Proiect didactic

SPAȚIUL ȘI TIMPUL

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MATEMATICĂ ȘI INFORMATICĂ
DEPARTAMENTUL DE INFORMATICĂ
PROFESOR: DULGHERU DIANA-MIRONICA
DOMENIUL DE STUDII: CALCULATOARE ȘI TEHNOLOGIA INFORMAȚIEI
DISCIPLINA: GEOMETRIE
CAPITOLUL: SPAȚII VECTORIALE
NR. ORE PE SĂPTĂMÂNĂ: 6 (3 ORE CURS+3 ORE SEMINAR)
ANUL ȘCOLAR 2019-2020
SĂPTĂMÂNA: 18-22 mai 2020
SUBIECTUL: Spațiul și timpul

Obiective:
1. Utilizarea conceptelor specifice matematicii pentru organizarea demersurilor de cunoaștere
și explicare a unor fapte, evenimente, procese din viața reală.
2. Aplicarea cunostințelor legate de spații vectoriale în modelarea și rezolvarea unor situații
problemă din domenii conexe de studiu.

Conținuturi:

Ştiinţa urmăreşte, în esenţă, căutarea adevărului şi pentru a-şi realiza scopul foloseşte un
cumul de metode din diverse domenii de cercetare. Metoda ştiinţifică este un ansamblu de
recomandări care pot contribui la orientarea exploratorului în drumul său prin “jungla”
faptelor din mediul cercetat.
Iniţial, pentru a demonstra justeţea observaţiilor efectuate şi a rezultatelor experimentale omul
de ştiinţă a recurs la gândirea logică, la matematică, atât pentru a-şi structura cunoştinţele cât
şi pentru a propune teorii şi a alcătui modele schematice - şi deci parţiale - care să încerce să
descrie, să prezică, să explice experienţa. Ulterior s-a dovedit că ştiinţa are nevoie însă şi de
imaginaţie, de gândire abstractă, de intuiţie care au fost necesare pentru ca omul să-şi dea
seama că există lucruri ce trebuie descoperite, dar şi pentru a recunoaşte noul.
Se spera, în mod pe deplin justificat, că prin forţa intelectului se va putea ajunge la concluzii
valabile cu privire la cunoaşterea Lumii şi Universului. Două domenii ale cunoaşterii -
Geometria şi Astronomia - au confirmat această speranţă, transformând-o în convingere.
Credinţa că matematica, baza ştiinţei structurale, este inerentă în natură şi o parte din sistemul
pe care îl utilizăm pentru a descrie natura, îşi are originea în gândirea greacă. Geometria
demonstrativă a fost trăsătura centrală a matematicii greceşti. Metoda sa de a porni de la
axiome considerate incontestabile şi a deriva teoreme din acestea prin metoda raţiunii
deductive a devenit caracteristica gândirii filozofice greceşti. Geometria a fost considerată de
ei ca fiind combinaţia perfectă a logicii şi a frumuseţii şi că este de origină divină.
Mult timp s-a pus accent numai pe aspectul cantitativ, măsurabil al ştiinţei, dar în procesul
cunoaşterii s-a dovedit că folosirea numai a informaţiei structurale, deduse direct prin
măsurători, observaţii, experimente este insuficientă. Pentru o cunoaştere sistemică a naturii
este necesar să se capteze şi informaţia provenită din experienţă, care a fost considerată ca
fiind un proces fundamental al naturii, nereductibil la fenomenele fizice, măsurabile. Prima
problemă a ştiinţei contemporane de azi este recunoaşterea sau nerecunoaşterea existenţei
sensului mental, intuitiv ca realitate obiectivă, fizică şi informaţională.
Perceperea spaţiului, prin cele cinci simţuri umane precum şi prin senzaţia de echilibru şi de
adaptabilitate a corpului uman în spaţiu, îl face pe om conştient de poziţia sa în raport cu
obiectele din jurul său şi îi furnizează senzaţii de profunzime şi distanţă care sunt indicatori de
bază locomotori şi de orientare în mediu.
În ceea ce priveşte timpul, suntem intrigaţi de discrepanţa dintre experienţa noastră subiectivă
asupra timpului şi de modul în care timpul este perceput şi descris în fizică. Timpul din fizica
modernă nu concordă cu experienţa noastră, legile fizice sunt reversibile în timp şi nu fac
distincţie între trecut şi viitor şi ignoră conceptul de prezent. În fizică, se ignoră, de asemenea,
diferenţa importantă din mintea noastră dintre trecut şi viitor: trecutul este considerat ca fix şi
definit şi de aceea poate fi rechemat în memorie, în timp ce viitorul este perceput ca
necunoscut şi nedeterminat şi de aceea poate fi estimat numai cu aproximaţie, prin luarea în
considerare a cunoştinţelor noastre despre cauză şi efect.
Fizica clasică a fost fundamentată pe ambele concepte – spaţiu şi timp - privite în maniera
absolută, cea a unui spaţiu tridimensional independent de obiectele materiale pe care le
conţine şi subordonându-se legilor geometriei euclidiene şi a timpului privit ca o dimensiune
separată care din nou a fost considerată absolută şi concepută ca desfăşurându-se cu un
anumit ritm independent de lumea înconjurătoare.
În urma apariţiei teoriei relativităţii s-a impus reconsiderarea concepţiilor admise despre
spaţiu, timp şi mişcare relativă. A fost nevoie de genialitatea lui Einstein pentru a-i face pe
oamenii de ştiinţă şi pe filozofi să realizeze că geometria nu este întotdeauna inerentă în
natură ci ea a fost impusă de către minte, prin gândirea logică. În special trebuiau analizate
afirmaţiile pe care observatorii care se mişcă unul în raport cu celălalt le-ar face cu privire la
dimensiunile obiectelor sau la momentul când se produc evenimentele. În plus, nu mai există
o simultaneitate absolută şi nici o ordine temporală absolută. Dacă două evenimente se produc
la mare distanţă unul de celălalt, este posibil ca pentru un observator acestea să se fi produs
într-o anumită ordine, iar pentru un alt observator care se mişcă pe lângă primul, în ordine
inversă. Evenimentele care se produc în acelaşi loc păstrează aceeaşi ordine de succesiune
pentru toţi observatorii.
Relativitatea “restrânsă” se ocupă numai de vitezele constante în linie dreaptă şi afirmă că
legile fizice fundamentale au aceeaşi formă pentru toţi observatorii care trec unii pe lângă
ceilalţi în linie dreaptă şi cu o mişcare uniformă. Teoria relativităţii generalizate – enunţată de
Einstein - se referă la orice tip de mişcare şi enunţă că orice lege fundamentală a fizicii trebuie
să poată fi exprimată într-o formă care să fie aceeaşi pentru toţi observatorii, chiar pentru cei
care se mişcă accelerat unul faţă de celălalt. Legile mecanicii care guvernează fenomenele
asociate corpurilor în mişcare şi legile electrodinamice, teoria electricităţii şi magnetismului,
pot fi formulate într-un cadru “relativist” comun care să încorporeze timpul împreună cu cele
trei dimensiuni spaţiale ca o a patra coordonată, care trebuie specificată relativ la observator.
Pentru a observa dacă principiul relativităţii este satisfăcut, dacă ecuaţiile unei teorii arată la
fel în toate sistemele de coordonate, trebuie bineînţeles să translatăm specificaţiile spaţiale şi
temporale dintr-un sistem de referinţă (coordonate) într-altul, iar această translatare între două
sisteme de referinţă şi expresia sa matematică exactă poate fi obţinută relativ uşor cu ajutorul
geometriei clasice.
Adevărata revoluţie care a venit odată cu teoria lui Einstein a fost abandonarea ideii că
sistemul de coordonate spaţio-temporal are o semnificaţie obiectivă ca entitate fizică separată.
În locul acestei idei, teoria relativităţii enunţă coordonatele spaţiale şi temporale ca elemente
ale limbajului folosit de un observator pentru a descrie mediul înconjurător. În fizica
relativistă, apare deci o nouă situaţie deoarece timpul este adăugat celor trei coordonate ca o a
patra dimensiune. Atât timp cât transformarea între diferite sisteme de referinţă exprimă
fiecare coordonată a unui sistem ca o combinare a coordonatelor celuilalt sistem, o coordonată
spaţială dintr-un sistem va apărea în general ca un amestec de coordonate spaţiale şi
temporale în alt sistem. Cu alte cuvinte fiecare schimbare a sistemului de coordonate
amestecă spaţiul şi timpul într-un mod matematic bine definit astfel încât acestea două nu mai
pot fi separate de acum înainte întrucât ce este spaţiu pentru unul din observatori poate fi un
amestec de spaţiu şi timp pentru celălalt.
Teoria relativităţii a evidenţiat că spaţiul nu este tridimensional şi timpul nu este o entitate
separată. Ambele sunt în mod inseparabil şi intim conectate formând un continuu
cvadridimensional care este denumit “continuum spaţiu-timp “. Teoria relativităţii - în care
spaţiul şi timpul au fost unificate într-un continuum spaţiu-timp - este crucială pentru
descrierea lumii particulelor subatomice. Lumea celei de a patra dimensiuni a fizicii relativiste
este lumea în care materia şi energia sunt unificate, în care materia poate apărea ca particule
discontinue sau ca un câmp continuu.
Teoria lui Einstein conţine implicit ideea că spaţiul din apropierea unui corp care gravitează în
jurul altuia este întrucâtva un spaţiu neeuclidian şi că teorema lui Pitagora nu este riguros
exactă. Teoria câmpurilor aplicată în mod specific câmpurilor gravitaţionale reprezintă de fapt
teoria relativităţii generalizată, conform căreia, influenţa corpurilor masive asupra spaţiului
înconjurător este mult mai mult resimţită decât influenţa corespunzătoare a unui corp încărcat,
în teoria electrodinamicii.
Este deci natural să se considere că diferitele evenimente se petrec într-un continuu
cvadridimensional, numit spațiu-timp, în care trei coordonate (x, y, z) se referă la spațiu și
una t se referă la timp. Introducerea unui astfel de concept se datorează matematicienilor
Henri Poincare și Hermann Minkowski. De aceea continuuul cvadridimensional se mai
numește și spațiu Minkowski.
Un punct din spațiul Minkowski se numește eveniment; deoarece cele patru coordonate nu au
aceeași dimensiune, direcțiile spațiului Minkowski nu sunt echivalente, adică este anizotrop.
Ca urmare, lucrul cu un asemenea spațiu este dificil și se introduce în locul coordonatei t o
alta coordonata, ict, care are aceeași dimensiune ca și coordonatele spatiale (x, y, z). Pentru un
asemenea sistem nu putem avea o imagine vizuală ca în cazul tridimensional, dar din punct de
vedere al calculelor, el nu ridică nicio dificultate față de spațiul obișnuit.
Motivul pentru care s-a introdus în cea de-a patra coordonata și factorul i este acela că
mărimea s2  = x2 + y2 + z2 + (ict)2 = x2 + y2 + z2 - (ct)2, este invariantă în raport
cu transformările Lorentz.
Analog, intervalul cvadridimensional dintre două evenimente infinitezimal vecine (x, y, z,
ict) și (x + dx, y + dy, z + dz, ic(t + dt)) se definește prin relația: ds2 = dx2 + dy2 + dz2 - c2dt2.
Acest interval constituie o mărime geometrică a spațiului minkowskian numită metrica
spațiului.

Reamintim noțiunile de bază legate de conceptul de spațiu vectorial:

Definiţie. Fie K un corp de numere (K =C sau K = R ) şi V o mulţime de elemente pe care s-
au definit două operaţii (legi de compoziţie):
I. + : V × V → V (lege aditivă);
II. · : K × V → V (lege multiplicativă sau înmulţire cu scalari).
Atunci (V, +, ·) se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K şi notăm V/K dacă cele două legi
verifică axiomele:
 în raport cu operaţia de adunare V este un grup comutativ (abelian), adică :
1. x+y = y+x, ∀x, y ∈ V;
2. (x+y)+z = x+(y+z), ∀ x, y, z ∈ V;
3. ∃0 ∈ V astfel încât ∀x ∈ V : x + 0 = 0+x = x;
4. ∀ x ∈ V, ∃ − x ∈ V astfel încât x + (−x) = (−x) + x = 0;
 înmulţirea cu scalari satisface condiţiile
1. (α + β)x = αx + βx ∀α, β ∈ K, ∀x ∈ V;
2. (α ·β)x = α · (β · x), ∀α, β ∈ K, ∀x ∈ V;
3. α · (x + y) = α · x + α · y, ∀α ∈ K, ∀ x, y ∈ V;
4. 1 · x = x, ∀x ∈ V, 1 elementul unitate din K.
Elementele mulţimii V se numesc vectori, iar elementele lui K se numesc scalari. Vom nota,
în general, vectorii cu litere latine, iar scalarii prin litere greceşti.
Cel mai simplu exemplu de spațiu vectorial peste un corp K este corpul însuși, echipat cu
adunarea și înmulțirea standard. Mai mult, în general, un spațiu vectorial poate fi compus
din n-tupluri (secvențe de lungime n) de elemente din K, cum ar fi (a1, a2, ..., an), unde
fiecare ai este un element din K.
În cazul spațiului vectorial euclidian tridimensional, pozitia unui punct din spatiu se exprimă
prin coordonate de forma (x,y,z).
În spațiul n-dimensional, vectorii unitate e1 = (1, 0, ..., 0), e2 = (0, 1, 0, ..., 0), până la en = (0,
0, ..., 0, 1), formează o bază în Kn, numit bază canonică, deoarece orice
vector (x1, x2, ..., xn) poate fi exprimat unic ca o combinație liniară a acestor vectori:
(x1, x2, ..., xn) = x1(1, 0, ..., 0) + x2(0, 1, 0, ..., 0) + ... + xn(0, ..., 0, 1) = x1e1 + x2e2 + ...
+ xnen.
Coordonatele corespunzătoare x1, x2, ..., xn sunt coordonatele carteziene ale vectorului.
Utilizând spațiile vectoriale, putem modela matematic deplasarea în spațiu și timp.

Paradoxuri celebre în știință

 Paradoxul gemenilor
În celebra sa lucrare despre relativitatea restrânsă din 1905, Albert Einstein a prezis că dacă
două ceasuri sunt puse împreună și sincronizate, și apoi unul este îndepărtat și apoi adus
înapoi, atunci ceasul care a călătorit va rămâne în urma celui care a stat pe loc. Einstein
considera aceasta ca o consecință naturală a relativității restrânse, nu un paradox cum se
sugera, iar în 1911, a reenunțat acest rezultat sub forma:
Dacă punem o ființă vie într-o cutie... poate aranja ca ființa, după un zbor de durată arbitrară
să poată fi adusă în locul original într-o condiție puțin modificată, în vreme ce organismele
corespunzătoare rămase în pozițiile lor originale vor fi dat naștere de mult timp la noi
generații. Pentru ființa în mișcare, durata călătoriei a fost doar o clipă, dacă mișcarea a fost
făcută cu viteză apropiată de cea a luminii.
În 1911, Paul Langevin a făcut acest concept mai ușor de înțeles cu al său exemplu cu
gemenii, din care unul e astronaut iar celălalt trăiește doar pe Pământ. Astronautul pleacă într-
o călătorie spațială cu o navă care merge cu viteză apropiată de cea a luminii, pe când celălalt
rămâne pe Pământ. Când fratele călător se întoarce acasă, el descoperă că este mai tânăr decât
fratele lui, cu alte cuvinte, dacă frații ar fi avut fiecare un ceas, cel al astronautului ar fi rămas
în urma celui rămas asupra fratelui de pe Pământ, ceea ce înseamnă că pentru astronaut a
trecut mai puțin timp decât pentru celălalt. Langevin a explicat vitezele diferite de îmbătrânire
astfel: “Doar călătorul a suferit o accelerație care i-a schimbat direcția vitezei”. Conform lui
Langevin, accelerația este aici "absolută", în sensul că ea este cauza asimetriei.
Semnificația “Paradoxului Gemenilor” se bazează pe acest detaliu crucial al asimetriei dintre
frați. Trebuie spus că nici Einstein nici Langevin nu au considerat aceste rezultate ca fiind
literalmente paradoxale: Einstein l-a considerat doar "ciudat" iar Langevin l-a prezentat ca
dovadă a mișcării absolute. Un paradox în utilizarea logică și științifică se referă la rezultate
inerent contradictorii, adică logic imposibile, și ambii au susținut că diferența de timp ilustrată
de această poveste a gemenilor este un fenomen natural și explicabil.
 Principiul incertitudinii al lui Heisenberg
În mecanica cuantică, chiar și rezultatul unei măsurători a unui sistem nu este determinist, ci
este caracterizat printr-o distribuție de probabilitate, în care cu cât este mai mare deviația
standard, cu atât mai multă incertitudine se va putea spune că respectiva caracteristică este
pentru acel sistem. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg dă o limită inferioară asupra
produsului deviațiilor standard ale poziției și impulsului unui sistem, specificând că este
imposibil să avem o particulă cu un impuls și o poziție arbitrar de bine definite simultan.
De observat că incertitudinile în chestiune sunt caracteristice ale mărimilor mecanice. În orice
măsurare din lumea reală, vor fi incertitudini adiționale create de procesul de măsurare care
nu este nici perfect, nici ideal. Principiul incertitudinii este valabil chiar dacă măsurătorile
sunt ideale (așa numite măsurători von Neuman) sau neideale (măsurători Landau). De
observat că și produsul incertitudinilor, de ordinul 10 −35 Joule/secundă, este atât de mic încât
principiul incertitudinii are efect neglijabil la scară macroscopică, în ciuda importanței pe care
o are la nivel atomic sau subatomic.
Un postulat fundamental al mecanicii cuantice, care se manifestă în principiul incertitudinii al
lui Heisenberg, este acela că nici un fenomen fizic nu poate fi descris (cu precizie arbitrară) ca
"particulă punctiformă clasică" sau ca undă ci mai degrabă realitatea este modelată
folosind dualitatea undă-particulă.
Principiul incertitudinii al lui Heisenberg este o consecință a acestui fapt. Amplitudinea undei
asociate cu o particulă corespunde poziției ei, iar lungimea de undă (mai exact, transformata
Fourier a acesteia) este invers proporțională cu impulsul. Pentru a localiza unda astfel încât ea
să aibă un maxim îngust (adică o incertitudine a poziției mică), este necesar să fie incorporate
unde cu lungime foarte mică, corespunzătoare unor impulsuri mari după toate direcțiile, și
astfel o incertitudine mare a impulsului. 
Principiul incertitudinii din mecanica cuantică este uneori eronat explicat prin afirmația că
măsurarea poziției obligatoriu modifică impulsul unei particule, și vice versa — adică se
spune că principiul incertitudinii este o manifestare a efectului de observator. Într-adevăr,
Heisenberg însuși inițial a dat explicații care au sugerat această vedere. Înaintea unor
interpretări mai moderne, o măsurare era adesea vizualizată ca o denaturare fizică aplicată
direct asupra sistemului măsurat, fiind uneori ilustrată sub forma unui experiment imaginar
numit Microscopul lui Heisenberg. De exemplu, la măsurarea poziției unui electron, ne
închipuim luminarea electronului, și astfel intervenirea asupra lui și producerea
incertitudinilor cuantice asupra poziției sale.
Albert Einstein nu a fost mulțumit de principiul incertitudinii arătându-și nemulțumirea prin
celebra replică "Dumnezeu nu joacă zaruri" la care i-a fost replicat "Atunci nu-i mai spune lui
Dumnezeu ce să facă cu ele"(această replică se referă bineînțeles la Teoria Relativității in care
fiecare eveniment este cât de cât previzibil ex: zarul pare imprevizibil, dar dacă știi densitatea
aerului, viteza vântului, viteza zarului, masa zarului, viteza de rotație a lui, etc. poți practic să
spui cum va cădea zarul).
Concluzii:
 Ştiinţa este unitară, studiul evoluţiei conceptelor de spaţiu şi timp evidenţiind
necesitatea abordării integrative, sistemice, interdisciplinare. Conceptul unei entităţi
fizice distincte, existentă într-un anumit moment de timp, într-un anumit loc în spaţiu,
este o idealizare care nu mai are nici-o semnificaţie fundamentală. Prin abordarea
structural fenomenologică, integrativă, conceptul de entitate fizică poate fi definit doar
în termenii conexiunii sale cu întregul şi această conexiune este de natură statistic-
probabilistică, mai curând decât sub forma unei certitudini. Când descriem
proprietăţile unei astfel de entităţi în termenii conceptelor clasice – cum ar fi poziţie în
spaţiu, energie, moment etc – ne dăm seama că acestea sunt perechi de concepte care
sunt interrelaţionate şi nu pot fi definite simultan într-un mod precis.
 Einstein a considerat timpul ca fiind o dimensiune “ca şi celelalte”, consideraţie pe
deplin adevărată în teoria relativităţii şi în teoria cuantică şi care corespunde tuturor
teoriilor chimice şi fizice moderne. O analiză obiectivă evidenţiază totuşi faptul că
timpul nu poate fi o dimensiune exact ca celelalte trei dimensiuni spaţiale. În condiţiile
actuale, nu se poate sta în repaus absolut în timp şi nici nu se pot efectua deplasări
înapoi pe axa timpului.
 Teoria relativităţii generalizată care ar putea fi numită mai bine ”teoria relativă a
gravitaţiei” a adus modificări fundamentale în noţiunile de timp şi spaţiu, de masă,
energie, gravitaţie şi acceleraţie. Ea a subsumat aceloraşi legităţi procesele mecanice,
electromagnetice şi gravitationale. În afara ei au rămas însă procesele atomice şi
nucleare şi a lăsat deschisă problema legilor unitare ale câmpului, care să explice atât
procesele macro, cât şi cele microfizice.

Bibliografie:
 The Feynman Lectures on Physics- Feynman, Leighton, Sands
 Spațiul, timpul și știința integrativă- Ștefan Iancu
 www.scientia.ro
 Curs universitar „Spații vectoriale”- Lector dr. Cristina Nartea
 wikipedia.org