Universitatea „Spiru Haret”

Facultatea de Psihologie și Științele Educației, București

Psihologia Personalității
Evaluare II pe parcurs

-Referat-

„Modele teoretice și metode în investigarea personalității”

1. Un model sintetic-integrativ al personalității

Studenți participanți:
-Constantin Mihaela
-Dogaru(Aramă) Monica Mihaela
-Florea Anamaria-Alexandra

Specializare: PIPP, AN II
 1. UN MODEL SINTETIC-INTEGRATIV AL
PERSONALITATII
A. De-a lungul timpului asupra personalității au fost elaborate o multitudine de
teorii.Toate, aproape fără excepție, încearcă să surprindă esența personalității,
originalitatea si unicitatea sa.

În relațiile interpersonale contează nu atât cum este omul în realitate, ci cum se

manifestă el în contactele cu ceilalți, deci nu atât însușirile sau trăsăturile sale
ascunse, "ținute sub cheie", ci cele care se exteriorizează, care sunt făcute
"publice".

Aceasta ne face să credem că în personalitatea totală a omului există, de fapt, mai

multe "fațete"ale acesteia. Astfel, am putea identifica:

1. personalitatea reală (PR) așa cum este ea în realitate;

2. personalitatea autoevaluată (PA),adică imaginea pe care individul o are despre

sine;

3. personalitatea ideală (PI), adică cea imaginată, cea dorită, cea pe care individul
aspiră să și-o formeze;

4. personalitatea percepută (PP), imaginea individului despre altii

5. personalitatea proiectată (PPro), adică ce crede individul că gândesc alții despre

el;

6. personalitatea manifestată (PM), cea exteriorizată, reflectată in comportament.

Toate aceste „fațete” ale personalității nu dețin o valoare în sine, ci aceasta apare
din interacțiunea lor.

Modelul sintetic-integrativ al personalității implică două tipuri de demersuri: unul

analitic, vizând descrierea și caracterizarea succintă a fiecărei fațete a
personalității; altul sintetic, ținând spre surprinderea tipurilor de personalitate
reieșite din interacțiunea și configurarea specifică a componentelor desprinse.
B. ABORDAREA ANALITICĂ A PERSONALITĂȚII

1. Personalitatea reală (PR) este constituită din ansamblul proceselor, funcțiilor,

tendințelor, însușirilor și stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat și
pe care le poate pune oricând în disponibilitate, fapt care îi asigură identitatea și
durabilitatea în timp.

Toate acestea se organizează în două dimensiuni esențiale ale personalității și

anume:

- dimensiunea intrapersonală, formată din totalitatea însușirilor, atitudinilor,

gândurilor specifice unei persoane date, distincte față de cele ale altor persoane;

- dimensiunea interpersonală formată din același ansamblu de însușiri rezultate

insă prin interiorizare din contactele interpersonale și grupale ale individului, din
confruntarea lui cu alte personalități.

În personalitatea particulară a omului aceste dimensiuni nu sunt izolate, separate, ci

într-o permanentă interacțiune.

Desi între cele două dimensiuni ale personalității reale există stransa
interdependentă, nu este exclus ca una dintre ele să dispună de un fundament mai
solid, devenind predominantă.

Așadar, personalitatea reală a individului este personalitatea sa, nemascată, cea

care caracterizează și il reprezintă cel mai profund, autentic, chiar dacă el și-o
cunoaște sau nu, și-o acceptă sau nu, și-o exteriorizează sau nu.

2. Personalitatea autoevaluată cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor,

credințelor individului despre propria sa imaginea personalitate, incluse, de regulă,
în ceea ce se numește imaginea de sine.

Cu alte cuvinte este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre
sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalti.

Un copil care crede că alții îl apreciază ca fiind simpatic, sociabil, va sfârși prin a
introduce aceste trasături în imaginea de sine; la fel, copii, mai puțin populari, se
prețuiesc ei înșiși mai puțin. De altfel, sub raport evolutiv, imaginea de sine
cunoaște o traiectorie specifică. În copilărie ea este mai pregnant dependentă de
ceea ce individul ar dori să fie și mai puțin de ceea ce este în realitate, pentru că la
varstele mai înaintate ea să se construiască în funcție de ceea ce omul este sau a
fost, de ceea ce el face sau a făcut.

Indiferent insă de "rădăcinile" sale, semnificativ pentru imaginea de sine rămâne

caracterul adecvat sau inadecvat al reflectării pe care îl presupune.

3. Personalitatea ideală (PI) este cea pe care individul dorește sa o obtină.

Ea se referă nu la ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce crede el despre

sine, ci la ceea ce ar dori să fie, cum ar dori să fie, ea reprezintă idealul ce trebuie
atins, modelul pe care individul și-l propune să-l construiasca în decursul vietii
sale.

Modelul de personalitate are valoare de scop și mai ales de ghid orientativ în raport
cu conduita concretă a individului.

El permite achiziționarea și punerea în funcțiune anticipată a unor comportamente.

De exemplu, dacă un copil își propune să semene cu tatăl său sau cu altă persoană
din anturajul său imediat, el va imita și traduce în propriul său comportament
trăsăturile percepute și admirate la "modelul" său, cu mult înainte de a ajunge la
statutul acestuia.

Altfel, discrepanța marcată între real și dorit, între potențialități și aspirații, între
existent și dezirabil, ar putea duce, cu timpul, la instalarea unor dereglări și
perturbări psihocomportamentale.

4. Personalitatea percepută (PP) cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor,

aprecierilor cu privire la alții. Așa cum individul își elaborează o imagine de sine,
tot așa el își formează și o imagine despre alții, care îl ghidează în
comportamentele sale față de aceștia. Dacă persoana crede că alta este sinceră se
va comporta ca atare cu ea, dacă, dimpotrivă, o consideră ca fiind nesinceră, va
manifesta reticențe față de ea. Se pare că mecanismul esențial al formării unei
asemenea imagini este atribuirea.
5. Personalitatea proiectată (PPro) cuprinde ansamblul gândurilor, sentimentelor,
aprecierilor pe care crede un individ că le fac ceilalti asupra sa.

Raportată la planul relațiilor interpersonale, ea implică ghicirea alegerilor sau

respingerilor făcute de o altă persoană sau de întregul grup referitoare la sine,
presupunând un gen de empatie, deci de transpunere în stările psihice ale altcuiva.

O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorințe ale individului
de a apărea în "ochii lumii", iar alteori reflexul imediat al comportamentului
celorlalți fată de persoana respectivă. Un elev poate crede că profesorul său îl
consideră ca fiind inteligent, fie pentru că el dorește nespus de mult acest lucru, fie
pentru că profesorul respectiv i-a atribuit de nenumărate ori această calitate. Si într-
un caz și în altul "imaginea despre sine atribuită lumii" îl conduce pe individul dat
la elaborarea și punerea în funcțiune a unor conduite de așteptare, el având
speranța ca ceilalți să se comporte față de e1 corespunzător imaginii pe care el
crede că o au despre el.

6. Personalitatea manifestată (PM) este reprezentată de ansamblul trasăturilor și

însușirilor ce-și găsesc expresia în modalitățle particulare, proprii, specifice de
exteriorizare și obiectivare comportamentală.

Prin conținutul său, personalitatea manifestată este o construcție ce cuprinde fie

aspecte, laturi, părti din fiecare fațetă a personalității, fie toate fațetele articulate și
integrate între ele. Manifestarea personalității este dictată atât de interioritatea
psihică a individului, cât și de particularitățile și "cerințele" situaționale în care
aceasta acționează.

Există norme de grup, reguli sociale care cer ca anumite comportamente să se

exteriorizeze, în timp ce altele să fie reținute, inhibate; unele comportamente sunt
acceptate, altele nu; ceea ce este acceptat într-un grup sau i se permite unei
persoane cu un anumit statut, poate fi refuzat altui grup sau altei persoane cu un alt
statut.

Oricum ar fi, personalitatea manifestată ramâne fațeta cu caracterul integrator cel

mai pronunțat, cu deschiderea cea mai evidentă spre social, cu crescute posibilități
de investigare și cunoaștere obiectivă.
C. Abordarea sintetic-integrativă a personalității

Fațetele personalității dispun de o natură, structură și funcționalitate proprii,

distincte, care le individualizează pe unele în raport cu altele. Totodată, a reieșit,
implicit, că fațetele personalității nu sunt izolate, separate unele de altele, ci că,
dimpotrivă, se întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează și se convertesc
unele în altele. Datorită relațiilor de cooperare sau conflictuale dintre ele, de
prelungire a unora în altele sau de compensare a lor, ca și celor de asociere sau de
discrepanță și disjuncție valorică, personalitatea umană capătă o „înfățișare” aparte.

Avem în vedere felul concret, particular cum se intrică fațetele personalității unele
în altele, cum se cristalizează și solidifică în personalitatea umană, conducând, în
cele din urmă la închegarea unor tipuri de personalitate.

Valeriu Ceaușu, luând ca punct de reper imaginea de sine, studiază experimental

sau pe baza unor aprecieri teoretice relația dintre aceasta și atributele reale ale
personalității, dintre ea și imaginea despre celălalt sau dintre imaginea de sine și
imaginea de sine atribuită lumii. La rândul său, Nicolae Mitrofan cercetează
relațiile de concordanță și neconcordanță dintre ceea ce el numește aspectul real al
personalității, imaginea de sine și imaginea de sine atribuită.

O preocupare mai mare revine pentru structura și funcțiile personalității globale

reieșite în urma relațiilor și interrelațiilor dintre fațetele acesteia.

În urma procesului de intricare, cristalizare și solidificare a fațetelor personalității,

apar următoarele tipuri de personalitate:

1. Tipul unitar și armonios dezvoltat- caracterizat prin coerența și concordanța

de sens a tuturor fațetelor personalității. Este vorba despre omul a cărui
personalitate autoevaluată este concordantă cu cea reală; de omul care își
elaborează imagini corecte, foarte apropiate de adevăr, de ceilalți; de omul
care își mainifestă în comportament toate aceste fațete ale personalității sale,
așa cum sunt ele, fără a omite, ascunde sau truca ceva.
Toate acestea acordă personalității respective integritate și constanță,
permițându-i să trăiască în armonie cu sine și cu ceilalți.
 2. Tipul instabil- caracterizat prin acțiunea independentă, necorelată și
nesistematică a fațetelor personalității. Acesta este omul despre care în
limbajul curent se spune: „nu știu ce să cred despre el, o dată se comportă
într-un fel, altă dată în cu totul alt fel”. Este vorba despre o instabilitate
generalizată atât între fațetele personalității, cât și în interiorul fiecăreia
dintre ele.

3. Tipul dedublat- caracterizat prin marcante discrepanțe între interior și

exterior, latent și manifest, real și imaginar, esență și aparență. Una poate să
fie imaginea de sine a individului, pe care acesta și-o atibuie în mod efectiv,
cu care se identifică, în care crede, cu care este de acord și cu totul alta
imaginea de sine, pe care, dintr-un motiv sau altul, el o afișează în afară; una
poate fi imaginea intimă despre cineva și alta cea cunoscută acestuia sau
celor din anturajul său. Aceștia sunt oamenii care una gândesc și alta spun,
una gândesc, spun și alta fac, unele le sunt atitudinile și credințele reale și
altele cele mărturisite, exteriorizate.

4. Tipul accentuat- carcaterizat prin excrescența uneia sau alteia dintre fațetele
personalității, care uneori le subordonează pe toate celelalte, alteori, pur și
simplu, le anulează. Există persoane la care contează ce sunt în realitate, nu
ce cred ei sau alții despre aceasta, de aceea toate fațetele personalității vor fi
„absorbite”, „asimilate”, subordonate de personalitatea lor reală, de crezul
lor „de a fi ei înșiși”. La alte persoane, dimpotrivă, imaginea de sine
hipertrofiată, le absoarbe și le subordonează pe toate celelalte. Imaginea
excelentă pe care și-o fac unele persoane despre ele însele, le orbesc, le fac,
pe de o parte, să nu mai țină seama de cum sunt în realitate, iar, pe de altă
parte, fie să-i igore pe alții, fie să considere că aceștia au aceeași părere bună
despre ele pe care o au ele însele.

Asemenea persoane se cred neînțele, ignorate, persecutate, lezate. De aceea, pentru

a-și apăra personalitatea ultragiată și pentru a trăi, cel puțin în armonie cu sine, își
elaborează comportamente insinuante, agresive, mitomane, fac permanent apel la
autoritate.
D. Consecințele modelului propus

1. În plan metodologic

Modelul sintetic-integrativ al personalității, pe care l-am elaborat, presupune

conceperea unitară, integrală a personalității. Avem însă in vedere nu orice fel de
unitate, ci unitatea în diversitate a personalității, concretizată în unitatea și
diversitatea fațetelor acesteia a relațiilor și interdependențelor dintre ele. Aceasta
înseamnă că fațetele personalității nu pot fi concepute independent unele de altele
sau de întreaga configurație psihică a unei persoane, dar nici nu pot fi reduse sau
„topite” într-o masă omogenă, amorfă fără nicio diferențiere interioară. Din
contră, tocmai o asemenea diferențiere și specializare, concomitent intrafațete și
interfațete acordă personalității un „spor” de unicitate.

2. În plan diagnostic

Diagnosticarea personalității toatale, integrale este o operație destul de greu de

realizat. Mulți psihologi, utilizând instrumente diferite, ar putea identifica
„personalități”diferite, chiar și atunci când se raportează la unul și același individ.

Modelul sintetic-integrativ al personalității pe care l-am propus are în planul

diagnosticării acesteia următoarele două categorii de consecințe:

- Fie constuirea unui intrument diagnostic nou, sintetic, care să permită

surprinderea integrală și dintr-o dată a personalității;

- Fie aplicarea mai multor instrumente diagnostice în măsură să furnizeze

informații despre fiecare fațetă a personalității, care să fie mai apoi integrate
de psiholog într-o imagine unitară.

După cunoștința noastră nu există elaborat încă un instrument sintetic de

diagnosticare a personalității totale, cele mai multe dintre acestea au reușit să
surprindă, uneori cu o precizie mai mare, alteori cu una mai mică, doar o fațetă a
personalității. Astfel, probele de laborator și testele proiective diagnostichează
personalitatea reală; inventarele sau chestionarele de personalitate surprind
imaginea de sine; testul sociometric care cuprinde și întrebări de motivație a
alegerilor și respingerilor furnizează informații cu privire la imaginea despre alții;
testele de percepție socială adaptate ne indică imaginea de sine atribuită lumii.

Chestionarul de evaluare interpersonală, elaborat și utilizat de Bales, conduce la

obținerea atât a imaginii de sine, cât și a imaginii despre alții. Deși elaborarea unui
instrument diagnostic sintetic ar fi extrem de utilă, se pare că, cel puțin
deocamdată, cea de-a doua cale de diagnosticare a personalității este mai
fructuoasă.

3. În plan interpersonal

Considerăm că modelul propus deschide mari perspective în abordarea relațiilor

interpersonale dintre oameni, atât prin raportarea reciprocă a fațetelor personalității
partenerilor intrați în interacțiune, cât și prin raportarea reciprocă a tipurilor de
personalitate descrise.

4. În plan psihopatologic

Pe baza modelului propus credem că s-ar putea explica mai bine și unele tulburări
de personalitate, destructurări sau involuții ale acesteia.

5. În plan educativ-formativ

Tipul de personalitate care ne interesează din punct de vedere educativ este tipul
unitar și armonios dezvoltat, așa încât toate acțiunile intsructiv-educative trebuie
subordonate obținerii acestuia.

Bibliografie:

 Zlate, M. „Eul și personalitatea”, Editura Trei, București, 2004.