DIDACTICA DOMENIULUI ȘTIINȚEI

Sinteze de curs

2019-2020

1
I . ELEMENTE ALE MEDIULUI CULTURAL ȘI SOCIAL

Mediul social reprezintă totalitatea oamenilor care interacţionează cu noi într-un fel
sau altul, pe parcursul vieţii. Aceşti oameni se poate întâmpla să fi trăit cu mult timp înainte
de noi, dar pentru că au scris cărţi, au montat filme, sau în alt fel ne-au comunicat ceva prin
care ne-au influenţat, ei fac parte din mediul nostru social. La rândul nostru, şi noi alcătuim
mediul social pentru oamenii din jur şi contribuţiile noastre îi vor influenţa într-un fel pozitiv
sau negativ. Astăzi, oamenii interacţionează unii cu alţii mult mai intens ca în vremurile
dinainte şi aceasta datorită cărţilor, ziarelor, filmelor, programelor televizate, telefoniei
mobile, internet-ului, etc.
Componentele mediului (atât cele naturale: aerul, apa, relieful, substratul, viețuitoarele
sau solul, precum și cele antropice: populația, așezările, activitățile omenești și economice,
elementele sociale și infrastructura), procesele și fenomenele care au loc între ele, sunt într-o
continuă evoluție din cauza schimburilor de materie, energie și informative între acestea și
alte sisteme cu care vin în contact sau între elemenent din cadrul fiecărei geosfere în parte.
Între toate aceste elemente și părți componente ale unei geosfere precum și între
procesele și fenomenele care au loc în cadrul acestora intervin relațiile de interacțiune. Aceste
relații de interacțiune presupun realizarea unui contact intre material, energia sau informația
dintre sisteme, contact al cărui efect este producerea unor modificări în compenentele acestora
și funcționarea lor.
Relațiile sunt grupate în funcție de un anumit sistem de referință.
1. Din punct de vedere al repartiției spațiale a componentelor mediului înconjurător,
relațiile între ele sunt spațiale deoarece pot fi raportate din punct de vedere spațial.
2. Din punct de vedere temporal se numesc relații temporale.
3. În funcție de condiție directă între un anumit factor și rezultatul sau, avem o relație de
condiționare și chiar se poate vorbi despre o relație de tip cauză-efect între elementele
mediului.
4. În funcție de dimensiunea la care se exercită relații majore (care sunt cele mai
importante), relații fundamentale (care au un caracter fundamental), care se desfășoară la
scară mare, planetară.
Fiecare sistem sociocultural posedă componente ale culturii umane – tehnologice,
sociologice, ideologice. Totuși, sistemul socio-cultural variază amplu în structură și
organizare. Aceste variații sunt atribuite:
- diferențelor ce apar între obiceiuri și resurse folosite pentru uzul uman;
- nivelului posibilităților inerente în diferitele zone de activitate cum ar fi limba sau producția
și utilizarea de instrumente și gradului de dezvoltare.
În scopul analizei și comparației sistemelor socio-culturale, factorul biologic al omului
poate fi considerat ca o constantă. Chiar dacă egalitatea sau inegalitatea raselor sau a
tipologiilor fizice nu au fost determinate de către știință, toate dovezile și motivele conduc la
evidențierea forței influenței deosebite a tradiției externe care este cultura. De aici și acțiunile
psihologice de destrămare a culturii anumitor spații prin care se urmărește înlocuirea acelor
cutume și tradiții cu norme și valori (ex: sărbători, aniversări) a altor state. Aceasta se
realizează printre altele prin contagiune culturală.

2
 Problema principală surprinsă în studiile de cultură și personalitate a fost investigarea
procesului prin care personalitatea individului se formează, precum și dezvoltarea sub
influența mijloacelor sale culturale. Dar organismul biologic al individului reprezintă un
element determinant în dezvoltarea personalității și se consideră a fi stabil la influențele
mediului. De aceea, personalitatea matură este o funcție a factorilor culturali cât și biologici.
Este aproape imposibil de a distinge acești factori unii de alții și de a evalua magnitudinea
fiecăruia în cazuri particulare.
Dacă factorul cultural ar fi constant, personalitatea ar varia odată cu variația structurii
neurosenzoriale, endocrinologice și musculare a individului. Trebuie să notăm ca, cel puțin la
nivel teoretic, chiar dacă ambele categorii de factori, biologici și culturali ar fi constanți, ceea
ce nu se întâmplă de fapt, ar fi posibilă o variație a personalității.
Relațiile spațiale fac referire la procese și fenomene care există în același timp pe un
anumit spațiu, ele evidențiind cel mai bine componenta geografică a mediului înconjurător,
distribuția spațială a elementelor, a fenomenelor și a proceselor (exemplu: temperatura medie
anuală a apei oceanice, repartiția geografică a mangrovelor sau repartiția geografică a
coralilor).
Dintre aceste relații cea mai evidentă este cea în plan orizontal, existând zone, regiuni
și areale cu anumite elemente specifice.
Distribuția verticală a elementelor mediului înconjurător are aspectul unei stratificări
(atmosferă, oceanele) sau a unei dezvoltări verticale azonale în cazul sistemelor montane.
Relațiile temporale fac referire la succesiunea în timp a fenomenelor produse în mediul
înconjurător, succesiune care are și semnificații cauzale. Asemenea succesiuni sunt bine
evidențiate în cazul circuitului apei în natură, circuitului azotului în natură, proceselor
geomorfologice și relațiilor trofice existente în ecosisteme.
Relațiile de condiționare stabilesc un raport între elementul determinant, cauza și
efectul său, în unele cazuri aceste relații între componentele mediului înconjurător având un
caracter de repetabilitate sub forma unor ritmuri sau oscilații (ele pot fi zilnice sau circadiene,
lunare, la intervale de timp mai mici de o zi precum în cazul mareelor, la interval de timp mai
mari de un an precum și intervale și oscilații mai mari ).
Relațiile fundamentale sunt relațiile cu caracter global, care se realizează la nivel
planetar prin interacțiunea geosferelor. Ele au o condiționare reciprocă, și aceasta se
concretizează în proprietățile relative stabile ale mediului înconjurător. Acestea se pot realiza
între elementele naturale, între elementele antropice ale mediului său între cele două,
combinate în relația om-natura.
Între elementele naturale și cele antropice există o mulțime de relații cu un caracter
complex, aceste relații stabilindu-se tot între câte două elemente. Astfel, relațiile între om și
natură sunt bine determinate în repartiția populației pe glob și influența omului asupra acesteia
sau între resursele naturale existente și activitățile industriale ale omului. Relații fundamentale
între elemente naturale se datorează condiționărilor exterioare, între spațiul cosmic și Terra
sau în interiorul sistemului terestru intre geosfere.
Relațiile fundamentale între elementele antropice se desfășoară în cadrul aceleiași
geosfere (antroposfera) și au în anumite situații o semnificație planetară. Aceste relații sunt de
natură socio-economică și se desfășoară după legi ale societății, ceea ce le face diferite față de
relațiile între elementele naturale ale mediului înconjurător.

3
 CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE

Definiția clasică a culturii o datorăm antropologului englez Edward Taylor care a

definit cultura ca reprezentând acel complex întreg care include cunoașterea, credințele, arta,
morala, legile, obiceiurile și orice fel de capacități și deprinderi achiziționate de om ca
membru al societății.
Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoștințe, convingeri, arta, morala,
legi, obiceiuri și alte capacități și obișnuințe dobândite de om ca membru al societății. Cultura
reprezintă un sistem istoric determinat de modul de viață ce tinde să fie împărtășit de toți
membrii unui grup. Cultura include limbajul grupului, tradițiile, obiceiurile și instituțiile
inclusiv ideile, motivațiile, convingerile și valorile cât și implementarea lor în instrumentele
materiale și artefacte.
Civilizația (din lat. civis = cetățean) ansamblul cunoștințelor și al experienției umane,
totalitatea achizițiilor spiritului uman, nivelul înalt de dezvoltare al unei societăți.Conceptul
de civilizatie a fost utilizat cu referire la totalitatea caracteristicilor existențiale a unei
populatii avansate într-o perioada istorică cum ar fi „civilizația greacă din timpul lui
Pericle”. Termenul de civilizație poate fi folosit pentru a ne referi la achizițiile celei mai
avansate populații. Astfel, civilizația apare ca un factor de progres iar cultura ca factor de
stabilitate. Elementele culturale pot trece liber dintr-un sistem în altul, apărând astfel difuzia
culturală, iar granița generată de diferența dintre un sistem și altul face posibil studiul
sistemului în orice moment sau pe o perioadă de timp. De aceea, se poate afirma că, orice
societate umană își are propriul sistem socio-cultural adică o expresie specifică, unică a
culturii umane ca întreg.
Orice sistem socio-cultural își are mediul său natural, există în el și desigur acest
mediu exercită o influență asupra sistemului cultural. Astăzi, se consideră că mediul permite
când timpul permite și de asemenea blochează achiziția sau utilizarea anumitor trăsături
culturale dar nu determină schimburi culturale. Obiceiurile, convingerile, instrumentele de
lucru, tehnicile, folclorul, ornamentele se pot propaga de la un individ la altul, de la o regiune
la alta. Pentru a fi sigură, o trăsătură culturală trebuie să ofere unele avantaje, o anumită
utilitate sau încântare, să fie văzută, acceptată de populație. Gradul de izolare a unui sistem
socio-cultural indus de bariere fizice cum ar fi deșert, masive muntoase și întinderi de apă,
constituie elemente fundamentale în lejeritatea sau dificultatea de difuzare, răspândire. În
limitele dorinței cât și a posibilității de comunicare, difuzia culturală are loc pretutindeni și în
toate timpurile. Baza o constituie dorința omului de a cunoaște, de a fi informat, curiozitatea
științifică sau la nivel de cunoaștere comună.
Toate societățile umane sunt divizate în clase și segmente. Clasă este definită ca un
număr nedefinit de grupări, fiecare diferențiindu-se fata de celelalte prin compoziție ca și
femeile față de bărbați, cei căsătoriți de cei divorțați și de cei văduvi, copiii de adulți.
Segementul este definit ca un număr nedefinit de grupări, toate fiind asemănătoare ca
structură și funcție. Ex: familiile, clanuri, neamuri etc. La un nivel de dezvoltare superioară
există clase profesionale (ocupaționale) cum ar fi țăranii, meșteșugarii, metalurgiști, scriitorii
și segemente teritoriale precum sate, comune, județe și state. Segementarea reprezintă
procesele culturale esențiale pentru evoluția culturii.

4
 Aceste proces constituie un mijloc de creștere a dimensiunii societății sau a unei
grupări în cadrul sistemului sociocultural (ca în cazul armatei) și prin aceasta de creștere a
puterii de a genera securitate vieții fără a suferi o perdere corespunzătoare a eficienței prin
diminuarea solidarității. Segementarea este un mijloc de menținere a solidarității simultan cu
creșterea grupării sociale.
O comunitate nu poate crește ca dimensiune dincolo de un anumit punct fără a apela la
o segmentare: formarea neamurilor, clanurilor etc. Conceptul de trib prin care trebuie să
înțelegem crearea unui ordin, a unei clici, punctează funcțiile generale ale segmentelor, de
dezvoltare a solidarității. În societate actuală armata și biserica, ca instituții speciale pe lângă
faptul că participă la controlul social, oferă exemple clare de susținere a solidarității, climatul
social.
Evoluția culturală,adică dezvoltarea formelor de-a lungul timpului este în continuă
derulare. Este știut că nu cantitatea de imagini de scrieri răspândite produce sistemul alfabetic
de scrieri ci, arta scrierii s-a dezvoltat într-o suită de etape: scriere prin imagini, scrieri
hieroglifica și scrierea alfabetică. În planul organizării sociale a existat o dezvoltare de la
grupurile teritoriale compuse din familii către segmentele societății (clanuri, grupuri mari).
Evoluția socioculturală ca și evoluția biologică, denotă o diferențiere progresivă a structurii și
o specializare a funcției.

Se poate înțelege că apare o neînțelegere referitoare la relația dintre evoluție și difuzie.

S-a afirmat de exemplu că nu se poate vorbi de evoluție culturală deoarece unele populații au
depășit (au sărit) o etapă din suita de secvențe determinate.

Contactul între culturi

Atunci când două societăți interacționează, culturile lor intră și ele în contact, caz în
care sunt posibile trei tipuri mari de situații.

a. Aculturația este procesul prin care, ca urmare a contactului dintre culturi, se ajunge
la apariția unor complexe culturale noi, care au în componență elemente din culturi
diferite.Traista țărănească dotată cu fermoar, ca și balconul închis și utilizat ca verandă sunt
exemple de aculturație.
Achiziția unei culturi străine de către un popor se numește aculturație. Dar chiar
și în cazul cuceririlor, trăsături ale populației cucerite pot fi difuzate celor cu o cultură așa zis
mult mai dezvoltată. Ca exemplu, ne putem referi la situația englezilor ce „au cucerit” India.
Tot la o astfel de situație exemplele pot include plantele cultivate, cuvinte, teme muzicale,
jocuri și motive artizanale. Fenomenul de difuziune se bazează în parte pe teoria că oamenii
nu sunt creativi și că, odată creată o cultură aceasta se răspândește peste tot.

b. Acomodarea este procesul prin care două culturi diferite ajung să își definească
granițe clare și să convețuiască, fără să se transforme în mod radical. Între cele două culturi
există numeroase împrumuturi, însă ambele își păstrază identitatea.

5
 c. Asimilația este procesul prin care o cultură a unei comunități și-a pierdut identitatea
și a fost înglobată în cultura dominantă, respectiva populație nu păstrează decât, cel mult,
anumite complexe culturale proprii, și ca urmare cultura nu mai există decât ca o subcultură a
unei culturi dominante. Un exemplu celebru îl oferă populația negrilor din S.U.A., ei și-au
pierdut cu totul cultura de origine, practic nu mai păstrază în prezent nimic din cultura
africană de origine.
Toate societățile umane sunt divizate în clase și segmente.
Clasa este definită ca un număr nedefinit de grupări, fiecare diferențiindu-se față de
celelalte prin compoziție ca și femeile fata de bărbați, cei căsătoriți de cei divorțați și de cei
văduvi, copiii de adulți.
Segmentul este definit ca un număr nedefinit de grupări, toate fiind asemănătoare ca
structură și funcție. Ex: familii, clanuri, neamuri etc. La un nivel de dezvoltare superioară
există clase profesionale (ocupaționale) cum ar fi țăranii, meșteșugarii, metalurgiștii, scriitorii
și segemente teritoriale precum sate, comune, județe și state. Segementarea reprezintă
procesele culturale esențiale pentru evoluția culturii.
Aceste proces constituie un mijloc de creștere a dimensiunii societății sau a unei
grupări în cadrul sistemului socio-cultural (ca în cazul armatei) și prin aceasta de creștere a
puterii de a genera securitate vieții fără a suferi o perdere corespunzătoare a eficienței prin
diminuarea solidarității. Segementarea este un mijloc de menținere a solidarității simultan cu
creșterea grupării sociale. O comunitate nu poate crește ca dimensiune dincolo de un anumit
punct fără a apela la o segmentare: formarea neamurilor, clanurilor etc. Conceptul trib prin
care trebuie să înțelegem crearea unui ordin, a unei clici, punctează funcțiile generale ale
segmentelor: de dezvoltare a solidarității În societatea actuală armata și biserica, ca instituții
speciale pe lângă faptul că participă la controlul social, oferă exemple clare de susținere a
solidarității, climatului social.

Cultura prin prisma structurii și funcțiilor instituționale

Organizarea socială

Un sistem sociocultural se prezintă sub două aspecte: structura și funcție. Pe măsură ce

cultură se dezvoltă, sistemele socioculturale (asemeni sistemelor biologice) devin mult mai
diferențiate din punct de vedere structural și mult mai specializate din punct de vedere
funcțional, procedând de la simplu la complex. La nivele inferioare de dezvoltare, sistemele
prezintă două aspecte: grupul local, teritorial și familia. Aceasta clasificare corespunde unui
minim de specializare, limitat doar cu câteva excepții în diviziunea funcțiilor sau muncii
alături de variabilă „sex” și diviziunii dintre copii și adulți. Ca excepții au fost identificați
șeful de trib (primarul) și șamanii, ei fiind organe speciale apte să vorbească în corpul politic.
„Șeful de trib” reprezintă un mecanism de integrare socială, îndrumare și control exprimând
consensul comunității.„Șamanul” deși autodesemnat ca preot său magician este de asemenea
un instrument al societății. El poate fi privit ca primul specialist din istoria societății umane.

Educația

6
 La oameni, indivizii sunt echipați cu anumite instincte. De aceea, ei s-au născut fără
cultură. Ca urmare, un copil trebuie să învețe multe, să dobândească un număr impresionant
de reflexe condiționate și de structuri în sensul de a-și eficientiza viața.

IMPORTANȚA STUDIERII ZONEI CULTURALE

Zona culturală constituie o regiune omogenă sau uniformă. Conceptul implică trei
componente:
a. o populație identificabilă din punct de vedere social sau cultural;
b. un mediu „natural”;
c. o interacțiune implicată sau identificată între mai mult de două persoane.
Ponderea pe care o are una dintre cele trei componente variază. Arealele și regiunile
sunt astfel construcții intelectuale și nu entități reale. Problema fundamentală în încercarea de
a regionaliza fenomenul cultural implică identificarea a două tipuri principale de regiuni, una
denumită regiune nodală și o alta, regiune uniformă. Regiunile nodale sunt zonele terestre
concepute ca fiind formate în jurul unui punct central sau nod. Concentrarea activității
spațiale ce apare în astfel de zone se face în nod iar limitele regiunii sunt limitele activității
sau activitățile ce sunt în legătură prin diferite canale de circulație fata de nod.
Fiecare dintre indivizii acestei lumi formează o regiune nodală după cum și fiecare
locuință, sat, oraș sau stat. Individul reprezintă punctul focal al deplasărilor curente, zilnice la
serviciu sau la întoarcere, a activităților lui sociale sau religioase, a consumurilor,
comunicațiilor etc. El poate fi văzut că un punct din care pornesc linii de interconectare.
Constituie un punct în matricea socială pe care o construiește pe baza relațiilor sale
interumane, „calde”(de apropiere: familia, prietenii), „reci” (sociale: grupuri de interese). O
graniță schițată în sensul de a uni toate punctele terminale ale acelor linii va structura o
regiune nodală particulară în societate și în sisteme socioculturale specifice. Acest proces are
loc ca un întreg și se numește socializare.
Educația în sensul său cel mai apropiat trebuie privită ca proces prin care cultura unui sistem
socio-cultural este impus unui copil receptiv. Acest proces permite continuitatea culturii.
Educația, formală sau informală reprezintă mijlocul specific de socializare. Prin educație
informală, persoana învață să-și adapteze comportamentul la ceilalți, să fie ca ceilalți, să
devină membru al unui grup.
Prin educația formală se urmărește caracterul intențional și efortul sistematic de a
modifica comportamentul în raport cu ceilalți prin transmiterea elementelor de cultură, a
convingerilor, a modelelor de conduită sau a idealurilor și valorilor. Aceste încercări pot fi .
Învățătorul poate face propunerea față de discipol în mod aparent dar majoritatea educației se
realizează într-o manieră lentă fără a se conștientiza că se transmite cultura.

ELEMENTE CULTURALE
Cea mai simplă componentă a unei culturi poartă numele de element cultural.

7
 • Limba
• Normele
• Sancțiunile

LIMBA

Numărul de limbi vorbite în lume este de 7000,depășind cu mult numărul statelor.

Limbile vorbite în cadrul aceluiași stat variază de la una singură precum în Coreea de Nord,
până la 820 în Papua Noua Guinee.
Limba este un sistem abstract de înțelesuri și simboluri pentru toate aspectele culturii.
Include vorbirea,scrisul, numerele, simbolurile, precum și gesturile și expresiile
nonverbale.Limba este fundamentul oricărei culturi iar prin analiza limbajului se pot deduce
diverse aspecte ale unei culturi precum și valorile acesteia. De exemplu, se poate deduce
importanța războiului pentru englezi deoarece au multe expresii ce folosesc terminologia
războiului, importanta cailor în Vestul Sălbatic unde existau mai multe cuvinte pentru cal
(stallion, gelding,mare, sorrel) sau importanța gheții pentru triburile de indieni din nordul
Canadei care au 14 cuvinte diferite ce descriu mai multe tipuri de gheață

NORMELE

Tipuri de norme:
Norme formale, sunt norme scrise care specifică sancțiuni stricte pentru încălcarea lor.
Exemplu: legile, regulamentele interne ale unei instituții sau ale unui joc sportiv.
Norme informale ,sunt norme cunoscute de societate însă nescrise sub o formă precisă
și fără sancțiuni stricte.
După importanța lor în societate normele se împart în:
Moravuri (mores),sunt norme considerate esențiale pentru bunăstarea societății și
reflecta cele mai prețuite principii sivalori. Multe dintre acestea sunt instituționalizate
devenind astfel legi iar încălcarea lor aduce sancțiuni severe.
Obiceiuri (folkways), sunt norme ce reglementează comportamentul în viața
cotidiană;este improbabil să fie formalizate iar încălcarea lor nu atrage o îngrijorare
prea mare.

ACCEPTAREA NORMELOR

Oamenii nu urmează normele în toate situațiile În unele cazuri nu urmează o normă

deoarece aceastea nu este aplicată strict.Încălcarea normelor societății poate apărea prin
aderarea și conformarea la normele unui anumit grup.
Unele norme intră în conflict cu altele, iar respectarea uneia presupune încălcarea
celeilalte.
Există excepții de la norme, cazuri în care aceași acțiune poate fi privită ca bună sau
rea în funcție de circumstanțe. Acceptarea normelor se poate schimba în funcție de
transformările politice, economice sau sociale din cadrul societatii.

8
 SANCȚIUNILE
Sancțiunile sunt penalizări sau recompense pentru o conduită asociată unei norme
sociale.
Tipuri de sancțiuni:
a. Pozitive, conformarea cu normă poate duce la sancțiuni pozitive precum o mărire
de salariu, o diplome.
b. Negative care încalcă normele ducând la sancțiuni negative precum amenzi,
amenințări, încarcerarea, etc. Sancțiunile pentru încălcarea normelor formale sunt, în general,
tot formale precum, o amendă.Sancțiunile pentru încălcarea normelor informale sunt
informale și variază în funcție de context.Ansamblul de norme și sancțiuni dintr-o cultură
reflecta prioritatile și valorile acelei culturi. Încălcarea celor mai prețuite valori va fi
sancționată cel mai strict, valorile care nu sunt considerate cruciale vor avea sancțiuni ușoare
sau informale

Valorile

Valoare reprezintă însușire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde

necesităților sociale și idealurilor generate de acestea; suma calităților care dau preț unui
obiect, unei ființe, unui fenomen.
Caracteristici:
-influentează comportamentul oamenilor și servesc drept criterii de evaluare a
acțiunilor celorlalți;
-nu sunt împărtășite în egală măsură de toți membrii unei societăti;
-sunt în strânsă legătură cu sistemul de norme și sancțiuni al unei culturi.
Psihologul Shalom Schwartz a măsurat valorile în mai mult de 60 de țări. El a arătat că
binevoința, definită ca iertare și loialitate, este general răspândită iar puterea, definită ca
dominare sau control al oamenilor și resurselor, general respinsă.

II. PLANTE ȘI ANIMALE

Mediul înconjurător în care copiii își desfăoară activitatea, prin variatele lui aspecte,
constituie un prilej permanent de influențare asupra personalității acestora. Mai întâi de toate,
mediul ambiant oferă copilului posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru el,
care îi stârnește curiozitatea, dorința de a-l cunoaște. Astfel, din contactul cu obiectele și
jucăriile sale, cu lucrurile  personale și cele ale adulților, apar diferite întrebări din care rezultă
că preșcolarul se interesează de denumirea, calitățile sau proveniența lor. Adulții în familie,
cât și educatoarele la grădiniță, trebuie să satisfacă aceste interese.
Prin răspunsul dat se transmit atât cunoștinele solicitate de copil cât și cuvintele cu
privire la atitudinea pe care trebuie să o aibă copilul față de fiecare lucru sau ființă. Cu alte
cuvinte, concomitent cu transmiterea de cunoștințe, se formează copilului o atitudine
corespunzătoare, un anumit mod de comportare. Curiozitatea pe care copiii o manifestă față

9
de fenomenele naturii trebuie menținută și transformată într-o puternică dorință de a o
cunoaște și înțelege din ce în ce mai bine.Observarea sistematică a dezvoltării și schimbării în
timp a  plantelor, a creșterii și îngrijirii animalelor, educă atenția, spiritul de observație
deprinderea de a sesiza schimbările din natură și dorina de a cunoaște cauzele acestora.
Noile cunoștinte transmise copiilor cu prilejul observării diferitelor fenomene ale
naturii sunt înțelese și memorate cu multă ușurință. Răspunzând la întrebările preșcolarilor,
educatoarea trebuie să le explice fenomenele respective în raport cu capacitatea lor de
înțelegere. Astfel, orizontul de cunoaștere al copiilor se îmbogățește treptat, ceea ce permite
să înțeleagă că plantele și animalele au nevoie de anumite condiții de dezvoltare: hrană,
căldura, lumină, adăpost ,că trebuie îngrijite de om sau ca fiecare fenomen este rezultatul unei
cauze, că fenomenele sunt legate între ele și depind unele de altele.
Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea educatoarei, contribuie
la îmbogățirea cunoștințelor lor, la înțelegerea adecvată a fenomenelor naturii, la dezvoltarea
spiritului de observație, a gândirii si limbajului. Observând natura, copiii pot de asemenea,
sub îndrumarea adultului să sesizeze frumusețile ei și să o îndrăgească.
În învățământul modern dobîndește o importanță tot mai mare organizarea instruirii
care situează copilul pe prim plan, punându-se accent pe însușirea instrumentelor de lucru,
inclusiv a tehnicilor de informare, urmărind cultivarea la elevi a stilului de muncă
independent. De asemenea se pune accent pe efortul individual sau colectiv de descoperire
personală a legăturilor lumii reale prin observare, investigare, experimentare, cercetare. 
Piaget socotește ca învățarea este o relație între individ și mediul înconjurător, adică o
adaptare, iar inteligența este instrumentul cel mai perfecționat al adaptării. Considerând că
dezideratele majore ale învățământului formativ pot fi folosite și bine realizate prin aportul ce-
l aduc activitățile de cunoaștere a mediului înconjurător, prin activitatea de observare practică,
de experimentare, de lucrări practice inițiate în cadrul acestui tip de activități cât și prin
activități complementare și extrașcolare este necesară găsirea celor mai elocvente aspecte ale
educării elevilor pentru cunoașterea mediului.
 Pentru o reușită deplină, este necesar ca preșcolarul să trăiască experiența de
cunoaștere, să se angajeze în procesul cunoașterii să se implice în acest proces, să participe cu
mult interes pentru a cunoaște cât mai mult din tainele naturii, din viața plantelor, animalelor,
fenomenelor din natură, cât și contribuția omului la protecția mediului înconjurător.
Se recomandă să se pună accent pe formarea deprinderilor practic - aplicative,
formarea unui comportament pozitiv în mediul lînconjurator, cât și formarea premiselor
concepției ecologice.
Perceperea fenomenelor și proceselor din realitatea înconjurătoare prin implicarea sistematică
a preșcolarilor în acțiuni de cunoatere a mediului cu lumea vie (plante, animale, om ) și lumea
nevie (sol, subsol, relief, ape) cu fenomene naturale cu realitatea teritorială - formarea și
dezvoltarea capacităii elevilor din învățământul primar de a surprinde relațiile,interrelațiile și
transformările din natură prin observații spontane și dirijate, de lungă sau de scurtă durată -
cultivarea unei atitudini active responsabile, de ocrotire a mediului natural sau al celui creat
de om, prin identificarea unor factori perturbabili ai mediului biotic și abiotic și aplicarea
măsurilor de conservare a mediului și de gestionare a resurselor.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice, mediul înconjurător oferă principala sursă
de impresii care vor sta la dezvoltarea procesului instructiv-educativ. Această sursă va

10
contribui la dezvoltarea intelectuală a copilului. În contact cu obiectele sau fenomenele din
mediu, se va dezvolta şi perfecţiona sensibilitatea organelor de simţ.
În acest scop, educaţia trebuie să dea o atenţie deosebită capacităţii intelectuale ale
copiilor, a operațiilor fundamentale ale gândirii lor (analiza, sinteză, comparaţia...) Importanţa
cunoașterii mediului constă deci în activizarea gândirii copilului în procesul de însuşire a
cunoştinţelor de cunoașterea mediului printr-o exersare intensivă a capacităţilor operatorii ale
gândirii.
Activarea gândirii va influenţa trecerea de la o gândire concretă-obiectuală la o
gândire abstractă, conceptuală prin explicarea demonstrativă, prin argumentarea concluziilor
obţinute copilul, prin/sub directa îndrumare a educatoarei, trebuie să-și dezvolte simţul de
observaţie, să opereze printr-o gândire inductive (de la la simplu la complex, de la particular
la general), deductivă, anticipativă sau prin analogie. Sub îndrumarea educației gândirea
logică a copilului poate fi dezvoltată printr-o gamă largă de întrebări care să solicite efortul de
gândire gradat prin analize, sinteze,comparaţii, abstractizări şi generalizări.
Exerciţiile de observare, investigare, prin experienţe sau experimente simple permit o
dezvoltare a competenţelor de cunoaştere, înţelegere a problematicilor complexe, a mediului
ambiant şi îmbogăţirea vocabularului respectiv a capacităţilor de comunicare într-un limbaj
adecvat ştiinţei.
Din punct de vedere pedagogic, activitatea de cunoaștere a mediului din grădiniţă
reprezintă deschideri şi puncte de legătură cu disciplina de cunoașterea mediului şi ştiinţe din
învăţământul primar.
Se asigură astfel o continuitate a obiectivelor didactice din ciclul curricular, achiziţii
fundamentale (gr. Pregătitoare, cl. I-II) cu cele din ciclul de dezvoltare. Se asigură deci o
continuare a cunoaşterii, înţelegerii componentelor mediului înconjurător şi satisfacerea
copiilor pentru lumea în care trăiesc.
Planta este și nume generic dat organismelor vegetale, cu o organizare mai simplă
decât a animalelor și care își extrag hrana prin rădăcini, caracterizându-se prin prezența
clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză și, în cazul speciilor
superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină și frunze.
Observarea sistematică a dezvoltării şi schimbării în timp a plantelor, a creşterii şi
îngrijirii animalelor, educă atenţia, spiritul de observaţie, deprinderea de a sesiza schimbările
din natură şi dorinţa de a cunoaşte cauzele acestora. Noile cunoştinţe transmise copiilor cu
prilejul observării diferitelor fenomene ale naturii sunt înţelese şi memorate cu multă uşurinţă.
Răspunzând la întrebările elevilor , învățătoarea trebuie să le explice fenomenele respective în
raport cu capacitatea lor de înţelegere. Astfel, orizontul de cunoaştere al copiilor se
îmbogăţeşte treptat, ceea ce permite să înţeleagă că plantele şi animalele au nevoie de anumite
condiţii de dezvoltare   (hrană, căldură, lumină, adăpost ), că trebuie îngrijite de om, sau că
fiecare fenomen este rezultatul unei cauze, că fenomenele sunt legate între ele şi depind unele
de altele.
Înţelegerea treptată, pe baza cunoştinţelor transmise de învățătoare, a fenomenelor
naturii, a interdependenţei dintre ele, a cauzelor care le-au provocat contribuie din plin la
însuşirea de către copii a unor elemente ştiinţifice despre natură. Observând natura, copiii
pot, de asemenea, sub îndrumarea adultului să sesizeze frumuseţile ei şi să o îndrăgească. În
felul acesta li se educă simţul estetic, sentimentul de admirație, de dragoste şi mândrie pentru

11
bogățiile naturii patriei noastre. De asemenea, mediul înconjurător oferă copiilor şi alte
posibilităţi de cunoaştere. Este  vorba de cunoaşterea muncii oamenilor, a diferitelor meserii,
a rezultatelor activităţii umane în diferite domenii. Prin însuşirea de noi cunoştiinte despre
aceste aspecte ale vieţii sociale, copiii îşi lărgesc orizontul, îşi dezvoltă interesul pentru 
cunoaşterea activităţii omului, li se educă dragostea şi respectul faţă de om şi de rezultatele
muncii lui.

ALCĂTUIREA UNEI PLANTE

Rădăcina ne interesează mai puţin din punctul de vedere al recunoaşterii sau

determinării unei plante, căci excludem, măcar teoretic, scoaterea plantei din pământ fie şi
pentru a o studia, amatori fiind. Totuşi, pentru că anumite informaţii interesante, se referă şi
la rădăcinile unor plante, prezentăm câteva caracteristici generale ale acestui organ cu rol de
fixare a plantei în sol şi de absorbţie a substanţelor nutritive. Formele “clasice” ale rădăcinilor
sunt:
– pivotantă  (rădăcina principală este net mai dezvoltată – şi preponderent rectiliniu –
decât cele laterale);
– rămuroasă (rădăcinile laterale sunt cam la fel de dezvoltate ca cea principală);
– fibroasă (rădăcina apare ca un mănunchi de fibre aproximativ la fel de groase).
Unele plante prezintă rădăcini “suplimentare” dezvoltate pe tulpină sau pe frunze:
adventive – ce permit înmulţirea plantei (la căpşun), fixatoare – cu rol de fixare a plantei pe
un suport (la iederă), haustoriale – cu rol de absorbţie a substanţelor nutritive din organismul
altor plante (la torţel).
Sunt plante la care rădăcina are şi rol de depozit al unor substanţe, ceea ce conduce la
îngroşarea lor – tuberizare – (la morcov).
Tulpina are ca rol principal transportul substanţelor nutritive de la rădăcină la frunze şi
invers, dar tot pe ea se formează mugurii din care se dezvoltă ramuri şi frunze, asigurând
creşterea plantei. După locul de formare mugurii sunt terminali (în vârful tulpinelor), laterali
sau axilari în caz contrar, adventivi dacă sunt formaţi pe rădăcini sau frunze.  Sunt plante ale
căror tulpini cresc continuu prin mugurii terminali (bradul), la altele creşterea făcându-se prin
mugurii laterali (tei), mugurii terminali fiind florali.
Tulpinile, ca şi plantele corespunzătoare, se împart, în raport cu “consistenţa” ţesutului
alcătuitor, în două mari categorii: ierboase (respectiv, ierburi sau erbacee) şi lemnoase
(respectiv, arbori, arbuşti şi liane). Sunt plante care prezintă anumite transformări ale
tulpinilor, pe sectoarele lor subpământene, confundate adesea cu rădăcinile (rizomi), uneori
felurit îngroşate (tuberculi), alteori acoperite cu tunici din frunze metamorfozate (bulbi sau
bulbotuberculi). Plantele acvatice au parţial său integral tulpina sub apă având structura
internă mult modificată.
Frunza asigură nutriţia, transpiraţia şi respiraţia plantei. Modul de prindere a frunzelor
de tulpină, forma părţilor ce le compun, sunt adesea determinante în caracterizarea speciilor.
În mod obişnuit o frunză e alcătuită din teacă (extremitatea ei inferioară prin care se prinde de
tulpină), codiţă sau peţiol (frunzele fără peţiol se numesc sesile) şi foaie sau limb.
Limbul este străbătut de numeroase nervuri, reprezentând ţesutul prin care apa cu
sărurile minerale şi seva elaborată. La unele frunze, limbul prezintă o nervură principală din

12
care se desprind nervuri secundare dând o imagine asemănătoare unei pene (frunze penate), la
altele, de la baza limbului pleacă mai multe nervuri principale, dispuse asemenea degetelor
unei mâini (frunze palmate).
După formă limbul poate fi: rotund, eliptic, oval (că oul), lanceolat, ensiform (ca o
sabie), cordat (că inima), romboidal, reniform (ca un rinichi), triunghiular, sagitat, cuneat
(cuneiform), liniar, acicular, filiform etc. Sunt importante însă  şi baza limbului, vârful său,
precum şi marginea să.
Floarea asigură înmulţirea sexuată a plantelor cu seminţe. Ea se prinde de tulpină sau
de ramuri prin intermediul unei codiţe (pedicel) continuată cu receptacolul floral; florile fără
pedicel se numesc sesile, fiind dezvoltate, de obicei, la subţioara unei bractee. Învelişul floaral
exterior, caliciul, este format din sepale, iar cel interior, corola, e format din petale. Caliciul
şi corola formează periantul. La unele flori periantul nu este diferenţiat, sepalele şi petalele
având aceleaşi culori, fie ca ale petalelor, fie verzi ca ale sepalelor; într-o astfel de situaţie el
se numeşte perigon, elementele sale numindu-se tepale. De receptacol sau de corolă, prin
intermediul filamentelor sunt prinse staminele care alcătuiesc androceul sau partea băbătească
a florii. La capătul liber al fiecărei stamine se află câte o anteră ce conţine în mod obişnuit
patru saci polenici cu numeroase grăuncioare de polen.
Partea femeiască a florii, gineceul, este format din unul sau mai multe pistiluri. Pistilul
are o parte mai îngroşată, numită ovar – în care se află ovulele, din care, după fecundare, se
vor forma seminţele –, ce se continuă cu stilul al cărui vârf , de diferite forme, servind la
prinderea grăuncioarelor de polen, e numit stigmat. Fructul provine din transformarea
pereţilor ovarului şi ascunde în interior una sau mai multe seminţe.
Formă sau consistenţa ţesutului alcătuitor sunt deasemenea criterii de recunoaştere a
speciilor; desigur nu la îndemâna profanilor. Unele fructe sunt uscate (capsula, silicva,
păstaia, folicula, nuca, achena, cariopsa, samara etc.) sau cărnoase (baca, drupa, poama
etc.).
Sămânţa are şi ea suficiente caracteristici care o diferenţiază de la o plantă la alta,
constituind, fireşte, criterii taxonomice (clasificare a plantelor), de care se pot însă folosi, de
regulă, doar specialiştii.

ANIMALELE

Un animal este un organism (ființă vie) pluricelular, heterotrof, deci care nu își poate
produce el însuși substanțele organice necesare hrănirii (cum fac plantele, algele și bacteriile
albastre verzi prin fotosinteză), fiind nevoit să folosească substanțe organice gată preparate
luate din mediu. Majoritatea folosesc oxigenul pentru respirație. Există și unele animale care
trăiesc în medii fără oxigen.
Acestea respiră anaerob. Din categoria animalelor cu sânge cald, sau endoterme, fac
parte mamiferele și păsările. Organismele care au fost încadrate în Regnul Animalia au fost
introduse în unități sistematice din ce în ce mai mici în funcție de legăturile lor filogenetice

Caracteristici

13
 Animalele au mai multe trăsături ce le diferențiază de alte viețuitoare. Animalele sunt
organisme eucariote și pluricelulare, ce le separă de bacterii și de majoritatea protistelor. Ele
au o hrănire heterotrofă, de obicei, digerând hrana într-un tub digestiv, ce le separă de plante
și alge. Ele se diferențiază de plante, alge și fungi prin lipsa pereților celulari
rigizi.Majoritatea animalelor sunt mobile, (exceptând anumite stadii de dezvoltare, coralii,
bureții de mare).

Structura
Cu câteva excepții, în special spongierii (Phylum Porifera) și Placozoa, animalele au
corpul format din mai multe țesuturi. Printre acestea se numără mușchii, ce se contractă,
având rol important în locomoție, și țesutul nervos ce primește procesează, elaborează
comenzi și trimite impulsuri nervoase. De asemenea, există și un tub digestiv, cu una sau două
ieșiri.
Toate animalele sunt compuse din celule eucariote, înconjurate de o membrană
pericelulară specifică, compusă din colagen și glicoproteide elastice. Acestea se pot calcifica,
pentru a forma oase sau cochilii. În timpul dezvoltării ele formează o structură de bază
flexibilă pe care celulele se pot reorganiza, făcând posibilă crearea structurilor complexe. În
contrast, alte organisme multicelulare, ca plantele și fungii, au celulele fixate din cauza
pereților celulari, dezvoltându-se prin creștere progresivă.

REPRODUCEREA ȘI DEZVOLTAREA

Toate animalele se reproduc sexuat. Ele au organe reproducătoare specializate ce, prin
meioză, produc spermatozoizi sau ovule. Acestea se unesc în procesul numit fecundație
pentru a forma zigotul (sau celula-ou), din care se va dezvolta un organism nou. Unele
animale sunt capabile și de reproducere asexuată. Acest lucru poate avea loc prin
parthenogeneză, proces prin care se formează ouă fertile fără fecundație (împerechere), sau,
în unele cazuri, prin fragmentare, ca de exemplu la spongieri. O altă modalitate de înmulțire
asexuată este înmugurirea întâlnită tot la animalele inferioare (spongieri, hidră).
Zigotul începe să se dividă. Va rezultă un conglomerat de celule cu aspect sferic numit
morulă. Celulele continuă să se dividă și se dispun într-un singur strat, formând o sferă
delimitată la exterior de un singur strat de celule, numit blastoderm. Acesta delimitează în
interior o cavitate centrală numită blastocel plină cu lichid. Celulele se divid în continuare și
la unul din polii blastulei pătrund în interiorul cavității. Rezultă o structură cu două straturi de
celule, unul extern numit ectoderm și unul intern, numit endoderm. Endodermul delimitează o
cavitate internă arhenteronul (intestinul primitiv). Cavitatea arhentronul, prezintă o singură
deschidere numită blastopor. Această structură nouă poartă numele de gastrulă .Spongierii și
celenteratele sunt organime animale inferioare care rămân în acest stadiu doar cu ectoderm și
endoderm și din această cuză se numesc animale didermice (diploblaste). Începând cu viermii
structura gastrulei se complică, prin diferențierea unei a treia foițe embrionare mezodermul,
care este localizat între ectoderm și endoderm. Aceste animale se numesc tridermice
(triploblastice).

14
 HRĂNIREA ȘI RESURSELE ENERGETICE

Majoritatea animalelor folosesc indirect energia solară. Plantele folosesc direct această
energie pentru a transforma razele soarelui în zaharide simple în procesul numit fotosinteză.
Începând cu moleculele de dioxid de carbon (CO2) și apă (H2O), fotosinteza transformă
energia solară în energie chimică stocată în legăturile glucozei (C 6H12O6) și eliberează oxigen
(O2). Aceste zaharuri sunt folosite de plante la creștere. Când animalele mănâncă aceste
plante (sau mănâncă alte animale ce au mâncat plante), zaharurile produse de plantă sunt
folosite de animal. Ele sunt folosite direct de către animal pentru a crește sau, sunt
descompuse, eliberând energie, necesară pentru diferitele procese ale acestuia.

CLASIFICAREA REGNULUI ANIMAL

Subdiviziuni:
• subregnul
• diviziunea
• grupul
• ramura
• încregătura
• subîncrengătura
• clasă
• ordinul
• familia
• genul
• specia
• subspecie.

Structura corpului animalelor - Aparatele și sistemele principale din organismul animalelor

Celula este forma fundamentală de organizare a materiei vii, din a cărei multiplicare și
dezvoltare sunt formate țesuturile, organele, aparatele și sistemele. Ea este alcătuită din trei
părți principale:
- membrana plasmatică, care constituie învelișul celulei;
- citoplasmă, care reprezintă masa principală a celulei;
- nucleul, care este situat în masa citoplasmei.
Țesutul reprezintă o asociere de celule de forma și structură asemănătoare, care
îndeplinesc aceasi funcții în organism.
În organismul animal se deosebesc următoarele țesuturi:

-  țesutul epitelial

- țesutul conjunctiv

- țesutul muscular

15
 - țesutul nervos.
Organele sunt formate din grupări de țesuturi diferite care alcătuiesc o unitate
anatomică, de o anumită formă, ce ocupă un anumit loc în organism și îndeplinesc o
funcție bine determinată. Cele mai importante sunt:
- inima;
- ficatul;
- plămânii;
- rinichii.
Aparatele sunt formate din asocierea mai multor organe la un loc, pentru îndeplinirea
unor funcții mari în organism.
Când în gruparea de organe cu același rol în organism predomină un anumit țesut, se
folosește denumirea de sistem. Aparatul locomotor este alcătuit din acele organe care dau
forma corpului, îl sprijină și servesc pentru mișcare. El se compune din elementele pasive
(oasele și ligamentele) și elemente active (mușchi). Oasele formează scheletul care
consolidează și da forma corpului animal, fiind formate din țesut osos, măduvă, cartilaje, vase
și nervi.
Scheletul animalului se compune din trei părți mari:
- oasele capului compun scheletul cutiei craniene și scheletul fetei;
- oasele trunchiului sunt coloana vertebrală, coastele și sternul;
- oasele membrelor formează scheletul membrelor anterioare și posterioare.

Coloana vertebrală este împărțită în cinci regiuni:

- cervicala sau a gâtului;
- dorsala sau a spinării;
- lombara sau a șalelor;
- sacrala sau crucea;
- coccigiana sau a cozii.

principale:
- spata;
- humerus;
- radius și ulna;
- oasele carpiene, metacarpiene și falange.
Scheletul membrelor posterioare se compune din:
- oasele bazinului;
- femurul;
- rotula și tibia;
- oasele tarsiene, metatarsiene și falange.

MUȘCHII

Sunt acele organe moi care îmbracă oasele și asigură mișcarea organismului. Aceștia
sunt deosebit de importanți, deoarece ei reprezintă de fapt, carnea în înțelesul de aliment și de

16
materie primă pentru industria cărnii. Mușchii sunt formați din țesutul muscular propriu-zis,
țesut conjunctiv, vase, nervi.
a. După structura țesutului din care sunt formați mușchii se împart în :
-muschi striați și mușchi netezi.
b. După formă, mușchii se împart în:
- mușchi fusiformi sau lungi
- mușchi lați sau turtiți
- mușchi în formă de evantai, etc.
c.În raport cu regiunea unde sunt fixați pe schelet, mușchii se împart în:
- mușchii capului
- mușchii gâtului
- mușchii trunchiului
- mușchii membrelor.
· Mușchii capului- mai importanți sunt mușchii masticatori.
· Mușchii gatului- sunt așezați în jurul vertebrelor cervicale.
· Mușchii trunchiului- se împart în mușchii spinodorsolombari (mușchii spinării),
mușchii toracali (sunt fixați pe coaste), mușchii pectorali (ascendent- așezat pe partea
inferioară a cavității toracale, și descendent- așezat în regiunea pectorală), mușchii
abdominali și diafragma (peretele musculo-aponevrotic care separă cavitatea toracică
de cavitatea abdominală).
· Mușchii membrelor sunt mai puternici. Mușchii membrelor anterioare se împart în:
-musculatura spetei, a brațului, a antebrațului, și a piciorului. Mai importante sunt
cele ale spetei și ale brațului.
· Mușchii membrelor posterioare sunt caracterizați printr-o masă musculară foarte
dezvoltată și se împart în:
a. musculatura crupei, a coapsei, a gambei și a piciorului.

APARATUL DIGESTIV

Se compune din următoarele părți principale:

-cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinele și glandele anexe.
Stomacul la porcine și la cabaline este format dintr-un singur compartiment, iar la
rumegătoare (bovine, ovine) este format din patru compartimente de mărimi diferite, și
anume: rumen, rețea, foios (ghem), cheag sau stomacul propriu-zis.
Intestinul este tubul care începe de la stomac și se termină la anus, este format din
două părți: intestinul subțire și intestinul gros (cecum, colon, rect).
Glandele anexe ale aparatului digestiv sunt: glandele salivare, pancreasul și ficatul.

APARATUL CIRCULATOR

Se compune din: inimă, vase sanguine, sânge și sistemul limfatic. Inima este organul
care asigură circulația sângelui și a limfei în organism și este formată din două compartimente

17
superioare (auricule), care primesc sângele și două inferioare (ventricule) care trimit sângele
în corp.
· Vasele sanguine, căile prin care circulă sângele, sunt de mai multe feluri: artere, vene
și vase capilare.
· Sângele este un țesut complex, de o structură specială, compus din: plasmă și elemente
figurate (globule roșii, globule albe și trombocite).

Aparatul urinar se compune din : rinichi și căile urinare.

Rinichii, organele principale ale aparatului urinar, sunt fixați în partea superioară a
cavității abdominale, de o parte și de alta a vertebrelor lombare. Căile urinare sunt formate
din: bazinetele renale, uretele, vezica urinară și uretra.
Sistemul nervos este alcătuit din: sistemul nervos central și sistemul nervos vegetativ.
Sistemul endocrin este format din glande sau organe cu secreție internă care produc
substanțe specifice numite hormoni, ce sunt vărsați în sânge.
Glandele endocrine sunt:
- glande cu secreție interna- hipofiza, epifiza, tiroida, timusul, paratiroida și glandele
suprarenale;
- glande cu secreție mixta- glandele genitale, ficatul, pancreasul.

APARATUL RESPIRATOR

Este format din căile respiratorii și organele esențiale ale respirației, plămânii. Căile
respiratorii sunt formate din: cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea și bronhiile.
Plămânii sunt organele esențiale ale aparatului respirator. Ei sunt așezați în cavitatea toracică
și se compun din lobi și lobuli. Au o valoare alimentară scăzută.

ASEMĂNĂRI ÎNTRE PLANTE ȘI ANIMALE

Asemănări : plantele și animale se aseamănă prin faptul că sunt corpuri vii

au nevoie de condiții ca să crească și să se înmulțească
Deosebiri: în comparație cu plantele, ele se mișcă, aleargă, mănâncă
diferă regnul(animal și vegetal)
unele consumă oxigen, altele dioxid
diferă înmulțirea.

Influența factorilor de mediu asupra plantelor și a animalelor.

Factorii climatici includ acţiunea conjugată sau separată a luminii, temperaturii, umidităţii,
precipitaţiilor şi vânturilor, care diferă în funcţie de latitudine şi de caracteristicile reliefului.

Lumina

18
 Principala sursă de lumină şi energie pentru planeta noastră este Soarele. Însă lumina
şi energia solară se distribuie inegal în atmosferă şi pe suprafaţa terestră. Acest fapt se explică
prin forma Pământului, poziţia şi expunerea acestuia faţă de Soare şi caracteristicile reliefului.

Importanța apei în viața plantelor

Apa are o importanță covârșitoare pentru viața plantelor, toate funcțiile fiziologice
necesitând prezența ei. Astfel, absorbția substanțelor minerale, fotosinteza, acțiunea
fermenților, transpirația, biochimismul celular, germinația semințelor,nu pot avea loc fără apă.
Din greutatea plantelor, apa reprezintă aproximativ 90%. Sursa de apă pentru plante poate fi
diferită: ploaie, zăpada, rouă, ceata, chiciura, grindina, ape subterane. Cantitatea anuală de
precipitații are o mare importanță pentru plante, a căror răspândire pe glob este dependentă și
de precipitațiile anuale. Importanța deosebită o are nu atât cantitatea de precipitații anuale, ci
repartizarea lor pe anotimpuri. Deficitul de umiditate a făcut ca unele plante să capete
anumite adaptări datorită cărora pot rezista la seceta un timp oarecare, Astfel, unele au devenit
suculente, adică înmagazinează în tulpini și frunze o mare cantitate de apă, în perioadele
ploioase, apă pe care o consumă apoi în perioadele de secetă.
Alte plante își micșorează transpirația prin reducerea sau dispariția frunzelor,
transformarea acestora în solzi, spini, prin acoperirea corpului lor cu peri deși, cutinizarea și
cerificarea membranelor epidermei. Plantele cu bulbi și rizomi sunt, de asemenea, adaptate la
un regim cu precipitații scăzute. Pierderea apei din sol prin evaporare este favorizată de
temperaturi ridicate și de vânturi. Când atmosfera este uscată, plantele pierd foarte multă apă
prin transpirație. Dacă însă atmosfera este bogată în vapori de apă, plantele transpiră mai
puțin. Ca atare trebuie să facem deosebire între seceta din sol și seceta din atmosferă.
Cantitatea de apă pe care o au plantele la dispoziție modifică forma și structura organelor.
În funcție de cantitatea de apă în mediul în care trăiesc, plantele se diferențiază în:
- hidrofite, plante adaptate la viață acvatică.
- higrofite, plante care trăiesc în văi umede, pe malul mlaștinilor, izvoarelor, în păduri
puternic umbrite.
- mezofite, cresc pe locuri cu umiditate potrivită.
- xerofite, trăiesc în condiții de deficit de umiditate în sol, permanent sau sezonier. Aceste
plante transpiră puțin datorită poziției și structurii stomatelor, răsucirii limbului, reducerea sau
transformarea lui în solzi, spini, acoperirii frunzelor cu peri deși, a epidermei groase și adesea
acoperită cu ceară, îngroșarea exagerată a tulpinilor ( la cactee ), fenomen care se numește
"xeromorfoza" .Pot suporta o ofilire prelungită. Au presiunea osmotică adesea peste 100
atmosfere și ca atare, pot absorbi soluții concentrate când este puțină apă în sol.
Hemixerofitele sunt plante care trăiesc pe locuri aride, dar au rădăcini foarte lungi ce ajung
până la apa subterană și ca urmare, ele transpiră intens, în modul acesta evitându-se
supraîncălzirea țesuturilor.
Din această grupa fac parte unele plante din pustiuri.
Efemeroide sunt plantele cu bulbi ce formează o grupă aparte, totuși ele nu sunt xerofite
tipice.

19
 Importanta temperaturii în viața plantelor

Precipitaţiile.
Se consideră că precipitaţiile reglează inputul pentru rezervele de apă ale hidrosferei,
solurilor şi biosferei. Ele sunt parte componentă a circuitului hidrologic.Variaţia cantităţilor
de precipitaţii determină adaptări ale plantelor şi ale animalelor, tipuri de activităţi antropice
şi procese de modelare a reliefului.
Umiditatea
Cantitatea de vapori din atmosferă permite adaptarea unor plante şi animale, precum şi
diferenţierea în funcţie de latitudine şi altitudine.
Organismele hidrofile trăiesc în mediul acvatic, precum algele, spongierii,
protozoarele, celenteratele, moluştele, cetaceele etc. La condiţiile de umezeală excesivă
trăiesc organismele higrofile, precum pipirigul, rogozul, crocodilul, hipopotamul etc.
Organismele mezofile s-au adaptat la condiţiile de umiditate mare a aerului şi solului.
Acestea sunt mai frecvente în zona temperată, precum gramineele, salamandră, tritonul etc.
Organismele xerofile preferă ecotopuri cu deficit permanent sau sezonier de umiditate.
Pentru a rezista în condiţii de secetă prelungită, prezintă diferite adaptări: transformarea
frunzelor în spini pentru reducerea suprafeţelor de evaporare (cactuşi); acoperirea lor cu un
strat de ceară (lămâi şi portocali) sau chiar dispariţia frunzelor (saxaul, cactuşi).

Căldură este unul dintre cei mai importanți factori climatici, cu acțiune directă sau
indirectă asupra plantei. Principalele funcții ale plantelor: creșterea, fotosinteza, înflorirea,
fecundația, fructificarea, necesită o anumită cantitate de căldură. Germinarea semințelor și
apoi diferitele stadii de dezvoltare ale plantelor necesită o anumită temperatură, optimă sau
maximă. Majoritatea fenomenelor vitale se pot desfășura normal în cadrul temperaturilor între
0 și 45 grade celsius. Unele plante, însă pot suporta și temperaturi de circa 70 grade (diferite
alge din izvoarele termale) sau temperaturi scăzute de aproximativ -60 de grade ( arbori din
tundre sau numeroase specii de licheni ). Optimul termic pentru cele mai multe plante este
cuprins intre20 și 30 de grade celsius. Cantitatea de căldură diferă mult în diferitele zone de
pe suprafața globului și, datorită acestui fapt, se schimbă și aspectul și compoziția vegetației
începând de la poli și până la ecuator.

Vântul

Vântul contribuie la uniformizarea temperaturii şi umidităţii mediilor Terrei. De

asemenea, vântul modelează relieful. Pe de altă parte, vântul reglează transpiraţia, înmulţirea
şi polenizarea plantelor numite anemofile sau limitează răspândirea acestora.

CONCLUZII

20
Cunoaşterea mediului este necesară deorece se dezvoltă copilului sentimente precum:
dragostea faţă de natură, faţă de patrie, faţă de oraşul şi satul natal, dragostea şi respectul faţă
de semeni, faţă de părinţi, faţă de fraţi, de colegi; sentimente de prietenie faţă de oameni de
alte etnii şi naţionalităţi etc.
Totodată cunoaşterea mediului înconjurător contribuie la dezvoltarea unor percepţii şi
reprezentări legate de frumosul din artă, din natură, din societate, la formarea unor  capacităţi
de a aprecia şi evalua frumosul, la cultivarea gustului estetic, la formarea unor deprinderi şi
îndemânări tehnice de artă, stimularea capacităţilor creatoare, a unor aptitudini estetice. 

III. FENOMENELE NATURII

FULGERUL, este un arc luminos rezultat în urma unui proces de descărcare electrică
(trăsnet) cauzat de o diferență de potențial electrostatic. Acest fenomen meteorologic are loc
în natură între nori încărcați cu sarcini electrice diferite sau între nor și pământ.
TRĂSNETUL - este o descărcare electrică disruptivă, care se produce în atmosferă, de
obicei, dar nu totdeauna, în timpul furtunilor. Majoritatea trăsnetelor au loc la altitudine (în
interiorul aceluiași nor sau între diferiți nori) și, de obicei, nu sunt observate. Trăsnetele care
se produc între nor și pământ sunt numite negative sau pozitive (vedeți figura). Descărcări
electrice de mare amploare au loc de asemenea în straturile înalte ale atmosferei.
TUNETUL - este sunetul produs în urma unui proces de descărcare electrică (trăsnet).
PLOAIA - Ploaia este o parte importantă a circuitului apei în natură și are loc după ce
apa care s-a evaporat din râuri, lacuri, oceane, ș.a.m.d. se condensează ajungând picături de
apă și cade pe pământ, întorcându-se înapoi în pârâuri, râuri, lacuri. Procesul formării ploii
este numit și efectul Bergenon.
ZĂPADA -  numită și omăt sau nea este o formă solidă de precipitație, care este nimic
altceva decât apă înghețată, aflată în stare cristalină, constând dintr-o multitudine de fulgi de
zăpadă. Căderea precipitațiilor sub formă de zăpadă se numește "ninsoare". Deoarece este
compusă din particule mici, zăpada este un material granular. Are o structură deschisă și
moale, cu o densitate scăzută. Supusă unei presiuni densitatea zăpezii poate crește, așa cum se
întâmplă de exemplu în straturile inferioare ale unei cantități mari de zăpadă.
Zăpada se formează de obicei când vaporii de apă trec prin procesul de depoziție înaltă
în atmosferă la temperaturi mai scăzute de 0 °C (sau 32 °F).
ROUA - este un fenomen metereologic care face parte din categoria precipitațiilor. Ea
se formează de obicei seară sau în cursul dimineții, prin răcirea aerului vaporii de apă
existenți la suprafața solului se condensează, formându-se pe diferite obiecte de pe sol picături
de apă. Acest fenomen este influențat de gradul de saturare al aerului cu vapori de apă și de
temperatura aerului, care trebuie să asigure anumite valori pentru a atinge punctul de
condensare. Acest proces este asemănător cu alte fenomene metereologice care au loc în aer,
ca ceața sau norii.
CEAȚA -  este un fenomen meteorologic, care constă dintr-o aglomerație de particule
de apă aflate în suspensie în atmosferă în apropierea suprafaței solului, care reduce
vizibilitatea orizontală sub 1.000 de metri.
La o temperatură dată, cantitatea de vapori de apă din aer se poate mări substanțial (de
exemplu, în urma evaporării intense a apei din sol), până când vaporii devin saturați. De cele
mai multe ori, vaporii de apă nu ating punctul de saturație doar

21
datorită evaporării și/saucondensării, dar pot deveni saturați prin răcire, dacă temperatura
aerului coboară mai jos de așa-numitul "punct de rouă", care este temperatura la care vaporii
de apă din aer, aflați la o presiune constantă, devin saturați și încep să apară primele picături
de lichid. În această stare, din cauza suprasaturării, vaporii nu mai pot să se afle numai în stare
gazoasă și încep să se condenseze în mici picături de apă care, fiind în suspensie în diferite
straturi de aer aflate deasupra suprafaței solului, micșorează transparența aerului, provocând
fenomenul căruia i se spune ceață.

ANOTIMPURILE
Un anotimp este una din cele patru diviziuni ale anului. În general, anotimpul se
referă la schimbările anuale ale climei. În zonele temperate sunt patru anotimpuri: primăvara,
vara, toamna și iarna, iar în zonele cu climatul tropical-umed ele sunt: anotimpul ploios și
anotimpul uscat. Anotimpurile sunt determinate de înclinarea axei Pământului combinată cu
rotația lui pe orbită în jurul Soarelui. Astronomic, anotimpurile durează perioadele între care
Pământul trece prin anumite puncte ale orbitei, fapt văzut de pe Pământ ca trecerea Soarelui
prin solstiții și echinocții.
În mișcarea de revoluție, Pământul descoperă patru poziții față de Soare
(corespunzătoare celor patru anotimpuri):
1. Iarnă: la 22 decembrie, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului în
Emisfera sudică. Această zi poartă denumirea de Solstițiul de Iarnă, când avem cea
mai lungă noapte și cea mai scurtă zi.
2. Primăvară: 21 martie reprezintă primăvara astronomică, când razele solare cad
perpendicular pe Ecuator și încălzesc cele două emisfere în mod egal. Diferența este
că în Emisfera nordică este primăvară, iar în Emisfera sudică este toamnă. Această zi
se numește Echinocțiul de Primăvară , când ziua este egală cu noaptea.
3. Vară: la 22 iunie, razele solare cad perpendicular pe Tropicul Racului în Emisfera
nordică, reprezentând anotimpul vara, iar ziua se numește Solstițiul de Vară cu cea
mai lungă zi și cea mai scurtă noapte.
4. Toamnă: pe 23 septembrie, razele Soarelui cad perpendicular pe Ecuator și încălzesc
cele două emisfere în mod egal. Diferența este că în Emisfera Nordică este toamnă, iar
în Emisfera sudică este primăvară. Această zi se numește Echinocțiul de Toamnă,
când ziua este egală cu noaptea.
Alternanța anotimpurilor și sezoane.
5. 1.Iarna-sezonul hibernal.
2.Primăvara timpurie-sezon pervesal.
3.Primavara-sezon versal.
4.Vara-sezon estival.
5.Toamna-autumnal.
Mediul – noţiune des utilizată, fără un sens juridic précis, desemnează natura
înconjurătoare, mediul natural, rural, urban, industrial în sânul căruia trăieşte omul. Noţiunea
de mediu este diferită în legislaţia ţărilor lumii, dar indiferent de modul de definire, el este
privit în fiecare din aceste legislaţii ca fiind: a) cadrul de viaţă al individului, b) ansamblul
condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane.
Conform Legii Protecţiei Mediului nr.137/1995, cu modificările ulterioare, mediul se
defineşte ca”Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi
subsolul, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în

22
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi
spirituale”
PROTECŢIA MEDIULUI reprezintă un ansamblu de reguli şi norme cu caracter juridic
şi/sau tehnic, menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii
componentelor mediului înconjurător. Noţiunea de aer curat este relativă. Nu există aer
complet lipsit de impurităţi. De aceea, aerul curat este considerat acela a cărei concentraţie în
poluanţi nu provoacă efecte negative în mod direct sau indirect asupra oamenilor, vegetaţiei,
clădirilor etc. Numai deasupra mărilor şi oceanelor compoziţia aerului se menţine relativ
constantă. Protecția mediului presupune:
· Gospodărirea rațională a resurselor;
· Reconstrucția ecologică a mediului;
· Evitarea poluării mediului;
· Evitarea dezechilibrului prin conservarea naturii;
· Descoperirea cauzelor care afectează mediul;
· Proiecte complexe, rațional fundamentate.
Ecologia, - că ştiinţă - s-a dezvoltat foarte mult în ultimul sfert de veac, începe să
intereseze pături tot mai largi de cititori din domeniul ştiinţelor naturii cât şi al ştiinţelor
sociale.Problemele majore care frământă omenirea în prezent, cu privire la
alimentaţie,creşterea populaţiilor umane, poluare, criza energetică, productivitatea
ecosistemelor,protecţia şi amenajarea mediului, crearea de sisteme ecologice pe navele
cosmice,reprezintă numai o parte din preocupările contemporane la care ecologia trebuie să –
şi spună cuvântul.Educarea maselor, în special a tinerei generaţii în vederea însuşirii unei
concepţii ecologice unitare a devenit tot mai necesară în prezent datorită creşterii influenţei
omului asupra naturii, prin dezvoltarea vertiginoasă a tehnicii, mecanizarea agriculturii,
utilizarea pesticidelor, dezvoltarea turismului.Că ştiinţă complexă de sinteză, ecologia a
apărut şi s-a dezvoltat la interferenţa cualte ştiinţe biologice, cât şi “nebiologice”, (fizică,
chimie, matematică, cibernetică,urbanistică, meteorologie, sociologie)Odată cu creşterea
volumului de cunoştinţe, în ecologie a apărut o terminologie nouă,proprie, cât şi o
terminologie preluată din alte domenii ştiinţifice dar cu implicaţii ecologiceesenţiale. Această
terminologie a devenit foarte eterogenă şi nu de puţine ori a creat confuzii în folosirea ei.În
primul plan se situează termenii din domeniul ecologiei, referitori la biotopuri, biocenoze,
populaţii,ecosisteme, biosferă. În planul doi ca importanţă se află noţiunile referitoare la
protecţia, amenajarea şi ocrotirea mediului.Urmează apoi în ordinea importanţei lor termeni
din domeniul prevenirii şi combaterii poluării mediului,tipuri de poluare şi poluanţi, cauzele
degradării ecosistemelor cu reliefarea legislaţiei în vigoare, a preocupărilor şi acţiunilor
concrete de protecţia mediului.
Termenul de ecologie (grecescul oikos = casă, gospodărie, loc de viaţă şi logos
=ştiinţă, vorbire), creat de E. Haeckel (1866) defineşte “ştiinţa condiţiilor luptei pentru
existenţă”, în special relaţiile animalelor cu mediul, urmărind şi modul de comportament
alacestora.Ecologia contemporană studiază structura şi funcţionalitatea
ecosistemelor.Civilizaţia umană are un rol foarte important în evoluţia ecosistemelor de pe
planeta noastră,din păcate, omul nu pare să fie conştient de imensul rol pe care îl are.De la
simplu vânător culegător, în decursul evoluţiei sale, omul a ajuns să se considere stăpân pe
resursele planetei pe care le risipeşte fără să țină seama de propriul interes al rasei
umane.Suntem la începutul unui secol care va trebui să aducă schimbări esenţiale acestei
atitudini, altfel însăşi existenţa rasei umane va fi pusă sub semnul întrebării.Pentru a cunoaşte
modul de funcţionare al acestui sistem din care facem şi noi parte, este esenţial ca omul să fie

23
educat în spiritul respectului pentru tot ce îl înconjoară, pentru ca el să devină conştient de
faptul că nu este stăpânul naturii, ci parte a ei.
Efectele poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei.
Prin plămânii unui om aflat în stare de repaus trece o cantitate de 500 cm3 de
aer,volum care creşte mult în cazul efectuării unui efort fizic, fiind direct proporţional cu
acestefort. În 24 ore omul respiră circa 15-25 m3 de aer. Comparând consumul de alimente
şiapă, în timp de 24 ore, omul inhalează în medie 15 kg de aer în timp ce consumul de apă nu
depăşeşte de obicei 2,5 kg, iar cel de alimente 1,5 kg.Din punct de vedere al igienei, aerul
influenţează sănătatea atât prin compoziţia să chimică, cât şi prin proprietăţile sale
fizice(temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune). Scăderea concentraţiei de
oxigen din aer şi scăderea presiunii atmosferice,au ca efect alterarea schimbului de gaze (O2şi
CO2) şi aprocesului de oxigenare a sângelui. Dioxidul de carbon, întâlnit în atmosferă în
proporţie de 0,03%, nu produce tulburări manifeste decât în situaţiile în care este împiedicată
trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat.
Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 3%, sub formă de tulburări respiratorii
(accelerarea respiraţiei), apare apoi cianoza, urmată de tulburări circulatorii.Abstracţie făcând
de unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice, provine din
oraşe, deci primele victime sunt orăşenii. În zonele puternic industrializate, procentul de
îmbolnăviri ale căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar,este de câteva ori mai
mare.Copiii sunt mult mai afectaţi de bolile respiratorii decât adulţii deoarece ei, în ciuda
greutăţii, inhalează mai mult aer decât adulţii, au căile respiratorii mai înguste care se pot irita
mai uşor. Copiii îşi petrec mai mult timp afară decât adulţii, deci sunt mai expuşi la inhalarea
unor doze mai mari de aer poluat; totodată ei respiră mult pe gură,impurităţile ajung direct în
plămâni,apoi în sânge, provocând boli grave.Gazele emise de trafic şiindustrie provoacă
dureri de cap,infecţii respiratorii, ameţeli, lipsa poftei de mâncare, etc.Factorii poluanţi pot fi :
- iritanţi, provoacă efecte negative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi asupra aparatului
respirator.În această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi vapori ca
dioxidul de sulf, dioxidul deazot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc.
Poluarea iritantă constituie ceamai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând în primul
rând din procesele de ardere a combustibilului, dar şi din celelalte surse de poluare;-
fibrozanţi, produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator. Printre cei mai
răspândiţi sunt dioxidul de siliciu, azbestul şi oxizii de fier.

IV. EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

Dreptul la sănătate este unul din drepturile fundamentale ale omului. Conform
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea individului este definită drept "o stare de bine
fizică, mentală şi socială şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii.
Igiena corpului
Igiena corpului este în concordanță cu activitatea corectă a organismului și duce la
îmbunătățirea schimbului de substanțe, circulației sangvine, digestiei, respirației, dezvoltării
capacitații fizice și intelectuale a omului.
Igiena corpului necesită, mai întâi de toate, păstrarea curățeniei pielii. Rolul pielii
pentru organism e foarte mare. Alături de plămâni, pielea participă la respirație: prin glandele
sudoripare , în fiecare zi se excretă din organism în jur de 700 ml de apă ( transpirația ) , cu
ajutorului căreia se elimină din organism substanțele toxice, ce apar în urma activității vitale a
corpului . În același timp pielea apara organismul de agenții externi.

24
 Păstrarea pielii curată îi asigură o funcționare normală. Praful, așezându-se pe piele și
amestecându-se cu transpirația , astupă canalele de excreție ale glandelor sudoripare, astfel
îngreunând regimul normal de funcționare al pielii. În fine, pe piele se pot acumula
microorganisme patogene, care sunt periculoase pentru viață și sănătate . Aflarea sistematică a
pielii sub acțiunea murdăriei poate duce la dezvoltarea diferitor boli. De aceea e foarte
important ca în mod regulat să ne spălăm corpul cu săpun și apa caldă. Săpunul elimină
secrețiile glandelor sudoripare și deschide accesul apei spre piele iar apa caldă facilitează
dilatarea porilor și curățirea lor.
După fiecare antrenament sau competiție , după efectuarea gimnasticii de dimineață și
după orice efort fizic e necesar un duș cald .
Îngrijirea părului necesită o acuratețe deosebită, pentru ca și în păr se acumulează
praful și murdăria. Copiilor li se recomandă să fie tunși scurt.
Mâinile trebuie spălate cu săpun mai multe ori pe zi. Mâinile vin în contact cu foarte
muolte obiecte care pot transmite microbi , cum ar fi telefoanele mobile , tastatura , banii ,
clanțele de la uși și de aceea ele se murdăresc. De fiecare dată când am folosit toaleta mâinile
trebuie spălate .
Unghiile de la mâini trebuie tăiate și permanent păstrate curate. În murdăria ce se
adună sub unghii de cele multe ori se rețin microbii.
Astfel de îngrijiri necesită nu doar mâinile, ci și picioarele. Rănile posibile ce apar la
folosirea incorectă a încălțămintei trebuie dezinfectate și bandajate cu tifon curat.
Curățirea zilnică a dinților cu pastă de dinți îi apăra de deteriorarea timpurie, întărește
gingiile și elimină mirosul neplăcut din gură. Curățirea dinților se face doar cu peria
personală, și perierea lor se face cu peria de sus în jos, ci nu dintr-o parte în alta. Dinții trebuie
curățiți atât seara cât și dimineață. Să nu uităm că dinți buni și sănătoși înseamnă o digestie
normală.
Igiena îmbrăcămintei
Îmbrăcămintea și lenjeria apără corpul nostru de factori externi (frig, căldura, ploaie)
și de factori mecanici.
Activitatea normală a organismului e posibilă doar la temperatura permament normală
de 36,6 º. Dacă temperatura mediului înconjurător este foarte scăzută, sau, invers, foarte
ridicată, atunci organismul nu-și poate păstra temperatura normală. Încălcarea regimului de
temperatura poate duce la îmbolnăviri sau poate duce la supraîncălzirea periculoasă a
organismului. De aceea omul își amenajează locuința, poartă haine, adică își creează condiții,
prin care să elimine oscilațiile bruște ale temperaturii.
Pe noi ne încălzește nu atât haina, cât stratul de aer ce se menține intre corp și haina și
între diferite straturi ale hainelor, precum și în porii țesăturii. De aceea e foarte important, ca
porii hainei să nu fie astupați nici cu umezeala, nici cu murdărie, nici cu praf. Pentru această
haină trebuie regulat spălată și curățita.
Direct pe piele se îmbracă lenjeria. Ea absoarbe transpirația eliminată din glandele
sudoripare . Pe lenjerie se depun diferiți microbi, murdăria servindu - le ca mediu de înmulțire
și aceștia încep să elimine mirosuri neplăcute. De aceea e necesar ca lenjeria de corp să fie
schimbată cât mai des.
Lenjeria murdară nu trebuie păstrată până la spălare în încăperea de locuit , ea trebuie
păstrată într-un coș special , de obicei în baie. Lenjeria curata trebuie păstrată aparte de alte
haine.

25
Hainele și lenjeria trebuie să fie de o anumită măsură și să corespundă cu anotimpul . Pe
hainele exterioare, ca paltonul sau pardesiul, se așează praful de afară, de aceea ele trebuiesc
păstrate pe hol în cuier. Hainele trebuie curățite periodic cu o perie.
Igiena încălțămintei
Încălțămintea apără picioarele nu doar de oscilațiile de temperatură, ci și de loviturile
mecanice externe, etc. Încălțămintea trebuie să asigure o libertate totală în mișcare. De aceea
trebuie ca ea să corespundă cu forma piciorului. Sub influența purtării permanente a
încălțămintei incorect concepute (înguste, strâmte) , suferă de la început părțile moi ale
piciorului, apoi scheletul tălpii. Degetele deseori se apasă unele pe altele, iau o formă
incorectă și sunt generate și alte modificări ale tălpii.
În afară de aceasta, încălțămintea strâmtă duce la răcirea picoarelor pe timp de iarnă, și
nu rareori poate duce chiar și la fenomenul de înghețare. Starea încălțămintei e deosebit de
importantă în timpul unor deplasări lungi.
Pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirilor e necesar să verificăm dacă picioarele sunt
uscate. Dacă picioarele s-au umezit, atunci trebuie , după posibilitate, neapărat să se schimbe
șosetele.
Cea mai mare parte din murdăria de afară se aduce în locuința prin încălțăminte. De
aceea, intrând în casă, trebuie să curățăm foarte bine încălțămintea de noroiul și praful strânse
pe aceastea.
Încălțămintea sportivă trebuie să corespundă cerințelor de competiție, precum și
deosebirilor tehnice a tipului de sport : să fie ușoară, comodă și să apere talpa de lovitori
traumatice.
Persoanele care participă la cros , alergări, adică la acele tipuri de competiții ce se
organizează în afara stadionului, trebuie să pună sub talpa piciorului un burete de cauciuc și să
se folosească numai de încălțăminte purtată.
Celor ce practică tipurile de sport de iarnă, li se recomandă să poarte încălțăminte cu o
jumătate de măsură mai mare pentru ca , în cazul în care se înregistrează temperaturi foarte
scăzute , să îmbrace a doua pereche de șosete de lână , iar în încălțămintea cu talpa de cauciuc
să pună un branț cald.
Încălțămintea umedă trebuie curățată și uscată într-o încăpere caldă și bine ventilată.
Uscarea încălțămintei pe calorifer sau aproape de surse de căldură nu se recomandă, pentru că
se deteriorează și se deformează. După uscarea încălțămintei, e de dorit să o protejăm cu
cremă de pantofi.
O importanță deosebită are curățenia în partea interoara a încălțămintei și a șosetelor,
ce trebuie să fie schimbate două ori pe zi.
Igiena somnului
Activitatea scoarței creierului se compune din două procese active – excitarea și
inhibiția. În timpul lucrului activ, predomină excitările , în timpul somnului predomină
procesele de inhibiție.
După Pavlov, excitarea și inhibiția reprezintă de la sine două părți diferite sau două
promovări a unuia și aceluiași proces , dar în același timp între ele se duce o „luptă” continuă.
Balanța dintre aceste două procese și oscilațiile sale, alcătuiesc toate comportamentul omului,
sănătos sau bolnav.
Cu cât activitatea este mai încărcată , spre exemplu în perioada examenelor, cu atât
apare oboseala mai accentuată, adică încărcarea celulor creierului, și prin aceasta se crează

26
condiții pentru apariția procesului de frânare. Inhibare preîntâmpină celulele creierului să se
supraîncarcarce și distrugerea organică. Ea poate să ocupe sau o parte din celule creierului său
întreg creierul. Când procesul de inhibare se răspândește pe întreaga scoarță a creierului,
atunci ne cuprinde un somn adânc, adică repaosul complet al celulelor creierului. În timpul
somnului, se petrece asimilarea produselor alimentare, celulele își restabilesc compoziția lor
normală și capacitatea de a lucra pentru activitatea utilă a creierului.
Somnul omului matur trebuie să dureze minim 7-8 ore pe zi. Cel mai util somn e acela
care începe în prima jumătate a nopții , înainte de ora 24 și se termină dimineața devreme.
O semnificație foarte importantă pentru păstrarea sănătății și a capacității de lucru o
are elaborarea reflexului ritmului corect de somn, adică de a ne culca și de a ne scula în
fiecare zi la aceeași oră. În aceste condiții omul adoarme , doarme liniștit și se trezește tot
timpul ușor, sănătos și capabil să lucreze în condiții optime.

V . Elementele ale mediului natural

Formă de relief reprezintă totalitatea asperităților scoarței terestre, fiind rezultatul

interacțiunii agenților geografici interni și externi. Cele mai cunoscute forme de relief sunt
muntele, dealul, câmpia (numită și șes), valea, depresiunea și podișul; caracteristicile lor sunt
determinate de înălțimile la care acestea se află, de tipul geologic din care sunt alcătuite și de
floră și faună. Cele mai înalte forme de relief sunt munții (cel mai înalt fiind 8848, vârful
Everest din masivul Himalayan) și cele mai joase (de sub nivelul mării) sunt fosele sau
gropile abisale (cea mai joasă fiind la 11 022, Groapa Marianelor, Oceanul Pacific). Formele
de relief pot fi continentale sau submarine.
Munții - reprezintă forme de relief cu altitudini absolute de peste 800 m, cu versanți și
pantă accentuată. După aspect munții pot apărea formând munți răzleți (vulcanul
Kilimanjaro), sub formă de lanțuri muntoase (Caucazul Mare), sub formă de sisteme montane
(Alpino-Carpato-Himalaian). După vârstă sunt munți vechi (Scandinavi, Ural) și munți tineri
(Alpi, Caucaz). După modul de formare sunt munți tectonici, vulcanici și micști.
Podișurile - reprezintă forme de relief cu altitudine absolute de peste 200 m și cu
aspect de platou, formată de interfluvii largi, despărțite de văi adânci. Există podișuri ce se
suprapun regiunilor de platformă și constitue podișuri joase (podișul Rusiei Centrale), iar
altele se află în regiunile de orogen și au o înălțime de mii de metri (podișul Iran, Tibet).
Dealurile - formă de relief cuprinse între 300 și 1000 m, cu aspect de culmi alungite
sau cupole rotunjite.
Câmpiile - formă de relief majoră, netedă sau ușor ondulată cu altitudini cuprinse între
0 și 300 m.

VI. OMUL ȘI MEDIU

Aşa cum nu pot fi separate moleculele de hidrogen şi de oxigen din formula chimică a
apei, tot astfel atunci când vorbim despre mediu, nu putem face abstracţie de ceilalţi doi
factori ai ecuaţiei care fundamentează dezvoltarea persoanei: ereditatea şi educaţia.
Prin dezvoltarea activității umane sunt afectate toate componentele mediului în
proporții diferite. Dintre aceste elemente, cele mai importante sunt aerul, apa și solul.

27
FACTORI DE MEDIU

Prin dezvoltarea activității umane sunt afectate toate componentele mediului în proporții
diferite. Dintre aceste elemente, cele mai importante sunt aerul, apa și solul. Până nu demult,
resursele naturale ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. Perfecționarea și
modernizarea proceselor tehnologice, utilizarea celor mai noi cuceriri științifice au redus mult
consumurile specifice de materii prime, dar nu și pe cele energetice. Ca urmare a
industrializării și cresterii producției de bunuri, au sporit mult materialele ce afectează mediul
ambiant.
Trei dintre cele mai importante componente fizice naturale sunt :
APA ,AERUL ȘI SOLUL

Încă din cele mai vechi timpuri aşezările umane au fost de-a lungul râurilor sau pe
malul mărilor. Peste 2/3 din suprafaţa terestră este ocupată de mări şi oceane, care formează
Oceanul Planetar. Terra este supranumită şi „planeta albastră” datorită acestui fapt.
Omul dispune numai de apele de la suprafaţa solului – adică de aproximativ 30.000
km3, ceea ce înseamnă circa 0,002% din totalul consumul de apă ce revine pe om/zi variază
între 3 litri, în zonele aride ale Africii şi de 1,045 litri la New York.
Apa este cea mai răspândită substanţă compusă şi reprezintă trei sferturi din suprafaţa
globului terestru. În natură apa urmează un circuit. Se poate vorbi despre apă de ploaie, apa
râurilor şi izvoarelor, apa de mare, etc.
Apa pură se obţine din apa naturală prin distilare repetată în condiţii în care să nu
poată dizolva gaze din aer sau substanţe solide din recipientele în care este conservată.
Apa folosită de om trebuie să întrunească anumite proprietăţi fizice și chimice. Proprietăţile
organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele caracteristici care impresionează organele
noastre de simț,adică gustul şi mirosul apei.
Gustul apei este dat de conţinutul în substanţe chimice şi în primul rând de sărurile minerale
şi de gazele dizolvate (oxigenul și bioxidul de carbon).
Mirosul apei este legat de asemenea de prezenţa în exces a unor elemente naturale sau
provenite prin purificarea apei, ca şi din unele transformări la care sunt supuse în apă anumite
substanţe chimice mai ales poluante. Atât gustul cât şi mirosul apei, deşi au că principala
caracteristică un mare grad de subiectivitate, totuşi au din punct de vedere sanitar, o valoare
deosebită. În primul rând influienţa lor asupra utilizării apei este hotărâtoare, poate duce la
excluderea folosirii apei respective. Gustul şi mirosul apei pot servi şi ca indicatori de poluare a
apei. Apă potabilă nu trebuie să aibă miros caracteristic şi trebuie să aibă un gust plăcut. În caz
contrar apa poate prezenta subtanţe poluante care sunt dăunătoare sănătăţii. Apa rezultată din
activităţile agriculturale amestecată cu îngrăşăminte chimice ajunge în lacuri şi râuri. Acestea
combinate cu fosfați şi nitraţi favorizează creşterea excesivă a algelor, împiedicând trecerea
oxigenului, rezultând moarte peştilor şi a celelaltor vieţuitoare.
Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele
dăunătoare ale Soarelui.
Dintre componenţii aerului, cel mai important este oxigenul. Acesta este indispensabil
respiraţiei vegetale şi animale, oxidarea reprezentând principalul proces din care rezultă
energie în procesele vitale. Bioxidul de carbon din aer intervine în asimilarea „hranei” la
plante, iar azotul atmosferic reprezintă una din verigile circuitului azotului în natură.
Compoziţia chimică normală a aerului este formată din: azot, oxigen, argon , bioxid de
carbon. Aceste gaze reprezintă în total 99,99% din compoziţia aerului. Restul de 0,01% este
alcătuit din alte gaze, la toate acestea se adaugă proporţii variabile de vapor de apă.

28
 Din punct de vedere al sănătăţii prezintă o deosebită importanţă oscilaţiile în
concentraţie ale bioxid de carbon şi ale oxigenului din aer, aceste substanţe având un rol
deosebit în metabolism, în principal în schimbul de gaze la nivelul plămânilor. Oxigenul
poate influenţa sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi prin scăderea presiunii
atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii parţiale la nivelul plămânilor,
alterarea schimbului de gaze şi a procesului de oxigenare a sângelui.

Contaminarea de către om a atmosferei, poate avea multe forme şi a început de când

oamenii au folosit pentru prima oară focul în agricultură, încălzire şi gătit. În timpul
Revoluţiei Industriale din secolele al 18-lea şi al 19-lea, poluarea aerului a devenit o
problemă. Poluarea urbană a aerului este cunoscută ca fum. Când fumul se amestecă cu aerul,
după un timp, rezultă o “ploaie acidă”. Una cu procesele naturale care au loc în sol şi poate
distruge dintre cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală.
Din cauza acumulării de dioxid de carbon şi alte gaze, cunoscute ca gaze de seră, căldura
planetei nu mai este eliberată prin atmosferă, însă trecând radiaţiile venite de la soare. Din
cauza efectului de seră, este de aşteptat ca temperatura medie globală să crească cu 1 o până la
3,5o C până în anul 2100.

Pământul este format din roci, solul luând naştere din ele. Solul este un amestec de
minerale, plante şi resturi animale, printr- un proces care poate dura chiar mii de ani. Este
necesar plantelor şi esenţial tuturor activităţilor agriculturale. Poluarea solului este cauzată de
un amestec de compuşi chimici toxici, săruri, patogeni sau materiale radioactive ce afectează
viaţa animalelor şi plantelor.Tratarea solului cu îngrăşăminte chimice, pesticide sau fungicide
intervine organisme folositoare ca unele bacterii sau unele microorganisme. Irigaţiile
necorespunzătoare se practică mai ales în zonele cu precipitaţii reduse. Astfel, se pot acumula
mari depozite de sare, ce poate duce la alunecări de teren.

PROTEJAREA MEDIULUI
România are ultimele păduri virgine din Europa, un tezaur viu de neprețuit și care,
odată distrus, nu va putea fi înlocuit. Pădurile protejează flora și faună, solul, apa, aerul și
climă, totodată ferindu-ne de efectele devastatoare ale precipitațiilor abundente și ale secetei
pronunțate. Încrengătura de infracționalitate din jurul lemnului românesc, demonstrează că e
nevoie de măsuri drastice de stopare a tăierilor ilegale. Pentru urmărirea fiecărui metru cub de
masă lemnoasă exploatată este necesară continuarea aplicării și perfecționarea unui sistem
informațional integrat (SUMAL, “Radarul Pădurilor”), dar și debirocratizarea și depolitizarea
managementului forestier la toate nivelurile.
Ca primă măsură legislativă, dorim înființarea urgentă și bugetarea Registrului
Cadastral Forestier în sistem electronic și open dată, prin care să se înregistreze în sistem GIS
atât toate suprafețele de pădure și situația juridică aferentă, cât și funcțiile respectivei
suprafețe de pădure conform amenajamentelor silvice. Susținem de asemenea prelucrarea
superioară a lemnului şi creşterea calificării forței de munca prin programe guvernamentale
care să încurajeze prelucrarea locală a lemnului. Alocarea resursei de lemn spre industriile cu
grad crescut de prelucrare, precum industria mobilei sau cea manufacturieră, este prioritară
pentru reconstrucția economic
PROTECȚIA CLIMATICĂ
Schimbările climatice îngrijorătoare se datorează în primul rând efectelor de seră,
consecinţe ale emisiilor de CO2. Reducerea acestora sunt ţeluri asumate de întreaga Uniunea
Europeană, inclusiv de România prin măsuri concrete. Propunem o legislaţie naţională

29
dedicată protecţiei climei, un program etapizat de reducere a emisiilor de emisii CO2 până în
2050 şi un fond de investiţii pentru tehnologii inteligente şi cercetare în domeniul protecţiei
climatice.
Pentru reducerea emisiilor CO2, propunem: protecţia integrală a pădurilor virgine, a
celor din ariile protejate și a celor din jurul aglomerărilor urbane; și împădurirea terenurilor
agricole degradate, respectiv 2.200.000 ha, a terenurilor forestiere rămase fără vegetație în
urma tăierilor ilegale (aproximativ 500.000 ha), precum și constituirea unui minim necesar de
perdele forestiere necesare agriculturii și menținerii biodiversității (circa 300.000 ha). Pădurea
este cel mai eficient protector al climei, deoarece are capacitatea de a produce oxigen şi de a
sechestra carbon. De asemenea vegetația forestieră joacă un rol central în circuitul apei, ajută
agricultura pe timpul secetelor și prevenine inundațiile, combate eroziunea solului, alunecările
de teren. Pe lângă protejarea pădurilor existente , împădurirea terenurilor agricole şi
neagricole este o măsură menită, în principal, să contribuie la reducerea concentraţiei de gaze
cu efect de seră din atmosferă.
Solul, apa şi aerul curate sunt condiţii pentru o viaţă sănătoasă.
O altă problemă cu care se confruntă multe orașe, inclusiv capitala, este legată de
calitatea aerului, pentru care ţara noastră este în procedură de pre-infringement. Legislaţie
privind calitatea aerului există, dar trebuie și respectată, în special prin elaborarea de către
primării a Planului Integrat de Calitatea a Aerului. O problemă nereglementată până în
prezent în România, spre deosebire de numeroase alte ţări ale Uniunii Europene, este
disconfortul olfactiv, generat de unele activităţi industriale sau ferme zootehnice situate în
vecinătate și care afectează calitatea vieţii și chiar sănătatea populaţiei din aceste zone. În
absenţa unei legislaţii specifice, Garda de Mediu nu poate lua măsuri de a obliga operatorii să
implementeze tehnologii de reducere a disconfortului olfactiv. Această legislație trebuie
introdusă.
Menţinerea diversităţii speciilor şi protecţia animalelor
În fiecare zi se decimează specii de animale şi plante. În România se numără ca. 90 de
specii de animale şi plante pe cale de dispariţie, datorită diminuării habitatului sau înrăutăţirii
condiţiilor de viaţă. Noi dorim să protejăm biodiversitatea, bogăţia speciilor şi frumuseţea
peisajelor naturale şi să le transmitem cât mai intacte generaţiilor următoare. Biodiversitatea
are valoare în sine, dar i se adaugă valorile ecologică, genetică, socială, economică, ştiinţifică,
educaţională, culturală, recreaţională şi estetică. Ne propunem un mai bun management al
rezervaţiilor naturale existente, includerea acestora într-o reţea de arii protejate şi desemnarea
de noi astfel de situri.
Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice trebuie, de asemenea, evidenţiate în
mod obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în planurile
naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în planurile cadastrale şi
în cărţile funciare.
Prin măsuri fiscale trebuie încurajată refolosirea terenurilor existente prin reconversia
şi repermeabilizarea lor, în loc de ocuparea de teren virgin pentru dezvoltare imobiliară.
Legea vânătorii trebuie să se adapteze la cerinţele de protecţie ale naturii şi a
animalelor, printre altele interzicând vânătoarea de trofee şi înființarea Serviciului de Urgență
pentru Animale Sălbatice (SUAS) în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, pentru a
preîntâmpina braconajul.
Trebuie stopată poluarea Marii Negre şi să limitarea pescuitului intensiv.
Gestionarea animalelor fără stăpân

30
 România se confruntă în continuare cu problema suprapopulaţiei canine şi feline fără
stăpân. Din păcate măsurile radicale de prindere şi ucidere a câinilor comunitari nu au cum să
aibă rezultate pe termen lung, deoarece numărul câinilor abandonaţi rămâne constant şi
eforturile asociaţiilor de protecţie a animalelor de a-i strânge şi a-i da în adopţie se epuizează
treptat, rămânând doar alternativa prinderii şi eutanasierii pe bani publici. Abuzurile asupra
animalelor, în special asupra câinilor comunitari care s-au înmulţit şi agravat în ultimul timp
sunt cunoscute publicului larg din lumea întreagă. Este necesară o soluţie umană, probată cu
succes şi recomandată atât de Uniunea Europeană cât şi de Organizaţiile de specialitate:
programe de sterilizare masivă atât a câinilor şi pisicilor fără stăpân, cât şi a celor cu stăpân,
deoarece este un fapt constatat că populaţia canină şi felina comunitară provine din gospodarii
de la animale cu stăpân. Aplicarea legislaţiei existente concomitent cu programe de
microcipare, sterilizare, vaccinare antirabică gratuită a câinilor cu stăpân la scară largă ar
reduce această problemă cu 50% în ca. 5 ani şi în totalitate în 10 ani, aşa cum a fost
demonstrat la Oradea.
Se impune deasemenea, eradicarea corupției și transparentizarea activității
adăposturilor primăriilor, prin introducerea obligativității microcipării tuturor câinilor
comunitari în momentul capturării și introducerea lor în Registrul de Evidență a Câinilor cu
Stăpân, introducerea obligativității pentru serviciile de ecarisaj de a permite supravegherea
activității de capturare, dare în adopție, eutanasiere atunci când organizațiile de profil cu statut
juridic solicită acest lucru şi mărirea sancțiunilor privind cruzimi față de animale pentru
personalul adăposturilor de câini angajat al primăriilor, serviciilor de ecarisaj și al firmelor
subcontractate de acestea.
Deşeurile şi reciclarea lor.
Reciclarea este procesul de descompunere și reutilizare a materialelor care altfel ar fi
aruncate la gunoi și pierdute definitiv.  
Beneficiile reciclării pentru mediu
· prin reciclare se poate stopa creșterea depozitelor de deșeuri care nu numai că
poluează masiv mediu dar creează și o imagine dezolantă a orașelor, distrugând
sănătatea celor care locuiesc în preajma celebrelor “gropi de gunoi”.
· reciclând, poluanții eliberați în apă și aer se diminuează considerabil, contribuind la
stoparea factorilor care deteriorează sănătatea populației  
· prin reciclare se reduc emisiile de gaze cu efect de seră din admosfera
· prin reciclare economisim pe termen lung cheltuielile comunității cu energia: ca să
înțelegeți mai bine,  gândiți-vă că un singur bec poate fi alimentat timp de patru ore cu
energia economisită de la o singură sticla reciclată!
· prin reciclare se conserva resursele naturale ale Pământului

Beneficiile reciclării pentru economie 

· studiile demonstrează că reciclarea privită ca un obicei normal poate genera locuri de
munca atât în cadrul firmelor care se ocupă cu colectarea deșeurilor, a celor care se
ocupă cu reciclarea lor sau, de ce nu, în cadrul celor care se ocupă cu consultanță de
mediu.
· reciclarea facilitează creșterea veniturilor unei categorii de membri ai comunității, prin
valorificarea materialelor colectate la diverse unități de colectare

31
 · pentru fiecare loc de munca creat în industria de gestionare a deșeurilor, reciclarea
creează alte patru.  
În zilele noastre există o varietate largă de materiale pe care le putem recicla, de la
reciclarea deșeurilor de ambalaje, la cele de sticlă, carton sau metal, însă astăzi aducem în
atenția dumneavoastră cele mai des întâlnite situații. 
Reciclarea metalelor
Metalele sunt un material atât de versatil încât se reciclează foarte ușor; prin reciclarea
metalelor se reduce cu 70% consumul de energie fata de producerea unui element complet
nou.
· folia de aluminiu poate fi reciclată foarte ușor prin topire sau pur și simplu prin
îmbogățirea foliei reciclate cu aluminiu metalic
· cutiile de aluminiu - într-o societate în care consumul de diverse băuturi
carbogazoase conservate în cutii de aluminiu a crescut, reciclarea este o modalitatea
prin care s-ar putea economisi cantități mari de energie.
· oțelul și tabla rezultată de la conserve
Reciclarea hârtiei și cartonului
· cartonul ondulat - reprezintă cea mai mare parte a cartonului pe care îl regăsim în
viața de zi cu zi a oamenilor. Peste 70% din cutiile de carton au fost transformate în
rumeguș, așchii de lemn sau alte produse din hârtie. Alte produse de carton reciclate
sunt folosite pentru a face cutii de cereale, hârtie, etc.
· reviste și ziare – deși trăim în era tehnologiei mai există oameni care nu ar renunța
pentru nimic în lume la plăcerea de a răsfoi un ziar sau o revistă. Vă imaginați că
acestea generează cantități mari de deșeuri. Studiile arată ca o tonă de hârtie reciclată
poate economisi suficientă energie pentru alimentarea unei gospodarii timp de cinci
luni!
Reciclarea sticlei
Sticlele și borcanele nu sunt la fel de versatile precum hârtia sau produsele metalice atunci
când vine vorba de reciclare dar pot fi și ele excelent valorificate și reciclate. Diferitele tipuri
de reciclare a sticlei se referă de obicei la culoarea sticlei sau a borcanului.
· sticla clară - cea care constituie cea mai mare parte a pieței de sticlă, puțin peste 60%
· sticlă colorată  - unul dintre motivele pentru care sticla poate fi greu de reciclat este
din cauza faptului că culorile nu pot fi îndepărtate. De exemplu, sticla de culoarea
chihlimbarului reprezintă un procent de 31% din piața deoarece poate fi refolosita
numai în alte produse din sticla de culoarea chihlimbarului atunci când este reciclată.
În general, articolele sensibile la lumina soarelui sunt stocate în sticle și borcane din
sticla de culoare.

Bibliografie
1. Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu: Științele naturii. Cls. III.-a, Aramis, 2005

2. Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu: Științele naturii. Cls. IV.-a, Aramis, 2005

3. Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu: Cunoașeterea mediului. Cls. II.-a, Aramis, 2005

4. Viorela Anastasiu, Dumitra Radu: Cunoașeterea mediului. Cls. II.-a, EDP 2004

32
5. Dr. Meșter Miklósné: A mi világunk. Környezetismereti tankönyv, 3. oszt., Apáczai Kiadó,
Budapest, 2014

6. Dr. Meșter Miklósné: A mi világunk. Környezetismereti, 3. oszt. munkafüzet, Apáczai Kiadó,

Budapest, 2014

7. Dr. Meșter Miklósné: A mi világunk. Környezetismereti tankönyv, 4. oszt., Apáczai Kiadó,

Budapest, 2014

8. Dr. Meșter Miklósné: A mi világunk. Környezetismereti, 4. oszt. munkafüzet, Apáczai Kiadó,

Budapest, 2014

9. Cleopatra Mihăilescu – Tudora Pitila: Geografie. Manual pt. cls. IV-a, Editura Aramis, București, 2006

10. Grigore M. (1979) – “Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief”, Ed. Ac.
Române, Bucureşti

11. Fărșang Andrea (2011) – Földrajztanítás korszerűen, Geolitera, Szeged 2011

12. Ielenicz M. (1999) – “Dealurile şi podişurile României”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Buc

13. Ielenicz M. (2000) – “Geografie generală – geografie fizică”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Buc

14. Ielenicz M. (2004) – “Geomorfologie”, Editura Universitară, Bucureşti

15. Ilinca N. (2005) – “Geografie umană”. Populaţia şi aşezările omeneşti, Editura CD Press

16. Lupaşcu Angela (2001) – “Biogeografie”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

17. Ilinca N. (2002) - Didactica geografiei, Editura Corint, Bucureşti.

18. Drumea P., Drumea S. (2002) - Metode active utilizate în predarea- învățarea geografiei.
Chişinău

Stan Liliana, Steva Eugenia, Dragu V., Vlasov D.V. (2003) - Elemente de didactica geografiei,
Editura Polirom, Bucureşti.
19. Kanczler Gy.: Természetismeret az óvodapedagógus szak hallgatóinak, ELTE, Budapest 2005

Joy Palmer – Philip Neal: A környezeti nevelés kézikönyve, Körlánc Környezeti Nevelési Program
1998

ANEXE

33
34
35
36
37
38