de comunicare orală

Ca metode didactice privind realizarea conţinuturilor specifice comunicării orale pot fi

folosite cu succes: conversaţia, povestirea, jocul de rol, exerciţiul, problematizarea, lectura
explicativă, metoda fonetică, analitico-sintetică etc.
Expunerea - este metoda complexă de comunicare sistematică şi continuă a
cunoştinţelor dintr-un anumit domeniu de specialitate prin intermediul limbajului oral,
imbinat cu alte „limbaje” cum ar fi cele demonstrativ intuitive, audio-vizuale, experimental-
aplicative şi de investigaţie
Povestirea – ca formă de expunere cu caracter plastic-intuitiv, concret, evocator şi
emoţional, care sporeşte valoarea comunicării, mai ales la elevii de vârstă mică. Acestă formă
de expunere se foloseşte, îndeosebi, la clasele mici, fiind cerută de caracterul concret al
gândirii elevilor şi de necesitatea menţinerii atenţiei şi trezirii interesului pentru studiu.
Conversaţia – este metoda care vehiculează cunoştinţele prin intermediul dialogului
(întrebărilor şi răspunsurilor), discuţiilor sau dezbaterilor. Conversaţia ii ajută pe elevi să
exprime, să judece (gândească) şi să răspundă, să reproducă şi să folosească cunoştinţele
asimilate, caracteristici absolut necesare comunicării eficiente între oameni.
Condusă cu competenţă şi măiestrie pedagogică, conversaţia stabileşte o relaţie şi o
comunicare intimă şi eficientă între inteligenţa profesorului şi cea a elevului, permiţând o
activitate intelectuală şi profesională elevată, care poate asigura procesul învăţării şi
satisfacţia acesteia.
Problematizarea - este modalitatea de a crea în mintea elevului o stare conflictuală
intelectuală pozitivă determinată de necesitatea cunoaşterii unui obiect, fenomen, proces, sau
a rezolvării unei probleme teoretice sau practice pe cale experimentală. Problematizarea este
o metodă cu caractec activ-participativ, formativ şi euristic capabilă să determine activitatea
independentă, să antreneze şi să dezvolte capacităţile intelectuale – imaginaţia şi gândirea
logică, de investigaţie şi explorare a capacităţilor productive şi creative, prin formularea de
ipoteze, variate soluţii de rezolvare. O activitate dedactică bazată pe problematizare sporeşte
eficienţa învăţării.
Chiar dacă este o metodă tradiţională, lectura explicativă poate evolua la disciplina
Limba şi literatura română spre modernitate, prin intermediul lecturii explicative elevii
pătrund în universul textului literar: învaţă să-i descopere părţile componente, modul de
articulare a lor, valorile de natură intelectuală, estetică morală, îl raportează la experienţa lor
de viaţă. Ca act de cunoaştere, antrenează opereţiile gândirii: analiza, comparaţia, conexiunea,
etc
Metoda fonetică, analitico-sintetică este indispensabilă în învăţarea corectă şi logică a
citit-scrisului. Pentru a învăţa citit-scrisul, elevii trebuie să aibă capacitatea de a delimita
cuvintele din vorbire, de a le despărţi în sunete, urmând apoi calea inversă: unirea sunetelor în
cuvinte şi a acestora în propoziţii.Procesul formării deprinderilor de citire şi scriere este
deosebit de complex, bazele formării acestora se pun în clasa I, dar procesul perfecţionării lor
este de lungă durată, continuând în clasele următoare.
Explicaţia este tot o metodă de comunicare orală, având scopul de descifrare a sensului
şi semnificaţiei unor noţiuni, fapte caracteristici ale realităţii înconjurătoare, argumentării
unor idei, descoperiri prin viu grai a cauzelor unui fenomen, a scopului unor acţiuni, prin
raţionamente logice pe înţelesul celui educat. Îmbinarea metodei explicaţiei cu cele activ-
participative va mări eficienţa acesteia.
Prin exerciţii de analiză şi sinteză, se pun la îndemâna elevilor instrumente de lucru
care să le permită autocontrolul, în vederea prevenirii greşelilor. Articularea clară, precisă şi
corectă a sunetelor depinde de felul cum este realizată respiraţia în timpul vorbirii; de aceea,
este necesară educaţia acestui act fiziologic.
Metodele nu au o valoare în sine, ci o dobândesc prin eficienţa activităţii în care este
angrenată, prin modul cum aceasta este aplicată de dascăl. Pentru obiective complexe, metoda
este inclusă într-o strategie didactică, adică intr-un ansamblu de metode în care se
completează, se compensează şi devin un demers coerent în educare şi instruire.