Gaură neagră

O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic —

nici măcar particulele și radiația electromagnetică ca lumina — nu poate scăpa odată intrat în ea.
Teoria relativității generale prezice că o masă suficient de compactă poate deforma spațiul și timpul
astfel încât să formeze o gaură neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa
este numită orizontul evenimentelor. Chiar dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra
sorții și circumstanțele unui obiect care trece prin aceasta, nicio caracteristică aparentă nu poate fi
observată. În multe moduri o gaură neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu reflectă
lumină deloc. Mai mult, teoria câmpului cuantic în spațiu-timp curbat prezice un orizont al
evenimentelor invers proporțional masei acestuia. Temperatura este de ordinul miliardelor de grade
Celsius în cazul găurilor negre de masă stelară, făcându-le, esențial, imposibil de observat.[necesită  citare]
Obiecte a căror câmp gravitațional sunt suficient de puternice încât lumina nu poate scăpa au fost
considerate prima dată în secolul al XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon Laplace. Prima soluție
modernă a relativității generale care ar caracteriza o gaură neagră a fost găsită de Karl
Schwarzschild în 1916, chiar dacă interpretarea sa ca o regiune din spațiu din care nimic nu poate
scăpa a fost prima dată publicată de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult
considerate o curiozitate matematică; a fost în timpul anilor 1960 când munca teoretică a arătat ca
acestea au fost o predicție a teoriei relativității generale. Descoperirea stelelor neutron la sfârșitul
anilor 1960 au stârnit interes în realitatea obiectelor compacte colapsate gravitațional.
Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci când o stea foarte masivă se
colapsează la sfârșitul ciclului de viață. După ce o gaură neagră s-a format, aceasta poate continua
să crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi. Prin absorbția de alte stele și coliziunea
cu alte găuri negre, găuri negre supermasive cu o masă de milioane de sori se pot forma. Există o
prezumție generală cum că aproape fiecare galaxie are o gaură supermasivă la centrul ei.
În ciuda interiorului invizibil, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea acesteia cu
materia și prin radiația electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă. Materia care intră într-o gaură
neagră poate forma un disc de acreție exterior încălzit de frecare, formând unele dintre cele mai
luminoase obiecte din univers. Dacă există alte stele care orbitează o gaură neagră, orbitele lor pot
fi folosite pentru a determina masa și locația unei găuri negre. Astfel de observații pot fi folosite
pentru a exclude posibilități alternative cum ar fi stelele neutron. În acest fel, astronomii au identificat
numeroase găuri negre stelare în sisteme binare, și au stabilit că sursa radio cunoscută sub numele
de Sagittarius A*, la centrul propriei noastre galaxii, conține o gaură neagră supermasivă cu o masă
aproximativă de 4,3 milioane de sori.
Pe data de 11 februarie 2017, parteneriatul LIGO a anunțat prima detecție a undelor gravitaționale,
care reprezintă de asemenea și prima observație a unei fuziuni al unei găuri negre