Deixisul temporal: semnificaţie şi mijloace de exprimare

Tatiana Barbăneagră,
doctorandă, Institutul de Filologie al AȘM

Abstract
The present article approaches the matter of time deixis. The elements of time deixis have
the role of placing in time the event described or mentioned in a sentence, utterance with refference
to the moment in which the act speech occurs. The author analyzes the properties and
characteristics of time deixis and reviews some of the Romanian’s language resources that express
time in a deictic way.

Key-words: deixis, deictic elements, time deixis, temporality, reference.

Cea mai generală definiţie a deixisului temporal ne spune că acesta cuprinde mijloacele de
limbă care au rolul de a localiza evenimentul descris în enunţ prin raportare la momentul în care are
loc actul de comunicare. Pentru a înţelege esenţa deixisului temporal, vom examina câteva definiţii
ale acestui fenomen, întâlnite în câteva dintre cele mai cunoscute lucrări de specialitate de la noi.
Conform DSL, deixisul temporal înglobează expresiile care codifică raportarea timpului descris în
situaţia desemnată la momentul emiterii enunţului (DSL, p. 157); pe de altă parte, deixisul temporal
codifică reprezentarea temporală prin raportare la spaţiul temporal în care are loc actul comunicativ
(GALR, II, 646). Cele două definiții au, de fapt, în vedere faptul că deixisul temporal cuprinde

122
valorile legate de actul localizării conţinutului enunţului în raport cu axa temporală (în care se
produce actul de comunicare.
La o primă analiză, observăm că toate aceste definiţii ale deixisului temporal sunt aproape
identice. Când spunem acest lucru, avem în vedere faptul că ele toate conţin, în structura lor,
următoarele două părţi componente, care pot fi rezumate în felul următor:
a) deixisul temporal reprezintă un anumit timp de localizare temporală; deci este vorba de fixarea
evenimentului descris în enunţ pe axa temporală;
b) punctul de reper în raport cu care este localizat evenimentul desemnat este prezentat prin
coordonata temporală a situaţiei de comunicare; altfel spus, prin momentul vorbirii.
Aşadar, pornind de la analiza acestor definiţii, am putea conchide că deicticele temporale, la
fel ca şi elementele nondeictice temporale, se caracterizează prin aceeaşi valoare: temporalitate.
Aceasta înseamnă că atât expresiile cu valoare temporală deictică, cât şi cele cu valoare temporală
nondeictice fac parte din acelaşi ansamblu de mijloace. Este vorba despre mijloacele folosite pentru
localizarea temporală a evenimentelor. Unica deosebire dintre cele două tipuri de expresii cu valoare
temporală e că deicticele temporale se disting prin faptul că depind foarte mult de situaţia de
comunicare, în timp ce restul mijloacelor cu valoare temporală nu se raportează în niciun fel la
situaţia de comunicare.
În ceea ce priveşte cercetarea deixisului temporal, este de menţionat faptul că cele mai
importante aspecte legate de descrierea deixisului temporal vizează identificarea deicticelor
temporale, analiza lor semantică şi examinarea condiţiilor de utilizare în contexte concrete de
comunicare. Trebuie precizat că cea mai frecventă întrebare care se pune în legătură cu acest tip de
deixis este, de fapt, cum putem distinge deicticele temporale de celelalte expresii cu valoare
temporală.
După cum se constată, de obicei, subsistemul deixisului temporal înglobează expresiile care
codifică raportul dintre punctele sau intervalele temporale la care se referă enunţul (T1) şi momentul
emiterii enunţului (T0). În continuare, se întreprinde o analiză a expresiilor cu valoare temporală din
limba română, ceea ce ar putea să verse lumină asupra criteriilor de delimitare a expresiile cu
valoare temporală deictice de restul expresiilor definite prin sensul de temporalitate. Mai trebuie
menţionat faptul că, prin compararea elementelor deictice cu elementele nondeictice cu valoare
temporală, ar putea fi elucidate cele mai importante aspecte legate de înţelegerea specificului
semantico-pragmatic al deicticelor temporale.

123
 De la bun început, precizăm că analiza deicticelor temporale se va face prin comparare cu
alte unităţi ale limbii, în special cu unităţile lexicale cu semnificaţie descriptivă. În acest sens,
trebuie remarcate distincţiile lui E. Benveniste între:
 timpul fizic (al lumii reale, „segmentabil după dorinţă”);
 timpul cronic (al evenimentelor, „care cuprinde şi propria noastră viaţă ca suită de
evenimente”);
 timpul lingvistic („care se defineşte şi se ordonează în funcţie de discurs”) (E.
Benveniste, 2000, vol. I, pp. 60-61).
Lingviştii preocupaţi de analiza temporalităţii în limbă menţionează că, pentru a putea
explica diversele modalităţi de exprimare a valorilor temporale cu ajutorul mijloacelor de limbă, este
necesară o descriere a timpului şi a reflectări lui în conştiinţa umană.
În general, se vorbeşte despre mai multe tipuri de timp: timp real, cronologic, biologic,
psihologic. Timpul real este timpul în care trăim, în care se desfăşoară evenimentele, procesele,
acţiunile din realitate. El serveşte drept bază pentru toate celelalte tipuri de timp. Din studiile în care
se care analizează timpul real, se ştie că nu există un răspuns facil la întrebarea vizând natura
timpului. Până în momentul de faţă, categoria timpului este una care suscită numeroase discuţii. Cu
toate acestea, cercetătorii au reuşit să se pună de acord în privinţa unor trăsături specifice ale
timpului real. Dintre acestea, sunt de menţionat aici caracterul unidimensional al timpului (ceea ce
înseamnă că el are o singură direcţie) şi caracterul lui ireversibil (cel puţin, în lumea cu care ne-am
obişnuit, el are un singur sens: din trecut, prin prezent, spre viitor).
În fizică, fluxul temporal este privit ca veşnic, neîntrerupt, continuu, omogen, uniform
crescător şi ireversibil. Pentru înţelegerea modului de organizare a timpului în limbă, mult mai
importantă este însă o altă caracteristică a timpului. Este vorba de legătura strânsă între conceptul
„timp” şi cele de mişcare. După cum corpurile fizice există în spaţiu, tot aşa procesele, care apar în
realitate sub formă de mişcare sau de evenimente, se manifestă în timp. Timpul înseamnă schimbare
şi mişcare, scria Aristotel, dat fiind faptul că timpul real este indisolubil legat de schimbare şi
conceptul de „timp” este perceput pornind de la durata sau succesiunea diferitor evenimente. Din
acest punct de vedere, timpul este sesizat ca o înşiruire de secvenţe. Cu alte cuvinte, trecerea
timpului de la moment la moment este percepută pe baza șirului de evenimente care se succed. În
felul acesta, timpul este cel care ordonează evenimentele intr-o succesiune ireversibilă.
Despre importanţa evenimentelor din natură şi din societate, pentru sesizarea timpului real şi
a scurgerii lui, scrie acad. G. Drăgan, care constată că mişcarea, aşa cum o concepem în prezent,

124
conferă trup clipei (G. Drăgan). Un tablou poetic al legăturii dintre timp şi evenimentele din viaţa
societăţii găsim în Scrisoarea I de M. Eminescu: Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii
repaos,/Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos/Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-
nvaţă/Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă (M. Eminescu).
Legătură strânsă dintre conceptul „timp” şi conceptele de „proces”, de „eveniment” se
manifestă şi la nivelul limbii. După cum se ştie, anume verbul, care se defineşte prin sensul de
proces, posedă categoria gramaticală a timpului. Deci verbul, a cărui semantică lexicală este
organizată în cadrul conceptului de procesualitate, dispune de mărci gramaticalizate pentru
localizarea pe axa temporală a acţiunilor desemnate.
Pe de altă parte, timpul real, un element în continuă mişcare, fără început şi fără sfârşit, într-
un singur sens, este perceput de mintea omului doar pornind de la relaţia stabilită între două
momente diferite. Aceasta înseamnă că, pentru a localiza un eveniment pe axa temporală, este
necesar să fie stabilită o corelaţie între momentul desfăşurării evenimentului dat T1 şi un moment de
timp considerat de referinţă (punctul de reper T0).
Din istoria calendarelor, se ştie că au existat mai multe sisteme de calculare a anilor. Toate
aceste sisteme presupun un punct de referinţă de la care începe numărătoarea anilor. În istoria
omenirii, a fost o perioadă când numărarea anilor avea ca punct de plecare întemeierea Romei („Ab
urbe condita” 754 î.Hr.). Actualul sistem de numărare a anilor are drept punct de referinţă anul
naşterii lui Hristos. În conformitate cu acest sistem, datarea unui eveniment presupune localizarea
lui în raport cu punctul de reper, spunându-se despre acesta că s-a petrecut înainte sau după
evenimentul luat ca punct de reper. De exemplu, Traian a atacat Dacia în anul 101 d.Hr.
A vorbi despre semantica temporalităţii în limbă, înseamnă a examina modalitatea de
localizare a acţiunilor pe axa temporală prin mijloace de limbă. Să vedem care sunt mijloacele de
limbă şi cum se folosesc ele pentru localizarea temporală a evenimentelor în cazul desemnării lor
prin unităţile limbii.
Fiecare limbă posedă propriul sistem de exprimare a noţiunilor legate de timp şi de curgerea
acestuia. Unităţile cu valoare temporală din limba română, la fel ca şi cele din alte limbi, se
organizează într-un sistem în măsura în care – pe plan funcţional-semantic – se definesc prin acelaşi
conţinut semantic, caracterizat prin raportarea la conceptul de „timp”.
Din punct de vedere formal, ansamblul de mijloace folosite în limba română pentru marcarea
timpului înglobează următoarele tipuri:

125
a) mijloace lexicale (adverbele şi locuţiunile adverbiale de timp); b) mijloace lexico-sintactice
(sintagmele cu valoare temporală) şi c) mijloace gramaticale (timpurile verbale) (Constantinovici,
1983, p. 33).
Unităţile care constituie ansamblul de mijloace lexicale şi mijloace lexico-sintactice cu
valoare temporală din limba română sunt numeroase. După apartenenţa lor la anumite părţi de
vorbire, unităţile date pot fi substantive, adjective, verbe, adverbe, prepoziţii şi conjuncţii
(Constantinovici, 1983, p. 36).
Prezentăm în continuare o listă a celor mai frecvente mijloace lexicale şi lexico-sintactice
folosite pentru exprimarea timpului în limba română:
- adverbele cu valoare temporală: actualmente, acum, acuşi, adesea, adeseori, adineauri, alaltăieri,
alaltăseară etc.; alaltăieri-dimineaţă, astă-iarnă („iarna trecută”), astă-noapte („noaptea trecută”),
astă-seară („în seara aceasta”), astă-primăvară („primăvara trecută”), astă-toamnă („toamna
trecută”), astă-vară („vara trecută”), azi-dimineaţă, azi după-amiază, azi după-masă, azi-mâine, azi-
noapte, după-amiază, după-mas etc.;
- locuţiunile adverbiale cu valoare temporală: azi după-amiază, azi seara, către (sau spre, înspre,
pe) seară, de-a pururi, de astă dată, de cu seară etc.;
- sintagmele cu valoare temporală: acum un an/douăzeci de ani/câţiva ani/o lună/o săptămână/două
săptămâni/două zile, acum trei-patru ani, în urmă cu două luni/cu trei zile/cu o săptămână etc.
Trebuie precizat că în componenţa expresiilor cu valoare temporală, pe lângă unele dintre
adverbele prezentate mai sus, intră şi următoarele unităţi lexicale:
- substantivele: timp, vreme, moment, etapă, perioadă, epocă, moment, clipa, răstimp, secundă,
minut, oră/ceas, sfert/jumătate de oră, zi, dimineaţă, răsărit, amiază, prânz, etc.;
- adjectivele: zilnic, săptămânal, lunar, anual, primăvăratic, văratic, tomnatic, iernatic, timpuriu,
actual, vechi, străvechi, prezent, trecut, viitor etc.;
- prepoziţiile: către, cu, de, după, în, la, până, pe, peste, spre etc.
În sfârşit, timpul gramatical, care „se manifestă prin existenţa unor ansambluri (seturi) de
forme verbale” (GALR, I, p. 394), „indică momentul în care se desfăşoară acţiunea
verbului/verbelor dintr-un enunţ, în raport cu momentul vorbirii” (DSL, 539). Acestea sunt, în linii
mari, mijloacele care constituie subsistemul unităţilor de limbă cu valoare temporală. În ceea ce
priveşte utilizarea lor în limbă, ele se deosebesc din punctul de vedere al rolului îndeplinit în cadrul
enunţului. După cum bine se ştie, localizarea temporală a acţiunilor verbale în limba română, la fel
ca şi în alte limbi, se face, cel mai des, prin asocierea formelor temporale ale verbului cu anumite

126
adverbe sau locuţiuni adverbiale. Dintre acestea, timpul verbal reprezintă marca de bază a
raporturilor temporale din cadrul enunţului, celelalte mijloace, în special adverbele şi expresiile cu
valoare temporală, funcţionează ca modificatori sau ca specificatori ai formelor verbale.
În concluzie, menţionăm că, fără a urmări inventarierea completă a mijloacelor folosite
pentru a marca momentul sau durata de desfăşurare a acţiunii, am încercat să facem o prezentare de
ansamblu a unităţilor care exprimă informaţiile legate de temporalitate. Pornind de la semantica
acestor unităţi de limbă, vom încerca, în continuare, să identificăm trăsăturile care ar servi drept
bază pentru stabilirea criteriilor în funcţie de care să fie delimitate şi descrise elementele deixisului
temporal.

Bibliografie

1. Benveniste, Emile, Probleme de lingvistică generală, traducere de Lucia Dumitru, Teora,

Bucureşti, 2000.
2. Constantinovici, Elena, Timpul: valori şi expresii, Ştiinţa, Chişinău, 1983.
3. DSL – Bidu-Vrânceanu, Angela et. al., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira,
2001.
4. GALR, II – Gramatica limbii române, vol. 1: Cuvântul, Bucureşti, Editura Academiei,
2005.
5. GALR, II – Gramatica limbii române, vol. II: Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei,
2005.

127