Definirea timpului este una dintre cele mai dificile sarcini, nu numai din punct de vedere filozofic sau

psihologic, dar i fizic. Timpul este una dintre dimensiunile din Univers, diferit de dimensiunile spaiale prin aceea c el ordoneaz evenimentele ntr-o succesiune ireversibil. Timpul e o noiune primar (care nu se definete, ci este perceput prin simuri) i corelat cu cea de eveniment. Percepia uman sesizeaz ordinea n timp a evenimentelor. Definiia timpului n fizic Timpul este una dintre puinele mrimi fizice fundamentale (apte n Sistemul Internaional), care conform cunotinelor actuale nu se pot defini prin intermediul altor mrimi, la fel ca de exemplu lungimea i masa. Durata de timp scurs ntre dou evenimente poate fi definit pe baza unei micri uniforme (de exemplu deplasarea luminii ntre dou oglinzi paralele, rotirea Pmntului), sau i pe baza unui fenomen repetitiv (cum ar fi oscilaia unui pendul gravitaional, a unui pendul elastic, a unui circuit LC, etc.). Prin aceast metod se poate defini doar timpul pentru punctul din spaiu n care este plasat instrumentul de msur (ceasul). Pentru alte puncte din spaiu este necesar s se stabileasc mai nti noiunea de simultaneitate la distan" un criteriu dup care s se poat declara dac dou evenimente ce au loc n puncte diferite din spaiu sunt simultane sau nu. Timpul n mecanica clasic n mecanica clasic se consider de la sine neles" c simultaneitatea a dou evenimente este o proprietate independent de observator i c ordinea cronologic i duratele fenomenelor sunt independente de observator sau experimentator. n acest fel, mulimea momentelor de timp este izomorf cu mulimea punctelor de pe o dreapt: fiecrui eveniment i corespunde un punct unic de pe axa timpului, pentru a asocia un numr fiecrui moment de timp este necesar s fixm o origine a timpului (un moment pe care s-l notm convenional cu 0") i s msurm durata dintre momentul respectiv i momentul 0". Timpul n mecanica clasic este omogen (se scurge permanent la fel de repede), nu este influenat de obiectele sau fenomenele ce au loc, i este independent de spaiu.

Timpul n mecanica relativist n teoria relativitii, simultaneitatea, duratele i ordinea cronologic a evenimentelor depind de observator. Transformrile Lorentz stabilesc (n teoria

relativitii restrnse) relaia dintre duratele fenomenelor aa cum sunt percepute de observatori diferii, n funcie de viteza cu care se deplaseaz acetia fa de fenomenele studiate. Ca urmare, timpul nu mai exist independent de observator. n schimb, se poate construi un model matematic de spaiu cvadridimensional, numit spaiu-timp", astfel c fiecrui eveniment i se poate asocia un punct din spaiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spaiu-timp este vzut ca un punct avnd o anumit poziie n spaiu fa de sistemul de referin al observatorului i un anumit moment n timpul observatorului. n teoria relativitii restrnse, spaiutimpul este modelat ca spaiu Minkowski. n teoria relativitii generalizate, forma spaiu-timpului este influenat de prezena materiei; ca urmare spaiu-timpul nu este o simpl scen" n care se desfoar fenomenele fizice, ci este influenat de acestea. Sensul curgerii timpului (sgeata timpului) Exist fenomene reversibile, care se desfoar la fel indiferent de sensul n timp, de exemplu micarea punctelor materiale sub efectul gravitaiei. Dac am avea un film cu micarea planetelor n jurul Soarelui i am rula filmul nainte i napoi, nu am putea s determinm care sens este nainte i care napoi derularea filmului napoi nu ar prezenta fenomene incompatibile cu legile fizicii. Pe de alt parte, exist fenomene ireversibile, n raport cu care timpul curge" ntrun sens bine determinat, dinspre trecut spre viitor: de exemplu, amestecarea spontan a dou lichide. Dac am avea un film reprezentnd amestecarea unei picturi de cerneal ntr-un pahar cu ap i am rula filmul nainte i napoi, am determina uor sensul corect derularea napoi prezint fenomene contrare principiului al doilea al termodinamicii. Exist cel puin trei lucruri care definesc un sens al curgerii timpului[1]: sensul termodinamic, sensul n care crete entropia sensul psihologic, determinat de faptul c ne amintim trecutul i nu ne amintim viitorul sensul cosmologic, cel n care Universul este n expansiune Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei i tiinei. Exist multe divergene n legatur cu nsemntatea lui, din acest motiv este dificil de oferit o definiie a timpului care s nu duc la controvese. Multe domenii folosesc o definiie operativ n care unitile timpului sunt definite. Academicienii au o opinie diferit n ceea ce privete posibilitatea timpului de a fi msurat sau incadrat ntr-un sistem de msurare. Dicionarul Oxford definete timpul ca fiind procesul indefinit i continuu al existenei evenimentelor n trecut, prezent i viitor, privit ca o unitate". O alt definiie de dicionar standard este Un continuum nonspaial linear n care evenimentele apar ntr-o ordine aparent ireversibil".

Msurarea timpului a ocupat de asemenea savani i tehnicieni, i a fost o prim motivaie in astronomie. Timpul este de asemenea o problem de o mare importan social, avnd valoare economic (timpul nseamna bani"), precum i o valoare personal datorit timpului limitat din fiecare zi i din vieile noastre. Unitile timpului au fost fcute prin acord pentru a cuantifica durata evenimentelor i intervalele dintre ele. Evenimentele care se produc regulat i obiectele cu micare aparent periodic au servit dintotdeauna ca standard pentru unitile timpului. Exemple sunt aparenta micare a soarelui pe cer si fazele lunii.

Perceptii complexe Dupa gradul lor de complexitate, perceptiile se mpart n simple si complexe. Perceptiile simple reproduc ntr-un fel senzatiile, clasificndu-se dupa analizatorul predominant implicat n realizarea lor. Astfel, vorbim de perceptii vizuale, perceptii auditive, perceptii gustative, perceptii olfactive, perceptii tactile, perceptii kinestezice etc. Cum nsa n perceptie ceea ce conteaza este integralitatea si structuralitatea obiectului, ambele fiind rezultate din interactiunea diferitelor categorii de perceptii simple, mult mai semnificative sunt perceptiile complexe. De asemenea, dat fiind faptul ca obiectul exista n anumite coordonate spatio-temporale si ntr-o permanenta devenire, perceptia a fost nevoita sa reflecte aceste coordonate, fapt care a dus. n timp, la elaborarea unor forme complexe ale ei. Avem n vedere perceptia spatiului, perceptia miscarii si perceptia timpului .

Perceptia timpului Timpul este o alta dimensiune, alaturi de spatiu, n care se desfasoara existenta umana. Chiar daca "timpul face parte din acea stranie categorie de entitati pe ct de familiara, pe att de impenetrabila" (Marcus, 1985, p. 5), el nu putea sa nu atraga atentia cercetatorilor. Dat fiind faptul ca alaturi de timpul real (cronologic, obiectiv) exista si timpul subiectiv (psihologic, trait), apare necesitatea studierii si acestuia din urma cu mijloace specifice. Este util sa ne punem ntrebari nu doar n legatura cu masurarea timpului cronologic, ci si n legatura cu perceperea timpului, cu estimarea lui, cu modul cum apare el n reprezentare si memorie. Asadar, alaturi de o fizica a timpului, exista si o psihologie a timpului. Dupa opinia lui Paul Fraisse, psihologia timpului nu este altceva dect studiul tuturor conduitelor omului n raport cu schimbarile (Fraisse, 1967). Cum conduita perceptiva este extrem de importanta, ea nu putea scapa interesului cercetatorilor. Perceptia timpului, estimarea timpului, orientarea temporala au devenit obiect de studiu pentru multi psihologi nca de foarte multa vreme. n Europa, Pieron (1933), Piaget (1946), Fraisse (1948 ; 1957 ; 1974), Greco (1966) au ntreprins cercetari experimentale asupra perceptiei timpului, publicnd lucrari semnificative pentru aceasta problematica. Cteva lucrari mai recente publicate n limba engleza sugereaza si directiile spre care se ndreapta studiul timpului n psihologie. I. Levin si D. Zakay (1989), R.A. Block(1990), F. Macar, V. Pouthas si W.J.

Friedman( 1992) integreaza psihologia timpului n problematica mai vasta a cognitiei si actiunii umane. n esenta, toti acesti psihologi considera ca timpul este o masura a schimbarii, el reflecta durata existentiala a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor, simultaneitatea si succesiunea lor. "Cnd omul constata ca traieste n timp, el afirma simplu ca este angajat n multiple schimbari" (Fraisse, 1975, p. 67). Perceptia timpului si estimarea timpului sunt n aceste conditii relative la sesizarea diferitelor caractere ale devenirii. Durata actiunii stimulilor care i separa, reglarea ntinderii n timp a unui gest, sincronizarea gestului cu un semnal, organizarea unei secvente de acte motorii dupa norme temporale riguroase sunt probleme care se ncadreaza n perceptia timpului. Psihofiziologia timpului si psihologia cognitiva au studiat nenumarate aspecte, cum ar fi: legile care regizeaza rationamentele temporale, aplicarea legii lui Weber la raporturile dintre timpul fizic si timpul perceput, influenta caracteristicilor nontemporale ale stimulului si a factorilor subiectivi asupra evaluarii duratelor, rolul proceselor de inhibitie n reglarile temporare motorii, modul de codare a duratei, de reprezentare si actualizare a ei la nivelul raspunsului (vezi Lejeune si Macar, 1994, pp. 859-860). Dintre toate acestea, noi vom starui asupra a trei probleme : perceptia succesiunii; perceptia duratei; orientarea temporala.

Perceptia succesiunii Nu exista schimbare, deci nici timp, atta vreme ct nu exista o derulare de faze sau de stari, altfel spus, o trecere de la un moment la altul. Problema care se pune n acest caz este cea a trecerii de la simultaneitate (doua stimulari care se produc n acelasi timp) la succesiune (doua stimulari care urmeaza una dupa alta). Fraisse considera ca n perceptia succesiunii intervin trei categorii de factori: fizici (de pilda, viteza de transmitere a luminii sau a sunetului); biologici (distanta de la receptor la cortex ; natura si structura receptorilor senzoriali care au latente si inertii diferite ; miscarea aparenta); psihologici (atitudinile subiectilor; organizarea stimulilor; ordinea lor). Perceptia si estimarea duratei Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli ntre ei. Ea poate fi scurta (inferioara valorii de 0,5 sec.); lunga (de la 1 sec. la 2 sec.) si intermediara (nici scurta, nici lunga, de la 0,5 sec. la 1 sec). n afara aspectelor de ordin strict cantitativ care vizeaza masurarea riguroasa a celor trei categorii de durate, intervin nsa si diverse aspecte calitative. Unii autori au aratat, de exemplu, ca exista tendinta supraestimarii intervalelor scurte si a subestimarii intervalelor lungi, fapt care duce, spune Fraisse, la constatarea ca o valoare intermediara va fi perceputa fara erori sistematice, ea aparnd n plan subiectiv ca nefind nici scurta, nici lunga. "Marimea" duratei ridica si o alta problema: ce nseamna, de fapt, a percepe durata ? Dupa cum stim, perceptia este legata de prezent, de aici si acum, ea este, o reactie imediata la o stimulare prezenta. Cnd spunem ca percepem durata, avem n vedere capacitatea omului de a cuprinde cvasisimultan aspectele succesive ale schimbarii (n paranteza fie spus, notiunea de prezent psihologic, este ilustrativa pentru ntelegerea acestui fenomen). Numai ca uneori percepem durata ca pe o schimbare continua, alteori, dimpotriva, ca pe o absenta a schimbarii, durata fiind ncadrata ntre doua momente distincte, cel de nceput si cel de sfrsit al schimbarii. Cele doua situatii ridica urmatoarea problema: daca n primul caz este vorba de perceperea duratei, n cel de-al doilea mai poate fi vorba despre asa ceva?

Psihologul francez formuleaza un raspuns si la aceasta ntrebare. El introduce notiunea de timp plin (pragul duratei este trecerea de la stimulare la caracterul de instantaneitate a stimularii durabile) si notiunea de timp vid (pragul duratei corespunde pragului trecerii de la simultaneitate la succesiune a doi stimuli). n primul caz (timpul plin) vorbim fara nici un dubiu despre perceptia duratei, deoarece aceasta este expresia prezentului psihologic, al stimularii actuale si continue, pe cnd in cel de-al doilea caz (timpul vid) avem de-a face cu doua fenomene distincte : unul este cel de perceptie a duratei n momentele de nceput si de sfrsit ale actiunii stimulului, altul este cel de estimare a duratei cuprinse ntre nceputul si sfrsitul actiunii stimulului, estimare efectuata pe baza unor repere externe si interoceptive. Perceperea duratei, care implica o reactie a individului la o stimulare prezenta cu durata determinata, este mult mai obiectiva dect estimarea duratei, care presupune interventia memoriei si este realizata retrospectiv, n acest ultim caz intervenind o multitudine de factori (natura sarcinii, atitudinile, motivatiile, atentia subiectului, influenta mediului nconjurator, a unor medicamente, ndeosebi a drogurilor etc). stim din proprie experienta ca atunci cnd un interval este saturat de activitati intense, complexe va fi estimat ca fiind mai scurt dect un altul sarac n activitati, care va parea mai lung. "Placutul" vine parca mai greu atunci cnd este asteptat, pe cnd "neplacutul" vine mult mai repede n exact aceleasi conditii de asteptare. Daca ne concentram pe timp, atunci indiferent de caracterul placut sau neplacut al evenimentelor traite sau asteptate, timpul trece mai greu (Wundt). Un interval ce contine stimulari discontinue pare a fi mai lung dect acelasi interval fara nici o stimulare. Vrsta este un alt factor care influenteaza estimarea timpului. Piaget, punnd copiii mici sa spuna care dintre doua lampi s-a aprins mai nti (desi ele se aprindeau simultan), a descoperit ca acestia indicau ca aprinzndu-se mai repede lampa la care li s-a spus sa fie atenti.

6.2.3. Orientarea temporala Orientarea temporala depaseste practic perceptia si estimarea timpului, dar se bazeaza pe ele. Ea consta n a situa o faza a schimbarii n raport cu un ntreg ciclu de schimbari. n aceste conditii, principala problema care se ridica este aceea a reperelor de care se foloseste omul pentru a se putea orienta. Cei mai multi autori considera ca exista trei sisteme, interne sau externe, care ndeplinesc un asemenea rol: sistemul fizic si cosmic (alternanta zi/noapte, miscarea astrelor, succesiunea zilelor, lunilor, anotimpurilor); sistemul biologic (ritmicitatea functiilor organismului: somn si veghe, alimentatie, ciclurile metabolice); sistemul socio-cultural (existenta si activitatile umane, ambele amplasate socio-istoric si socio-cultural). Aceste sisteme furnizeaza direct sau indirect (observabil sau pe baza unor metode de analiza elaborate) informatii despre mecanismele implicate de orientarea temporala. Ipotezele cu privire le aceste mecanisme sunt diverse. Ele pot fi clasificate n doua categorii: unele care resping necesitatea unui cronometru interior sau procesor temporal specific perceperii timpului; altele care postuleaza interventia unui asemenea procesor temporal. Pentru primii, anumiti indici interni sau externi, n esenta nontemporali, care evolueaza in functie de timp si ghideaza comportamentul, pot deveni semnale pertinente pentru orientarea temporala. Pentru ceilalti, aceiasi indici interni si externi sunt compatibilizati n interiorul unitatilor functionale

integrate mecanismelor cronometrice interne. n acest caz informatia temporala este tratata n memorie, iar traducerea ei comportamentala este asigurata de un organ de luare a deciziei (vezi Lejeune si Macar, 1994, p. 866). Unul dintre cele mai cunoscute modele care postuleaza existenta unui procesor temporal este cel imaginat de Church n 1984. El comporta sase elemente organizate n trei niveluri: primul nivel se refera la masurarea duratei, compunndu-se dintr-o baza de timp, de durata, de impulsiuni care tranziteaza printr-un ntrerupator spre un acumulator unde se aditioneaza ntr-o maniera absoluta, ca unitati aritmetice ; al doilea nivel este cel al memoriei de lucru si de referinta care permite stocarea temporara sau permanenta a impulsurilor contabilizate de acumulator; cel de-al treilea nivel este cel al deciziei, care compara continutul informatiei din memoria de lucru cu cea din memoria de referinta n vederea luarii deciziei (vezi fig. 2.39). Procesorul temporal este, asadar, un fel de cronometru (ceas) interior. Din pacate, modelul este departe de a raspunde la toate ntrebarile. De pilda : exista o singura baza de timp sau mai multe? ; ce raporturi se stabilesc ntre aceasta baza de timp si ceasul intern care determina ritmurile biologice ? ; functioneaza modelul si la animale ? ; este el dependent de vrsta ? etc. Oricum, modelul lui Church ramne un punct de referinta n psihologia timpulu