Gaură de vierme

Găurile de vierme sunt soluții teoretice pentru ecuații ale teoriei generale a relativității, care

descrie spațiul și timpul.
Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein și Nathan Rosen și de aceea au
fost numite inițial Poduri Einstein-Rosen.
Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la
suprafața mărului, se deplasează prin măr. Deci o ia pe o scurtătură numită gaură de vierme.
Teoria generală a relativității extinde spațiul euclidian al experienței umane cu un spațiu-timp mai
general cu o curbură. Cauza acestei curburi este masa obiectelor, sau - ceea ce este echivalentul
acesteia în teoria relativității - energie. Ecuațiile teoriei generale a relativității ne oferă soluții care
pentru noi pot avea și proprietăți neobișnuite. Găurile de vierme sunt construcții topologice, care
„leagă” zone îndepărtate ale universului printr-o „scurtătură”. Sfârșitul unei găuri de vierme îi apare
unui observator drept un glob, care îi arată mediul care înconjoară celălalt capăt. Deși un călător
care se deplasează printr-o gaură de vierme nu poate depăși viteza luminii, totuși, relativ la punctele
de plecare, respectiv de sosire, a avut loc o călătorie la viteză superioară celei a luminii. Deoarece
călătorul s-a deplasat dintr-un loc în altul, fără a exista în punctele intermediare dintre ele, asa
călătorie satisface definiției de teleportare.
Găurile de vierme reprezintă o extensie a soluțiilor pentru ecuațiile lui Einstein prin găuri
negre dincolo de raza Schwarzschild. Existența găurilor de vierme ca obiecte fizice este
controversată și reprezintă obiectul cercetării actuale. Faptul că o ecuație fizică dispune de anumite
soluții, încă nu înseamnă că aceste soluții sunt într-adevăr realizabile. Contribuțiile actuale în
domeniu provin de la experți precum Leonard Susskind și Kip Thorne.
Teoria generală a relativității prezice faptul că dacă există găuri de vierme traversabile, ele ar putea
permite călătoria în timp.[1] Aceasta ar fi realizată prin accelerarea unui capăt al găurii de vierme la o
viteză foarte mare față de celălalt capăt și a-l aduce înapoi ceva mai târziu; dilatarea
temporală din teoria relativității restrânse ar rezulta în faptul că acceleratul capăt ar îmbătrâni mai
încet decât cel staționar, așa cum e văzut el de un observator extern, similar celui din paradoxul
gemenilor. Totuși, timpul curge diferit prin gaura de vierme decât înafara ei, astfel încât ceasuri
sincronizate din fiecare capăt al ei vor rămâne sincronizate cu cineva care călătorește prin ea,
indiferent de cum se mișcă ale ei capete.[2] Aceasta înseamnă că orice intră prin capătul accelerat al
găurii de vierme va ieși prin cel staționar într-un moment anterior intrării sale.
De exemplu, luăm două ceasornice la cele două capete ale ei, amândouă indicând anul 2000. După
ce este pornit într-o excursie la viteze relativiste, capătul accelerat este adus înapoi în aceeași
regiune cu capătul staționar, iar ceasornicul capătului accelerat indică anul 2005, iar cel de la
capătul staționar indică anul 2010. Un călător care a intrat prin capătul accelerat va ieși prin capătul
staționar când ceasornicul de acolo indică anul 2005, în aceeași regiune, dar cinci ani în trecut. O
astfel de configurație a găurii de vierme ar permite liniei de univers a unei particule să formeze o
buclă închisă în spațiu-timp, numită curbă temporală închisă.
Se consideră că nu va fi posibil să se convertească în acest mod o gaură de vierme într-o mașină a
timpului; predicțiile sunt făcute în contextul teoriei relativității generale, dar această teorie nu ține
seama de efectele cuantice. Unele studii folosind abordarea semiclasică a gravitației pentru a
încorpora efectele cuantice în relativitatea generală indică faptul că o buclă de feedback de particule
virtuale ar circula prin gaura de vierme cu o intensitate din ce în ce mai mare, distrugând-o înainte
ca orice informație să poată să fie transportată prin ea, în concordanță cu ipoteza protecției
cronologice. Acest fapt a fost pus la îndoială de sugestia că radiația s-ar împrăștia după ce
călătorește prin gaura de vierme, prevenind astfel acumularea infinită. Dezbaterea asupra acestei
chestiuni este descrisă de Kip S. Thorne în cartea Black Holes and Time Warps, iar o discuție mai
tehnică poate fi găsită în The quantum physics of chronology protection de Matt Visser. Există
și inelul roman, care este o configurație de mai mult de o gaură de vierme. Acest inel pare să
permită o buclă temporală închisă cu găuri de vierme stabile atunci când este abordată prin prisma
gravitației semiclasice, lipsind totuși o teorie completă a gravitației cuantice nu este clar dacă
abordarea semiclasică este de încredere în această privință.