VIOLENŢA ŞCOLARĂ - O REALITATE A ZILELOR NOASTRE

NEACŞU IONELIA
CJRAE VRANCEA

Violenţa umană este, fără îndoială, una dintre temele importante ale societăţilor
contemporane. Preocuparea pentru manifestările de violenţă, dilemele privind creşterea
criminalităţii şi a cauzelor ei, strategiile de prevenire şi combatere a acestor fenomene
reprezintă subiecte de reflecţie pentru lideri de opinie, politicieni, jurnalişti şi, mai ales,
pentru cercetători din diferite domenii ale ştiinţelor sociale. Globalizarea interesului faţă
de violenţa socială este consecinţa unei conştientizări generalizate privind necesitatea
punerii violenţei pe agendele de lucru ale diferiţilor actori sociali, responsabili de
găsirea unor soluţii, dar mai ales implicarea şi participarea la prevenirea şi/sau
combaterea acestui fenomen social.
Violenţa este un fenomen complex, având determinări psihologice, sociale,
culturale şi economice. Acest lucru este evident dacă luăm în consideraţie amploarea
formelor ei de manifestare şi interrelaţiile pe care le presupune. Dincolo de diversitatea
fenomenului violenţei umane, încercări de a contura, la nivel naţional şi global,
dimensiunile ei impun, ca prim pas, cunoaşterea acesteia, stabilirea unor categorii
conceptuale, tematice şi operaţionale, indispensabile unei abordări integrate.
Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Mass-
media acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei, contribuind la conştientizarea şi
creşterea interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de violenţa şcolară.
Guvernanţii şi societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în mediul
şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala este o entitate izolată, un spaţiu
social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de conflictele şi dificultăţile cu
care se confruntă societatea, în general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii
largi, iar problemele cu care se confruntă ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor
privesc întreaga societate. Fără îndoială, violenţa în şcoală nu este o invenţie a
contemporaneităţii. Ea a existat încă din cele mai vechi timpuri în toate sistemele de
educaţie, dar formele şi intensitatea cu care aceasta s-a manifestat au suferit modificări
de-a lungul istoriei, variind desigur de la un tip de cultură şi societate la alta, dar şi în
funcţie de teoria şi practica pedagogică împărtăşită la un moment dat. În acest context,
la nivel internaţional, lucrările de specialitate sintetizează câteva tendinţe asupra
formelor de manifestare a violenţei în şcoala contemporană, dintre care amintim:
• trecerea de la violenţa fizică, directă, vizibilă, legitimată şi încurajată, uneori, la forme
mai subtile, mascate sub forma unei violenţe de tip simbolic, situată la nivelul valorilor
promovate, la nivelul tipurilor de relaţii din spaţiul şcolii şi a impunerii unor anumite
modele dezirabile de comportamente;
• proliferarea violenţelor în şcoală care au ca fundament diferenţele etnice, religioase,
de statut social sau de gen;
• multiplicarea formelor de violenţă asupra profesorilor;
• creşterea numărului fenomenelor de violenţă gravă în şcoală, care intră sub incidenţa
legii (crime, violuri, utilizarea armelor de foc) ca urmare a escaladării violenţei sociale;
• difuzia fenomenelor de violenţă din afara şcolii sau din imediata apropiere a acesteia,
la spaţiul şcolar propriu-zis.
Abordarea violenţei în şcoli (sau violenţei şcolare), ca formă particulară de
violenţă, trebuie să ia în consideraţie trei concepte-cheie: violenţa, şcoala şi vârsta. Ca
atare, din această abordare se exclud copiii necuprinşi în vreo formă de educaţie, deşi ei
pot fi la vârsta şcolarizării. De asemenea, deşi vârsta este o variabilă importanţa,
violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa juvenilă, decât în masura în care faptele
penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel mult în vecinătatea acesteia,
infractorii având statut de elev. În acest ultim caz, violenţa în şcoli poate fi considerată
violenţa juvenilă instituţională, iar fenomenul violenţei şcolare poate fi integrat în
criminalitatea minorilor. Violenţa şcolară poate fi considerată drept o parte a
delincvenţei juvenile, ea urmând şi contribuind la aceasta: astfel, se poate vorbi despre
criminalitatea minorilor.
Definirea violenţei ca fenomen social, ca şi definirea violenţei şcolare ca formă
particulară a violenţei este un proces continuu, susţinut de concepţia despre violenţă şi
de rezultatele unor abordări sistematice, consecutive impunerii acestui fenomen atenţiei
specialiştilor şi opiniei publice.
Astfel, violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice
sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei
comunităţi care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau
daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privaţiuni”. Această definiţie exclude
toate evenimentele accidentale (precum accidentele rutiere), numai dacă acestea nu
implică intenţia de a ucide sau de a răni. Totuşi, ea include actele bazate pe o relaţie de
putere exprimată prin intimidare, ameninţare sau, invers, neglijenţă şi omisiune. Acest
lucru pare să se aplice la contextual instituţional al şcolii în care tradiţia ierarhiei
educatori-elevi, elevi-elevi ramâne o realitate generatoare de stări conflictuale şi
manifestări de violenţă.
Nicole Vettenburg consideră că există trei forme de violenţă în şcoli:
- devianţa tolerată sau violenţa juvenilă normală;
- violenţa socială, în care şcoala însăşi este victima violenţei manifestate în societate, la
nivel general (acest lucru este adesea invocat pentru a elibera şcoala de orice
responsabilitate);
- violenţa anti-şcoală (distrugerea echipamentelor, vandalism, insulta şi agresivitate faţă
de profesori).
În conformitate cu diferite studii, violenţa în şcoli este un tip particular de
violenţă în instituţii, care poate lua următoarele forme:
- pedeapsa fizică;
- restricţie fizică;
- constrângere solitară şi orice formă de izolare;
- obligaţia de a purta vestimentaţie distinctivă;
- restricţii alimentare;
- restricţii sau refuzul de a avea contacte cu membrii familiei sau cu prieteni;
- abuzul verbal şi sarcasmul.
Un prim nivel de analiză a violenţei şcolare – înainte de explorarea tipurilor
concrete de manifestare a acesteia - ia în considerare sistemul de relaţii la nivelul cărora
se manifestă, operând o distincţie între următoarele forme:
- violenţa între elevi;
- violenţa elevilor faţă de profesori;
- violenţa profesorilor faţă de elevi (comportamentul neadecvat al cadrelor didactice).
Violenţa poate deveni un cerc vicios: elevii care au fost agresaţi au tendinţa
de a avea puţini prieteni cu care să poată comunica uşor şi adesea au sentimentul
izolării şi al singurătăţii. Asemenea tineri simt incapacitatea lor de a se angaja în
situaţii sociale, se simt neajutoraţi şi incapabili să controleze propriul mediu. Acest
fapt determină diverse grade de marginalizare, punându-l pe copil într-o ipostază
de confruntare personală cu ceilalţi, ceea ce împiedică formarea unor deprinderi
sociale non-violente. Aceşti elevi, la rândul lor, au tendinţa de a-i agresa pe ceilalţi.
Violenţa influenţeză în mod negativ educaţia eficientă. Elevii care sunt
victime ale actelor violente absentează de la şcoală, prezintă probleme de
concentrare, întreaga lor dezvoltare cognitivă fiind afectată. Elevii expuşi violenţei
şcolare fie refuză să frecventeze şcoala din cauza ameninţărilor, fie poartă la ei
diverse arme pentru a se apăra. În multe cazuri elevii sunt exmatriculaţi din şcoală
datorită numeroaselor acte de violenţă pe care le comit. La nivelul corpului
profesoral apare sindromul „bourn out”, stare de epuizare psihică ce apare ca
rezultat al confruntării îndelungate cu probleme de disciplină, acte de violenţă,
precum şi cu ameninţări de natură agresivă din partea elevilor.
Comportamentele agresive au o evoluţie lentă, deseori acestea se declanşează
după o lungă perioadă de timp. Agresivitatea, în ceea ce îi priveşte pe elevi, se defineşte
printr-o paletă largă de comportamente, cum ar fi lipsa cooperării cu profesorii precum
şi un nivel scăzut de autocontrol.
Comparativ cu colegii lor, elevii cu un comportament agresiv prezintă
următoarele caracteristici: se ceartă mai mult,ameninţă şi îmbrâncesc alţi elevi mai des.
De asemenea, elevii cu acest tip de comportament se mai pot identifica şi prin
următoarele aspecte:răspund obraznic adulţilor când sunt mustraţi ,se enervează
rapid,uneori argumentele lor sfârşesc în furie,sunt lipsiţi de autocontrol, reacţionează
negativ la critică, sunt incapabili să accepte ideile altora.
Pe lângă aceste caracteristici definitorii, aceşti elevi prezintă şi o lipsă a
controlului asupra dispoziţiilor (stărilor) lor ceea ce îi aduce în conflict cu alţi elevi şi cu
adulţii. În situaţii de conflict ei nu sunt pregătiţi să facă compromisuri şi răspund
necorespunzător reacţiilor egalilor lor. Lipsa lor de cooperare în clasă se transformă în
imposibilitatea de a urma instrucţiunile şi inabilitatea de a respecta cererile profesorilor.
Aceşti elevi au dificultăţi în realizarea corectă a temelor şi continuitatea muncii în timp.
Pe parcursul liceului abilităţile de cooperare ale acestor elevi scad, ei participă tot mai
puţin la munca de la şcoală, depun din ce în ce mai puţin efort pentru activităţile
şcolare. Elevii cu acest tip de comportament îşi pierd interesul pentru şcoală, iar actele
minore de agresivitate cresc odată cu vârsta .Dacă iniţial tinerii se angajează la agresiuni
minore, în timp, acestea se transformă în violenţă psihică şi fizică.
 Reacţiile celorlalţi la comportamentul violent determină diminuarea sau
accentuarea acestuia. Deseori, în şcoală întâlnim astfel de comportamente la elevi, fie
faţă de profesori, fie faţă de colegi. Nu de puţine ori, consecinţa unui astfel de
comportament este etichetarea din partea profesorilor (de exemplu: ,,e obraznic,,) şi
marginalizarea din partea colegilor. E important să identificăm căile care duc la
agresivitate, să identificăm factorii de risc relaţionaţi unui astfel de comportament,
pentru a putea anticipa riscurile dezvoltării unui comportament agresiv .
Înţelegerea determinismului unui astfel de comportament facilitează
identificarea modalităţilor optime de intervenţie în astfel de cazuri. Agresivitatea se
manifesta fie sub forma unor crize de furie accentuate şi frecvente, fie sub forma
comportamentelor agresive sau impulsivităţii accentuate. O intervenţie optimă poate
reduce agresivitatea. Pe de altă parte, tratarea cu superficialitate sau lipsa de implicare
în corectarea unui astfel de comportament poate favoriza apariţia comportamentului
agresiv şi mai târziu a comportamentului antisocial.
Copiii care denotă agresivitate se pare că au nivel scăzut de autocontrol, fapt ce îi
determină să reacţioneze agresiv la critică şi îi face incapabili să accepte ideile celorlalţi.
În situaţii de conflict răspund necorespunzător la reacţiile celorlalţi. Asa cum arată
multe studii, interacţiunea cu mediu ne dă posibilitatea să ne construim prerechizitele
de a gestiona anumite situaţii. Astfel ,,carenţele comportamentale,, pot fi explicate şi
prin lipsa unui input specific, pentru a învăţa răspunsul la un anumit stimul.
Mediul educaţional poate fi atât factor care determină acest comportament cât
şi ,,scena de manifestare” a unui astfel de comportament. Pe lângă acest mediu, un
factor foarte important în dezvoltarea personalităţii copilului este familia, după cum e
subliniat acest lucru şi în literatura de specialitate. Astfel, relaţia cu familia poate
reprezenta un factor declanşator a comportamentului agresiv. În familiile în care există
copii cu probleme comportamentale, părinţii au adesea sentimentul că trebuie să îi
ameninţe, să îi pedepsească mereu, că trăiesc evenimente predominant negative si că
abia împărtăşesc momente plăcute. Copiii se simt adesea la fel, au sentimentul că
părinţii se ceartă cu ei mereu şi sunt nemulţumiţi. Acest dezechilibru între experienţele
pozitive şi negative duce la formarea unor expectanţe negative atât în ceea ce îi priveşte
pe părinţi, cât şi pe copii. Atenţia părinţilor şi a copilului se centrează asupra
evenimentelor negative, deşi experienţele pozitive au loc în continuare, ele abia mai
sunt percepute. Intervenţia în acest caz are ca scop orientarea, în mod conştient, a
atenţia asupra evenimentelor pozitive, deoarece acestea trebuie evidenţiate mai mult
decât cele negative. La nivelul instituţiei şcolare este important să se intervină cu
programe de prevenţie a agresivităţii deoarece aceasta poate degenera în
comportamente antisociale sau delicvenţă. Agresivitatea este o barieră în dezvoltarea
optimă a copiilor. Diminuarea agresivităţii poate constitui un factor de succes personal
(pentru cei în rândul cărora se intervine ) şi social .

Prevenirea violenţei şcolare este cel mai important aspect în răspunsul pe care
societatea îl poate da acestui fenomen social. Sistemul educaţional, deşi dispune de
autonomie, este o realitate socială ce se află în interacţiuni complexe cu societatea în
general. De aceea, strategia de prevenire a violenţei şcolare nu poate fi o verigă izolată a
prevenirii violenţei generale; o asemenea strategie, atunci când este realistă şi, deci,
eficientă, are consecinţe asupra societăţii la nivel general. Totuşi, pentru a da o
dimensiune de specificitate prevenirii violenţei şcolare, este necesar să optăm pentru un
model de prevenire adaptabil realităţii sociale care este şcoala.
Modelul ecologic oferă un cadru de analiză adecvat măsurilor de prevenire a
violenţei,utilizând o paradigmă integrală a factorilor care o determină.
Comportamentul violent în spaţiul şcolar nu poate fi explicat prin considerarea unei
singure categorii de factori, fie ei individuali, relaţionali, sociali, culturali, de mediu. În
consecinţă, numai analiza interacţiunilor complexe dintre aceştia poate oferi o explicaţie
consistentă violenţei şi, în acelaşi timp, poate fundamenta o strategie de prevenire.
Adoptarea modelului ecologic are la bază ideea conform căreia între factorii individuali
şi cei contextuali există inter-relaţii, iar violenţa este produsul nivelurilor multiple de
influenţă a acestora asupra comportamentului.
Modelul ecologic cuprinde patru niveluri de înţelegere şi analiză a influenţelor
privind violenţa: nivelul individual, nivelul relaţional, nivelul comunitar şi nivelul
social.
A)Intervenţii ce se pot realize la nivel individual:
- identificarea timpurie a elevilor cu potenţial violent şi a cauzelor care pot determina
manifestări de violenţă;
- elaborarea şi derularea unor programe de asistenţă individualizată pentru elevi;
- implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă în
programe de asistenţă derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii
specializate;
- valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţii elevilor care au comis acte de
violenţă prin implicarea acestora în activităţi şcolare şi extraşcolare (sportive, artistice
etc.)
- responsabilizarea elevilor cu comportament violent prin aplicarea unor măsuri de
intervenţie cu potenţial educativ şi formativ;
- identificarea şi asistarea elevilor care au fost victime ale violenţei şcolare prin
implicarea cadrelor didactice, a personalului specializat (consilieri şcolari, psihologi,
asistenţi sociali, mediatori), a părinţilor.
B)Intervenţii ce se pot realiza la nivel relaţional:
Recomandări privind familia:
-informarea părinţilor cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în scopul
prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi-copii;
- acordarea de sprijin familiilor care solicită asistenţă şi orientarea acestora către
serviciile specializate;
-colaborarea şcolii cu familiile elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de
violenţă, în toate etapele procesului de asistenţă a acestora;
- identificarea unor părinţi-resursă care să se implice în activităţile de prevenire sau în
rezolvarea cazurilor de violenţă existente;
-iniţierea unor programe destinate părinţilor, centrate pe conştientizarea, informarea şi
formarea cu privire la dificultăţile de adaptare a copiilor la mediul şcolar şi la diferite
aspecte ale violenţei şcolare (forme, cauze, modalităţi de prevenire, parteneri);
-semnalarea de către şcoală a cazurilor de familii cu un comportament violent faţă de
copii si implicarea în rezolvarea acestora.
Recomandări privind şcoala:
- întâlniri formale ale şcolii unde se vor aborda teme legate de violenţa şcolara;
- elaborarea unor strategii coerente de prevenire şi intervenţie la nivelul instituţiei;
- transformarea regulamentului de ordine interioară, specific fiecărei şcoli, din
instrument formal în mijloc real de prevenire;
- iniţierea la nivelul şcolii a unor structuri cu rol de mediere;
- organizarea de programe de informare a elevilor privind modalităţile adecvate de
gestionare a unor situaţii concrete de violenţă;
- iniţierea unor programe de educaţie intra- şi inter-generaţionala şi de educaţie
parentală prin care să se urmărească îmbunătăţirea relaţiilor dintre actorii de la nivelul
şcolii (copii-părinţi cadre didactice-conducerea şcolii);
- sensibilizarea profesorilor faţă de problematica violenţei;
- ameliorarea managementului comunicării între toţi actorii de la nivelul şcolii;
- dezvoltarea unor strategii focalizate pe prevenirea şi controlul fenomenelor de
violenţă care apar în zona din jurul şcolii.
C) Intervenţii ce se pot realiza la nivel comunitar:
- iniţierea unor programe de sensibilizare a comunităţii privind fenomenul de violenţă
şcolară;
- dezvoltarea unor programe de prevenire a violenţei şcolare;
- dezvoltarea de parteneriate ale şcolii cu alte instituţii la nivel local.
D)Intervenţii ce se pot realize la nivel social:
- organizarea de campanii sociale în scopul conştientizării fenomenului de violenţă
şcolară;
- implementarea unui sistem de monitorizare la nivel naţional a fenomenelor de
violenţă în şcoală;
- stimularea cooperării inter-instituţionale şi implicarea societăţii civile;
- multiplicarea măsurilor de reducere a violenţei exprimată în media;
- dezvoltarea şi aplicarea cadrului legislativ privind violenţa în general şi cea direct
legată de minori, în special, prin elaborarea de metodologii concrete de punere în
practică a acestora.
Violenţa, indiferent de forma şi contextual în care se realizează, lasă urme greu
de îndepărtat atât în plan psihic, cât şi în plan emoţional şi comportamental. Implicarea
tuturor în combaterea şi prevenirea fenomenului de violenţă va determina în timp
eliminarea acestui fenomen dăunător ce facilitează degradarea noastră ca fiinţe umane
şi raţionale.

Bibliografie:
Botiş, A; Tărău, A – “Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să răneşti”
-ED. ASCR, Cluj-Napoca, 2004;
Ziglar, Z –„ Putem creşte copii buni într-o lume negativă !”-Ed. Curtea-veche,
Bucureşti, 2000;
Roşan,A – “Violenţa juvenilă şcolară -teorie , prevenţie şi intervenţie integrativă”-
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006;