TIMPUL

Din punctul de vedere al simţului comun, timpul este durata continuă şi succesivă a
lucrurilor, cel în care se succed evenimentele, iar spaţiul – acel ceva care conţine şi în care se
desfăşoară totul. Din punct de vedere fi losofic, însă, cele două concepte au un sens diferit.
timpul şi spaţiul apar ca dimensiuni: ale lumii, dar şi ale existenţei umane. Modul în care au
fost teoretizate, de la începuturi şi până astăzi, indică dificultatea de a le conceptualiza.

TIMPUL OBIECTIV
Platon (c.428 – c.348 a.Ch). Timaios
Distincţia pe care o propune Platon între un plan ontologic al esenţelor imuabile şi identice cu
sine şi un plan ontologic al copiilor efemere ale acestor esenţe ale acestor esenţe, concretizat
în lumea pe care o trăim, este fundamentală pentru gândirea asupra timpului. Pentru că timpul
este semnul finitudinii şi permanentei deveniri a lucrurilor, el aparţine acestei lumi,
dobândindu-şi existenţa, ca şi celelalte copii, prin participarea la Ideile eterne. Iar dacă, de
exemplu, omul Socrate există ca urmare a participării la Ideea de Om, timpul este ca urmare a
participării la Ideea de Eternitate. Cu alte cuvinte, timpul este „copia mobilă a eternităţii”,
născut odată cu cerul. Timpul aparţine lumii aflate în continuă corupere (aducă distrugere) şi
generare; totodată, lumea se află cuprinsă de hotarele cerului infinit. Mişcările astrelor cerului
sunt regulare, uniforme şi periodice. Dimpotrivă, schimbările lumii sunt accidentale,
contingente. Ceea ce înseamnă că între cer şi lume există o diferenţă de esenţă. Lumea este
devenirea, transformarea continuă care nu poate avea loc decât în timp, pe când cerul, în
infinitatea sa mobilă, este eternitate. Gândirea grecească antică asupra timpului este
suspendată între lume şi cer; de aceea, toate soluţiile sale filosofice sunt o sinteză între
devenire şi eternitate.
Întrucât periodicitatea timpului (anotimpurile) era judecată în funcţie de mişcările cerului, ale
astrelor, în mitul platonician naşterea timpului apare legată inextricabil de naşterea cerului.
Cerul, prin circularitatea perfectă a mişcărilor, este cel mai este cel mai aproape de Ideea de
eternitate; de aceea, el reprezintă treapta mijlocitoare între ideea de eternitate şi copia sa,
timpul. În concluzie, prin descendenţa sa din ideea de eternitate şi cer, timpul este devenire
veşnică:

„Atunci [Demiurgul] s-a gândit să facă, cumva, o copie mobilă a eternităţii şi, în timp ce
orânduia universul, a făcut după modelul eternităţii statornice în unicitatea sa o copie care
veşnic se mişcă potrivit numărului – adică ceea ce noi am denumit timp.”
„Aşadar, timpul s-a născut odată cu cerul, pentru ca, născute fiind împreună, împreună să
piară, dacă va fi vreodată să piară; şi cerul a fost făcut după modelul naturii eterne, pentru a fi
cât mai asemănător cu acesta.” (Timaios)

Isaac Newton (1642-1727), Principiile matematice ale filosofiei naturale

Orice concepţie fizicalistă care îşi propune să determine o schimbare în modul de a privi
universul se află în căutarea unui (nou) sistem de referinţă. În funcţie de fixarea acestui
sistem de referinţă se modifică şi teoriile fizice de până atunci: de exemplu „revoluţia”
copernicană are loc prin înlocuirea sistemului de referinţă – Pământul, cu sistemul de
referinţă – Soarele.
Newton, prin condensarea timpului şi a spaţiului drept cadre absolute ce funcţionează
asemenea unor sisteme de referinţă universale, realiza o revoluţie în fizică. De atunci
înainte, timpul absolut şi spaţiul absolut se definesc în funcţie de imuabilitate, imobilitate şi
egaltate în sine.
Isaac Newton distinge între durată, prin care înțelege ,,timpul adevărat”, care „curge în mod
egal, fără nici o legătură cu ceva extern”, și timpul relativ, care este măsura „sensibilă și
externă” a duratei, realizată prin inter mediul mișcării și folosită în locul timpului „adevărat”,
ca oră, zi, lună, an.
Problema pe care o subliniază Newton este aceea că este posibil ca noi să nu putem determina
niciodată corect timpul absolut: ,,este posibil să nu existe nici o mișcare egalabilă, prin care
să se măsoare precis timpul”.
El era conştient de dificultăţile pe care le implică o astfel de concepţie, dar avea nevoie de un
sistem de referinţă care să fie acelaşi pentru toate măsurătorile. În polemica sa cu susţinătorii
relativităţii timpului şi a spaţiului (din care făcea parte şi G. W. Leibniz), Newton explică
întemeierea fizică şi pe cea metafizică a timpului şi a spaţiului, ca substanţe. Spaţiul şi
timpul sunt atributele lui Dumnezeu însuşi, felul lui de a percepe lumea (Sensorium Dei).

G. W. Leibniz (1646 - 1716) Scrisori către Clarke

Filosofia lui Leibniz are ca punct de plecare o teză opusă celei a lui Spinoza: Spinoza
încearcă să dovedească existenţa unei substanţe unice ale cărei determinări negative sunt
individualităţile, în vreme ce pentru Leibniz universul este alcătuit dintr-o multiplicitate
infinită de substanţe individuale (monade; gr. monas = unitate).
Concepţia lui Leibniz are ca punct de plecare filosofia carteziană. În concepţia sa asupra
fizicii Descartes susţinea că materia este inertă, iar mişcarea i se adaugă din afară. În această
idee Leibniz găseşte o contradicţie: materia nu poate fi pasivă, căci opune rezistenţă la
mişcare, rezistenţă care ar putea fi considerată propria sa activitate. Asta dovedeşte că materia
posedă forţă, concept care avea să stea în centrul filosofiei sale. De aceea, Leibniz a fost
considerat întemeietorul dinamicii (complementară mecanicii, întemeiată de Descartes).
Cum se explică însă repaosul în concepţia lui Leibniz? Lucrurile se află în repaos atunci când
forţa lor este împiedicată (de o altă forţă) să se desfăşoare – şi astfel repaosul este o mişcare
posibilă, virtuală. Noua problemă de care se izbeşte filosofia lui Leibniz este: în ce raport se
află materia cu forţa, care produce mişcarea?
Materia, spune el, este divizibilă la infinit. Drept urmare, orice formă de existenţă materială
este ceva compus – compus care nu poate fi substanţă, căci substanţa e simplă şi indivizibilă.
Pe de altă parte însă, compusul nu există fără simplu, ceea ce înseamnă că diviziunea spaţială
încetează la un moment dat, şi atunci ieşim din spaţial şi ajungem la ceva simplu şi
indivizibil. Aceasta este în viziunea lui Leibniz monada, care a primit şi denumirea de atom
spiritual.
Monadele sunt centre de forţă, “puncte metafizice” (puncte reale aflate dincolo de lumea
fizică). În acest mod Leibniz ajunge la conceptul de substanţă, care este “făptură capabilă de
acţiune”.
Lumea este formată dintr-o infinitate de monade aflate în armonie şi coordonate de monada
supremă (Dumnezeu). În lume, spune Leibniz, totul se reduce la monade şi la reprezentările
lor.
Metafizica lui Leibniz a fost denumită, din acest motiv, spiritualism pluralist sau monism
idealist, datorită faptului că întregul univers este însufleţit de monade – similare unor mici
suflete.
Astfel, el justifică implicit simplitatea şi indivizibilitatea sufletului. Nu tot astfel stau lucrurile
cu corpul, care este compus şi care, deci, se poate descompune. Materia este formată din
monade, din realităţi neîntinse, care – luate împreună – creează aparenţa întinderii. Drept
urmare, spaţiul este raportul ce se stabileşte între infinitatea de monade ce compun universul.
De cealaltă parte, modalităţile compunerii şi descompunerii unor întreguri formate din
monade dau timpul. De aceea Leibniz avea să susţină că spaţiul şi timpul sunt relative (ele
constituie aparenţe, întrucât nu aparţin monadei – substanţei –, ci raportului dintre monade).
Astfel, el consideră că modalitatea în care abordează Newton problematica timpului este
inconsistentă cu condițiile de fapt ale realității.
„Spaţiul este ordinea coexistenţelor posibile, aşa cum timpul este ordinea succesiunilor
posibile.”

Albert Einstein (1879-1955), Cum văd eu lumea

Teoria relativităţii şi mecanica cuantică vor deveni momente într-o revoluţie ce are ca obiect
conceptele de timp şi de spaţiu. Noua teorie prezintă gravitaţia ca pe o manifestare a
structurii spaţiului şi a timpului şi este rezultatul unificării teoriei relativităţii cu teoria
cuantică.
Astfel, teoria relativităţii arată că timpul şi spaţiul nu mai sunt independente, ci se află într-o
relaţie de dependenţă formală, vorbindu-se despre continuul cvadridimensional al spaţiului
şi timpului, fiind abandonate timpul absolut şi sistemul de coordonate inerţial, locul lor fiind
luat de continuum-ul cvadridimensional spaţiu-timp. Timpul nu mai este absolut, ci relativ
Este o eroare răspandită că teoria specială a relativităţii ar fi descoperit oarecum sau ar fi
introdus pentru prima dată caracterul cvadridimensional al continuului fizic. Fireşte, nu
acesta este cazul. Continuul cvadridimensional al spaţiului şi timpului stă şi la temelia
mecanicii clasice. Doar că incontinuul cvadridimensional al fizicii clasice, „secţiunile de
timp" cu valori constante au o realitate absolută, adică independentă de alegerea sistemului de
referinţă. Datorită acestui fapt, continuul cvadridimensional se descompune, în mod firesc,
într-un continuu tridimensional şi unul unidimensional (timpul), astfel încât punctul de vedere
cvadridimensional nu se impune ca necesar. Teoria specială a relativităţii creează dimpotrivă,
o dependenţă formală între felul în care trebuie să fie introduse în legile naturii coordonatele
spaţiale, pe de o parte, şi coordonata temporală, pe de altă parte.

Momentele timpului — trecutul, prezentul și viitorul — indică așanumita săgeată a timpului:

el curge într-un singur sens, ireversibil, dinspre trecut spre viitor. Este vorba de o
caracteristică a tot ceea ce există, de la particulele elementare, până la Universul însuși.
Oamenii au fost însă întotdeauna fascinați de ideea revenirii ciclice a tuturor lucrurilor sau
de posibilitatea călătoriei în timp. În acest sens, problema timpului poate fi reformulată astfel:
De ce există o săgeată a timpului?

Stephen Hawking (1942-2018)

În lucrarea „Universul într-o coajã de nucã”, Hawking propune o imagine alternativã asupra
timpului: acesta nu este asemenea unui „șuvoi continuu” sau ca o linie care duce într-un
singur sens, ci asemenea unei cãi ferate, cu bucle și derivații, ,,pe care poți merge înainte, dar
te poți și întoarce la o stație anterioarã de pe aceeași linie”.
De asemenea în „Scurtă istorie a timpului” el atestă posibilitatea a unei temporalități inverse,
dinspre viitor spre trecut. Sensul curent dinspre trecut înspre viitor este garantat din punct de
vedere al fizicii prin legea a doua a termodinamicii. Însă, în contextul în care universul s-ar
contracta ulterior unei expansiuni legea a doua a termodinamicii nu ar funcționa în sens tare.
TIMPUL SUBIECTIV
Aureliu Augustin (354 – 430)– Confesiuni
Confesiunile sunt străbătute în întregime de izbirea de limitele raţiunii şi în aflarea
adevărului, dovedeşte că ea singură nu poate surprinde adevărul şi că, cel puţin atunci când
încearcă să-l exprime, se vede pusă în faţa unor contradicţii insurmontabile.
Aşa cum ne este înfăţişat în Confesiuni, spiritul lui Augustin trece frecvent de la căutarea
exaltată a lui Dumnezeu la analiza unor probleme de ordin teologic. Ne aflăm în faţa dovezii
rolului fundamental al trăirii şi misticismului în căutarea lui Dumnezeu.
În opera lui Augustin orice trăire profundă ne poartă în faţa unor contradicţii / paradoxuri. Un
asemenea exemplu e redat prin :“Şi iată Tu erai înlăuntrul meu, şi eu eram în afară (…) Tu
erai cu mine şi eu nu eram cu Tine”? – care, cu toată contradicţia aparentă ce o cuprinde, este
inteligibilă, ba chiar un adevăr evident.
Problema Creaţiei este tratată îndelung şi alături de ea este tratată şi problema timpului; căci
timpul nu a apărut decât odată cu Creaţia. El există doar în raport cu schimbarea, cu
transformarea, iar schimbarea înseamnă modificare în formă; or, Creaţia este cea care
a dat formă lucrurilor existente. Aşadar, timpul nu există decât în raport cu această
modificare în formele Creaţiei. El însuşi este creat de către Dumnezeu, care e deasupra
tuturor timpurilor.
Dumnezeu e creator al tuturor formelor, dar – creator de formă fiind – el este dincolo de orice
formă; şi ceea ce nu are formă e în afara timpului: “Acolo, însă, unde nu era nici o ordine nu
putea să fie o schimbare a timpurilor, şi totuşi acest aproape nimic, întrucât nu era cu totul
nimic, era de la Acela de la Care este tot ceea ce există, Care, în orice caz este ceva.”
(Confesiuni)
Chiar şi timpul – care este creat şi care e, într-un fel, accesibil omului – nu poate fi făcut
obiect al raţiunii. El este mai degrabă trăit, intuit, iar când raţiunea se îndreaptă asupra lui, el i
se sustrage, îşi pierde esenţa şi “tinde să nu fie”.
“Mi s-a părut că timpul nu este altceva decât o extindere, dar extinderea cărui lucru este nu
ştiu, şi ar fi de mirare să nu fie chiar întinderea sufletului însuşi.”
Raportul sufletului cu timpul este în fond un anume raport al sufletului cu sine: “În tine,
suflete al meu, măsor timpul (…). Impresia pe care o fac în tine lucrurile care trec şi care
după ce au trecut, rămâne, pe ea o măsor, care este prezentă, nu lucrurile care au trecut,
pentru ca această impresie să se producă.” Noi măsurăm ceva ce există şi nu ceva ce a trecut,
ceva ce nu mai există; or, ceea ce există după ce lucrurile au dispărut nu poate exista decât ca
impresie, în sufletul însuşi.

Immanuel Kant (1724 - 1804) Critica rațiunii pure

Prin gândirea kantiană are loc în filosofie o transformare deosebită: atenţia filosofică îşi
deplasează accentul de la obiecte, de la lumea din afara noastră, către subiectul cunoscător.
Cunoaşterea ca atare, limitele şi sursele sale devin problemele centrale ale gândirii.
Kant va prelua în gnoseologie ideea de timp şi spaţiu drept cadru absolut din „metafizica
newtoniană”. Timpul şi spaţiul, aşa cum le defineşte Kant, sunt inerente subiectului
cunoscător, îi structurează percepţiile despre lume. Deşi „salvează” problematica spaţiu –
timp de speculativitatea metafizicii, teoria kantiană introduce subiectivitatea, relativitatea în
locul absolutului newtonian.
Analizând prima treaptă a cunoaşterii, sensibilitatea, sau capacitatea minţii de a primi date
senzoriale despre obiecte -, Kant concluzionează că toate proprietăţile obiectelor sunt
percepute în spaţiu şi în timp. Dar, dacă eliminăm din spaţiu şi din timp toate obiectele, nu se
suprimă nici spaţul, nici timpul – ceea ce înseamnă că spaţiul şi timpul nu aparţin lumii
exterioare, ci fac parte din natura subiectului cunoscător. Vechea teorie conform căreia
spaţiul şi timpul erau fie schimbarea, fie succesiunea obiectelor nu se mai susţine. Mai mult,
nici o experienţă nu poate fi sustrasă condiţiilor subiective ale spaţiului şi timpului, adică
acestea sunt condiţii a priori ale sensibilităţii. La Newton, timpul şi spaţiul absolute erau
cadre eterne pentru universul exterior; Kant consideră însă că timpul şi spaţiul sunt
cadre pentru universul interior – cel al subiectului. Obiectele nu se mai află în spaţiu şi
timp, şi spaţiul şi timpul sunt inerente subiectului şi modului de cunoaştere a obiectelor. În
concluzie, cunoaşterea are loc nu mai în măsura în care datul senzorial este structurat în
spaţiu şi timp – intuiţii a priori ale sensibilităţii și intelectului uman.

„Timpul nu este ceva care ar exista în sine sau care ar fi inerent lucrurilor ca determinare
obiectivă (…)
Timpul nu este altceva decât forma simţului intern, adică a intuirii noastre înşine şi a stării
noastre interne. Căci timpul nu poate fi o determinare a unor fenomene externe: el nu aparţine
nici unei poziţii; dimpotrivă, el determină raportul reprezentărilor în starea noastră internă.”