UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU BUCUREȘTI

DSPP –PROGRAMUL COMPACT

Didactica domeniului și dezvoltării în didactica

specialității

Prof. Dr.: Ulete Florin Student: Neacșu ( Mihăilă) Ionelia

București

2016
 UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU BUCUREȘTI

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT UN MOD PARTICULAR DE

COMUNICARE

Procesul de învățământ este un act de comunicare . Aceasta pentru că nu se poate

concepe desfășurarea eficientă a unei activități în afara comunicării umane, care reprezintă
una din formele fundamentale ale interacțiunii omului cu cei din jur. Comunicarea umană se
realizează prin intermediul unui sistem de simboluri și semnificații sociale generalizate și
urmărește stabilizarea sau modificarea comportamentală la nivel individual sau grupal.
Comunicarea este un proces relațional, în cadrul căruia doi sau mai mulți interlocutori
fac schimb de informații, se înțeleg și se influențează între ei. Codurile folosite în comunicare
sunt : cuvântul, gestul. imaginea , sunetul, mișcarea, stările afective.
Comunicarea didactică este o formă specifică a comunicării umane. Conform
Dicționarului de Pedagogie, comunicarea didactică este parte fundamentală a procesului de
învățământ în care elevii, sub îndrumarea cadrului didactic, dobândesc noi cunoștințe, reguli,
legi, formule.
Cerințele de comunicare ale școlii sunt într-o continuă creștere, motiv pentru care ea
își multiplică formele de comunicare și își sporește exigențele față de actul comunicării.
Dacă în pedagogia tradițională, comunicarea didactică era considerată numai acțiune
de predare, elevul având un rol de simplu receptor, în pedagogia modernă, reconsiderând rolul
elevului în cadrul procesului de învățământ, se acordă o atenție deosebită metodelor activ-
participative, conlucrării dintre elev și cadrul didactic, toate acestea făcând din comunicarea
didactică un proces complex și viu.
Schimbările din societate obligă cadrul didactic să facă schimbări și la nivelul
comunicării, să devină un bun profesionist, atât în planul stăpânirii tehnicii de comunicare, cât
și în al rezonării receptorului, în cel al influențării formării personalității acestuia sub multiple
aspecte, componenta comunicării căpătând, în felul acesta, o valoare integrativă a aptitudinii
sale pedagogice.
Spre deosebire de celelalte forme de comunicare, comunicarea didactică prezintă o
serie de trăsături care o particularizează. Ea este proiectată și se desfășoară în vederea
atingerii unor obiective instructiv- educative anterior stabilite , motiv pentru care:
- urmărește influențarea, modificarea și stabilizarea comportamentelor individuale și de
grup;
- vehiculează conținuturi purtătoare de instruire;
- generează învățare, educație, dezvoltare;
- presupune o implicare activă a educatului în actul comunicării.
De asemenea, comunicarea didactică integrează toate cele trei tipuri de comunicare:
- comunicare verbală- informația este transmisă cu ajutorul cuvântului, continând
cunoștințe, înțelesuri, sensuri;
- comunicare paraverbală – informația este codificată și transmisă prin intermediul
elementelor vocale și prozodice – ritm, intonație, pauze în vorbire;
- comunicarea nonverbală- informația este transmisă prin o serie de semne legate de
postura, mișcarea, gesturile, mimica, privirea partenerilor în cadrul comunicării,
oferind informații despre stările emoționale.
Cele trei forme de comunicare sunt complementare, se influențează una pe cealaltă, toate
având drept scop eficientizarea actului de comunicare didactică.
Comunicarea didactică, atât de importantă în buna realizare a actului educațional, mai
prezintă și următoarele particularități:
 UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU BUCUREȘTI

 este o comunicare structurată conform logicii pedagogice, urmărind nu simpla

enunțare a unor adevăruri științifice, ci înțelegerea profundă a acestora, ceea ce îl
obligă pe profesor să găsească cele mai potrivite modalități de transmitere a
informațiilor, astfel încât acestea să fie accesibile elevilor;
 personalizarea comunicării didactice face ca același conținut formal cuprins în
programă și manual să fie valorificat diferi și cu rezultate diferite de profesori, în
funcțiile lor particularități care pot determina accentuarea mai pregnantă a uneia
dintre dimensiunile comunicării: informativă, pragmatică, relațională;
 structurarea comunicării didactice conform logicii pedagogice conduce la
necesitatea ca profesorul să selecteze, să organizeze și să personalizeze
conținuturile transmise, raportându-se permanent la programa școlară
 comunicarea didactică îmbină obligatoriu cele două modalități de comunicare-
comunicarea orală și comunicarea scrisă;
 comunicarea didactică presupune obligatoriu și existența unui feed-back, prin
intermediul căruia interlocutorii au posibilitatea ca, luând cunoștință de efectele
comunicării la un moment dat, să-și modifice în etapa următoare comportamentul,
astfel încât finalitatea să fie cea dorită. Feed-back-ul în comunicarea didactică este
înțeles ca fiind ,, comunicarea despre comunicare și învățare‟ .
Extinzând lucrurile, comunicarea contribuie la formarea și cristalizarea comunității ca
mediu mai larg care intervine într-o manieră favorabilă la stimularea învățării și a unei
activități didactice de calitate. Este important de subliniat faptul că instituția de învățământ
constituie locul unde se învață comunicarea, unde se deprinde și se perfecționează
comunicarea, unde se elaborează comunicarea, unde se educă (cultivă) comunicarea. Aici,
comunicarea are semnificația unei valori umane și sociale, motiv pentru care educarea
comunicării constituie un scop în sine, un obiectiv major al învățământului.
Definit în termeni de comunicare, procesul de învățământ apare ca o înlănțuire teoretic
infinită, de situații de comunicare cu specific didactic. Profesorul trebuie să-și armonizeze
acțiunea la nivelul experienței lingvistice a elevilor cu care lucrează. Mesajul didactic trebuie
să fie structurat, prelucrat și prezentat în concordanță cu posibilitățile de receptare ale elevilor.
Este o problemă care ține de capacitatea educatorului de a-și adapta comunicarea la nivelul
maturității intelectuale a elevului. Nu întotdeauna comunicarea didactică se realizează așa
cum ne-am propus deoarece pe parcursul comunicării pot apărea și blocaje. Blocajele de
comunicare pot interveni atunci când cadrul didactic are o exprimare neclară, vorbește prea
încet sau prea repede , nu creează motivații, elevii nu au cunoștințele necesare pentru a
înțelege comunicarea sau nu sunt bine fixate, influențând negativ cunoștințele noi. Limbajul
înseamnă comunicare, dar nu se comunică nimic dacă vorbirea e lipsită de sens.
Eficiența comunicării didactice este condiționată de mai mulți factori.Acești factori se
împart în trei categorii:
- Factori care țin de personalitatea profesorului
- Factori care țin de personalitatea elevului
- Factori care țin de repertoriul de comunicare
- Contextul în care are loc comunicarea
Dintre factorii care țin de personalitatea cadrului didactic putem preciza capacitatea de
proiectare pedagogică pe care cadrul didactic o deține, rigoarea de care dă dovadă atunci când
își proiectează activitatea și obiectivele specifice acesteia, felul în care acesta este capabil să-
și prelucreze informațiile astfel încât să asigure esențializarea, sistematizarea, claritatea,
corectitudinea, concizia acestora, adecvarea mesajului și a formei de exprimare la
caracteristicile psihosociale ale elevului (nivelul de cunoștințe pe care acesta îl are, nivelul la
care îi este dezvoltat limbajul, dezvoltarea psihică). Un rol important în comunicarea didactică
au și ritmul și timbrul vocii pe care cadrul didactic îl folosește, precum și priceperea acestuia
 UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU BUCUREȘTI

de a promova dialogul cu elevii săi, capacitatea de a stabili o relație armonioasă, flexibilă,

cooperantă.
Acestor factori li se adaugă cei care țin de personalitatea elevului: nivelul dezvoltării
psihice, nivelul dezvoltării cognitive care să îi permită recepționarea mesajului transmis de
către cadrul didactic, competența lingvistică necesară decodificării mesajului, existența unor
informații, deprinderi, care să-l ajute să se raporteze la noile conținuturi, deprinderea de a
asculta, implicarea activă în timpul actului didactic, disponibilitatea de a primi mesajul.
Totodată, pentru ca actul comunicării să fie eficient este necesară existența unui repertoriu
comun, un repertoriu cunoscut atât de receptor , cât și de emițător, dar și existența unui climat
potrivit, o atmosferă caldă, apropiată, străină de orice stare conflictuală.
Este recunoscut faptul că relațiile dintre cadrele didactice și elevi sunt multiple, iar modul
de manifestare comportamentală e resimțit de ceilalți în maniere diferite generând două tipuri
de sentimente: de respingere sau de acceptare. Acest lucru este influențat de individ, dar și de
obstacolele apărute în calea comunicãrii. De multe ori, atunci când dorim să modificăm
comportamentul unui elev, încercăm să modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului
mod de manifestare. Nu reușim însă întotdeauna „să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare și
atenție, lucru ce duce la instalarea unor obstacole în calea comunicării.
Actul comunicării devine eficient atunci când favorizează o implicare activă din partea
elevului, o angajare cu toate forțele sale intelectuale și afective în procesul receptării. Astfel,
receptarea depășește simpla percepere a unor conținuturi audiate. A produce interlocutori
activi, a-i determina pe elevi să urmărească cu interes și să manifeste o atitudine activă în
cursul ascultării constituie un indicator al competențelor pedagogice a cadrului didactic.

BIBLIOGRAFIE

1.Barna, Andrei; Antohe, Georgeta- Curs de pedagogie, Editura ISTRU, Galați, 2006;
2.Cerghit, Ioan- Sisteme de instruire alternative și complementare, Editura Aramis,
București, 2002;
3. Comănescu, Ioan – Prelegeri de didactică școlară, Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea, 2003;
4. Joița, Elena – Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves,
București, 2003;
5. Stoica, Marin- Pedagogie și psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, București,
2001;
6. Șoitu, Laurențiu – Pedagogia comunicării, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1997.