Istoria Lituaniei (1219–1295)

Istoria Lituaniei între 1219 și 1295 tratează înființarea și perioada timpurie a primului stat
lituanian, Marele Ducat al Lituaniei, în intervalul marcat de semnarea păcii cu Galiția-Volînia (1219)
și începutul domniei lui Vytenis, în 1295. Începutul secolului al XIII-lea a marcat sfârșitul preistoriei în
Lituania. Începând cu această etapă, istoria Lituaniei este menționată de cronici, tratate și alte
documente scrise. În 1219, douăzeci și unu de duci lituanieni au semnat un tratat de pace cu Galiția-
Volînia. Acest eveniment este acceptat în mare parte ca fiind prima dovadă că statele baltice se
unificau și consolidau.[1] În ciuda războiului continuu cu două ordine creștine, livonienii și teutonii,
Marele Ducat al Lituaniei a fost înființat și a căpătat un control asupra terenurilor Ruteniei
Negre, Poloțk, Minsk, precum și asupra altor teritorii aflate la est de Lituania actuală, care au slăbit și
au devenit vulnerabile după prăbușirea Rusiei Kievene.
Primul conducător care deținut titlul de Mare Duce a fost Mindaugas. Din punct de vedere tradițional,
este considerat fondatorul statului, cel care a unit triburile baltice și a stabilit Ducatul. Cu toate
acestea, unii cercetători nu sunt de acord cu această percepție,[2] susținând că un stat organizat a
existat înainte de Mindaugas, chiar în 1183.[3] După reprimarea unui război intern cu nepoții săi,
Mindaugas a fost botezat în 1251 și încoronat ca rege al Lituaniei în 1253. Cu toate acestea, în 1261
a încălcat pacea cu Ordinul livonian, probabil renunțând chiar și la creștinism. Asasinarea sa în 1263
de către nepotul său Treniota a pus capăt regatului creștin timpuriu în Lituania. În următorii 120 de
ani Lituania a rămas un imperiu păgân, luptând împotriva Ordinelor teutonilor și livonienilor în
timpul cruciadei din nord pentru a creștina țara.[4]
După moartea lui Mindaugas, Marele Ducat al Lituaniei a intrat într-o perioadă de instabilitate, așa
cum este reflectat de faptul că șapte mari duci au deținut titlul pentru următorii treizeci și doi de ani.
Se cunosc puține date despre această perioadă, însă dinastia Gediminid a fost fondată în jurul
anului 1280. În ciuda instabilității, Marele Ducat nu se dezintegrase. Vytenis a preluat puterea în
1295, iar în următorii douăzeci de ani a consolidat puternic fundațiile Ducatului cu scopul de a se
extinde și de a crește, sub conducerea lui Gediminas și a fiul său, Algirdas. Perioada 1219–1295 a
fost, astfel, perioada de consolidare a Marelui Ducat, iar anii de după 1295 i-au marcat extinderea.

Înființarea statului
Unificarea baltică
Harta triburilor baltice în secolul XIII. Statele baltice răsăritene sunt prezentate în culorea maro, în timp ce
statele baltice de apusene sunt prezentate în verde.

Statele baltice au fost în mare parte determinate să se unească datorită amenințării venite din partea
ordinelor religioase germane agresive.[5] În 1202, Albert, episcopul din Riga, a înființat Ordinul
Fraților Livonieni ai Sabiei pentru a promova creștinarea și cucerirea livonienilor, curonienilor,
semigalilor și a estonilor din apropierea Golfului Riga. Ordinul a duse o serie de campanii reușite și a
prezentat un mare pericol pentru teritoriile lituaniene. Înaintarea Ordinului a fost oprită după
înfrângerea lui în Bătălia de la Saule din 1236, ordinul fiind aproape desființat.[5] În cele din urmă, s-a
unit cu Ordinul Cavalerilor Teutoni continuând așa-numitele Reisen, incursiunile împotriva statelor
baltice.
În 1226, Konrad I al Mazoviei i-a chemat pe cavalerii teutoni să-și apere frontierele și i-a supus pe
prusaci, oferindu-le cavalerilor spre folosință Chełmno ca bază pentru campania lor. În 1230, teutonii
s-au stabilit în Chełmno, au construit un castel, și au început să atace teritoriile prusace. După
patruzeci și patru de ani, și în ciuda celor
două răscoale prusace împotriva lor, au
Expediții militare lituaniene cunoscute[5] cucerit cele mai multe triburi prusace.
În Ulterior, cavalerilor le-au trebuit nouă ani să-i
Ani În Livonia În Rusia Total cucerească pe nadruviani, scalviani, și
Polonia
sudovieni, iar din 1283, au avut o poziție care
1201– le-a permis să amenințe tânărul stat lituanian
12 5 1 18
1210 dinspre vest.[6]
1211– Următoarea unificare a triburilor lituaniene a
7 6 2 15
1220 fost facilitată de schimbările sociale care au
1221– avut loc în Lituania pe parcursul acestei
2 3 2 7
1230 perioade. S-au
instituit alodiile (în lituaniană atolai; proprietăți
1231–
- 4 1 5 funciare scutite de taxe) care ulterior aveau
1240
să stea la baza unui sistem feudal. Aceasta a
1241– fost, așa cum atestă mai multe cronici,
3 9 3 15
1250 principala formă de organizare care a
1251–
- 6 3 9
1260
1261–
2 2 2 6
1263
Total 26 35 14 75
reglementat proprietatea funciară în secolul al XIII-lea.[7] În cadrul acestui sistem, cunoscut în Anglia
ca primogenitură, doar fiul cel mare putea moșteni pământuri, ceea ce le-a permis ducilor să-și
consolideze exploatațiile. Clasele sociale și repartiția muncii au început de asemenea să prindă
amploare. Erau clase de soldați cu experiență (bajoras), de țărani liberi (laukininkas) și de oameni
„ne-liberi” (kaimynas și šeimynykštis).[8] Pentru a pune în aplicare această structura socială, a fost
nevoie de un stat unificat. O altă forță din spatele unificării a fost dorința de a profita de terenurile
rutene, care avuseseră de suferit de pe urma invaziei mongolilor. Erau adesea suficiente alianțe de
scurtă durată între ducii lituanieni pentru efectuarea de expediții militare și de jaf în aceste zone
(inclusiv Pskov, jefuit în 1213). În total, între 1201 și 1236, lituanienii au lansat cel puțin 22 de
incursiuni în Livonia, 14 în Rutenia, și 4 în Polonia. O administrare continuă a teritoriilor cucerite
avea însă nevoie și de o mare putere centrală unificată.[5]

Tratatul Galiția-Volînia

Harta teritoriilor controlate de Ordinul livonian în 1260. Acest Ordin, înființat în 1202, reprezenta un mare
pericol pentru statele baltice și a încurajat unificarea.

Unele dovezi arată că lituanienii au început să-și unească forțele la începutul secolului al XIII-lea. De
exemplu, în 1207, în Lituania au fost recrutați soldați pentru a lupta împotriva ordinelor religioase
germane și în 1212, Tratatul semnat de Daugirutis cu Novgorodul arată că el avea o oarecare
influență într-o zonă vastă.[9] În cursul primilor douăzeci de ani de secolului al XIII-lea, lituanienii au
organizat circa treizeci de expediții militare în Livonia, Rusia și Polonia.[5] După părerea istoricului
Tomas Baranauskas, se poate spune că exista un stat lituanian încă din 1183.[3] Cu toate acestea,
prima dovadă concludentă a unei unificări a statelor baltice este considerat a fi Tratatul Galiția-
Volînia, semnat în 1219.[1] Printre semnatarii tratatului se numărau douăzeci și unu de duci lituanieni;
este specificat faptul că cinci dintre aceștia erau seniori, având prioritate față de ceilalți șaisprezece.
Probabil, cel mai mare duce a fost Živinbudas, din moment ce numele lui a fost primul menționat.
[3]
 Mindaugas, deși tânăr, împreună cu fratele său, Dausprungas, se numărau și ei printre ducii
seniori, ceea ce ar însemna că ei și-au moștenit titlurile.[9] Ceilalți doi duci seniori erau Daujotas (al
doilea menționat) și fratele său Vilikaila (ultimul menționat din cei cinci).
Tratatul era important din mai multe motive. El demonstra că ducii lituanieni cooperau; printre
semnatari se numărau duci care domneau peste unele teritorii, cum ar fi Samogitia, care probabil nu
aveau legătură cu Galiția-Volînia. Participarea lor implică o percepție a unui interes comun, o
dovadă a unui stat în curs de formare. Cu toate acestea, desemnarea celor cinci duci ca „seniori”
arată că procesul de unificare era încă în tranziție. Includerea a douăzeci și unu de duci sugerează
că multe teritorii din Lituania erau puternice și semi-independente. Istoricii consideră tratatul o
mărturie interesantă a unui proces lung și complex de formare a unui stat.[9] Progresul unificării a fost
inegal; de exemplu, după moartea ducilor Daugirutis în 1213 și a lui Stekšys în 1214, lituanienii a
organizat mai puține raiduri.

Ascensiunea lui Mindaugas

Mindaugas, ducele care a guvernat partea de sud a Lituaniei dintre râurile Neman și Neris,[7] a
devenit în cele din urmă întemeietorul statului. Mindaugas este menționat ca domnitor al întregii
Lituanii în cronica livoniană Rhymed în 1236.[10] Mijloacele prin care a reușit să obțină acest titlu nu
sunt bine-cunoscute. Cronicile rusești menționează că a omorât sau expulzat duci, inclusiv rude.[1] În
1236, ducele Vykintas a condus forțele samogitiane către victorie în bătălia de la Saule, unde
Ordinul Livonian a suferit o înfrângere catastrofală. Se pare că Vykintas nu a primit sprijin din partea
lui Mindaugas.[11] Puterea personală a lui Vykintas a crescut. Ordinul Livonian a fost la un pas de
colaps și a fost forțat să devină o sucursală a Cavalerilor Teutoni. Ordinele aliate s-au concentrat
asupra cuceririi Samogiției, deoarece numai acest ținut îi împiedica să-și consolideze teritoriile.
Unirea acestor puteri agresive nu ar fi putut trece neobservată în țările lituaniene și ar fi determinat
accelerarea procesului de unificare.[5] În 1239 Mindaugas a preluat Rutenia Neagră slabită și l-a
numit pe fiul său Vaišvilkas la conducere.[10] La începutul anilor 1240, Mindaugas și-a consolidat
puterea și a instaurat-o în diverse ținuturi baltice.[5] În 1245, Mindaugas și-a trimis nepoții pe
nume Tautvilas și Edivydas, fiii lui Dausprungas, respectiv Vykintas, să cucerească Smolenskul, dar
fără succes. În 1249, Mindaugas a încercat să ia ținuturile nepoților săi și ale lui lui Vykintas, ceea ce
a dus la un conflict intern.[10]

Vykintas, liderul victorios în bătălia de la Saule, așa cum este descris în Cronicile lui Alexander Guagnini,
publicate în 1578.

Tautvilas, Edivydas, și Vykintas au format o coaliție puternică cu samogițienii, Ordinul

Livonian, Daniel din Galiția (cumnatul cu Edivydas și Tautvilas), precum și cu Vasilko din Volînia
împotriva lui Mindaugas. Numai polonezii, chemați de Daniel, au refuzat să ia parte la coaliția
împotriva lituanienilor. Ducii din Galiția și Volînia au reușit să obțină controlul asupra Ruteniei Negre,
o zonă condusă de Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas. Tautvilas a plecat la Riga, unde a fost botezat de
arhiepiscop. În 1250, Ordinul a organizat două raiduri majore, unul împotriva țării Nalša și împotriva
altor domenii ale lui Mindaugas și împotriva acelor părți din Samogiția care încă îl mai susțineau.[7]
Castrul de la Šeiminyškėliai în apropiere de Anykščiai este locul cel mai probabil din Voruta.

Atacat din nord și sud și confruntându-se cu o posibilitatea unor frământări în alte părți, Mindaugas a
fost pus într-o situație extrem de dificilă, dar a reușit să profite în folosul său de conflictele dintre
Ordinul Livonian și Arhiepiscopul de Riga. A reușit să îl mituiască pe Andreas von Stierland,
[7]
 maestrul Ordinului, care încă era supărat pe Vykintas pentru înfrângerea din 1236.[12] În 1251,
Mindaugas a fost de acord să primească botezul și să cedeze controlul asupra unor teritorii din
vestul Lituaniei, în schimbul promisiunii că va primi o coroană. În 1252, Tautvilas și restul aliaților săi
l-au atacat pe Mindaugas în Voruta, uneori considerată a fi prima capitală a Lituaniei. Atacul a eșuat
iar forțele lui Tautvilas s-au retras să se apere în Castelul Tverai, în actualul municipiu Rietavas.
Vykintas a murit în 1253, iar Tautvilas a fost nevoit să i se realăture lui Daniel din Galiția. Vaišvilkas,
fiul lui Mindaugas, a hotărât să se retragă la o mănăstire.[5] Tautvilas a recunoscut superioritatea lui
Mindaugas și a primit Polațkul drept fief.[13]

Regatul Lituaniei

Harta Marelui Ducat al Lituaniei în perioada secolelor XIII-XV.

După cum i se promisese, Mindaugas a fost încoronat împreună cu soția sa Morta la un moment dat
în vara anului 1253, iar Regatul Lituaniei, proclamat de către Papă în 1251, a fost recunoscut. 6 iulie
este astăzi sărbătorită drept „Ziua statalității” (în lituaniană Valstybės diena) și este o sărbătoare
oficială în Lituania modernă.[14] Data exactă a încoronării nu este însă cunoscută, cercetările
istoricului Edvardas Gudavičius, care a promovat această dată, sunt uneori contestate.[3] Locul
încoronării nu este nici el cunoscut. Papa Inocențiu al IV-a l-a sprijinit pe Mindaugas, în speranța că
un nou stat creștin ar putea opri invaziile Hoardei de Aur, un stat din Imperiul Mongol.[10] Pe 17 iulie
1251, papa a semnat două edicte papale. Unul dintre acestea a cerut episcopului de la Chełmno să
îl încoroneze pe Mindaugas ca rege al Lituaniei, să numească un episcop pentru Lituania, și să
construiască o catedrală. Celălalt edict îl punea pe noul episcop să fie în subordinea directă a papei.
[7]
 Acest lucru a fost binevenit pentru lituanieni, deoarece ei erau îngrijorați că vechii lor dușmani,
Ordinul Livonian, ar fi putut exercita un control prea mare asupra noului stat.[1]
Din cauza diferitelor conflicte de interese, a durat ceva timp până când a fost numit un episcop de
Lituania. Episcopul de Gniezno l-a numit în această funcție pe Vito (în lituaniană Vitas), un călugăr
al Ordinului Dominican, dar el nu a fost recunoscut de Mindaugas și nu a fost acceptat de populație.
Activitățile lui Vito în Lituania nu sunt cunoscute, deși el este uneori pus în relație cu Catedrala lui
Mindaugas.[5] În cele din urmă, în 1254, a fost numit episcop Christian (în lituaniană Kristijonas),
membru al Ordinului Livonian. Mindaugas i-a oferit câteva terenuri in Samogiția, dar nu se cunosc
multe despre activitățile sale. Izvoarele istorice nu menționează nicio sponsorizare de misionari,
educație a prelaților, sau construire de biserici în această perioadă, iar episcopul Christian s-a întors
în Germania în 1259, unde a murit în 1271.[5] Ridicarea Catedralei lui Mindaugas rămâne
problematică, dar cercetările arheologice recente au relevat resturile unei clădiri de cărămidă din
secolul al XIII-lea pe locul de astăzi al Catedralei de la Vilnius.[7] Se presupune în general că
rămășițele sunt cele ale Catedralei lui Mindaugas, construită pentru respectarea acordului cu Papa.
Cu toate acestea, după cum au demonstrat evenimentele ulterioare, lituanienii nu erau pregătiți să
accepte creștinismul, și botezul lui Mindaugas a avut doar un impact temporar asupra evoluțiilor
viitoare.[5]
Imediat după încoronare, Mindaugas a acordat Ordinului Livonian câteva teritorii din vest — porțiuni
din Samogiția, Nadruva, și Dainava.[3] Există unele discuții pentru a stabili dacă în ultimii ani (1255,
1257, 1259, 1261) Mindaugas a dat chiar mai multe pământuri Ordinului;[10] supoziția aceasta este
susținută de faptul că unele dintre documente menționează că terenurile nu ar fi fost de fapt sub
controlul lui Mindaugas.[1] Indiferent de situație, au fost instituite o pace și o relativă stabilitate pentru
încă aproximativ opt ani. Mindaugas s-a folosit de această ocazie pentru a se concentra asupra
extinderii spre răsărit. Și-a consolidat influența în Rutenia Neagră, în Pinsk, și a profitat de
prăbușirea Rusiei Kievene prin cucerirea orașului Poloțk, un important centru de comerț din bazinul
râului Daugava.[10] De asemenea, a negociat o pace cu Galiția-Volînia, și a aranjat căsătoria uneia
din fiicele sale cu Svarn, fiul lui Daniel din Galiția, care va deveni mai târziu Mare Duce al Lituaniei.
Au fost consolidate și relațiile diplomatice cu Europa de Vest și cu Sfântul Scaun. În 1255,
Mindaugas a primit permisiunea Papei Alexandru al IV-lea să-și încoroneze fiul cu titlul de rege al
Lituaniei.[7] Pe plan intern, Mindaugas s-a străduit să înființeze instituții de stat: propria sa curtea
nobiliară, sisteme administrative, un serviciu diplomatic și un sistem monetar. Au circulat monede
mari de argint lituaniene (în lituaniană Lietuvos ilgieji), ceea ce oferă un indiciu al statalității.[5]
Sf. Vitas, primul episcop al Lituaniei. Tablou din secolul al XVII-lea.

Ordinul Livonian s-a folosit de această perioadă pentru a-și consolida controlul asupra terenurilor
samogițiene. Livonienii au construit trei castele de-a lungul frontierei: Memelburg (Klaipėda),
Georgenburg (Jurbarkas), și Doben (Durbe în Letonia).[1] Samogițienii au răspuns alegându-l pe
Algminas drept conducător militar, și atacând Kurzeme, Ordinul având succese mici pe câmpul de
luptă. În 1259, Ordinul livonian a pierdut bătălia de la Skuodas și în 1260, și bătălia de la Durbe.
Prima înfrângere a încurajat o rebeliune a semigalilor, iar cea de-a doua i-a provocat pe prusaci la o
revoltă împotriva Ordinului.[5] Marea revoltă a prusacilor a durat paisprezece ani. Încurajat
de Treniota, nepotul său, Mindaugas a încălcat pacea cu Ordinul. Unele cronici sugerează că el ar fi
revenit la fostele sale credințele păgâne, dar acest aspect este încă pus în discuție.[1][10] Cu toate
acestea, toate realizările diplomatice efectuate de la încoronarea lui s-au pierdut.[5]
Mindaugas a format apoi o alianță cu Alexandr Nevski din Novgorod și împreună cei doi s-au
îndreptat împotriva Ordinului. Treniota a condus o armată pentru către Cēsis și au luptat contra
Mazoviei, în speranța de a încuraja toate triburile baltice cucerite să se ridice împotriva Ordinelor și
să se unească sub conducerea lituaniană. El a repurtat câteva victorii, dar nu a reușit să cucerească
castelele fortificate sau să formeze o coaliție a forțelor baltice împotriva Ordinului. Influența
personală a lui Treniota a crescut din cauză că Mindaugas s-a concentrat mai mult asupra cuceririi
terenurilor din Rusia, trimițând o mare armată la Briansk. Prioritățile lui Treniota și Mindaugas au
început să diveargă.[12] În mijlocul acestor evenimente, soția lui Mindaugas, Morta, a murit, și
Mindaugas și-a exprimat dorința de a se căsătorei cu soția lui Daumantas.[7] Daumantas și Treniota
au răspuns la această insultă prin asasinarea lui Mindaugas și a doi dintre fii ai săi, Ruklys și
Rupeikis în 1263.[1] Lituania a căzut pradă instabilității interne timp de mai mulți ani.

Anii după Mindaugas

Anii de instabilitate
Zidurile kremlinului din Pskov, construit parțial de Daumantas, asasinul lui Mindaugas și patronul spiritual al
Pskovului.[15]

Statul lituanian nu s-a dezintegrat după moartea lui Mindaugas. Treniota a preluat titlul de Marele
Duce, dar puterea lui a fost limitată; a fost contestat de Tautvilas, care nu renunțase la revendicarea
asupra tronului. Tautvilas a fost și el asasinat de către Treniota dar, după doar un an, în 1264,
Treniota a fost ucis de către foștii sfetnici ai lui Mindaugas. Fiul lui Mindaugas, Vaišvilkas, împreună
cu cumnatul acestuia, Shvarn din Volînia, a preluat controlul în Lituania. Daumantas a fost nevoit să
se refugieze în Pskov, a fost botezat Timofei, a condus cu succes din 1266-1299 și a fost chiar și
canonizat.[16] În 1265 Vaišvilkas, creștin fiind, a făcut pace cu Ordinul livonian și, chiar fără sprijin din
Lituania, răscoalele din statele baltice care au fost alimentate de Treniota au început să dispară.[17] În
1267 s-a întors la viață monahală și a lăsat Marele Ducat în seama lui Shvarn. Puține date sunt
cunoscute despre Shvarn și domnia sa, dar istoricii cred că el nu a reușit să preia controlul asupra
întregii Lituanii, și a guvernat doar părțile din sud.[18] A murit în 1269 sau 1271 în Galiția.

Domnia lui Traidenis

Circumstanțele preluării puterii în 1269 de către următorul domnitor Traidenis, nu sunt clare. Încă de
la început relațiile sale cu Galiția-Volînia erau tensionate iar în cele din urmă s-a ajuns la războiul din
anii 1274-1276. Traidenis a câștigat lupta, și și-a întărit controlul asupra Ruteniei Negre.[17] Traidenis,
cunoscut pentru ferma sa atitudine anti-germană,[5] a avut și el succes în luptele cu Ordinul Livonian.
În 1270 a câștigat bătălia de la Karuse, bătălie dată pe gheață în apropiere de Saaremaa. În 1272
însă Ordinul a răspuns atacând Semigalia și construind Castelul Dünaburg (Daugavpils) în 1273 pe
un teritoriu controlat teoretic de Traidenis.[5] Câțiva ani mai târziu, în 1281, Traidenis a cucerit
Castelul Jersika, din actualul raion Preili, și a reușit să-l schimbe cu Castelul Dünaburg.[17] Dünaburg
a rămas un avanpost lituanian până în 1313. În 1279 Ordinul a atacat din nou teritoriul lituanian,
ajungând până în Kernavė, dar pe drumul de întoarcere au suferit o mare înfrângere în bătălia de la
Aizkraukle. Mastrul Ordinului, Ernst von Rassburg, a murit în luptă, iar semigalii cuceriți s-au
revoltat, fiind acum dispuși să recunoască superioritatea Lituaniei, și cerându-i ajutor lui Traidenis.
[19]
 Cu toate acestea, Traidenis a murit la scurt timp după aceasta, iar revolta nu a avut succes.
Domnia lui Traidenis a fost cel mai lung și mai stabil regim în timpul perioadei de frământare. După
moartea sa, Ordinul și-a finalizat cuceririle: triburile baltice cucerite nu s-au mai răsculat iar Ordinele
se puteau concentra acum asupra Lituaniei.[17] În 1274 Marea Revoltă Prusacă a luat sfârșit iar
Ordinul Cavalerilor Teutoni a continuat să cuceri alte triburi baltice: nadruvienii și scalvienii în 1274-
1277, și sudovienii în 1283; Ordinul Livonian a terminat cucerirea Semigaliei, ultimul aliat baltic al
Lituaniei, în 1291.[5] Ordinele își puteau concentra atenția asupra Lituaniei. Zona de tampon formată
din alte triburi baltice dispăruse, și Lituania a rămas să lupte singură împotriva Ordinelor.

Coloanele Gediminid, simbolul dinastiei începută cu Butigeidis ca. 1285 și terminată cu Sigismund al II-lea
Augustus în 1572

Ascensiunea dinastiei Gediminide

Există incertitudini considerabile în ce privește identitatea Marilor Duci ai Lituaniei în perioada dintre
moartea lui Traidenis în 1282 și asumarea puterii de către Vytenis în 1295. Aceasta se datorează
parțial faptului că cele două surse principale ale istoriei lituaniene a secolului al XIII-lea, Codicele
Hypatian și Cronica livoniană Rhymed, se sfârșesc la începutul anilor 1290. În 1285, o cronică îl
menționează pe Daumantas ca Mare Duce. El l-a atacat pe episcopul Tverului și a fost grav rănit
sau chiar ucis în luptă.[20] Cu toate acestea, este singura informație despre el.
Dinastia Gediminidă și-a început ascensiunea în Lituania în această perioadă cu apariția
lui Butigeidis, primul său lider.[21] În 1289, în fruntea a circa 8.000 de militari, el a atacat Sambia. În
1289, Ordinul Cavalerilor Teutoni a construit un castel în Sovetskul de astăzi (Tilsit) și și-au
intensificat incursiunile. Butigeidis a fost primul care a construit castele puternice de-a lungul
râului Neman.[21] A murit în 1290 sau 1292, iar fratele său, Butvydas (cunoscut și sub numele de
Pukuveras) a moștenit coroana. Butvydas a fost tatăl lui Vytenis și, probabil și al lui Gediminas. În
timpul scurtei sale domniei, Butvydas a încercat să apere ducatul împotriva Cavalerilor Teutoni; a
atacat și Mazovia, un aliat al cavalerilor.[22] Fiul său, Vytenis, a ajuns la putere în 1295 și s-a încheiat
perioada de relativă instabilitate. Domnia sa a marcat tranziția de la înființarea statului la punctul în
care el a fost pregătit pentru extindere.

Moștenire
Harta Europei în 1328. În următorii 100 de ani, Lituania se va extinde până la Marea Neagră.

Statul unit și condus de Mindaugas a constituit primul stat lituanian. Statul a protejat efectiv
lituanienii și samogiții de asimilarea de către Ordinul Cavalerilor Teutoni și Ordinul Livonian, soartă
de care nu au scăpat prusacii, scalvienii, curonienii, selonii și alte triburi baltice. Mindaugas a domnit
peste aproximativ 100.000 km² din teritoriul lituanian,[23] o zonă cu o populație estimată la
aproximativ 300.000 de locuitori.[24] Ținuturile slave aflate sub controlul și influența sa ocupau alți
100.000 km².[23] Până în 1430, apogeul atins din timpul domniei lui Vytautas cel Mare, marele ducat
deținea un teritoriu de aproximativ 930.000 km² și aproximativ 2,5 milioane de locuitori.[24]
Perioada 1219–1295 a conturat și ea viitoare conflicte: lituanienii păgâni au fost înconjurați de
ordinele agresive romano-catolice dinspre nord și sud-vest și de către adepții ortodoxiei dinspre est.
Raidurile ordinelor s-au intensificat după ce au învins „zona tampon” creată de prusaci, nadruvieni,
scalvieni, sudovieni și semigali din 1283.[6] Relațiile lituanienilor cu Biserica Ortodoxă au fost mai
pașnice. Oamenilor le-a fost permis să își practice religia; Ducii lituanieni nu au ezitat să se
căsătorească cu fiice de duci ortodocși. Cel puțin unii dintre cărturarii ducilor trebuie să fi fost de
asemenea ortodocși.[25] Luptele cu cavalerii teutoni și extinderea către est au marcat anii 1295–1377.
[5]
 Lituania nu avea cum să reziste la nesfârșit izolată religios, politic și cultural și a trebuit să aleagă
între romano-catolicism și ortodoxie. În 1386, Marele Duce Jogaila a ales botezul în rit catolic, cu
scopul de a se căsători cu Jadwiga a Poloniei și a devenit rege al Poloniei. Ultimul stat păgân
european a fost convertit la creștinism.[4]