1.

Pentru a aborda tema masurarii timpului, mai intai e necesara definirea conceptului de “timp”,
deoarece inventarea instrumentelor de măsurare ale timpului depind de înțelesul pe care omul
îl acordă noțiunii de timp .
2. Timpul definit prin raportare la spațiu este totodată timpul măsurat cu ajutorul instrumentelor
Din punct de vedere filosofic timpul, impreună cu spațiul reprezintă determinații fundamentale,
modalități ale existenței, în general, dar și ale fiecărui lucru. Orice obiect este considerat real
dacă ocupă un loc în spațiu, la un moment dat. Fiind două noțiuni corelative (care se definesc
una prin cealaltă), explicarea timpului s-a făcut, atât în filosofie, dar și în știință, prin raportare la
spațiu. Atunci când afirmăm : ”timpul există”, l-am transformat într-un obiect. Timpul
cronologic, care curge și este ceva comun tuturor lucrurilor, afectandu-le pe toate, este timpul
asimilat spațiului. Acesta este și timpul care este măsurat, fie în viața de zi cu zi, cu ajutorul
ceasului - în secunde, minute, ore, ani etc, fie de către oamenii de știință cu instrumente din ce
în ce mai sofisticate. Timpul înțeles astfel, este o măsură a unor mișcări, a unor spații. Termenul
„săgeată a timpului”(concept inventat de astronomul britanic Arthur Eddington) descrie
curgerea timpului într-un singur sens, ireversibil, de la trecut spre viitor.

Aici poti introduce slide-uri cu niște instrumente de masura – din Antichitate pana azi.
As merge 2 categorii de instrumente: cele utilizate în viața de zi cu zi
Cele utilizate de știință

Ex:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_m%C4%83sur%C4%83rii_timpului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Timp#Sensul_curgerii_timpului_(s%C4%83geata_timpului)

3.Limitele măsurării timpului ca mărime fizică abstractă sunt chiar limitele concepției științifice
despre timp
Modul în care oamenii de știință au înțeles timpul se reflectă asupra modului de măsurare a
acestuia

Măsurarea timpului în mecanica clasică

Isaac Newton, întemeietorul fizicii clasice , afirmă că timpul și spațiul sunt absolute, fiind
atribute ale lui Dumnezeu. Timpul ca substanță este un ”cadru”, în care se derulează eveminentele,
independent de tot ceea ce există în el și de orice observator, prin care înțelege ,,timpul adevărat”, care
„curge în mod egal, fără nicio legătură cu ceva extern”. Totodată timpul și spațiul sunt independente
unul de celălalt, lucru inadmisibil pentru fizica contemporană. Timpul este, din perspectivă clasică,
asemeni unei drepte, pe care se succed momentele temporale, fiecare moment având un punct unic pe
axa temporală. Lipsa unui repaus absolut face, însă, imposibilă poziționarea absolută a unui eveniment.
”… credea că intervalul de timp dintre două evenimente se poate măsura fără ambiguităţi şi că acest
timp ar fi acelaşi indiferent cine l-ar măsura, cu condiţia să aibă un ceas bun. Timpul era complet separat
de spaţiu şi independent de acesta.” (Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului”)

Argument impotriva concepției lui Newton:

”De exemplu, jucând ping-pong în tren, s-ar găsi că mingea ascultă de legile lui Newton exact ca o minge
pe o masă de lângă calea ferată. Astfel, nu există nicio modalitate de a spune cine se mişcă: trenul sau
pământul. Lipsa unui criteriu absolut pentru repaus înseamnă că nu se poate determina dacă două
evenimente care au loc la momente diferite se produc în aceeaşi poziţie în spaţiu. De exemplu, să
presupunem că mingea de ping-pong din tren saltă în sus şi în jos, lovind masa de două ori în acelaşi loc,
la distanţă de o secundă. Pentru cineva de lângă calea ferată, cele două salturi ar părea că au loc la
patruzeci de metri distanţă, deoarece aceasta este distanţa parcursă de tren pe calea ferată, între
salturi. Prin urmare, inexistenţa unui repaus absolut înseamnă că nu se poate da unui eveniment o
poziţie absolută …Poziţiile evenimentelor şi distanţele dintre ele ar fi diferite pentru o persoană din tren
şi una de lângă calea ferată şi nu ar exista un motiv pentru a prefera poziţia unei persoane sau a
celeilalte.” (Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului”)

Măsurarea timpului în mecanica relativistă

În 1905, Albert Einstein, înteoria relativităţii restrânse, depăşeşte perspectiva

fizicii tradiţionale, arătând că timpul nu este o constantă universală, trecutul,
prezentul şi viitorul fiind noţiuni relative.

Teoria relativității restrânse, denumită ulterior teoria specială a relativității sau relativitatea specială,

este teoria fizică a măsurării în sistemele de referință inerțiale propusă în 1905 de către Albert Einstein în
articolul său Despre electrodinamica corpurilor în mișcare.

Teoria relativității susține că timpul și spațiul sunt deformate de către materie, fiind mărimi
relative.
Relativitatea restrânsă modifică noțiunile newtoniene de spațiu și timp afirmând
că timpul și spațiul sunt percepute diferit în sensul că măsurătorile privind lungimea și intervalele de
timp depind de starea de mișcare a observatorului. Rezultă de aici echivalența
dintre materie și energie, exprimată în formula de echivalență a masei și energiei E = mc2, unde c este
viteza luminii în vid

Relativitatea restrânsă dezvăluie faptul că c nu este doar viteza unui anumit fenomen - propagarea
luminii - ci o trăsătură fundamentală a felului în care sunt legate între ele spațiul și timpul. În particular,
relativitatea restrânsă afirmă că este imposibil ca un obiect material să fie accelerat până la viteza
luminii.

Timpul și spațiul nu pot fi definite separat unele de altele. Mai degrabă spațiul și timpul sunt

interconectate într-un singur continuum cunoscut sub numele de spațiu-timp. Evenimente care apar
simultan pentru un singur observator pot avea loc la momente diferite pentru altul. Consecinșe ale
relativității restrânse:
 Dilatarea temporală — timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la un observator la altul, ci
depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale observatorilor (ca în paradoxul gemenilor care
implică plecarea unui frate geamăn cu o navă spațială care se deplasează la viteză aproape de cea a
luminii și faptul că la întoarcere constată că fratele său geamăn a îmbătrânit mai mult).
 Relativitatea simultaneității — două evenimente ce au loc în două locații diferite, care au loc simultan
pentru un observator, ar putea apărea ca având loc la momente diferite pentru un alt observator
(lipsa simultaneității absolute).
 Contracția Lorentz — dimensiunile (de exemplu lungimea) unui obiect măsurate de un observator pot fi
mai mici decât rezultatele acelorași măsurători efectuate de un alt observator (de exemplu, paradoxul
scării implică o scară lungă care se deplasează cu viteză apropiată de cea a luminii și ținută într-un garaj
mai mic).
 Compunerea vitezelor — vitezele nu se adună pur și simplu, de exemplu dacă o rachetă se mișcă la ⅔
din viteza luminii pentru un observator, și din ea pleacă o altă rachetă la ⅔ din viteza luminii relativ la
racheta inițială, a doua rachetă nu depășește viteza luminii în raport cu observatorul. (În acest exemplu,
observatorul vede racheta a doua ca deplasându-se cu 12/13 din viteza luminii.)
 Inerția și impulsul — când viteza unui obiect se apropie de cea a luminii din punctul de vedere al unui
observator, masa obiectului pare să crească făcând astfel mai dificilă accelerarea sa în sistemul de
referință al observatorului.
 Echivalența masei și energiei, E = mc2 — Energia înmagazinată de un obiect în repaus cu masa m este

egală cu  . Conservarea energiei implică faptul că în orice reacție, o scădere a sumei maselor
particulelor trebuie să fie însoțită de o creștere a energiilor cinetice ale particulelor după reacție. Similar,
masa unui obiect poate fi mărită prin absorbția de către acesta de energie cinetică.

Teoria relativității restrânse este "specială" prin faptul că se aplică numai în cazul special în care
curbura spațiu-timpului datorită gravitației este neglijabilă. Pentru a include și gravitația, Einstein a
formulat relativitatea generală în 1915
Ea constituie descrierea gravitației în fizica modernă, unifică teoria relativității restrânse cu legea
gravitației universale a lui Newton, și descrie gravitația ca o proprietate a geometriei spațiului și
timpului (spațiu-timp). În particular, curbura spațiu-timp este legată direct de masa-
energia și impulsul materiei, respectiv a radiației.

Predicțiile relativității generale diferă semnificativ de cele ale fizicii clasice, mai ales în ce privește
trecerea timpului, geometria spațiului, mișcarea corpurilor în cădere liberă, și propagarea luminii.
Exemple de astfel de diferențe sunt dilatarea temporală gravitațională, deplasarea spre roșu
gravitațională a luminii, și întârzierea gravitațională.
Totuși, teoria nu oferă răspuns la câteva dileme teoretice, cea mai fundamentală dintre acestea fiind
modalitatea în care se poate unifica teoria gravitației generale cu legile mecanicii cuantice, care să
conducă la o teorie completă și consistentă cu ea însăși a gravitației cuantice.

Teoria lui Einstein are implicații astrofizice importante. Din ea decurge posibilitatea existenței găurilor
negre — regiuni ale Universului în care spațiul și timpul sunt distorsionate într-o măsură atât de
pronunțată, încât nimic, nici măcar lumina, nu mai pot emerge de acolo — ca stare finală a
evoluției stelelor masive. Există indicii că astfel de găuri negre stelare, precum și alte tipuri mai masive
de găuri negre, sunt răspunzătoare pentru radiațiile intense emise de unele tipuri de obiecte
astronomice, cum ar fi nucleele galactice active sau microquasarii. Curbura traiectoriei luminii sub
efectul gravitației conduce la apariția efectului de lentilă gravitațională, prin care imaginile obiectelor
cosmice aflate în spatele lentilei sunt distorsionate sau uneori chiar multiplicate. Relativitatea generală
prezice existența undelor gravitaționale, care au fost măsurate indirect. În plus, relativitatea generală
stă la baza modelelor cosmologice actuale ale unui univers în expansiune.
 La nivelul macrocosmosului, teoria relativității le-a arătat oamenilor că timpul nu se scurge cu aceeași
viteză pentru toți observatorii, că materia poate fi transformată în energie și vice-versa, că două
obiecte, care fiecare se mișcă cu o viteză mai mare decât jumătate din viteza luminii nu se pot apropia
unul de altul cu o viteză egală sau mai mare decât viteza luminii, că timpul se scurge mult mai încet în
apropierea obiectelor masive etc. Lucrurile în univers pur și simplu nu funcționează în modul în care
experiențele noastre cotidiene ne fac să credem, ci într-un mod cu totul diferit.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_restr%C3%A2nse
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_generale

Masurarea timpului in mecanica cuantică

Mecanica cuantică (sau Teoria cuantică) este o știință a fizicii care se ocupă cu

comportamentul materiei și a energiei la scară atomică și a particulelor subatomice / undelor.
[1]
 Mecanica cuantică este esențială în înțelegerea forțelor fundamentale din natură cu
excepția gravitației. Bazele mecanicii cuantice au fost puse la începutul secolului 20 de ideile
inovatoare ale lui Max Planck și Niels Bohr. Termenul "mecanică cuantică" a fost inventat de
către Max Born în 1924.

Werner Heisenberg a dezvoltat teroria completă a mecanicii cuantice în 1925 la vârsta de 23 de ani.
Mergând pe urmele mentorului său, Niels Bohr, Werner Heisenberg a început să lucreze la o teorie
care să descrie comportamentul cuantic al orbitelor electronilor. Deoarece electronii nu pot fi observați
pe orbitele lor, Heisenberg s-a concentrat pe crearea unei descrieri matematice a mecanicii cuantice
care să se bazeze pe ceea ce se poate observa, adică, pe lumina emisă de atomi și care formează
spectrul său atomic caracteristic.

În 1927, Heisenberg a făcut o nouă descoperire bazându-se pe teoria sa cuantică care a avut consecințe
practice ulterioare referitoare la acest nou mod de a privi materia și energia la nivel atomic. În formula

mecanicii matriciale Heisenberg a descoperit o eroare sau o diferență de h/4  între poziție și moment.
Cu cât este mai precis determinată poziția unei particule, cu atât mai puțin precis este determinat momentul

acesteia iar valoarea minimă a incertitudinii implicate este h/4 . Această concluzie a fost apoi numită
"Principiul nedeterminării al lui Heisenberg", sau Principiul incertitudinii.
Pentru particulele aflate în mișcare, în mecanica cuantică există întotdeauna un anumit grad de inexactitate a
caracteristicilor măsurate. Un observator poate obține o măsurătoare precisă a poziției sau o măsurătoare
precisă a momentului, dar există un anumit grad de imprecizie atunci când măsoară simultan poziția și
momentul unei particule aflate în mișcare precum electronul. În cazul extrem, o precizie absolută a măsurătorii
unei variabile va determina o imprecizie absolută a măsurătorii altei variabile.
Pentru particulele subatomice, Heisenberg arată că, datorită principiului incertitudinii, nu se poate ști cu
precizie atât poziția cât și momentul unei particule la un anumit moment, astfel încât modul său de mișcare din
viitor nu poate fi determinat, ci poate fi descris doar un set de posibilități.
 La nivelul microcosmosului, surprizele sunt și mai multe decât cele oferite de mecanica relativistă. Un
obiect precum un foton sau un electron nu au un loc précis sau o traiectorie detectabilă între punctul
în care au fost emise și punctul în care au fost detectate. Punctele în care astfel de particule pot fi
detectate nu sunt cele la care ne-am aștepta în conformitate cu experiența noastră de zi cu zi. Există o
probabilitate destul de mică (dar nu nulă!) ca punctul de detectare să se găsească de cealaltă parte a
unei bariere solide. Probabilitatea se dovedește a juca un rol extrem de important în toate
interacțiunile care au loc la această scară. Traiectoria oricărui obiect de nivel atomic este extrem de
neclară în sensul în care orice măsurătoare efectuată cu intenția de a afla poziția unei particule face
ca informațiile despre viteza sa să devină foarte nesigure și vice-versa.

https://evz.ro/fizicienii-rusi-inversat-timpul.html -articolul de mai jos

 
Anunțul fizicianului rus Gordey Lesowik fascinează
pentru că neagă certitudinile noastre milenare: Am creat
în mod artificial o stare care evoluează într-o direcție
opusă săgeții timpului termodinamic. Suntem obișnuiți
cu trecerea timpului într-o singură direcție, doar că
oamenii de știință (experimentul cercetătorilor de la
Institutul de Fizică din Moscova condus de Lesovik
reprezintă un pas decisiv), ne explică că nu este cazul.
În teorie, iar acum și în practică.
Lorenzo Maccone, fizician la Universitatea din Pavia, care investighează
aspecte ale timpului cu privire la mecanica cuantică și ale căror studii sunt
citate de echipa rusă, explică cu un exemplu. "Dacă este ușor să vedem
cum un ou căzut la pământ s-a zdrobit, nimeni nu a fost vreodată în stare să
vadă contrariul. Adică, un ou care se recompune și se întoarce pe masă.
Conform legilor fizicii clasice, acest lucru nu este imposibil, dar foarte puțin
probabil. În schimb, la nivel microscopic este posibil: săgeata timpului este
reversibilă, poate merge într-o direcție și în celălaltă.

Haosul și ordinea
Experimentul grupului Lesovik, la care au contribuit cercetătorii elvețieni și
americani, publicat în revista Scientific Reports, a folosit un computer cuantic IBM
– un calculator bazat pe fenomenele tipice ale mecanicii cuantice. Cercetătorii au
analizat poziția unui electron trecut dintr-o fază localizată într-una în care sistemul a
devenit mai haotic și nu mai era detectabil. Mai târziu, datorită unui algoritm, calea
inversă a fost terminată (săgeata timpului a fost inversată): electronul, din haos a
revenit la faza localizată. Ca și cum oul spart se întorsese întreg pe masă. 
Experiment: S-au modificat anumite configuraţii ale computerului şi, în etapa
următoare, pentru a observa comportamentul particulelor, s-a relansat
sistemul şi, ca şi cum “s-ar fi lovit o masă de biliard”, au urmărit în ce măsură
“bilele” împrăştiate (particulele) s-au reorganizat în forma iniţială. În 85%
dintre teste această “reorganizare” s-a întâmplat.

Săgeata timpului
Concluzia pare să contrazică a doua lege a termodinamicii, care afirmă
ireversibilitatea fenomenelor fizice. Profesorul Maccone avertizează: "Nu înseamnă
că poți călători în timp. Este doar o inversare, timpul continuă, dar electronul
evoluează înapoi. Studiile care se fac, precum cel din urmă, sunt foarte interesante;
și în ciuda unor aproximări datorate computerelor aflate încă în stadiul prototipului,
ele ne permit să înțelegem ce se întâmplă la nivel fizic. Marea întrebare la care
încercăm să răspundem este să explicăm această contradicție aparentă între lumea
pe care o cunoaștem și cea a mecanicii cuantice",

Lesovik crede că aceste experimente ar putea fi chiar folosite pentru a calibra

computerele cuantice în viitor. Din nou, nu se poate afirma suficient că, deși au
reușit să "inverseze timpul" într-un mod foarte specific, folosind o ecuație foarte
complexă pe un computer cuantic,

Teorii contemporane cu privire la timp

O teorie unitară care să combine relativitatea generalizată cu mecanica cuantică relativistă este cel
mai important țel al fizicii teoretice contemporane.

Cu tot succesul mecanicii cuantice, există în alcătuirea ei unele elemente controversate. De exemplu,
comportamentul obiectelor microscopice descris în mecanica cuantică diferă foarte mult de experiența
noastră cotidiană, ceea ce aduce cu sine o anumită lipsă de încredere. Se știe azi că o mare parte
dintre fizicile clasice sunt de fapt cazuri speciale ale mecanicii cuantice și/sau ale teoriei relativității.
Fizica clasică, pe de altă parte, descrie coerent atracția dintre mase (gravitația) și nimeni nu a fost încă
capabil să introducă gravitația într-o teorie unificată cu acuala teorie cuantică relativistă.

Mecanica clasică susține că timpul este absolut, este cadrul de desfășurare al momentelor,
evenimentelor temporale, mecanica relativistă afirmă că timpul este relativ, iar mecanica
cuantică revine la noțiunea de timp absolute, în care se desfășoară mișcarea particulelor
subatomice.

„Fiecare dintre aceste teorii este cel puţin parţial adevărată, cu toate că fi ecare păstrează din
vechea fizică presupuneri pe care cealaltă le contrazice. Relativitatea şi teoria cuantică sunt, prin
urmare, primii paşi într-o revoluţie care acum, după un secol, nu s-a încheiat. [...] Deocamdată,
 noua teorie nu este completă, dar are deja un nume: se numeşte teoria cuantică a gravitaţiei.
Această denumire e motivată de faptul că o parte importantă a sa implică extinderea teoriei
cuantice, care stă la baza perspectivei noastre asupra atomilor şi a particulelor elementare, către
o teorie a gravitaţiei. Gravitaţia este, în prezent, înţeleasă în contextul relativităţii generale, care
ne prezintă gravitaţia ca pe o manifestare a structurii spaţiului şi a timpului. Aceasta a fost
intuiţia cea mai surprinzătoare şi mai frumoasă a lui Einstein şi vom avea multe de spus despre
ea, pe măsură ce vom înainta în subiect. Problema cu care ne confruntăm acum este (în jargonul
fi zicii fundamentale) unifi carea teoriei relativităţii generale a lui Einstein cu teoria cuantică.
Rezultatul acestei unificări va fi o teorie cuantică a gravitaţiei. Atunci când va exista o teorie
cuantică a gravitaţiei, ea va da noi răspunsuri la întrebările despre spaţiu şi timp. ” (Lee Smolin,
Spaţiu, timp, univers)

“Ordinea timpului” este titlul unei cărţi (tradusă şi în limba română, în 2019),
aparţinând fizicianului italian Carlo Rovelli, al cărui nume figurează pe lista celor mai
influenţi 100 de gânditori ai lumii.

Ca unul dintre iniţiatorii teoriei “gravitaţiei cuantice în buclă” (Loop quantum gravity

theory – GCB) şi, în egală măsură, preocupat de relaţia dintre gândirea ştiinţifică şi cea
filosofică, de-a lungul timpului, Carlo Rovelli adună, în cartea sa, toate teoriile
importante despre timp, din antichitate şi până la cele mai recente descoperiri ale fizicii
cuantice.

Titlul cărţii i-a fost inspirat, după cum însuşi mărturiseşte, de gândirea
lui Anaximandru, filosof grec din secolul al VI-lea i.Hr., care spunea despre timp că:
“Lucrurile se transformă unul într-altul potrivit cu necesitatea și își dau socoteală unele
altora potrivit cu ordinea timpului”. Tot ceea ce urmează în carte este însă o
demonstraţie despre nonexistenţa săgeţii timpului, o provocare continuă pentru lumea
ştiinţifică actuală.

Poate că, în aceste condiţii, experimentul condus de fizicianul rus

Lesowik, care a surprins, în condiţii de laborator, un timp-spaţiu
îngheţat, fără trecut sau viitor, fără săgeata timpului şi primul “tic-tac”
al Universului, va deveni punctul de pornire pentru regândirea tututror
lucrurilor care s-au spus despre timp până la momentul actual. Sau va fi
confirmarea a ceea intuiţia şi gândirea filosofică a lui Platon afirma în urmă cu
peste 2400 de ani: “Timpul este o iluzie, imaginea mobilă a eternităţii imobile,
care maschează adevărul lumii, imuabil, atemporal”.
https://destepti.ro/sageata-timpului-si-un-experiment-fara-precedent-cercetatorii-au-vazut-
cum-s-a-nascut-timpul (de aici experimentul Lesovik si textul de mai sus)

La final, ce ti-am zis despre cronovizor, instrumentul care fotografiază trecutul

https://stiinta-mister.ro/cronovizorul-imagini-din-trecut/