I.3.

COMUNICAREA

Primul instrument spiritual al omului, în procesul socializării sale, este comunicarea. Prin acesta
oamenii reușesc să pătrundă procesul cunoașterii de sine, să creadă, să acționeze, să participe la
viata socială sub toate aspectele sale. Ea constituie un liant social, îi uneşte pe oameni şi îi
angajează în acţiune, contribuie la fiinţarea şi dezvoltarea comunităţii, la dezvoltarea şi
întreţinerea relaţiilor sociale. Etimologic, cuvântul comunicare provine atât din latinescul
comunis, însemnând stăpânit în comun, a face ca un lucru să fie comun, cât şi, aşa cum preciza
Constantin Noica, din latinescul comunico, însemnând a uni, a împărtăşi, de unde şi cuvântul
bisericesc cuminecare/împărtăşire. În sens general , prin comunicare se întelege procesul
interactiv de transmitere și recepționare a mesajelor , proces care implică un emițător , un mesaj ,
un canal de comunicare , un receptor și un răspuns. Comunicarea, prin definiție, reprezintă
modalitatea fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce presupune
realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi semnificaţii sociale
generalizate, în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor modificări la
nivelul unui individ sau a unui grup. Fiind un concept prezent în toate domeniile societății
actuale, sociologi renumiți afirmă: • “comunicarea reprezintă o interacţiune socială prin
sistemul de simboluri şi mesaje” George Gerbner • “comunicarea se petrece în clipa în care
persoanele atribuie semnificaţie unui mesaj” David Mortensen

26

• “comunicarea este dobândirea, transmiterea şi ataşarea unui înţeles informaţiei” Paul Roberts •
“comunicarea este un proces de vehiculare a informaţiei în vederea reducerii incertitudinii” Peter
L. Berger Comunicarea educațională este cea care mijlocește realizarea fenomenului educațional
în asamblul său, iar comunicarea didactică apare ca o formă particulară, obligatorie în
vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de învățare sistematic. Comunicarea
didactică se poate structura pe ideea că este un tip de comunicare intrumentală, direct implicată
în susținerea unui proces sistematic de învatare în care nu apar reacții de conținut (centrată pe
dobândire de cunoștințe sau deprinderi, abilități, etc.) de cadru instituțional (poate exista
comunicare didactică în afara procesului de învățământ) sau privitoare la parteneri. Deci,
comunicarea este procesul de transmitere a informației de la emițător la receptor, este un proces
informațional. Dar pentru că procesul educațional nu este unul simplist, pentru că numeroase
componente ale sale au structuri complexe, actul predării presupune o serie de acțiuni specifice.
După alegerea materialului didactic, educatoarea trebuie să se concentreze asupra modului în
care va prezenta noțiunile, asupra comunicării, care în aceste conditii nu este una obișnuită, ci o
formă specifică. Prin ea trebuie să conducă la îndeplinirea unor obiective, să vehiculeze un
conținut care să fie receptat de copii, să producă modificări ale personalității acestora la nivel
cognitiv, afectiv, atitudinal, acțional. Caracterul didactic al comunicării este dat de
respectarea legităților presupuse de un act sistematic de învatare cu condiția ca ,,personajul-
resursă” să depășească statutul de informator. Schema oricărei comunicări cuprinde:
factorii comunicării, distanța dintre aceștia și dispoziția așezării lor (ambele importante pentru
particularitățile canalului de transmitere a mesajului), cadrul și contextul instituționalizat, tipul
de cod, situația enunțiativă, repertoriile active sau latente ale emițătorului-receptor, retroacțiunile
practicate, elementele de bruiaj. Formele comunicării didactice sunt: verbală, nonverbală,
paraverbală (paralingvistică); după natura partenerilor poate fi o comunicare interpersonală, în
grupuri mici sau publică; statutul poate fi formal, informal, pe verticala, subiectiv, întâmplător;

27

după natura conținuturilor, comunicarea didactică poate fi stiințifică, atitudinală, operațional-

metodologică.

Comunicarea verbală

Cele două mari categorii ale procesului de comunicare sunt cea verbală şi cea nonverbală. Este
foarte greu de spus care dintre cele două forme a apărut prima în evoluţia fiinţei umane, cert este
faptul că ambele au un rol fundamental în organizarea şi structurarea societăţii actuale.
Comunicarea verbală foloseşte drept unitate de bază cuvântul, care poate fi rostit sau poate fi
scris şi ulterior verbalizat. Pentru a se realiza înţelegere între două entităţi acestea trebuia să
comunice în aceeaşi limbă şi să folosească şi un limbaj asemănător. Comunicarea verbală a fost
denumită şi comunicare codată. Ea poate fi folosită intrapersonal şi interpersonal de la diadă şi
până la grupurile mari. Comunicarea verbală se realizează şi cu ajutorul funcţiei semiotice.

Comunicarea nonverbal

Specialiştii comunicării denumesc comunicarea nonverbală şi limbajul trupului. Cele două forme
de comunicare verbală şi nonverbală au stârnit polemici aprinse în ceea ce priveşte conţinuturile
mesajelor transmise. Majoritatea cercetătorilor consideră că forma nonverbală are o pondere mai
mare în conţinutul unui mesaj decât cea verbală, datorită faptului că se sprijină pe mai mulţi
analizatori cum ar fi: cel vizual, cel olfactiv, cel tactilo-chinestezic etc. mai puţin cel auditiv.

Comunicarea paralingvistică

Comunicarea paralingvistică este foarte puţin sesizabilă în transferul şi contratransferul

informaţional. Această formă de comunicare se referă la tonalităţile vocii, timbrul vocal, pauzele
dintre cuvinte sau dintre cuvinte şi gesturi, frecvenţa cuvintelor pe o unitate de timp, tremurul
vocii etc. Sunt cazuri în care starea interioară a unui individ este trădată de comunicarea
paralingvistică, chiar dacă celelalte forme ale manifestărilor sale externe sunt ţinute foarte bine
sub control. De asemenea, şi felul de a fi al unui

28

anumit individ poate fi perceput şi decodificat analizând cu atenţie modalităţile sale de exprimare
paralingvistică.

Comunicarea interpersonală

Această formă de comunicare poate fi considerată ca fiind un produs rezultat din combinarea
formelor verbale, nonverbale şi paralingvistice ale limbii şi limbajelor. Unii autori consideră că
procesul de comunicare interpersonală se suprapune, până la identificare totală, cu relaţiile
interpersonale. Comunicarea interpersonală se poate realiza între doi sau mai mulţi indivizi şi e
influenţată de mai muţi factori, atât individuali cât şi sociali. Cea mai utilizată formă de
comunicare interpersonală este dialogul.

Comunicarea didactică

În cadrul comunicării didactice au loc schimburi de mesaje semantice (informatii, cunoștințe)

și ectosemantice (atitudini, convingeri); schimbul de mesaje se realizează între educator și copil,
între personalitatea formată a educatorului și personalitatea educatului. De aceea, comunicarea
didactică stă la baza procesului de predare - asimilare a cunoștințelor și cere o selecție
documentată și justificată a conținuturilor educaționale. Emițătorul și receptorul sunt copilul și
cadrul didactic, aflați în permanentă schimbare a statutului ; între ei se interpune canalul de
comunicare, pe care circulă un mesaj transpus într-un cod comun, interiorizat (limba) la care se
adaugă elementele paraverbale și nonverbale. Mesajul este supus unor procese de codare și
decodare prin care se asigură înscrierea lui în vocabularul preșcolarului. Dificultatea constă
chiar în această traducere a mesajului în limbajul operațiilor concrete, sau preformale care-l
poate depărta pe copil de cadrul didactic. Codul folosit (sistemul de semne lingvistice) cunoaște
o triplă situare: prima la nivelul codului lingvistic, a doua la cel didactic, al treilea la nivelul
codului specific. Mesajul oral este purtat pe undele sonore, iar mesajul iconic (scris) este
reprezentat de imagini (text tipărit), mesajul afectiv este transmis de gestică, mimică, subtextul
emotiv al vorbirii. Calea de comunicare este multimodală: auditivă, vizuală, tactilă, olfactivă.
Așa cum am mai arătat, comunicarea didactică este un act informațional. Transmiterea
informației este un schimb simbolic. Comunicarea verbală conduce actul

29

învățării. Ea faciliteaza achiziționarea de cunoștințe, informații din diferite domenii, cu scopul

dobândirii culturii generale, de specialitate, a atitudinilor și convingerilor intelectuale, morale, se
formează și se consolidează trăsături pozitive de caracter, are un finalism accentuat în scopuri și
obiective educaționale. Perioada preșcolară este perioada care se caracterizează prin cele
mai profunde și productive însușiri psihice ale individualității, este perioada unei intense
receptivități, sensibilități și flexibilități psihice divergente. De aici necesitatea de a exersa și
fructifica potențialul creativ al preșcolarului, de a-i forma și dezvolta eul cognitiv, afectiv, socio-
acțional în devenire.

I.4.MODALITĂȚI DE REALIZARE A COMUNICĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ

În creşterea calitǎţii actului educaţional o mare importanţǎ revine modului în care dascǎlul
reuşeşte sǎ comunice cu copiii, modului cum acesta faciliteazǎ comunicarea între copii.
Comunicarea didactică are rol hotărâtor în derularea şi eficientizarea actului educaţional.
Constituie o premisă a reuşitei actelor pedagogice, dar şi o finalitate a acestora, deoarece, un
obiectiv general al învăţământului îl constituie formarea şi dezvoltarea competenţei comunicative
a preşcolarilor. Întregul proces de educație înseamnă limbaj, comunicare, noţiuni. Pe lângă
metodele care contribuie în mod expres la dezvoltarea limbajului, toate celelalte contribuie la
îmbogăţirea vocabularului, la dezvoltarea capacităţii de comunicare. Anumite activităţi sunt
folosite pentru dezvoltarea vorbirii şi îmbogăţirea limbajului: activităţile pe bază de ilustraţii,
jocurile didactice, convorbirile, memorizările, povestirile create de copii. Deasemenea sunt
anumite jocuri didactice care contribuie la dezvoltarea vorbirii: ,,Ştii să spui la fel ca mine?”,
,,Ce este şi cum este?”, ,,Bate vântul”, ,,Povesteşte cum ţi-ai petrecut vacanţa”, ,,Ce a uitat
pictorul să deseneze?”. Convorbirile după imagini aduc o contribuţie însemnată la fixarea şi
precizarea cunştinţelor copiilor, în activizarea vocabularului şi în formarea unei exprimări orale
corecte şi coerente: ”Cum avem grijă de flori?”. Prin convorbiri se realizează verificarea
cunoştinţelor, sistematizarea lor, perfecţionarea exprimării într-o formă gramaticală corectă.

30

Povestirea – Copilul poate dobândi informaţii din întâmplări veridice sau verosimile prezentate
în povestiri, poveşti, basme sau balade. La grupa mică se utilizează o povestire simplă,
neîncărcată de comentarii, fără multe episoade. Treptat se trece la povestiri mai ample. Copilul
trebuie să cunoască toate cuvintele şi expresiile folosite în povestire sau să i se explice cuvintele
necunoscute pe parcursul povestirii, altfel existând riscul de a memora cuvinte al căror sens nu îl
cunoaşte şi de a le atribui semnificaţii eronate. Prin povestire se realizează îmbogăţirea
vocabularului copiilor cu unele expresii literare, cu expresii din folclor. Jocurile
didactice pot fi folosite pentru deprinderea unei pronunţii corecte, pentru îmbogăţirea sau
consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte şi coerente. Aceste metode
se utilizează în grădiniţă şi ca activităţi de sine stătătoare cu un tipic de desfăşurare adecvat
fiecăreia . În procesul instructiv-educativ din grădiniţă vorbim mai puţin despre dialog,
dar mai mult despre conversaţie, utilizată în cadrul convorbirii. În grădiniţă, dialogul întrebărilor
şi răspunsurilor poate fi realizat sub formă de exerciţiu ludic, prin intermediul unor personaje,
prin intermediul unor simulări. Copiii sunt puşi astfel în situaţia ,,jocurilor de rol’’, ca mijloace
de educare a limbajului spontan. Nu trebuie neglijată contribuţia convorbirilor la formarea
deprinderilor de comunicare socială, la dialog respectuos între parteneri, la schimbul reciproc de
mesaje. Jocurile de rol sunt jocuri de simulare în care copiii devin actori ai vieţii sociale, sunt
jocuri ale replicilor după un scenariu propus, dar cu efecte lingvistice evidente din punct de
vedere al dialogului între ,,micii actori’’. Un aspect particular al jocurilor de rol este
dramatizarea. Ea are un caracter activizant, preluând o parte din efectele spectaculoase ale
scenei. Se poate organiza pe replici exacte, textuale, pe baza unor replici creatoare sau pe
stimularea spontaneităţii ,,actorilor”. Dispunem de texte care se pretează la interpretări
,,artistice’’ : ,,Ursul păcălit de vulpe”, ,,Capra cu trei iezi” , ,,Ridichea uriaşă”, precum şi alte
texte cu dialog asumat sau improvizabil. De mic, copilul este atras de imagini. La
grădiniţă , copilul preşcolar întâlneşte diferite tipuri de imagini prezentate sub formă de jetoane,
tablouri, desene realizate de copii şi adulţi, albume, diafilme. Fondul de reprezentări format în
urma activităţilor de observare şi lecturi după imagini trebuie valorificat. După prezentarea
materialului vizual în activităţile dirijate urmează o muncă de prelucrare, sistematizare,
consolidare a

31

cunoştinţelor receptate. Prin dialog euristic, educatoarea cunoaşte nivelul la care copiii au
receptat conţinutul imaginilor utilizate. După o scurtă convorbire cu tema : “Cum este
toamna?” pe baza de imagini , preşcolarii sunt lăsaţi să povestească sau să facă comentarii libere
în legătură cu cele văzute: aspecte caracteristice acestui anotimp, denumirea fructelor si a
legumelor de toamnă, munci specifice acestui anotimp. Pot fi încurajaţi să adreseze întrebări
pentru a-şi clarifica unele neînţelegeri, ceea ce conduce la întărirea operaţiilor de analiză, sinteză,
comparaţie şi interpretare şi la stimularea productivităţii gândirii. O întrebare adresată de către un
copil nu este semnul necunoaşterii, ci al interesului, al curiozităţii, fapt pentru care, mai mult
timp adresează întrebarea care i-a reţinut atenţia. Uneori, datorită sărăciei vocabularului, copilul
preşcolar nu se poate situa pe punctul de vedere al interlocutorului dacă acesta este adultul. În
relaţiile cu ceilalţi copii, preşcolarul poate coopera, poate dialoga ca partener egal având drept
consecinţă socializarea inteligenţei şi a limbajului, înţelegerea utilităţii schimbului de idei. Pentru
a stimula conversaţia dintre copii trebuie să creăm condiţii care să permită reuniunea liberă a
copiilor în grupuri, să antrenăm copiii la activităţi care stimulează interesul pentru dialog.
Copilul comunică în permanenţă cu educatoarea şi invers, îmbogăţindu-şi vocabularul, devenind
mai rafinat în exprimare şi în comunicare de aceea consider ca educatoarea trebuie să lucreze
interdisciplinar de fiecare dată pentru realizarea acestui obiectiv - comunicare. Importante în
realizarea sarcinilor şi a obiectivelor învăţământului preşcolar sunt calităţile şi competenţele
educatoarei. Prin tot ce înteprinde, prin personalitatea sa , educatoarea reprezintă un model
pentru copil, un sprijin pentru familie, un factor de cultură în comunitate. Pentru a-şi îndeplini
rolul cât mai potrivit partenerilor de dialog, educatoarea trebuie să comunice. O adevărată
educatoare trebuie să aibă o vorbire expresivă, gestică potrivită situaţiei respective, capacitatea
de demonstra logic şi să folosească un vocabular accesibil copiilor, să aibă capacitatea de a
antrena copiii într-un dialog ori de câte ori este nevoie.