TIMPUL – UN FENOMEN CARE NU EXISTA

§ 1 . INTRODUCERE

Toata lumea stie ce este timpul. E un fenomen atat de prezent in viata fiecaruia dintre
noi! Si atat de precis masurat! E prezent atat in formulele fizicii, mecanicii si a altor
stiinte exacte cat si in istorie, biologie sau viata de zi cu zi. Si totusi, afirmatia din titlu -
aparent o aberatie – e fireasca.
Prin anii ’70 apareau in publicatiile romanesti relatari, despre lucrarile stiintifice ale
unui astronom rus, ce bulversau cunostintele noastre despre gravitatie si timp , punandu-
le sub semnul intrebarii . Numele sau, Nicolai Alecsandrovici KOZẦREV, suficient de
cunoscut ca sa fie prezentat intr-un almanah (romanesc, 1982) astfel : “ . . . astronom
sovietic, profesor universitar la Leningrad . Contributii la studiul fizic al Luni , la teoria
atmosferelor solare si in cosmogonie. A descoperit linii de emisie in craterul Alphonsus
de pe Luna si aurore boreale pe Venus . . . “ . De fapt a fost astrofizician .
Amanunte privitoare la viata si lucrarile acestui astrofizician se gasesc pe site-ul
http://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Aleksandrovich_Kozyrev .
Fiind solicitat printr-o scrisoare , de catre un obscur inginer roman din Aiud, profesorul
ii trimite acestuia doua dintre articolele sale, [ 1 ], [ 2 ] si cota bibliografica a unei
comunicari stiintifice despre timp, publicata de Academia de Stiinte Cehoslovaca, [ 3 ] .
Aceste trei lucrari stau la baza tuturor referirilor facute in paginile de fata la lucrarile
profesorului Kozârev.
In aceste lucrari sunt prezentate experiente, masuratori, rezultate, efectuate de professor
in laborator si chiar in turnul telescopului, cu ajutorul unor instrumente de masura
nascocite de el. Din pricina ca aceste lucrari sunt in general mai putin cunoscute, li s-a
acordat aici un spatiu mai mare.Totul a pornit de la un giroscop cu uzura in lagarele sale,
care, datorita vibratiilor proprii, in conditii experimentale, sfida gravitatia. Se poate
afirma ca prin tenacitate, bazandu-se pe experiente, profesorul a descoperit un nou
fenomen fizic.
Straduindu-se sa-l integreze stiintelor exacte pe care le stapanea si in special mecanicii,
il identifica cu timpul, ajungand sa afirme ca timpul nu este doar un cadru, un suport al
desfasurarii fenomenelor lumii fizice ci el, timpul, chiar si participa la ele accelerandu-le
sau franandu-le evolutia. Aceasta este interpretarea data de profesor experimentelor sale,
desfasurate de-a lungul a zeci de ani.
Faptele experimentale nu pot fi negate deci fenomenul exista pur si simplu. Conform
nenumaratelor experiente efectuate, acest fenomen e cauzator al organizarii materiei
provocand nu doar miscare mecanica ci si miscarea in intelesul ei mult mai general de
crestere, dezvoltare, respectiv descrestere, descompunere a sistemelor naturale.
Conditia necesara si suficienta pentru ca o miscare, o transformare, un fenomen, sa se
desfasoare, este sa aiba o cauza. Se pare ca profesorul Kozârev a pus-o in evidenta. In
aceste circumstante timpul nu mai e necesar (ca teatru de desfasurare al fenomenelor).
 Intr-adevar, notiunea (newtoniana) de timp e pur teoretica, si nu a fost niciodata pusa
in evidenta ca fenomen. Problema aceasta si implicatiile ei vor face obiectul paginilor ce
urmeaza.

REZ. 1. : Un astronom, profesor universitar, descopera un nou fenomen fizic pe

care-l studiaza prin experimente mecanice, fizice, astronomice. In efortul sau de-a
integra acest fenomen stiintelor exacte, sesizand natura sa cauzatoare a
transformarii, a miscarii materiei, il identifica cu notiunea de timp . Dar timpul e o
notiune abstracta, nu exista ca fenomen fizic. Se impune o analiza amanuntita a
faptelor si notiunilor implicate.

§ 2 . ANALIZA NOTIUNII DE TIMP

E normal ca analiza sa porneasca de la definitia timpului. Dictionarul limbii romane,

[4], da urmatoarea definitie :
“ I . Forma obiectiva de existenta a materiei in continua dezvoltare;
II . 1 . Durata, perioada masurata in ore, zile etc., care corespunde unei actiuni sau
unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval, rastimp, ragaz;
II . 2 . Perioada istorica, epoca . . . “
Definitia I . e foarte generala, are o exprimare tautologica – timp/existenta - si contine
inexactitatea ca timpul ar fi o forma a materiei desi se stie ca timpul nu are forma ci e
imaterial. In plus, nu se stie daca nu cumva e o notiune subiectiva.
Definitia II . 1 ., fara sa defineasca timpul, face legatura intre proprietatile timpului si
actiune (miscare). Desi se merge pe ideea ca o miscare are nevoie de timp ca sa se poata
desfasura, totusi, nimeni nu poate nega posibilitatea de miscare in afara timpului daca
miscarea e sustinuta cauzal. Dupa cum foarte bine a demonstrat mecanica, miscarea are
totdeauna o cauza dar ea nu e timpul. Scurgerea succesiva de momente din definitia II. 1.
e o scurgere a unor elemente imateriale. E destul de confuz sa atribui unor notiuni
imateriale (momentele-care sunt doar aspecte ale timpului) insusirea de scurgere,
specifica fluidelor care au volum, densitate, si alte proprietati masurabile, adica
etalonabile.
Definitia III, data de astronomi, [ 5 ], e mai precisa, mai tehnica, si subliniaza lipsa
etalonului:
“ III. Timp – forma fundamentala de existenta a materiei in miscare, exprimand
simultaneitatea si coordonarea succesiv legica a evenimentelor obiective. Se deosebeste
de celelalte marimi fundamentale (ex. masa, lungime) prin caracterul sau ireversibil si
prin faptul ca nu se poate realiza un etalon material de timp. “
Aceeasi critica se poate aduce primei parti a definitiei III care o repeta pe I. Ambele
dictionare enumera trei calitati ale timpului, evidente pentru toti oamenii: durata,
simultaneitatea (succesiunea) si ireversibilitatea . Practic, aceste trei calitati (lipsite de
substanta) sunt propuse, date ca substitut, definitiei timpului, care e abstract. Se defineste
ceva abstract prin calitatile sale (imateriale) !?
Este important ca in ambele dictionare notiunea de timp este legata de miscare si astfel,
cumva indirect, de cauzalitate. Intelegerea cauzei miscarii materiei nu le este accesibila
stiintelor exacte nici la ora actuala. Omul percepe miscarea dar nu si cauza miscarii.
Newton a spus clar – cauza miscarii e divinitatea – descriind foarte exact miscarea
mecanica prin formule dar neputand totusi sa cuprinda decat partial cauzalitatea (prin
impuls). De altfel, Newton a definit din punct de vedere stiintific masa, spatiul, timpul,
inventandu-le odata cu cele trei legi fundamentale ale mecanicii pe care, altfel nu le-ar fi
putut descrie calitativ. Spatiul si timpul nu au fost dovedite (ca existenta materiala) de
Newton ci doar presupuse (matematic) si considerate absolute, abstracte, omogene,
izotrope, imuabile, pastrand definitiile lor si in consens cu simturile si convingerile
societatii de atunci, pe care le-a folosit in mod firesc. Newton stia foarte bine ca Absolut
e doar Unul Dumnezeu iar prin atribuirea calitatii de absolut timpului si spatiului nu
facea decat sa atraga atentia, in mod elegant, ca ele nu exista aevea.
“ Ceea ce masoara ceasul este timpul “. O asemenea afirmatie, desi uzuala pentru noi
toti, nu e adevarata stiintific. Stiintific inseamna constatabil. Ori, singurul lucru care se
poate spune despre ceasuri si masurare este ca se compara o miscare mecanica a unui
pendul care oscileaza, cu alte miscari ale materiei din jur. Materie aflata in miscare
mecanica sau biologica, de exemplu. Prin urmare, se compara doua miscari, dintre care
una e considerata etalon, dar nu se masoara timp. Notiunea de timp exista doar
conventional, abstract.
Ce spun fizicienii? In cartile de fizica notiunile de spatiu si timp sunt tratate cu maxima
atentie trecandu-se de regula sub tacere contradictiile, neajunsurile. Astfel, se recunoaste,
[ 6 ], etalonul de lungime si a . . . ceasurilor (!) pentru masurarea intervalelor de timp
dar e ocolit cu grija cuvantul etalon (de timp). Definirea ceasului ca masuratoare e
ambigua .
Profesorii universitari americani de fizica, [ 7 ], acorda aceeasi deosebita atentie
definirii marimilor fizice remarcand faptul ca intelesul cuvintelor timp, forta,
temperatura, din vocabularul nostru de toate zilele, poate fi foarte vag sau diferit de
semnificatia lor stiintifica. Ei par sa fie partizanii definirii unei marimi fizice prin operatia
facuta in timpul masurarii: “ . . . definitia unei marimi fizice este formulata daca se da
procedeul de masurare al acelei marimi. Acesta se numeste punctul de vedere
operational, deoarece definitia este, de la radacina, o succesiune de operatii de laborator
care conduc la un numar cu o unitate de masura.” Ei clasifica marimile fizice in:
fundamentale (masa, lungimea, timpul) si derivate (viteza, acceleratia, volumul )
subliniind ca aceasta impartire e arbitrara. Definitia operationala implica doua aspecte,
stabilirea etalonului si a procedeului de comparare a lui cu marimea de masurat:
“. . . Definitiile lor operationale (ale lungimii si timpului n.a.) implica doua trepte: intai
alegerea unui etalon (standard) si, al doilea, stabilirea procedeului de comparare a
etalonului cu marimea ce trebuie masurata, . . . “ , dupa cum ne spun cei doi profesori.
Introducand procedura de masurare ca parte componenta a definitiei timpului, ei afirma
in continuare ca: “. . . Ceasornicul cu cristal de cuart . . . serveste foarte bine ca etalon
secundar de timp “ . Prin urmare nu este etalon ci doar serveste ca etalon. Si nu etalon ci
unul secundar (?). Cu toate acestea, ulterior, in text, ei vorbesc de utilizarea etalonului
de timp ca si cand l-ar fi definit deja anterior. Ori acest lucru nu s-a facut si se creaza
confuzie.
De altfel, profesorii Halliday si Resnick specifica: “ Orice fenomen care se repeta
poate fi folosit pentru masurarea timpului; masurarea consta in numararea repetitiilor”
 Acest lucru poate fi important in legatura cu elucidarea notiunii de timp. Perioada unei
oscilatii este etalonul, chiar daca perioada nu are consistenta fizica, materiala. Important
este ca autorii au nominalizat oscilatia - ca forma de miscare reprezentativa - pentru
masurarea timpului. De fapt, e vorba de compararea unor miscari cu ajutorul altor
miscari, in speta oscilatorii, considerate etaloane. Ceasornicul (ca obiect), doar
intermediaza o miscare etalon – in fapt o oscilatie - dar el, obiectul, nu e etalonul
propriuzis. Despre parerile altor oameni de stiinta, in ultima parte, § 7 .
REZ. 2. : Timpul e o marime fizica fundamentala adica nedemonstrabila si ca
atare nu poate avea definitii valabile, in plus, nu are etalon fizic; in definitie
newtoniana timpul absolut e o abstractiune, negata ulterior de mecanica relativista
iar cu ceasornicele se masoara (compara) miscari si nu timpi .

§ 3 . CONCEPTIA KOZÂREV DESPRE TIMP

Pentru profesorul Kozârev, cauzalitatea a fost un important subiect de meditatie. Iata ce

scria despre aceasta, [ 3 ] :
“ Datorita caracterului scalar al timpului, in ecuatiile mecanicii teoretice viitorul nu
difera de trecut iar cauzele nu difera de efecte. Datorita acestui fapt mecanica clasica se
refera la o lume strict determinata ( determinismul ) dar fara cauzalitate. Totusi,
cauzalitatea este cea mai importanta proprietate a lumii. “
Urmand firul logicii si postuland ca efectele si cauzele sunt despartite totdeauna in
spatiu (printr-o distanta infinit mica, δx>0) si ca, de asemenea, cauzele si efectele sunt
despartite in timp (printr-o diferenta infinit mica, δx>0), el defineste raportul C2=δx/δt.
C2 are dimensiunea de viteza si da viteza de trecere de la cauza la efect. In felul acesta
introduce cauzalitatea in mecanica, raspunzand criticii, tot de el formulate: “ Cand dorim
sa transpunem principiul cauzalitatii din stiintele naturii in mecanica, ne ciocnim de o
dificultate si de aceea ideea de cauzalitate nu a fost niciodata formulata in stiintele
naturale. “, [ 3 ].
A inceput experientele cu giroscopul care isi modifica greutatea sub “ actiunea directa
a timpului “. Actiune constatata apoi si asupra balantelor de torsiune, a puntilor
Wheastone modificate si a altor instrumente de masura confectionate de el. A masurat si
inregistrat fenomene reale, foarte fine, dar incontestabile, din domeniile mecanicii,
chimiei, astronomiei si din natura.
Cu ajutorul masuratorilor astronomice, [ 2 ], reuseste sa dovedeasca propagarea
instantanee a fenomenului descoperit de el. Pentru prima data in istoria stiintelor e
descoperit un fenomen fizic cu propagare instantanee! (Consecinte? Nici un ecou din
partea “ consacratilor ” acelor stiinte.)
Intrucat noul fenomen era cauzator de miscare (miscare, si in sensul mai general de
dezvoltare, crestere) iar mecanica clasica avea nevoie de cauzalitate si intrucat fiecare
forma de miscare are timpul inclus in ecuatiile de miscare respective, in mod logic,
profesorul a considerat ca a pus in evidenta natura fizica a timpului.
El a detectat, cu siguranta, un fenomen real pe care l-a masurat in diferite moduri insa e
greu de spus in ce masura poate fi identificat cu notiunea teoretica de timp, postulata de
Newton sau cu notiunea de timp asa cum a aparut ea in mintea lui Homo Sapiens si pe
care noi am mostenit-o intacta.
In conceptia Kozârev, timpul cauzeaza, sustine miscarea si cresterea sau descresterea
cristalelor, se transmite instantaneu chiar si la distante astronomice, se absoarbe sau se
emite de catre diverse fenomene fizice, produce rotirea mecanica a balantei de torsiune,
spre dreapta sau stanga si se impregneaza in corpuri, prezentand si aspectul de “densitate
“.
Oricum, daca timpul nu exista ca fenomen fizic, el poate fi identificat cu orice fenomen
gen miscare a materiei. Formatia stiintifica si tehnica serioasa, pe care o avea profesorul
Kozârev, nu-i permitea sa renunte la notiunea de timp, notiune incastrata de altfel in
mintea oricarui inginer sau om de stiinta.
Masuratorile sale sunt de necontestat dar interpretarea sa e afectata de caracterul
ipotetic al oricarei interpretari stiintifice. Deoarece orice ipoteza este valabila doar ca
ipoteza de lucru, nu atat calitatea, numarul sau felul ipotezelor conteaza cat fertilitatea lor
caci in final numai dovezile experimentale vor fi adevarurile acceptate.

REZ. 3 . : Cauzalitatea lipseste din stiintele naturale, observa profesorul Kozârev

si propune ca fenomenul dovedit experimental de el, sa fie identificat cu cauzalitatea
fenomenelor naturale si cu timpul din ecuatiile miscarilor mecanice. Daca
fenomenul evidentiat si masurat de el este real si necontestabil, interpretarea si
identificarea lui cu timpul e totusi o ipoteza. Nu poate fi negat caracterul cauzal al
fenomenului si este absolut epocala dovedirea transmiterii sale instantanee la scara
astronomica .

§ 4 . TIMPUL NU EXISTA CA FENOMEN FIZIC – ARGUMENTE CRITICE

In general, argumentele pot fi de tip critic (analitic distructiv) si de tip constructiv. Cele
critice realizate prin analiza notiunilor deja existente si acceptate, cele de tip constructiv
realizate prin interpretarea experientelor noi.
Am analizat critic definitiile timpului (date in dictionare) constatand caracterul
tautologic si confuz al acestora. Argument critic important: lipsa etalonului de timp. Desi
exista o metoda operationala pentru definirea timpului, ea presupune existenta unui etalon
si ca atare e confuza, neputandu-se defini timpul cu ea.
Alte argumente critice rezida in contradictiile introduse de teoria relativitatii care
deduce, pornind de la experimente fizice, ca timpul si spatiul (definite newtonian ca
imuabile) sunt comprimabile sau extensibile. Desigur ca se pot face orice fel de
afirmatii, chiar contadictorii si totusi simultan adevarate despre spatiu si timp, daca
acestea nu exista aevea, fizic ci ne referim la notiunea lor matematica, paralele cu
realitatea. Sa incercam o privire asupra acestor contradictii.
Teoria relativitatii restranse se bazeaza pe cele doua postulate ale lui Einstein. In primul
se enunta invariabilitatea legilor fizicii fata de sistemele inertiale iar in al doilea se
recunoaste un fenomen obiectiv, (ne)dovedit de experientele Michelson – Morley, ca
viteza luminii (in vid) e o constanta, aceeasi pentru orice observator inertial.
 Pe baza acestor doua postulate, Einstein arata ca formulele de transformare ale lui
Galilei (denumite si relatiile newtoniene de transformare) trebuie inlocuite cu altele noi,
ale lui Lorenz. Binecunoscute fizicienilor. In formulele lui Lorenz coordonatele x si t
(distanta si timpul) sunt afectate prin impartirea cu un cosinus, [ ( 1 - β² )½ = cosα ];
alfa este un arcsin de (v/c). De aici provine variabilitatea coordonatelor x si t. In acest fel,
mecanica microcosmosului se punea in acord cu cea newtoniana dar cu sacrificarea
caracterului absolut, imuabil, al timpului si al spatiului in favoarea variabilitatii lor.
Aceasta contradictie apare (in postulatul al doilea), fie din cauza identifcarii vitezei
newtoniene (definite pentru macrocosmos) cu viteza luminii care e un fenomen
electromagnetic mult prea putin asemanator cu miscarea corpurilor din mecanica
newtoniana, fie din considerarea luminii ca fenomen constant, acelasi pentru orice
observator inertial. In §5 se va arata ca lumina nu e constanta fata de observatori diferiti.
Asimilarea notiunii de viteza, definita macroscopic de Newton, si ca viteza a luminii
fara a tine cont ca lumina nu este un fenomen macroscopic conduce obligatoriu la
necesitatea ca spatiul si timpul, care defineau viteza pana atunci, sa fie facute variabile
pentru ca realitatea experimentala sa coincida totusi cu formulele. Ori, in definitiile lui
Newton timpul se scurge intotdeauna uniform, nu poate fi influentat fizic, neputand fi
dilatat sau comprimat – formulare foarte clara la Newton, [ 8 ].
Specialistii in probleme de fizica, [ 7 ] , fac aceeasi observatie, referitor la viteza
luminii: “ Pentru lumina totusi , in opozitie cu sunetul , s-a dovedit a fi imposibil sa se
gaseasca mediul prin care lumina se propaga , . . . “ Substratul acestei observatii este
acelasi: se poate pune semnul identitatii intre viteza sunetului, care e o oscilatie
mecanica, si viteza luminii care e o oscilatie electromagnetica? Este foarte posibil ca
viteza sunetului sa fie diferita de viteza luminii in mod fundamental. Cele doua viteze
sunt identice doar teoretic, pe baza definirii vitezei ca raport intre spatiu si timp care sunt
teoretice, ideale, inventate, mai exact – insuficient precizate. In realitatea fizica, cele doua
viteze ar putea fi diferite.
Aceste neajunsuri pot fi evitate daca se formuleaza altfel rezultatele masuratorilor
folosind, de exemplu, in locul notiunii de viteza a luminii pe aceea de oscilatie a
luminii. Notiunea de oscilatie e mai apropiata de realitatea fizica a fenomenului luminos
si in cadrul experientelor de masurare (de tip Michelson – Morley de exemplu) unde se
compara frecvente (prin interferenta) si nu viteze. Frecventa e principalul parametru al
unei oscilatii si nu al unei viteze, viteza care ne apare astfel , … “ lipsita de culoare “.
In urma unei scurte analize se constata ca niste notiuni precum spatiul si timpul,
absolute, continue, imuabile, uniforme, omogene si nelegate de materie asa cum le-a
definit Newton, (niste notiuni abstracte matematice) ajung sa fie presupuse ulterior real
existente de urmasii sai stiintifici, si, treptat, s-au impamantenit ca aspecte fizice reale ba
chiar ca fenomene fizice reale in mintea cvasituturora. Utilitatea practica de necontestat a
acestor notiuni imaginare se intinde pana la o limita pe care o definesc doar masuratorile
experimentale. Ar trebui sa existe in literatura de specialitate o permanenta diferentiere
intre notiunile teoretice (matematice) si corespondenta lor reala precum si o delimitare
clara a domeniului lor de existenta (de definitie).

REZ. 4 . Cateva argumente critice : a) modificarea definitiei newtoniene a

timpului absolut si inlocuirea ei cu a timpului dilatabil-comprimabil; b) viteza
derivata din spatiul si timpul absolut, definita in macrocosmos, e aplicata fara vreo
fundamentare undei electromagnetice reprezentate de lumina; c) nu se poate
preciza suportul propagarii luminii; d) in literatura de specialitate nu exista
preocupare suficienta pntru precizarea limitelor de definitie si de aplicatie ale
notiunilor conventionale de timp si spatiu.

§ 5 . ARGUMENTE CONSTRUCTIVE

Paradoxal, in studiul acesta despre neexistenta timpului, cel mai bine servesc rezultatele
experientelor profesorului Kozârev asupra carora revenim cu amanunte pentru a le folosi
ca argumente constructive.
A efectuat primele masuratori probabil prin 1950. Cu giroscopul. Ceea ce masura era
un fenomen mai greu perceptibil caci se manifesta la intensitati foarte scazute. Pentru
edificare, la o greutate a giroscopului de 90 grame, aflat in miscare de rotatie cu o viteza
periferica de 25 m/s, balanta arata un deficit de masa de 8 miligrame. Initial, miscarea
vibratorie din giroscop aparuse din pricina lagarelor sale uzate si era cauza
comportamentului ciudat al acestuia. Ulterior, vibratia era provocata intentionat in
piciorul balantei. Apoi profesorul a renuntat la giroscop folosind instrumente de masura
mai comode precum: pendule, balante de torsiune, punti Wheastone modificate, etc. Si-a
desfasurat mare parte din experiente in laborator, la Observatorul Astronomic Pulkovo
dar si la alte observatoare precum cel din Crimeea.
Incercand sa-si explice ce anume descoperise, a interpretat forta ce actiona asupra
aparatelor sale ca fiind actiunea directa a timpului. Astfel, a ajuns sa considere ca in
preajma unor procese (de ex. procesul de dizolvare a zaharului in apa) densitatea locala a
timpului crestea. Toate au fost prezentate pe larg, in maniera stiintifica, in [ 3 ]:
“ Actiunea timpului difera in principiu de aceea a campului de forte . Actiunea polului-
cauza asupra unui instrument (pendul) determina pe loc aparitia a doua forte identice si
de sens opus, legate de corpul pendulului si de punctul sau de agatare. Un transfer de
energie apare fara un moment si de aceea fara un recul. “
In urma numeroaselor experimente si masuratori a descoperit proprietati noi ale
substantelor, cum ar fi imprimarea timpului in corpuri, carora le era necesar un ragaz de
relaxare pentru a reveni la normal dupa incetarea actiunii cauzale a timpului. Pentru
plumb erau necesare 14 secunde, aluminiu 20, lemn 70, etc.
In articolul [ 2 ], Kozârev spune: “ A fost observata radiatia de timp, dupa actiunea ei
asupra rezistorului (puntii Wheastone , n.a. , de la planete, stele, galaxii si alte obiecte
cosmice. A FOST DOVEDITA INSTANTANEITATEA TRANSMISIEI ACESTOR
ACTIUNI si dovedita existenta spatiului Minkowski ca realitate . . . “ (sublinierea din
citat e n.a.). Aceasta afirmatie e bazata pe indelungate si multiple masuratori astronomice
facute de Kozârev asupra actiunii directe exercitate de stele, planete, nebuloase, galaxii,
pitice albe, etc., asupra balantei de torsiune depuse in focarul kude (Coudé) al
telescopului (MTM-500 din Crimeea). Devieri insemnate, [ 1 ], ale acului balantei de
torsiune, au produs αCanis Major , αLeo , ηCasiopeea , pitice albe precum Cygnus X–1,
centrul galactic si eclipsele.
 E suficient sa redam cateva propozitii sintetizatoare, [ 2 ], spuse de profesor: “ In
spatiu, densitatea timpului nu este uniforma, ci depinde de locul unde se desfasoara
procesele. Este de asteptat ca unele procese sa slabeasca densitatea timpului si sa-l
absoarba, altele insa - dimpotriva - sa maresca densitatea lui si prin urmare vor iradia
timp. Termenii iradiere si absorbire sunt justificati de caracterul actiunii asupra
substantei – detector. Astfel, actiunea densitatii sporite a timpului scade dupa legea
inverselor patratelor distantelor, se ecraneaza prin substanta dura cu grosimi de ordinul
centimetrilor si se reflecta in oglinda (anumita) dupa legile obisnuite ale opticii.
Densitatea in scadere a timpului langa procesul respectiv este produsa de atragerea intr-
acolo a timpului din ambianta inconjuratoare. Actiunea acestui fenomen asupra unui
detector se poate ecrana dar nu se reflecta in oglinda. Experienta a aratat ca procesele
care produc cresterea entropiei, iradiaza timp. “
Rezultatele cercetarilor profesorului Kozârev pot primi si alta interpretare: ceea ce a
masurat profesorul, fara indoiala, este un fenomen cu propagare instantanee care
modifica miscarea, dezvoltarea, evolutia materiei. In cele ce urmeaza, acest nou
fenomen il vom numi conventional, TAU, (tau), ( τ ). Retinem in principal ca TAU
modifica desfasurarea proceselor fizice in sensul accelerarii lor in prezenta unei densitati
crescute de TAU sau le modifica in sensul incetinirii lor daca procesul fizic respectiv e
inconjurat de o densitate scazuta de TAU. Trebuie admis ca densitatea crescuta sau
scazuta de TAU trebuie raportata la nivelul de TAU inconjurator, despre care
presupunem ca se afla la un nivel de echilibru rezultat din jocul emitatorilor si
absorbantilor de TAU.
Fenomenul, conventional denumit τ, poate fi apreciat obiectiv doar pe baza efectelor
sale asupra materiei. Cauzalitatea fenomenelor fizice, pe care Kozârev a cautat-o
permanent si a facut referire la ea, ba chiar a gasit si viteza ei de desfasurare (C2=350
Km/s) este, in mod evident, legata de fenomenul τ.
In mod normal, un fenomen se poate dezvolta daca este intretinut; nu are nevoie de
timp si spatiu. In acest caz, o oscilatie fizica, chimica sau biologica intretinuta de o forma
oarecare, cauzala, va avea o frecventa de oscilatie mai mare sau mai mica dupa cum este
si aportul cauzal, mai rarefiat sau mai dens. In legatura cu acest aspect profesorul a
facut legatura intre cresterea sau descompunerea unor cristale concomitent cu absorbirea
sau iradierea de tau. De asemenea a facut referiri, [ 2 ], la viteza reactiilor de polimerizare
dependente de densitatea timpului.
Cum poate servi de argument constructiv inlocuirea notiunii de viteza a luminii cu
aceea de oscilatie?
Presupunem o racheta cosmica, O1, aflata in miscare uniform rectilinie fata de un
observator fix, O . In situatia initiala, luata in considerare, in O si O1 se pornesc
simultan o raza de lumina II de pe peretele rachetei (aliniat cu O1 care e si centrul
sistemului de coordinate mobil) si o raza I de la observatorul fix, O, ambele paralele cu /
si in / sensul de miscare al rachetei. Initial, O si O1 sunt aliniati.
Fig. 1

Presupunand ca racheta are jumatate din viteza luminii, cand ea ajunge in A, cele doua
raze de lumina ajung in B. Observatorul fix nu va remarca vreo diferenta intre cele doua
raze care vor parcurge distanta OB la fel, simultan. Dar calatorul, observatorul mobil,
constata altceva: in timp ce raza I parcurge distanta OB, raza II, (care pentru el are
aspectul III; II si III au acelasi numar de oscilatii), parcurge doar jumatate din aceasta
distanta, respectiv O1B. De aici si paradoxul cu spatiul compresibil.
Dar daca cei doi observatori nu masoara timpi si distante ci doar numara oscilatiile
efectuate de cele doua raze, vor ajunge la aceleasi rezultate, concordante. Prin urmare, nu
mai e nevoie de un artificiu matematic cu spatiu-timp variabil. In loc sa spunem ca:
“Lumina are aceeasi viteza fata de toate sistemele de referinta“ adaugand apoi ca trebuie
sa modificam spatiul si timpul (care definesc viteza) pentru ca propozitia initiala sa fie
adevarata, putem spune: Lumina are acelasi numar de oscilatii fata de toate sistemele
de referinta. Ceea ce e usor de inteles si de constatat. De altfel, Michelson chiar aceste
oscilatii ale luminii le-a masurat cu interferometrul, in expresia matematica a inverselor
lor – frecventele. Trebuie facuta si observatia ca lumina nu este viteza limita in univers
odata ce Kozârev a masurat un fenomen care se propaga instantaneu pe distante
astronomice.
Daca sunt obiectiuni de ordin practic privitor la “ numararea oscilatiilor “ luminii,
trebuie spus ca acest lucru se face prin masurarea frecventei sale si este una dintre cele
mai precise masuratori. De altfel, cel mai precis etalon de lungime – metrul – se defineste
actualmente pe baza frecventei unei raze de lumina (KR86). In practica zilnica
compararea oscilatiilor se va face simplu, ca si pana acum, pe baza ceasornicului –
oscilatorul etalon de buzunar. Noul concept pare sa aiba aplicare, deocamdata, doar in
munca de cercetare.

REZ. 5 . Vreme de secole s-a acceptat, prin consens general, o notiune teoretica de
timp ca suport pentru desfasurarea fenomenelor fizice, de fapt un substitut al
cauzalitatii miscarii; Kozârev i-a acordat timpului o consistenta fizica,
identificandu-l cu fenomenul nou descoperit de el si a carui transmisie instantanee a
dovedit-o. Daca acceptam ca fenomenul nou descoperit e cauza a miscarii, rezulta
firesc ca nu mai e nevoie de un suport spatio-temporal al miscarii, suportul ei fiind
cauza insasi. Paradoxal, dovedind un fenomen-cauza a miscarii, profesorul Kozârev
ne faciliteaza renuntarea la notiunea de timp. Renuntarea la timp face necesara
revenirea la realitatea numararii oscilatiilor. Constatare: Lumina are acelasi numar
de oscilatii fata de toate sistemele de referinta.

§ 6 . INTERACTIUNEA INTRE VIITOR SI TRECUT

 Odata contestata notiunea de timp, se pune problema duratei si succesiunii. Acestea nu
sunt contestate direct. Pentru a vedea ce se intampla cu ele le vom defini pornind de la
oscilatii. La compararea a doua miscari,( in forma lor cea mai simpla), a doua oscilatii, se
numara ciclurile efectuate de fiecare oscilator si se compara cele doua numere iar cu acest
prilej se evidentiaza notiunile de durata si succesiune.

Fig. 2

In Fig. 2 sunt reprezentate doua fenomene oscilatorii, A si B.Cum se procedeaza pentru

compararea lor? Unul dintre oscilatori, A, se considera etalon. In mod aleatoriu se
considera ca unitate de masura un ciclu al sau (o sinusoida completa). Diferenta dintre
doua cicluri consecutive, al n-lea si al (n+1) –lea, la etalon, este practic diferenta dintre
doua numere din sirul numaratorii care incepe in sectiunea O-O, egala cu unu (unitatea in
abstract matematic) si corespunde unui ciclu (in concret fizic). Aceasta diferenta a fost
identificata cu TIMPUL, cu perioada. Iata cum perioada unui oscilator da “substanta “
notiunii de durata. In felul acesta perioada unui ciclu de oscilator, adoptat conventional
ca etalon, a devenit unitatea de timp desi e o unitate de miscare periodica. Cele doua,
timpul = un numar, si ciclul = o miscare, nu pot fi identice ci doar corespondente caci
primul e in plan abstract matematic, al doilea e in plan fizic. Si alti autori fac referiri
similare, [ 10 ].
Inversul perioadei a fost numit frecventa si este numarul ciclurilor oscilatorului B
cuprinse intre sectiunile n-n si (n+1)-(n+1). Frecventa oscilatorului etalon, A, este 1. O
observatie: daca frecventa oscilatorului B e subunitara, si luam in considerare toate
valorile ei posibile situate intre 0 si 1, constatam o jumatate de cosinusoida in aceasta
zona daca ne referim la situatia masei relativiste care face parte si ea dintr-un fenomen
oscilator, fiind o functie de cosinus, m = m۪ / cosα ; α=arcsin(v/c).
Practic, la compararea celor doua oscilatii se numara ciclurile efectuate de A si B de la
o prima interactiune intre A si B la inceputul masurarii (sectiunea 0-0), pana la o a doua
interactiune la sfarsitul masurarii (sectiunea 1-1). Intre cele doua interactiuni numaram
5,5 cicluri la oscilatorul etalon si doua cicluri la oscilatorul B. Oricare dintre cele doua
numere reprezinta durata. Simultaneitatea e data chiar de sectiunile O-O, 1-1, 2-2, n-n,
etc. Punctele a0 si b0 sunt simultane. Sectiunea, care desemneaza grafic interactiunea, se
realizeaza usor din punct de vedere tehnic printr-un mijloc oarecare.
Notiunile de durata si succesiune, proprietati-calitati ale timpului, sunt legate de
numararea ciclurilor unor oscilatii, cicluri care sunt fie o realitate trecuta, consumata deja,
aflata sub forma de memorie, fie o realitate virtuala inca neconsumata.
Succesiunea e definita de sensul de numarare si nu se refera neaparat la timp ci mai
degraba la cea de ordonare matematica sau, mai concret, la succesiunea cauza-efect. Prin
urmare, renuntarea la notiunea de timp nu afecteaza durata si succesiunea. Dar cu
specificarea faptului ca durata e doar o redenumire suplimentara data ciclului etalon care
se afla (in trecut) in memorie sau (in viitor) in virtual. De fapt durata este “t” -ul din
formulele miscarilor mecanice. Doar acest aspect al timpului e folosit in tehnica.
Prezentul este chiar interactiunea, simultaneitatea, sectiunea, singurul palpabil pentru
noi si pentru simturile noastre. Prezentul e instantaneu, reprezentat ca sectiune in Fig. 2,
si are “grosimea” probabila infinit mica sau chiar zero. Realitatea se afla in intregime in
prezent si este definita de interactiunea partilor sale.
Presupunand ca cele doua cosinusoide-oscilatii din Fig. 2 reprezinta doua fenomene
(vii) de crestere-dezvoltare, de exemplu procesele de crestere (sau dizolvare) ale unor
cristale, sensul lor de crestere e sinonim cu parcurgerea cosinusoidelor de la O spre
dreapta, si e concomitent cu sensul de crestere a organizarii structurii lor, [ 2 ]. Evident,
parcurgerea cosinusoidelor spre stanga reprezinta scaderea organizarii sistemelor
cristalelor.
Se poate constata astfel ca a1 si b-1 pot fi simultane desi in reprezentarea “clasica” din
Fig. 2, a1 este in “viitorul” originii O iar b-1 se afla in trecutul lui O . ( Succesiunea este
relativa de data aceasta ) . Aceasta situatie se poate realiza simplu prin modificarea
densitatii de tau in apropierea lui A si/sau B . Astfel , daca B e supus unei densitati
suficient de scazute de tau, va parcurge cosinusoida spre stanga indreptandu-se astfel spre
un punct anterior cresterii sale. In conceptia actuala a timpului absolut intalnirea intre
trecut si viitor e paradoxala, desi banal existenta in realitatea fizica. Exemplul de mai sus
o confirma. Renuntand insa la notiunea de timp, inlocuind durata cu un numar (de
cicluri), simultaneitatea cu interactiunea, si succesiunea (directia timpului zisa) cu
dezvoltarea (cresterea), interactiunea trecutului cu viitorul e perfect posibila, naturala si
usor de inteles.
Experientele lui Kozârev au aratat ca exista un fenomen (tau) care poate accelera sau
deccelera procese naturale. Si astfel, emisia (iradierea) de tau produce sau accelereaza
procesul de organizare a materiei unui cristal, [ 1 ], care parcurge niste etape in sensul
cresterii sale, in timp ce absorbtia (scaderea densitatii) de tau produce descompunerea
structurii cristalului care parcurge astfel, in sens invers dezvoltarii sale, aceleasi etape.
Aceste experimente s-au desfasurat exclusiv in domeniul mecanicii atat din nevoia
studiului pe sisteme cat mai simple cat si datorita tributului platit pregatirii sale tehnico-
stiintifice (mecanica). Colateral insa, si Kozyrev a facut legatura intre variabilitatea
rezultatelor sale experimentale de laborator care depindeau de starea naturii sau chiar de
gandurile experimentatorului. Astfel, primavara cand natura vie se dezvolta, crescand,
[2], el observa o scadere a densitatii de tau iar toamna cand plantele se uscau, el inregistra
o crestere a densitatii de tau. In mod independent, [ 11 ], [ 12 ], alti cercetatori remarca
aceeasi dependenta (de anotimp) a curentului de intuneric al fotoamplificatorului, sau a
unghiurilor de trecere prin prismele incrucisate Nicol si a reactiilor de polimerizare. S-au
publicat in massmedia si relatari ale unor experiente cu grupuri de copii, aflati in stari
psihice de asteptare nerabdatoare, care au influentat viteza de desfasurare a reactiilor din
acceleratorul de particule in preajma caruia se aflau.
Experientele sunt certe. In ce masura un oscilator mecanic e dispus sa parcurga in sens
invers sinusoida care il descrie? Poate ca la aceasta intrebare dau raspuns experientele cu
balanta de torsiune care se roteste intr-un sens, fiind supusa unei “iradieri” de tau, sau in
sens opus daca e supusa unei “absorbtii” de tau.
 Pe aceasta baza sprijinindu-ne, am facut afirmatia ca a1 nu este simultan cu b1 (cum ar
fi fost de asteptat) ci cu b-1 in situatia in care in mediul de laborator lui B i se aplica un
absorbant de tau. Daca lui B i s-ar fi aplicat o iradiere de tau, a1 ar fi fost simultan cu b2,
adica ar fi intrat in interactiune cu “viitorul” lui B. Fata de aceasta noua situatie vechea
conceptie de timp (utilizata in Fig. 2 ) devine imposibila, paradoxala caci in realitatea
experimentala relatata aici, a1 chiar se constata a fi simultan cu b-1 sau cu b2, dupa cum
e cazul. E de subliniat ca doar fata de conceptia timpului absolut sau a miscarii absolute,
inertiale, lipsite de cauza, din mecanica clasica, oscilatorii A si B par sa interactioneze
defazat, amestecand trecutul cu viitorul. In realitate ei se afla permanent in interactiune si
asta se constata experimental. Ceea ce nu corespunde aici e timpul absolut, acelasi pentru
toti oscilatorii.
Acceptand ca fiecare fenomen (asimilat simplificat ca oscilator) are o cauza proprie ,
rezulta, eventual, un “trecut” sau “viitor” relative la propria sa dezvoltare, el putand
evolua in sensul cresterii sau descresterii sale, notiuni asimilate ca viitor sau trecut.

Putem concluziona ca o vietate, B, supusa unei IRADIERI de TAU, isi accelereaza

propriile cicluri, “imbatranind” mai repede. Daca e supusa unei ABSORBTII de TAU, isi
incetineste oscilatiile putand ajunge chiar la parcurgerea lor inversa, “intinerind”.
Imbatranirea sau intinerirea se apreciaza comparativ cu un oscilator etalon sau chiar
comparativ cu propria sa oscilatie etalonata anterior.

REZ. 6. Durata, Simultaneitatea, Succesiunea, identificate (intr-un sistem fara

timp) cu Ciclul , Interactiunea , Cresterea . Trecutul apare doar in memoria
prezentului (sinonim cu interactiunea ), viitorul e doar virtual. Interactiunea intre
“trecutul” unui oscilator supus unei densitati scazute de tau si “viitorul” altui
oscilator (etalon). Imbatranire accelerata si intinerire.

§ 7 . COMENTARII, DIVERSE

Desi mai putin cunoscute, exista multe obiectiuni critice din partea a numerosi oameni
de stiinta recunoscuti, privitoare la aceleasi probleme (luate in considerare si analizate si
aici). Savantul roman Octav Onicescu, critica notiunile existente de timp, spatiu, forta.
Astfel, el spune: “ Spatiul, ca si punctele, sunt niste abstractii care nici nu se dilata, nici
nu se contracta.“ , [ 14 , p. 291 ]. Profesor universitar, el a fost unul dintre cei mai
conformisti si traditionalisti mecanicieni. Fidel urmas al scolii italiene de mecanica,
excelent matematician, a creat o mecanica intreaga (invariantiva) folosind un singur
operator diferential pe o functie impuls-energie. “Masa e proportionala cu potentialul
elastic ν*r . . . Asa-zisa lege a lui Hubble apare ca o simpla teorema mecanica.“ , spune
el [ 14 , p. 338 ]. “ S-a incetatenit prezentarea fenomenului Hubble drept o dilatare a
universului spatial care este o abstractie. “
Onicescu a fost foarte preocupat de notiunea de spatiu folosita in mecanica. Iata,
definitia lui, [ 14 , p. 439 ]: “ Singura definitie pe care i-o putem da este urmatoarea:
spatiul constituie sistemul locurilor pe care le ocupa corpurile materiale in necontenita
lor miscare.“ Prin urmare, spatiul nu e doar ceva imuabil legat de lungime ci este, dupa
parerea sa, un sistem.
Referitor la notiunea de timp, in mod surprinzator, Onicescu are aceeasi parere cu
Kozârev, [ 14 , p. 445 ]: “ Timpul nu este doar un parametru care ne mijloceste calculul
vitezelor, al acceleratiilor ci un factor direct in orice proces, in expresia caruia el trebuie
sa intervina tocmai pentru a-i da sens, cel al vietii sistemulu . “
Profesorii americani David Holliday si Robert Resnick pragmatici si fara inclinatii
critice remarca totusi ca pentru lumina nu s-a gasit suportul pe care se propaga. In ceea ce
priveste etalonul de timp au definit riguros metoda operationala pe care, apoi au incalcat-
o. Un fizician de pestigiu, George C. Moisil, s-a aplecat cu atentie asupra masurarii pe
care, numind-o relatie de echivalenta, a matematizat-o. El a stabilit niste conditii pentru
ca o masuratoare sa fie posibila: conditia de echivalenta biunivoca, simetria,
reflexivitatea, tranzitivitatea, existenta unei clase de echivalenta, conditia de ordonare,
existenta unei relatii de ordine si a procedeului de masurare.
“ Atragem atentia ca pentru acele insusiri pentru care nu exista posibilitatea stabilirii
relatiilor de echivalenta si de ordine nu este cu putinta nici gasirea unui procedeu de
masurare, asa incat astfel de insusiri nu pot fi masurate. “ Cand spunea aceste lucruri se
referea mai mult la insusiri de genul lungimii . Apoi subliniaza din nou : “. . . nu orice
marime e susceptibila de a fi masurata , ci numai acelea care indeplinesc conditiile mai
sus aratate . “
George Moisil era un partizan convins al teoriei relativitatii. Iata ce scria: “Atat teoria
relativitatii restranse cat si teoria gravitatiei sunt astazi teorii exceptional confirmate de
experienta . Forta acestei teorii consta in primul rand in faptul ca nici o experienta nu a
pus in evidenta existenta unor interactiuni care sa se propage INSTANTANEU la
distanta .” (Sublinierea e n.a.). Comentariile sunt de prisos caci Kozârev a descoperit
aceste interactiuni. De altfel, se recunoaste ca lumea stiintifica e impartita in doua tabere
de partizani si adversari ai teoriei relativitatii (vezi de ex. [ 10 ] ).
Un alt fizician, Emanuel Vasiliu, scrie, [ 8 , p. 149 ]: “. . . masa electronului variaza cu
viteza dupa legea Lorenz-Einstein, concluzie care a reprezentat una din primele verificari
ale teoriei relativitatii. “ Da, cu certitudine, s-a demonstrat variatia masei (prin masurari
precise ale frecventei) electronilor dar nu si variatia timpului. Acelasi autor spune [ 8 ,
p. 221 ]: “. . . viteza de faza poate sa fie mai mare decat viteza luminii in vid, fara ca prin
aceasta sa apara vreo contradictie cu teoria relativitatii. “
Ion Popescu, autor al unei carti si a unei teorii noi a gravitatiei, [ 16 , p. 51 ], spune:
“Avand ca model lucrarea clasica a lui Euclid, Newton foloseste in expunerea
Principiilor sale metoda deductiva, desi modul in care a ajuns la rezultatele sale a fost in
primul rand cel inductiv. Pentru a expune teoria sa dupa o astfel de metoda deductiva, el
postuleaza, ab initio, in axiome si definitii toate absoluturile sale (spatiul absolut
independent de existenta si miscarea corpurilor, repausul absolut, miscarea absoluta,
etc.) necesare justificarii intrinseci aposteriori a artificiului sau matematic . . . Schema
de prezentare a teoriei gravitatiei utilizata de Newton, a fost preluata ad literam de
epigonii sai; prin simpla repetare axiomele si definitiile newtoniene, au capatat cu
timpul, semnificatia unor adevaruri directe, intuitive, semnificatie pe care Newton insusi
nu le-o acorda. Mai mult, Newton pune explicit in garda impotriva tentatiei de a acorda
o semnificatie fizica artificiului sau matematic scriind textual in Definitia VIII din cartea
L: « De asemenea, folosesc in mod indiferent si amestecat numirile de atractie, impuls
sau impingere spre un centru oarecare, considerand aceste forte nu in sensul fizic, ci
numai matematic. » Mult prea limpede spus pentru a mai adauga ceva.
Ion Popescu, inginer la INMT, posesor al unei “ indemanari” matematice de invidiat,
are o tratare pe 65 de pagini a teoriei relativitatii pe care o analizeaza competent si critic.
A complectat expresia fortei de atractie universale cu un termen suplimentar, proportional
cu inversul puterii a treia a distantei.
“ In vid pentru toate sistemele inertiale viteza luminii are aceeasi valoare, c . . . Este
suficient ca observatorul din punctul P sa faca o cat de mica schimbare de directie sau
sa-si accelereze cat de putin miscarea , pentru ca acest principiu sa nu mai fie teoretic
valabil.“, spune el in [ 16 , p. 103 ].
“. . . miscarea circulara, [ 16 , p. 258 ], intr-un vartej se conserva indefinit in absenta
oricaror forte imprimate si ca intr-o astfel de miscare nu exista forte centrifuge, . . . “
spune autorul gravito-vortexului demonstrand ca fortele centrifuge dintr-un vartej sunt
anulate de o forta, Fc = ∂Uc/∂r = m*c²/r³ si demonstrand ca vartejul e inertial. Reuseste sa
unifice legile newtoniene cu teoria relativitatii aratand ca ele sunt doar niste consecinte
ale unei formule a gravito-vortexului, [ 16 p. 282 ], :
[d/dt(1/r)]² = - γ/r² + 2θn/rC² + 2E/C² , (7.236) - ecuatia diferentiala a miscarii in
gravito-vortex.
Se poate continua lista autorilor specialisti sau nespecialisti, care s-au referit la notiunea
de timp. Unul dintre cei mai neasteptati a fost Sf. Augustin care a afirmat ca timpul nu
exista.
In prezentul studiu s-a analizat doar notiunea de timp desi spatiul sau masa sunt pasibile
de o analiza cu rezultate similare. Si spatiul a avut, ca notiune, o evolutie, o definitie in
continua schimbare. Timpul si spatiul sunt proprietati ale Viului, percepute de simturile
omului; aceasta perceptie a fost si prima lor definitie! Incompleta, imprecisa dar perfect
utilizabila in relatiile interumane (cel putin pana la aparitia mecanicii). Apoi spatiul a
intrat in formule sub forma lungimii. Constatam o continua evolutie a lungimii care in
zorii civilizatiei antice era definita prin deget, cot, picior, apoi, in epoca masinilor,
definitia a evoluat in sensul cresterii preciziei catre metrul etalon din platina-iridiu iar in
prezent a ajuns la “consistenta“ de “lungime de unda“! Metrul are 1650763,73 lungimi
de unda din radiatia emisa de Kr86. Si iata-ne revenind la oscilatii. Daca din antichitate
pana in epoca mecanica fiecare individ putea fi posesorul unui etalon de lungime, (de
lemn, piatra sau metal), in secolul XX doar unele intreprinderi mai serioase puteau avea
etaloane de lungime (cale) la serviciile lor metrologice, iar la ora actuala nimeni nu mai
poate avea unul caci s-a “ volatilizat “. Chiar daca a existat mult timp doar un etalon de
lungime, fizic, material, acesta a devenit o notiune relativa ce se exprima prin numarul de
cicluri ale unei oscilatii.
Se aduna tot mai multe probe, date, rezultate ale experientelor stiintifice, care atesta
caracterul iluzoriu al lumii materiale. Cea mai “materiala” notiune este cea de masa. Ea
constituie esenta “greutatii” a “corporalitatii”. Cresterea masei relative a corpului,
considerata proportionala cu energia acumulata (indiferent cum, mecanic, termic, etc.) e
conforma cu formula lui Lorenz, m = m0/(1 - β²)½ = m0/cosα, unde β = v/c = sinα. Prin
urmare, inversul masei, 1/m, este functia de cosinus amplificata cu 1/m0. Masa relativista
creste dupa o functie de cosinus.
 BIBLIOGRAFIE

[ 1 ] N. A. Kozârev Observatii astronomice cu ajutorul proprietatilor fizice ale

timpului ; “Stele explozive” , Erevan 1977 , Ed. Academiei
de stiinte a RSS Armenia

[ 2 ] N. A. Kozârev Despre actiunea timpului asupra substantei ; 1979

[ 3 ] N. A. Kozârev Despre posibilitatea cercetarii experimentale prin interme-

diul proprietatilor timpului ; Academia URSS , Observato-
rul astronomic Pulkovo [ Timpul in stiinta si filozofie ;
Praga , 1971 ]

[ 4 ] *** Dictionarul limbii romane , 1955

[ 5 ] *** Dictionar de astronomie si astronautica ; Rb. 34483 Brasov

[ 6 ] Ioan Inta , Spiridon Complemente de fizica ; Bucuresti , 1982

Dumitru

[ 7 ] David Halliday , Fizica ; Bucuresti , 1975

Robert Resnick

[ 8 ] Emanuel Vasiliu Electronul – corpuscul sau unda ? ; Bucuresti , 1977

[ 9 ] N. A. Kozârev Probleme ale cercetarii Universului ; 9 , 1979 , sub tipar

[10] *** A IX-a conferinta stiintifica internationala «Spatiu , Timp ,

Gravitatie» aug. 7-11 2006 Sankt-Peterburg , Rusia

[ 11] A. Sapovalov “Tehnika molodeji” , 6 , 1973

[ 12 ] V. Jvirblis “Chimia si viata” , 12 , 42 , 1977

[ 13] Octav Onicescu Mecanica invariantiva ,

[ 14 ] Octav Onicescu Pe drumurile vietii , Bucuresti , 1981

[ 15 ] George C. Moisil Cui i-e frica de fizica moderna ? : Bucuresti , 1981

[ 16 ] Ioan N. Popescu Gravitatia ; Bucuresti , 1982