Psihologia Personalității Curs

PSIHOLOGIA
PERSONALITĂȚII
 Lect.univ.dr. Stomff Mihaela
PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII
 Începuturile studiului personalităţii pot fi regăsite în lucrările lui Platon,

Aristotel sau Descartes, însă apariţia domeniului ştiinţific al psihologiei
personalităţii este legată de apariţia lucrării lui Gordon Allport „Personality: A
psychological Interperetation”, în anul 1937.
 Ramură a psihologiei, are ca obiect de studiu personalitatea - cadru de
referință pentru delimitarea și explicarea tuturor celorlalte noțiuni din domeniu.
 Personalitatea implică OMUL cu existenţa sa, cu valorile acumulate şi
realizate în prezent sau proiectate în viitor.
PERSONALITATEA –ACCEPȚIUNI
Psihologică : mod de organizare stabilă a trăsăturilor

esenţiale psihofizice, psihice şi psihosociale; totalitatea
trăsăturilor morale şi/sau intelectuale proprii unei
persoane, prin care aceasta se individualizează.
Socială: persoană maximal realizată social

şi valoric, care devine punct de referinţă
pentru alţii; persoana cu aptitudini şi
calităţi morale deosebite; persoană
marcantă.
PERSONALITATEA
 Personalitatea se formează încă de la naştere şi

continuă să se dezvolte pe tot parcursul vieţii, având la
bază ereditatea şi fiind puternic influenţată de relaţiile
interpersonale şi sociale.
Personalitatea este elementul stabil al conduitei

unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o
diferenţiază de alte persoane. Aceasta îmbină
atât trăsături generale, cât şi trăsături
particular; este felul propriu de a fi al cuiva.
.
Personalitatea
 Personalitatea – un agregat de atitudini şi aptitudini

care are în centrul său Eul ca un factor de integrare şi
coordonare
EU – centrul edificiului personalităţii;

imaginea de sine – ca viziune asupra
propriei fiinţe şi a raporturilor cu ceilalţi
cărora li se presupune acelaşi EU omenesc.
CONCEPTE
1. INDIVID
- Vizează totalitatea însușirilor 4. PERSONAJ
biologice (ereditare și dobândite) 3. PERSOANA • exteriorizarea persoanei prin
care asigură adaptarea la mediu - Corespondentul în plan social al
comportament; persoana în rolul social, în
- exemplarul singular al unei specii, individului din plan biologic act.
purtătorul însuşirilor caracteristice - Omul luat în contextul relațiilor • ascunde sau trădează personalitatea.
ale acestei specii. sociale ( ca membru al societății) • personajul ca stereotip social; ca ideal al
- O fațetă, o imagine fragmentată a
Eului;ca mască; ca refugiu;
personalității
2. INDIVIDUALITATE
- Este individul cu organizarea sa
5 . PERSOANALITATEA
specifică irepetabilă și - Desemnează ansamblul însușirilor psihice ale persoanei
ireductibilă, care îi dă unicitatea. care, în timp, suportă un proces de structurare în urma
căruia se diferențiază și se valorizează devenind unice.
- Este persoana + o notă de valoare.
PERSONALITATEA
apartenența la specia umană;

Cuprinde: calitatea de ființă socială și membru al societății;
calitatea de ființă conștientă dotată cu gândire și voință;

dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
participarea la cultură, potenţialul creativităţii .

Coordonatele esențiale de realizare a personalității
 Personalitatea se reflectă în statutele și rolurile persoanei, în nivelurile de aspirație și de

așteptare, în structura atitudinilor și opiniilor.
STATUTUL STATUTUL
 SOCIAL
contribuie la unicitatea persoanei SOCIAL
• sarcinile care îi revin sau pe care şi le asumă un individ din poziţia

• poziţia, rangul, treapta ocupată socială ocupată.
de o persoană în societate;  Fazele intrării în rol : perceperea rolului; înţelegere rolului;
• statusul reprezintă tot ceea ce un
 acceptarea rolului; adoptarea rolului.
individ aşteaptă de la ceilalţi pe
 baza poziţiei pe care o are.
• Avem nenumărate statute sociale: conflictele de rol ambiguităţile rolului
 părinte, copil, angajat, student,
etc. (neclaritatea persoanei cu privire la modul în care trebuie să se comporte
în virtutea statusului social).
CARACTERISTICILE PERSONALITĂȚII
 Personalitatea este unică.

 Deşi există trăsături de personalitate comune mai multor indivizi,
cum ar fi sociabilitatea, dominanța, manifestarea acestor trăsături
diferă de la un individ la altul (unii sunt mai sociabili, alţii mai puţin
sociabili), iar modul concret de manifestare depinde de modul în
care au învăţat să-şi manifeste sociabilitatea și de natura situaţiei
(avem mai frecvent comportamente sociabile cu cei pe care îi
cunoaştem decât cu necunoscuţii, în situaţii informale mai mult
decât în cele formale).
 Personalitatea este constantă.
 O trăsătură de personalitate, odată formată, are tendinţa de a se menţine
în aceeaşi formă poate chiar toată viaţa.
 Ex. : o persoană „extrem de timidă”, se va comporta cu timiditate în
multe situaţii diferite şi pe o perioadă importantă de timp. Însă pot exista
şi excepţii, persoana putând fi mai deschisă faţă de propria familie, faţă
de o prietenă apropiată sau la petrecerea zilei sale de naştere. Însă ea va
avea de multe ori dificultăţi în relaţia cu alte persoane, dificultăţi care vor
continua vreme de luni sau chiar ani şi care vor avea un efect
semnificativ asupra stării sale de bine.
 Personalitatea este modelabilă.
 Sub influenţa factorilor sociali sau prin demersul auto-formativ al
persoanei, unele trăsături de personalitate pot fi modificate.
 Personalitatea este un produs bio- psiho- social.

 Omul nu se naște cu personalitate, ci devine personalitate. Potenţialul ereditar uman se
transformă în personalitate prin interacţiunea cu mediul socio-cultural în care trăieşte
copilul, prin asimilarea valorilor şi comportamentelor umane specifice culturii respective -
limbă, concepte, reguli de vită, credinţelor şi idealurilor (enculturație). În copilărie,
enculturaţia se face îndeosebi prin imitaţie. Deși formarea personalităţii se derulează
predominant în prima parte a vieţii (copilărie şi adolescenţa), continuă pe toată durata
vieţii. Atunci când condiţiile sociale se schimbă (emigrare, tranziţie etc.) este necesară o
readaptare, o remodelare a trăsăturilor de personalitate în concordanţă cu noile modele
cultuale (aculturaţia).
Perspective de abordare a personalității
 Perspectiva atomistă, bazată pe descompunerea personalității în elementele

componente (ex. teoriile care au la bază tipologii constituționale ).
 Perspectiva structurală - personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături
 ( Allport, J. Guillefor etc.).
 Perspectiva sistemincă - personalitatea este un sistem , un ansamblu de elemente aflate
într-o acțiune non – întâmplătoare .
 Perspectiva psihosocială - surprinderea personalității concrete, așa cum se manifestă ea
situațional, relațional și grupal ; personalitatea se reflectă în statutele și rolurile
persoanei, în nivelurile de aspirație și de așteptare , în structura atitudinilor și opiniilor .
FORMAREA ŞI EVOLUŢIA
PERSONALITĂŢII
 În formarea şi evoluţia persoanei, un rol important joacă:
• socializarea: transmiterea, asimilarea, interiorizarea şi exercitarea activă şi
independentă a unor conţinuturi socioculturale care reprezintă principiile structurante
ale unei comunităţi istoriceşte constituită.
• învăţarea socială: totalitatea proceselor psihoindividuale şi activităţilor psihosociale
prin intermediul cărora se asimilează cunoştinţe, norme şi modele sociale specifice
unei comunităţi, generând pe acesta cale moduri specifice de gândire, simţire şi
acţiune.
• integrarea socială: prelucrarea, asumarea şi exercitarea activă a unui sistem de statute
sociale şi activităţi corespondente (relaţia dinamică între diferenţiere şi integrare).
FORMAREA ŞI EVOLUŢIA
PERSONALITĂŢII
Etapele evolutive ale formării personalităţii:

copilăria (0- 11 ani),
pubertatea (11-15 ani);
 adolescenţa(15-18 ani);
 tinereţea (18 -35/40 ani);
maturitatea (35/40- 65 ani);
senectutea (> 65/70 ani).
TIPURI DE PERSONALITATE
1. Personalități imature – caracterizate prin simplitatea structurilor componente,

slabă corelație între structurile componente, funcționalitate ineficientă, instabilitate,
inconsecvență, adaptare dificila la mediu (mai ales la situatiile noi).
• Adică, persoana trăieşte în lumea imaginaţiei, nu este capabilă să facă faţă stresului
cotidian, îşi pierde cumpătul repede, nu se poate gândi la viitor şi nu îşi asumă
responsabilităţi, nu îşi poate controla ieşirile emoţionale, îşi schimbă brusc starea
afectivă. Unul dintre motivele pentru care copiii se maturizează tot mai greu în ziua
de azi este faptul că petrec foarte mult timp cu egalii lor (adică colegii de grădiniţă
sau de şcoală), în detrimentul timpului petrecut alături de părinţi.
 Care sunt factorii care conduc la o falsă maturitate?

• Se consideră că această tulburare este preponderent întâlnită printre adolescenţi.
Creşterea fizică poate da impresia că un copil este mai matur. Unii copii au la 12-
13 ani trupuri de adulţi: sunt înalţi, bine dezvoltaţi, li s-a schimbat vocea, iar
aceste elemente exterioare pot induce în eroare. Apariţia comportamentelor
mature poate şi ea contribui la impresia falsei maturităţi.
• Spre exemplu, în anumite situaţii pre-adolescenţii şi adolescenţii pot face alegeri
înţelepte. Pot interacţiona cu străinii arătând încredere de sine, ca nişte adulţi.
Inteligenţa sau cunoştinţele pe care copiii le au într-un anumit domeniu pot fi de
nivelul unui adult, iar acest lucru îi face să pară mai maturi decât sunt de fapt.
 2. Personalități mature – se caracterizează printr-o complexitate structural - funcțională, organizare,

ierarhizare, adaptare suplă, flexibilă, eficiență, conștinciozitate, stabilitate emoțională, amabilitate,
toleranță, etc.
 3. Personalități accentuate – cu caracteristici care ies din comun, mai acute față de media populației, cu
tendința de-a aluneca în patologie
 4. Personalități anormale sau destructurate – incapabile de-a se adapta.
 Maturitatea și imaturitatea personalității poate fi psihică și socială.

 Maturitatea psihică este o premisă a maturității sociale.
 Maturitatea socială - gradul de socializare a individului, de asimilare a
modelelor socio - comportamentale definitorii; bogăția și calitatea
interacțiunilor, adaptarea (deplină/precară); poate impulsiona și facilita
maturitatea psihică, ajutând-o să ajungă la forme superioare.
”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai import
anți decât prietenii”
, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté,
COMPONENTELE PERSONALITĂȚII
 Temperamentul – component dinamico energetică

(înnăscut)
 Caracterul - componenta relațional – valorică (dobândit)
 Aptitudinile - componenta instrumental - operațională
 Inteligența - componenta rezolutiv - productivă
 Creativitatea - componenta constructivă .
TEORII PSIHODINAMICE
 TEORII PSIHODINAMICE
TEORII PSIHODINAMICE
• Se disting prin accentul pus pe istoria personală. Această

abordare pleacă de la presupunerea că, în momente cu
adevărat importante din viaţa sa, omul este ţinut în mod
involuntar captiv de trecut. Cu cine ne căsătorim şi cum
merge mariajul, munca pe care o alegem şi cât de bine o
facem, dacă avem copii şi când şi cum îi creştem şi ce
simţim în legătură cu ei; în ce situaţii ne îmbolnăvim şi cum
facem faţă sau nu la toate acestea şi la alte evenimente vitale
din cursul vieţii noastre - toate pot fi înţelese în profunzime
numai dacă ne înţelegem suficient de bine trecutul personal.
(Adelson şi Doehrman, 1980, p.100)
• Conform paradigmei psihodinamice - structurile de
personalitate sunt în mare măsură inconștiente.

SIGMUND FREUD
Psihanaliza - calea spre inconștient
• Teoria psihodinamică a personalității la Freud este o
interacțiune între instincte înnăscute și influențe parentale.
• În concepția lui Freud, personalitatea implică următorii
factori: pulsiunile, procesele inconștiente și influențele
timpurii din copilărie.
• Dezvoltarea personalității depinde de interacțiunea dintre

instincte (pulsiuni) și mediu în primii cinci-șase ani de
viață.
• Comportamentul parental este crucial pentru dezvoltarea

normală și anormală. Problemele de personalitate și de
sănătate mintală la vârsta adultă pot fi, de obicei, conturate în
primii cinci ani.
S.FREUD - Date biografice
• S-a născut în 1856, în Freiburg, Moravia, pe teritoriul Cehiei de azi, într-o familie de
evrei. Mama lui avea vârsta de 21 de ani atunci când micul Siggie a venit pe lume,
devenind copilul favorit (fiind şi primul născut). Tatăl lui avea atunci 41 de ani , era
la a doua căsătorie şi era o persoană autoritară şi rigidă, foarte respectat de Freud.
Doar mai târziu, atunci când şi-a făcut autoanaliza, a realizat că sentimentele faţă de
părinţii săi erau un amestec de frică şi ură, respect şi dragoste (Engler, 1999).
Constelaţia familială - a crescut cu un frate, Alexandru, precum și cinci surori, faptul
că avea doi frați vitregi aproape de aceeaşi vârstă cu mama lui- a avut un impact
deosebit asupra dezvoltării sale ulterioare şi stă la baza teoriei despre complexul
Oedip.
 La vârsta de trei ani, Sigmund s-a mutat împreună cu familia la Viena, unde urma să
trăiască aproape 80 de ani. A fost un elev foarte conştiincios şi un cititor avid, având
cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană ebraică, franceza și engleza.
Opţiunile profesionale erau limitate pentru un evreu care trăia în Viena şi a început
studiile de medicină la Universitatea din Viena, pe care le-a absolvit într-o perioadă
mai lungă (opt ani), pentru că a fost împiedicat de satisfacerea stagiului militar şi de
preocuparea de a aprofunda unele domenii (Hothersall, 1995).
 Freud a fost impresionat de metoda de lucru a medicului Joseph Breuer, care îşi încuraja
pacienţii să vorbească liber despre simptomele lor. Este perioada în care Freud face cunoştinţă
cu cazul Annei O., care a jucat un rol important în dezvoltarea interesului său pentru studiul
isteriei şi formularea teoriei psihanalitice. Cei doi medici au fost colaboratori apropiaţi şi au
scris împreună Studii asupra isteriei, în 1895. Freud a dus mai departe metoda lui Breuer şi a
dezvoltat tehnica asociaţiei libere, dar colaborarea cu Breuer s-a oprit pentru că medicul vienez
nu putea fi de acord cu accentul pus de Freud pe rolul sexualităţii în nevroze.
 În primăvara lui 1884 Freud a început să cerceteze proprietăţile anestezice ale cocainei, şi
faptul că nu a găsit pericole asociate cu uzul acesteia l-a determinat să o folosească şi chiar să
o recomande prietenilor. A fost aspru criticat când s-a descoperit caracterul adictiv şi efectele
nocive ale cocainei, mai ales că unul dintre prietenii apropiaţi a murit din această cauză.
 Remuşcările l-au determinat să renunţe la cocaină, dar a fost în schimb dependent de

nicotină; fumatul i-a provocat apariţia cancerului maxilar, dar nu a renunţat la fumat
şi a rămas unul dintre prototipurile tragice ale dependenţei de nicotină (Hothersall,
1995).
 A studiat la Paris cu psihiatrul francez Jean Charcot. Sub influența lui avansează
ipoteza sexualităţii ca şi cauză a isteriei. Şi-a deschis un cabinet medical în Viena şi a
început să lucreze cu pacienţi isterici, convingându-se rapid că metoda lui Charcot,
hipnoza, nu este cea mai eficientă. A folosit atunci tehnica asociaţiei libere şi şi-a
descris metoda ca psihanaliză.
 În 1900 Freud publică Interpretarea viselor, lucrare care a fost ignorată, cu câteva
excepţii, munca lui fiind considerată pornografică. Cu toate acestea, reputaţia lui a
crescut şi a început să câştige adepţi.
 A fost fondată Societatea psihanalitică; printre discipoli Carl Jung şi Alfred Adler.
 În 1909 Freud şi Jung au fost invitaţi de către G. Stanley Hall în Statele Unite
pentru a ţine o serie prelegeri, ce au avut ca și conținut ideile de bază ale teoriei
lui Freud cu privire la personalitate; momentul a marcat transformarea
psihanalizei dintr-o mişcare vieneză într-una internaţională (Engler, 1999).
 Freud a continuat să îşi dezvolte şi să îşi revizuiască teoria psihanalitică până la
sfârşitul vieţii, când conceptele psihanalitice erau larg aplicate şi aveau o
influenţă deosebită în viaţa intelectuală.
 În 1933, psihanaliza a fost interzisă de Adolf Hitler; după ce Austria a fost
ocupată, Freud a fost nevoit să fugă în Anglia, şi s-a stabilit la Londra.
 În 1939 a cerut să i se curme suferinţa cauzată de cancerul maxilarului şi i-a
administrat o supradoză de morfină (Sheth şi colab., 2005). A decedat la vârsta
de 83 de ani, iar cea care a dus mai departe preocupările lui a fost Anna Freud.
STRUCTURA
PERSONALITĂȚII
PRIMA TOPICĂ
 Inconștientul= cuprinde instinctele, voinţele şi

dorinţele care direcţionează comportamentul;
conţine forţe pe care nu le putem vedea şi controla.
 Preconştientul - aici sunt depozitate amintirile,
percepţiile şi gândurile de care nu suntem conştienţi pe
moment, dar pe care le putem conştientiza la un
moment dat.
 Conştientul - include toate senzaţiile şi experienţele
de care suntem conştienţi la un moment dat; aspect
limitat al personalităţii, deoarece numai o mică parte
din gândurile, senzaţiile şi amintirile noastre sunt
conştientizate în orice moment.
Reprezentarea schematica a personalității in psihanaliza
 Factori sociali, morali culturali, etc

 (Supra-Eul)

 Conștientul (Eul)
 Limita dintre Eu si Sine

 Inconștient
STRUCTURA PERSONALITĂȚII
(topica II)
 Sinele (Id)
• partea biologică a personalității; corespunde noţiunii
de Inconştient ( deşi Eul şi Supraeul au şi ele aspecte
legate de Inconştient);
• este rezervorul instinctelor şi al libidoului, energia
psihică manifestată de instincte; este o structură
puternică a personalităţii, deoarece are energie şi
pentru celelalte două componente.
• funcționează după principiul plăcerii și reducerii
tensiunii: Sinele urmăreşte satisfacerea imediată a
nevoilor sale şi nu tolerează întârzierea sau amânarea
plăcerii pentru nici un motiv. Sinele este o structură
egoistă, care caută plăcerea permisivă, imorală,
insistentă şi nechibzuită. Sinele nu cunoaşte
realitatea.
(topica II)
 Eu-l (ego-ul)
• partea psihologica a personalității.
• este conştient de realitate; se conduce după
principiul realității.
• se dezvoltă pentru a media între id-ul nerealist și
lumea reală externă (ca un arbitru), de aceea este
componenta decizională a personalității.
• scopul lui nu este să minimalizeze rolul impulsurilor
Sinelui, ci să ajute Sinele sa obţină reducerea
tensiunii, de care are nevoie printr-o manieră mai
realistă. Eu-l ia în considerare realitățile și normele
sociale, eticheta și regulile pentru a decide cum și
când pot fi satisfăcute impulsurile Sinelui într-o
manieră acceptabilă social.
(topica II)
 Superego-ul (SupraEul)
• partea morală a personalității, dezvoltată la vârsta de 5-6 ani și
constituită iniţial din reguli de conduita impuse de părinţi.
• încorporează valorile și credințele inconștiente – pe care le
achiziţionăm în copilărie: ideile noastre despre bine şi rău; este
rezultatul unei interiorizări a normelor și standardelor impuse
de părinți și societate. Prin recompensă, pedeapsă şi exemplu
copilul învaţă ce comportament este considerat bun sau rău de
către părinţi. Acele comportamente considerate rele sunt cele
pentru care copilul este pedepsit de către conştiinţă, o parte a
Supraeului.
• acționează în conformitate cu principiul moralității .
• ca și Eul, se dezvoltă din energia Sinelui și influența lui este
irațională. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra
impulsurilor Sinelui prin direcționarea energiei spre inhibarea
instinctelor sexuale și agresive.
Structura Personalității
( A ii-A TOPICA )
SINELE presează pentru

SINELE presează pentru
 SINELE
satisfacție, presează pentru
satisfacție, EUL încearcă să oo
EUL încearcă să
satisfacție,iarEUL SUPRAEUL
întârzie, încearcă să o
întârzie, iar SUPRAEUL
întârzie,
impune iar SUPRAEUL
impune moralitatea pestetoate
moralitatea peste toate
impune
acestea. moralitatea peste toate
acestea.
acestea.
Eul este prins la mijloc între
Eul este prins la mijloc între
 Euldouă
cele este forțe
prins la mijloc între
cele două forțe insistente șiși
insistente
cele două
opozante. Când forțe
Eul insistente
este mult și
opozante. Când Eul este mult
opozante. presat
prea Când Eul este mult
apare
prea presat apare
prea
ANXIETATEA presat apare
ANXIETATEA
ANXIETATEA
Anxietatea: ameninţare a Eului
 Formele anxietăţii - variază în funcţie de situaţia care

le-a produs.
• anxietatea obiectivă sau reală
• anxietatea nervoasă
• anxietatea morală
 Anxietatea obiectivă sau reală

• legată de pericole obiective: foc, uragane, dezastre naturale;
temerile noastre scad atunci când amenințările dispar.
 Anxietatea morală (rezultă din conflictul Sine/Supraeu)
• senzație de teamă şi vină față de propria conştiință

• este teama de propria conștiința, culpabilitatea, rușinea.
• depinde de cât de bine este dezvoltat Supraeul – o persoană
cu o conștiință puternic inhibată va avea mari conflicte
decât alta a căror sentimente de vină morală sunt mai puțin
stringente. Copiii sunt pedepsiți pentru violarea codului
moral al părinților, iar adulții sunt pedepsiți pentru violarea
codului moral social.
 Anxietatea nervoasă (rezultă din conflictul Sine -Ego.)

• Îşi are bazele în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea
instinctelor şi realitate (sub formă de pedepse); Sinele
caută să descarce un impuls în vederea opţinerii plăcerii,
în timp ce Ego-ul încearcă să-l împiedice pentru a ţine
cont de cerinţele realităţii. Reprimarea satisfacerii
instinctului generează anxietatea – la început este
conștientizată, dar mai târziu ea se transformă într-o
teamă inconştientă, cu privire la ce s-ar pute întâmpla ca
urmare a satisfacerii instinctelor (domeniu al Eului); din
conflictul Sine/ realitate, se transformă într-un conflict
între Sine / Eu.
• Un exemplu ar fi înfrânarea unui răspuns sau a unui gest
agresiv faţă de o autoritate care ne critică (părinte,
profesor sau şef).
Modalități raționale de reducere a anxietății
 Modalități raționale de reducere a anxietății:

• evitarea situației amenințătoare
• inhibarea impulsului
• supunerea la imperativele morale.
Modalități Iraționale de reducere a
anxietății
 Mecanismele de apărare sunt forme inconştiente de negare sau de
distorsionare a realității; mecanisme vitale pentru echilibrul personalității
• Dacă apărările nu redevin operante sau nu sunt înlocuite cu altele,
individul poate deveni nevrotic sau psihotic.
 Represia – este o operație de eliminare conştientă a conținuturilor inoportune
din conştient
 Refularea – este împingerea sau păstrarea involuntară în inconştient a unor
conținuturi nedorite, inoportune.
 Formațiunea reacționară - înlocuirea unei anumite tendințe nedorite cu una
opusă
 Proiecția – este operația prin care se localizează în altă persoană sentimente,
dorințe, gânduri proprii, pe care subiectul refuză să le recunoască şi să le accepte.
Modalități Iraționale de reducere a
anxietății
 Regresia – este procesul de revenire şi de manifestare
comportamentală la un stadiu infantil.
 Raționalizarea – procedeu prin care subiectul încearcă să dea o
explicație logică unei atitudini, unei idei, unui sentiment ale
cărui cauze sunt neconştientizate.
 Deplasarea - mecanism prin care afectul este redirecționat către
o altă reprezentare.
 Sublimarea – mecanism prin care energia pulsiunilor primare
(ex. cele sexuale) este recanalizată şi consumată prin activități
dezirabile.
Dezvoltarea
 Oamenii, inclusiv copiii, sunt motivați să
caute plăcerea prin satisfacerea dorințelor Id-
ului. Sursele plăcerii sunt determinate de
localizarea libidoului (forța de viață). Pe
personalității
măsură ce copilul traversează diferitele stadii
de dezvoltare, localizarea libidoului și, prin
urmare, sursele de plăcere, sunt schimbare .
 Fiecare stadiu are un conflict specific care
trebuie rezolvat satisfăcător pentru a putea
trece în stadiul următor; cele mai puternice
conflicte sunt de natură sexuală şi gravitează
în jurul zonelor erogene ale corpului.
 Dacă trebuințele copilului au fost excesiv
satisfăcute în stadiul respectiv există
tendința ca dezvoltarea să se oprească aici,
individul rămânând fixat în acel stadiu,
lăsând mai puțină energie pentru stagiul
următor.
Dezvoltarea personalității
Stadii Vârstă Zone erogene Fixații care apar ca și consecință

oral 0-18 luni gura Agresivitate orală:utilizarea gumei de mestecat.
Pasiv. orala: fumatul, mâncatul, sărutatul, etc
anal 18 - 36 luni Zonele de eliminare Retenție anala: organizare sau curățenie excesivă.
colon ,vezica urinară Expulzare anala: asumarea de riscuri, neîngrijire, dezorganizare
,coprofilie.
falic 3 - 6 ani Genital Complexul Oedip
latența 6 ani-pubertatea Emotii sexuale Oamenii au tendința să nu se fixeze în acest stadiu; dacă se
latente întâmplă sunt nerealizați sexual.
genital Pubertatea și după Interes sexual Frigiditate, impotenta, relații sexuale
imatur nesatisfăcătoare.
Tehnici
 asociaţiile libere,
 analiza viselor, utilizate în
psihanaliză
 analiza acţiunilor
pacientului,
 analiza transferului,
 analiza rezistenţelor,
 analiza Ego-ului,
 interpretările şi
prelucrările.
AsociaȚiile libere
 Comunicare liberă – modalitate de sondare a inconștientului în

care pacientul așezat pe canapea, vorbește liber despre orice îi
trece prin cap, fără a avea un fir coerent, fără să-și cenzureze
gândurile spontane. Analistul urmărește fluxul gândurilor
pacientului și intervine doar cu întrebări care să-i permită
pacientului noi asociaţii de idei: „ce vârstă ave-ai atunci?; „ ce
imagini îţi apar acum?; „cu ce asociezi gândul acesta?. etc., să-l
încurajeze și să-i ofere încredere.
 Rezultatul acestei metode nu întârzie – încep să iasă la iveală
evenimente și trăiri traumatice care sunt în legătură cu suferințele
psihice actuale ale pacientului ( imagini, reproșuri, nevoi, acuze,
etc.). Astfel, aceste conținuturi sunt asimilate de conștient și
conduc la o reevaluare a conduitei practice a relațiilor sale cu sine
și cu lumea.
Analiza viselor
• Visul - „calea regală spre inconştient”, o încercăre
mascată de a îndeplini dorinţele cele mai profunde
sau nevoi culpabilizatoare, durerose pentru a fi
acceptate conştient.
• visele au un conţinutul manifest (conştient, cel pe
care persoana îl poate povesti) şi conţinutul latent
(inconştient, reprezintă semnificaţia reală a visului,
setul de evenimente intrapsihice ascunse de conţinutul
manifest).
• rolul psihanalistului este de a încuraja pacientul să
vorbească despre conţinutul manifest al visului făcând
toate asociaţiile libere care-i apar, cu scopul de a
ajunge la conţinuturile inconştiente.
Analiza acţiunilor
pacientului
 Analiza acțiunilor pacientului - metodă care se referă

atât la comportamentele verbale (erori de pronunţare,
lapsusuri, etc.), cât şi la cele nonverbale, atât la cele din
şedinţa de psihanaliză, cât şi la cele din afara ei.
Analiza rezistenţelor
 Rezistențele = blocaje rezultate din controlul

inconştient al pacientului; intră în acţiune atunci când
pacientul simte că intră pe un teren nesigur, sau când
unele dintre tendinţele şi dorinţele inconştiente sunt
terifiante şi inacceptabile pentru pacient.
 Rezistența clientului se manifestă:
• inconștient (nu crede ceea ce spunem, uită anumite
lucruri de la o ședință la alta) .
• conştiente (pacientul întârzie sistematic la ședințe,
răspunde arogant, refuză direct abordarea unor
subiecte etc.)).
Analiza transferului.
• Transferul = se referă la sentimentele inconștientetrăiri pe care

le-a avut pacientul față de persoane semnificative din viața sa
și pe care le manifestă în relaţia terapeutică faţă de analist.
Clientul ne poate percepe negativ, manifestând reticență și
ostilitate față de noi.
• Rolul analistului este să îl ajută pe client să obţină o mai bună
înţelegere a reacţiilor sale emoţionale în relație cu o anumită
persoană, figură parentală.
• Ca urmare a insight-ului asupra acestei înţelegeri, se produc
schimbări în sfera personalităţii pacientului, recadrări, pacientul
putând să stabilească relaţii de tip matur cu persoanele
importante din apropierea sa.
Analiza contratransferului
• Contratransferul = răspunsul emoţional la

sentimentele pe care le manifestă terapeutul față de
clientul său, ca o reacție la transferul acestuia. Este
determinat de relațiile pe care le-a avut terapeutul
față de persoane semnificative din viața sa.
• Analistul poate scurta sau prelungi ședințele de
consiliere, poate fi prea preocupat sau, dimpotrivă,
prea detașat de un anumit client, evită sau caută sa
exploreze anumite subiecte, uită de ședințele de
consiliere.
Intrepretările
 Intrepretările – presupun ordonarea

materialul discontinuu din: asociaţiile libere şi
analiza viselor, descoperirea semnificaţiile
ascunse, simbolice, oferirea unor ipoteze
explicative cu privire la unele atitudini
comportamentale, cu scopul de a-l ajuta pe
pacient să obţină insigh-ul asupra naturii
conflictelor care reprezintă sursa
dificultăţilor cu care se confruntă în
prezent.
Prelucrările
 Prelucrările - procedeu psihanalitic ce
presupune o explorare progresivă, repetitivă a
interpretărilor și rezistențelor în scopul
obținerii de semnificații psihologice înțelese și
integrate de pacient.
 Ex.Prelucrarea emoţiile dureoase din
copilăriei, îi permite pacientului să devină
suficient de puternic pentru a se confrunta cu
aceste emoţii cu mai puţină anxietate şi a le
face faţă într-un mod realist.
CARL GUSTAV JUNG - Psihologia analitică
 În teoria personalităţii, pe lângă factorii de natură sexuală, include

toate tendinţele şi aspiraţiile creatoare ale subiectului.
 A evidenţiat, în privinţa personalităţii:
 Inconştientul colectiv şi arhetipurile;
 Personalitatea bipolarizată: introversie-extroversie.
 Dorinţa de autorealizare prin creaţie;
 Structura personalității
• personalitatea (psychea ) e compusă din Eul, inconştientul personal
şi inconştientul colectiv.
CARL GUSTAV JUNG (1875-1961) – date biografice
 S-a născut în 1875 în Elveţia, fiind unicul copil supravieţuitor al unui pastor de ţară sărac. Şi-a
respectat tatăl cu toate că a avut dificultăţi de comunicare cu el, mai ales în privinţa religiei,
care a constituit o majoră preocupare pentru Jung de-a lungul vieţii. Deşi a fost foarte apropiat
de tatăl său, l-a considerat slab şi fără autoritate. Mama sa era în schimb figura autoritară, deşi
avea o serie de probleme emoţionale care o făceau să aibă un comportament fluctuant, iar ca
rezultat băiatul a început să nu se încreadă în femei, sentiment de care s-a debarasat cu greu.
Mama lui era neatractivă şi grasă, ceea ce explică parţial de ce Jung a respins ideea lui Freud
că fiecare băiat simte o dorinţă sexuală pentru mama sa.
 Nesatisfăcut de credinţa în care a fost crescut, a căutat soluţii alternative, care s-au reflectat în
construcţia sa teoretică. Şi-a descris copilăria ca fiind singuratică şi pe el ca un introvertit,
adesea se juca singur şi construia figurine de lemn care să îi ţină companie, lunga perioadă de
singurătate găsindu-şi expresia în teorie. La Jung, maturitatea nu va fi exprimată în capacitatea
de a stabili relaţii interpersonale, ci în integrarea sau echilibrul sinelui (Engler, 1999).
 Bolile repetate din copilărie i-au oferit timpul necesar pentru a explora domenii care nu erau
studiate la şcoală, dar în mod ciudat starea lui de sănătate s-a îmbunătăţit brusc atunci când l-a auzit
pe tatăl lui discutând cu un prieten, tatăl întrebându-se retoric „Oare ce se va alege de băiat dacă nu
îşi poate câştiga existenţa?”. Speculaţiile în ceea ce priveşte o posibilă psihoză de care Jung ar fi
suferit în copilărie continuă până în ziua de azi.
 Din motive financiare, a ales să studieze medicina, dorind să se specializeze în chirurgie, până când
a găsit un text al unui neurolog german, care descria psihiatria ca fiind invariabil subiectivă, ceea ce
a provocat interesul lui Jung, psihiatria putea să i ofere cheia către unele din visele, misterele şi
întâmplările ciudate pe care încercase de mic să le înţeleagă. Prima slujbă a avut-o la un spital de
boli mintale din Zurich, unde a lucrat cu Bleuler, un cunoscut psihiatru care a introdus termenul
schizofrenie. Ulterior a devenit lector al Universităţii din Zurich şi a început practica privată.
 L-a întâlnit pentru prima dată pe Freud în 1907, după o perioadă scurtă de corespondenţă, timp în
care au devenit foarte impresionaţi unul de altul. Întâlnirea lor a pus bazele unei relaţii intense,
personale şi profesionale, Freud văzând în Jung un moştenitor şi privindu-l cu o dragoste paternă.
Când a fost fondată Societatea Internaţională de Psihanaliză, Jung a fost ales, cu aprobarea lui
Freud, primul ei preşedinte.
 După vizita pe care au realizat-o împreună în Statele Unite, relaţia a început să se deterioreze,
Jung exprimând tot mai des puncte de vedere opuse celor ale mentorului său. În 1913, ruptura a
fost definitivă şi ambii au intrat într-o perioadă de criză psihică, motivul principal al rupturii a
fost accentul prea mare pus de Freud pe sexualitate; pentru Jung sexualitatea era mai degrabă
ceva simbolic (Mayes, 2005). Freud a ieşit din criză analizându-şi visele şi dezvoltând nucleul
teoriei sale cu privire la personalitate, Jung a procedat în acelaşi fel, analizând visele şi
fantasmele, înfruntându-şi inconştientul.
 Jung şi-a dezvoltat propria şcoală de gândire, cunoscută sub numele de psihologie
analitică. A scris mult, iar teoria sa acoperă o arie largă de preocupări, cum ar fi religiile
orientale, mitologia sau alchimia, considerate de Jung esenţiale pentru psiholog şi pentru
înţelegerea forţelor misterioase ale inconştientului.
 Unele critici au afirmat că teoriile lui au cultivat rasismul, că Jung era antisemit şi
pronazist, iar aceste critici continuă în ciuda sentimentelor exprimate de Jung în
corespondenţa sa. Totuşi, psihologia analitică a atras o mulţime de adepţi, iar cărţile sale au
devenit celebre.

Structura personalității
 Jung a văzut structura personalităţii ca o reţea de

sisteme interconectate (ego-ul, inconştientul personal,
inconştientul colectiv), al căror scop este armonia,
structură pe care noi o vom prezenta în continuare .
 Eul - partea conştientă a personalității (care se referă la percepţie,
memorie, afectivitate şi gândire) conştiinţa despre noi înşine; ea
permite continuitate, coerenţa şi stabilitatea în modul în care
percepem lumea şi pe noi înşine.
• rezultă din modul cum se focalizează energiile pulsionale ale
inconştientului pe cele două direcţii fundamentale: spre lumea
exterioară (extraversie) sau spre lumea interioară (introversie)..
• fiecare persoană deţine ambele aspecte, dar numai unul devine
dominant în personalitate și tinde să direcţioneze comportamentul şi
conştiinţa persoanei. Aspectul nondominant rămâne influent oricum,
devenind o parte a inconştientului personal, de unde poate influenţa
comportamentul.
 EXTRAVERSIE – persoana este orientată spre lume, este sociabilă,

activă, adaptabilă, optimistă, veselă, comunicare facilă, spontană,
exigență redusă, tendințe agresive, superficială, control redus al
sentimentelor
 Introversie – persoana este orientată spre sine, spre lumea
interioară, fire închisă, rezervată, distantă, liniștită, adaptabilitate
redusă, nesociabilă, sensibilitate față de părerile celor din jur
(critică, laude), evită riscurile, emoțiile tari, responsabilitățile
sociale, viață sufletească bogată, serioasă, autocontrol
 Ambivertul – îmbină trăsăturile celorlalte 2, prin realizarea unui
relativ echilibru între cele 2 direcții.
 Inconştientul Personal
• se constituie în ontogeneză prin jocul intercondiționărilor dintre
tendințele sexuale, agresive, de autoafirmare și influențele
culturale, fiind un nivel mai superficial al inconștientului; similar
cu concepţia freudiană asupra preconştientului .
• cuprinde conținuturi care au fost cândva în conștiință, dar care au
fost uitate sau reprimate deoarece au fost fie neimportante, fie au
avut un conținut perturbator.
• experienţele din în inconştientul personal, sunt grupate în
complexe; complexele își au originea în experiențele copilăriei, în
cele ale vieții de adult și în experiențele ancestrale.
• Complexul - e un model de emoţii percepţii şi dorinţe organizate în
jurul unei teme comune și care dirijează comportamentul persoanei.
Ex: complexul de putere - persoana încerca să devină puternică, fie
prin propria muncă, fie prin identificarea sau afilierea la grupuri care
reprezintă puterea.
• odată format, acesta nu se mai află sub control conștient, subiectul nu
este conștient de modul în care complexul îi influențează
comportamentul, dar ceilalți pot observa schimbările care survin.
• majoritatea complexelor produc tulburări nevrotice; există și
complexe care pot avea efect benefic asupra personalității: nevoia de
realizare și complexul perfecționismului.
Inconştientul Colectiv (transpersonal), reprezintă cel mai profund şi mai

puţin accesibil nivel al personalităţii, un inconştient supraindividual,
dimensiunea inconştientă universală.
• este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional, cognitiv
şi executiv-instrumental (sub forma unor scheme interne de răspuns
şi comportament), constituite în cursul evoluţiei istorice a speciei
umane şi conservate în straturile profunde ale memoriei.
• la nivelul fiecărui om, se pune în evidenţă o memorie a speciei,
înnăscută, şi o memorie individuală, structurată în timpul ontogenezei.
• Structura inconștientului colectiv este formată din arhetipuri.
Arhetipurile
• Predispoziții înnăscute, ereditare; ne naștem cu ele și ne pot
conduce viața pentru că sunt ca niște tipare, matrici care
ghidează din interior, într-un sens imperativ, procesul
plămădirii personalităţii de suprafaţă a individului; ne
structurează imaginația, conștiința
• Arhetipul este alcătuit pe principiul interacţiunii
antagonice între forţele constructive (ale vieţii) şi cele
distructive (ale morţii), între forţele binelui şi cele ale
râului, între iubire şi ură. În arhetip, ca expresie structurată
a inconştientului colectiv, se află practic ceea ce în mod
curent se numeşte destin.
Arhetipurile
 Venim pe Pământ cu un instinct prestabilit, cu
tendințe de a juca anumite roluri (de mama, copil,
erou etc.). Astfel, relaţia mamă-copil este
guvernată de arhetipul maternal (la copil); tată-
copil - de arhetipul paternal. Naşterea, moartea,
puterea şi declinul sânt controlate, de asemenea,
de arhetipuri (arhetipul eroului).
 Fiecare arhetip este asociat cu o tendință de a exprima
un anumit tip de sentiment și gândire în raport cu
obiectul sau situația corespunzătoare.
Arhetipurile
•Arhetipul masculin - autoritara, perseverență, fermitate,
organizare,planificare, penetrare.
• Arhetipul feminin - energia psihică inconștientă caracterizată prin gingasie,
frumos, rafinament, relationare, receptivitate, cuprindere (creează și dă
viață).
• Mama – dătătoare de viață, sursă de hrană și creștere și un ocean de
dragoste, răbdare și protecție. Este arhetipul păstrător de viață și se referă la
copii, dar și la Mama natură, Mama-pământ, care are grijă de bunăstarea și
hrana pentru toți copiii ei.
•Eroul: a castiga, de a depasi orice momente dificile, ceea ce este pozitiv in
viata, ofera bucurie, sanatate si bunastare.
•Calatorul (Transformare)- energia arhetipala psihica de transformare si
schimbare a celor din jur. Intreaga forta evolutiva si de dezvoltare in viata
poate fi privita ca un arhetip al calatoriei.
• Moarte – Renastere- ciclurile vietii
Arhetipurile
• Adversitate - forta distructiva; dimensiunea functionala a

psihoticului – responsabila pentru toate razboaiele,dar si pentru
procesele de imbatranire.
• Bătrânul înțelept: simbolizează înţelepciune, îndrumare;
cunoştinţe.
• Magicianului- valorile lui sunt: cunoaștere, imaginație,
creativitate, viziune, carismă – Motto: ”Totul este posibil!”.
• Glumețul - valorile lui sunt: joacă, spontaneitate, bucurie,
amuzament – Motto: ”Viața este despre joacă și plăcere!” Cel
mai celebru Joker a fost Charlie Chaplin.
• Inocentul – valorile lui sunt : entuziasm, puterea de a vedea
partea bună a lucrurilor, visător., gândire pozitivă. Motto:
Liberi să fim și tu și eu”.
ARHETIPURILE
FUNDAMENTALE
 -PERSONA,
 - ANIMA, ANIMUS,
 - UMBRA
 -SINELE(arhetipul Centrului sau al totalității
psihice).
Arhetipurile
 Umbra
 Latura inconștientă a personalității noastre, partea ascunsa
deghizată, ceea ce negăm în noi, și proiectăm asupra
celorlalți- defectele individuale, complexele inconştiente .
Important este, pentru sănătatea noastră psihică, sa
integram și acele părți din noi pe care le negăm, să le
scoatem la suprafață și să le acceptam.
 Cu alte cuvinte atunci când ne reprimăm o dorință,
considerând că ne facem datoria sau un lucru moral, dar
subconștientul este încărcat apare stresul - o parte din tine
trage spre o anumită direcție, iar alta parte (cea inconștientă)
în direcție opusă.
Umbra fiecărui arhetip

Arhetipurile
 Anima sau animus - sunt termenii prin care Jung denumeşte două
concepte complementare, două principii – femininul şi
masculinul – prezente în toate culturile şi mitologiile –
corespunzătoare, de pildă, în mitologia chineză, lui Yin şi Yang.
Fiecare individ, poartă în inconştient caracteristici ale sexului
opus. Psihologia masculină posedă o latură feminină, aşa cum cea
feminină înglobează o parte masculină.
 Anima este reprezentarea femeii în bărbat; dă bărbatului simțul
relaționării cu ceilalți ceea ce-l ajută să interacționeze cu oamenii
foarte ușor.
 Animus este corespondentul bărbatului în femeie; este gândirea
rațională, de unde capacitatea acestora de a reflecta și delibera , a
se înțelege pe sine și ceea ce le înconjoară.
Arhetipurile
 Persona
• Reprezintă imaginea noastră publică. Etimologic persona
( latină) = mască. Adică, masca purtată de actor pentru a
interpreta diferite roluri pentru audienţă. Această „mască”
este atât de des folosita încât putem risca sa ne
identificam cu ea, și să uităm cine suntem de fapt.
Arhetipurile
 Sinele sau arhetipul Totalităţii - reprezintă
inconștiența și conștiința unificată a unui
individ. Crearea sinelui are loc printr-un proces
cunoscut sub numele de individualizare, în care
sunt integrate diferitele aspecte ale
personalității. Pentru Jung aceasta este imaginea
lui Dumnezeu, căci sinele Uman și cel Divin nu
pot fi distinse. Realizarea cea mai mare a
sufletului este autocunoașterea adevarată, adică,
redescoperirea adevăratului Sine, cel Divin.
• Accentuând rolul inconștientului, Jung afirmă
orientarea omului spre progres, spre auto-
actualizare, nu doar spre adaptare ( ca la Freud) .
• Spre deosebire de Freud, evoluția personalității
continuă toată viața. Eul se formează atunci când
copilul devine capabil să facă distincția între sine și
ceilalți, iar conștiința de sine când copilul începe să
spună Eu. Adevărata naștere psihică are loc la
pubertate, când psihicul își conturează forma și
conținutul său.
• În a doua parte a vieții au loc schimbări majore în

viața psihică, multe persoane trec printr-o criză de
identitate, considerată de Jung universală. Când
problemele de viață se consideră că au fost
rezolvate, energia psihică trebui reinvestită spre
lumea interioară, astfel încât să se ajungă la un
echilibru între diversele fațete ale personalității și să
înceapă procesul de auto-realizare.
 La baza dezvoltării personalității stau :

progresia (progresul) și regresia ( ca retragere a
libido-ul spre inconștient – personal sau
colectiv- ce conduce la revitalizarea sau
actualizarea unor disponibilități creative).
Pentru Jung visele reprezintă o regresie la
planul inconștient).
Tehnici utilizate în analiza junghiană
 Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor, care apar

spontan la suprafaţă (prin imagini care pot fi desenate,
pictate, manipulate în imaginaţie, pentru a percepe, dezvolta
şi descifra simbolul) care ajută pacientul să înţeleaegă ceva
important cu sens în prezent pentru viaţa lui.
• Pacientul trăieşte un sentiment de uşurare, de trăire afectivă
pozitivă şi de satisfacţie în momentul acceptării interpretării
simbolului.
• Scopul acestui demers terapeutic este deblocarea de fluxul
energetic, acceptarea conţinuturilor inconştiente şi
construirea a ceea ce lipseşte.
 Intrerpretarea viselor - presupune descifrarea simbolurilor pentru a ajuta
persoana să înţeleagă singură sensul visului.
 În lucrul cu visele se parcurg mai multe etape, şi anume:
1. povestirea visului ca serie de imagini succesive;
2. identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis şi eventual desenarea
sau utilizarea simbolului în imagiaţia activă;
3. căutarea de informaţii despre viaţa prezentă a pacientului, precum şi a
problemelor cu care se confruntă.
4. căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate.
5. realizarea de amplificări, făcând analogii cu imagini din alte vise mituri,
basme etc., astfel încât mesajul visului să capete sens pentru persoană.
 Tehnicile de imaginare. O şedinţă analitică debutează prin lucrul cu

visul, continuă cu extinderea visului prin imaginaţie, provocând un
dialog cu personajele din vis (joc de rol), desenarea sau dramatizarea
scenelor din vise cu scopul de a dezvolta şi clarifica imaginile
acestora. Imaginaţia activă poate fi utilizată şi ca tehnică de sine-
stătătoare. Exemple ale imaginaţiei în activitatea terapeutică pot fi:
imaginarea dirijată, meditaţa, pictarea sau modelarea de imagini care
aduce la suprafaţă materialul inconştient, utilizarea construcţiilor sau a
colajelor precum şi psihodrama.
 Asociaţiile sunt diferite de cele din psihanaliza clasică, diferenţa
constă într-un tip specific de interogare, cerându-i-se subiectului să
spună spontan ce îi vine în minte în legătură cu diverse aspecte ale
visului. Şi analistul , poate realiza asociaţii, care au valoare dacă sunt
acceptate de pacient.
 Amplificările - constau în punerea în legătură a simbolului

sau simptomului manifestat de pacient cu un „mitologen”
adică cu un motiv sau personaj arhetipal relevant (din
folclor, mitologie, tradiţia religioasă, legende, basme,
ritualuri, etc.) şi cu soluţiile acestuia. Apoi se caută
descifrarea „miezului inconştient” de sens, de înţeles
subiacent atât mitului, cât şi simbolului sau simptomului .
După care urmează conectarea la situaţia de viaţă prezentă
a pacientului şi aplicarea în real a soluţiilor posibile. Scopul
amplificării este conştientizarea şi recăpătarea respectului
faţă de forţele interioare ale sinelui, pentru a acţiona curativ
în planul realităţii.
Rănile copilului interior
• Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care

le-am avut cu părinții noștri și a felului în care am fost
crescuți, începem să ne formăm o viziune despre noi
înșine, despre ceilalți și despre lume. Această viziune
poate fi pozitivă ( lumea este bună, eu sunt valoros, etc),
sau negativă (ne vom devaloriza, ne va lipsi încrederea în
sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni de
a fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama
de a nu fi răniți sau ne vom agăța cu îndârjire de alții
pentru că ne este teamă de abandon sau de singurătate. )
• Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când

suntem tratați cu indiferență, respinși, neglijați, abuzați
sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm
mecanisme de apărare niște măști, care ne protejează de
o realitate prea dură și care ne mențin blocați la acea
vârstă.
• Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre
și vom pune în act tiparele de comportament pe care le-
am învățat încă din copilărie. De multe ori vom reacționa
ca niște copii.
- Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie

care se activează automat atunci când întâlnim persoane
care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci.
Dacă am adunat resentimente față de unul dintre părinți,
acestea se vor repercuta în viața noastră de adulți. De ce?
Părintele de același sex are rolul de a ne învăța să iubim,
să ne iubim și să oferim iubire. Părintele de sex opus ne
învață să primim iubire. Dacă ai relații tensionate cu
părintele de același sex , care te învață să te iubești– ai grijă
că nu îți dai ție dragostea, NU TE IUBEȘTI. Cu cât rana
este mai profundă atragi numai persoane care te resping, te
abandonează și situații în care ești respins. Atragi ceea ce
ești. De fapt cine se respinge? – Tu pe tine.
- Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi

învinovățim pe ceilalți că ne rănesc, când, de fapt, ei
doar apasă cu sau fără intenție pe niște butoane care
declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte
rănit este copilul interior nevindecat.
- Dacă atunci când erai mic te-ai simțit abandonat

într-un fel sau altul, ca adult vei face tot
posibilul să împiedici ca asta să se întâmple. Vei
avea nevoie de compania acelei persoane dragi,
poate vei simți o scurtă despărțire ca pe un
abandon. Un adult nu se poate simți abandonat,
ci numai un copil. Vorbim așadar despre o rană a
copilului interior.
 Nevoia de a face altora pe plac și teama de

respingere sau abandon dacă nu faci ce își doresc
ei, teama de a încerca lucruri noi, de a face
schimbări (care provine din nesiguranța
copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine,
de vină, ca și cum ar fi ceva în neregulă cu tine,
teama de a spune „nu”, provin din rănile
copilului interior.
- Pentru a înțelege mai bine felul în care

reacționăm și de ce simțim ceea ce simțim,
pentru a înțelege de unde vin anumite
tipare de gândire, de comportament și de
relaționare care ne autosabotează este
necesar să ne întoarcem în copilărie, cu
mintea adultului din prezent, și să analizăm
aspectele mai puțin frumoase ale vieții
noastre pentru a le putea resemnifica.
 Lise Bourbeau în Cele 5 rani ale sufletului abordează
problematica rănilor din copilărie și efectele lor în
viața de adult.
• Rănile sufletului nostru seamănă foarte mult cu
rănile fizice. Dacă avem o rană fizică imediat
facem ceva – o pansăm, o tratăm, dar nici unul
dintre noi nu am fost învățați și nu știm cum să
avem grijă de rănile sufletului. Toți avem 2-3 răni,
dar modul de manifestare depinde de intensitatea
rănii. Nu situația în sine a creat rana, ci modul în
care noi am perceput situația, interpretarea pe care
an dat-o.
 Noi venim pe acest pământ cu un scop și mulți dintre noi

se întreabă care este rolul meu pe acest pământ, care este
lecția pe care trebuie s-o învăț? Lecția este aceeași
indiferent de câte ori venim- lecția este să devenim mai
buni. De ex. venim să învățăm să nu ne mai lăsăm călcați
în picioare. Ce facem ? Alegem niște părinți care ne calcă
în permanență în picioare. Copilul când vine pe lume are
o gamă largă de informații; el știe ce are de făcut , are
toate informațiile, dar vine părintele și-i spune : Nu-i voie.
Este rușine, nu este frumos și copilul este blocat.
 Majoritatea copiilor trec prin următoarele patru etape:
- I. Copilul ESTE EL ÎNSUȘI , are bucuria că
știe ce are de făcut.
- II. Nu are dreptul să acționeze, să fie El,
deoarece acest lucru contravine adulților care îi
-
spun cine ar trebui să fie. Durerea resimțită
este mare și încep să apară rănile.
III. Criza și revolta în fața durerii trăite (ex.
Rănile copilului
copiii cu ADHD sunt într-o permanentă revoltă
că nu sunt lăsați să fie așa cum sunt și trebuie
să fie așa cum vor ceilalți).
interior
- IV. Resemnarea și crearea de personalități
suplimentare (măștile) în încercarea de a nu-
i dezamăgim pe ceilalţi şi mai ales petru a nu
retrăi suferinţa care rezultă din faptul de a nu
am fost acceptați atunci când eram noi înşine.
- Deci venim știind cine suntem, ni se spune Nu, ne revoltăm și
în final ca să supraviețuim ne creem aceste măști (noi tipuri de
personalități) pe care le folosim pentru a ne apăra împotriva
suferinţei trăite pe parcursul celei de a doua etape. Aceste
măşti sunt în număr de cinci şi corespund celor cinci răni
importante, trăite de fiinţa umană.
RĂNI MĂŞTI
 RESPINGERE...........................................................FUGAR
ABANDON...............................................................DEPEND
ENT
UMILIRE.................................................................MASOCH
IST
TRĂDARE................................................................DOMINA
TOR
NEDREPTATE.........................................................RIGID
• De exemplu, în cazul în care o persoană trăieşte o
nedreptate în urma unui eveniment, sau când se judecă pe
sine ca fiind nedreaptă, sau când îi este teamă de a fi
judecată ca fiind incorectă, va purta masca ei de rigid,
adică va adopta comportamentul unei persoane rigide.
• Măştile pe care le creăm pentru a ne apăra, sunt vizibile
în morfologia unei persoane, în înfăţişarea sa exterioară;
corpul reflectă fidel ceea ce se întâmplă în interiorul
nostru. Este mult mai dificil să ne recunoaştem la nivel
emoţional sau mental. Ego-ul nostru nu vrea să ne
descoperim toate convingerile, deoarece este hrănit cu
aceste convingeri şi prin ele supravieţuieşte.

RANA de RESPINGERE
- Activarea rănii: apare cel mai devreme în viața unui
om, din momentul conceperii până la vârsta de 1 an.
Nu simţi că ai dreptul de a exista. Poate apare încă
din viața intrauterină (copiii nedoriți), sau dacă este
dorit, la naștere nu are sexul așteptat (iar fată!: iar
băiat!). Sau, un copil supraprotejat, se simte respins
deoarece nu este acceptat pentru ceea ce este el.
Copilului i se spune des că este prea mic să facă cutare
sau cutare lucru și astfel, ajunge să creadă . Pentru el, a
fi iubit devine deci „a fi sufocat”. Mai târziu, reacţia lui
va fi de a respinge sau de a fugi când îl va iubi cineva,
pentru că îi va fi din nou teamă de a nu fi sufocat.
Rana de RESPINGERE
- Masca: Fugar - Ce faci ca să nu mai fii respins? Fugi.

(persoanele care inventează tot felul de scuze, schimbă
locurile de muncă foarte des – nu-mi plac colegii, nu-mi
place șeful, dar de fapt în sinea lor este frica de respingere
(eu am mai fost respins); o altă formă este fuga de
responsabilități – nu-și asumă. (cazul celibatarilor sau al
celor care se căsătoresc și nu vor să aibă copiii). Persoane
care caută singurătatea, căci dacă primesc atenție nu știu ce
să facă cu aceasta. Sunt persoanele care nu îndrăznesc să
ceară, deoarece „nu merită nimic.” Se cred fără valoare, fapt
pentru care vor deveni perfecționiști, astfel, valorizându-se
în ochii lui și ai celorlalți.
-
Rana de RESPINGERE
- Fugarul îşi alimentează rana de fiecare dată când
se autodevalorizează, când îşi spune că nu e
bun de nimic, că nu contează deloc în ochii
celorlalţi şi de fiecare dată când fuge dint-o
situaţie.
- Părinte: Se activează în realaţia cu părintele de
acelaşi sex, de care se simte respins. Îl acuză
pentru faptul că îl respinge şi este furios atât
împotriva acelei persoane cât şi împotriva lui
însuşi. Astfel va trăi toată această furie împotriva
lui însuşi. O modalitate de a conştientiza faptul
că ne respingem sau respingem o altă persoană
este ruşinea.
RANA de RESPINGERE
- Corpul: contractat, subţire, glezne subțiri, mușchi tonifiați,
atletici, poate să mănânce oricât și nu se îngrașă.
- Ochii: mici, temători, dau impresia de mască în jurul ochilor;
voce stinsă şi slabă.
- Vocabular folosit: "nul", "nimic", "inexistent", „ Îmi vine să
dispar”, „Sunt ca și inexistent pentru ei”, "Am nevoie să mă
adun". Atunci când vorbeşte iar cineva îl întrerupe, reacţia lui
imediată este de a crede că el nu este important şi, de obicei,
nu mai spune nimic. Dacă vrea să ceară ceva cuiva, iar acea
persoană este ocupată, va renunţa şi nu va mai spune nimic.
Ştie ce vrea, dar nu îndrăzneşte să ceară, considerând că nu
este suficient de important pentru a-1 deranja pe celălalt.
Rana de RESPINGERE
- Nu le place să danseze, iar când o fac nu doresc să

fie remarcați, le plac maşinile de culoare închisă,
care trec neobservate; Fugarul se face mic în
scaun şi îi place să-şi îndoaie picioarele sub el.
Nefiind astfel legat direct de pământ, poate fugi
mai uşor.
- Caracter: Detaşat de material. Perfecţionist.
Intelectual. Trece de la etape de mare iubire la
faze de ură profundă. Nu crede în dreptul lui de a
exista. Dificultăţi sexuale. Se crede nul, fără
valoare. Caută singurătatea. Este şters. Are
capacitatea de a se face invizibil. Găseşte diverse
mijloace de a fugi. Se crede neînţeles. Are
dificultăţi în a-1 lăsa să trăiască pe copilul său
interior.
Rana de RESPINGERE
- Cea mai mare teamă: Panica.

Dacă ar primi mai multă atenţie,
i-ar fi frică că nu ar şti ce să facă
cu ea. El se retrage chiar înainte
de a intra în panică sau când intra
în panică. Cei din jurul lui îşi pot
da seama datorită agitaţiei lui,
deoarece ochii îl trădează de
obicei.
- Alimentaţie: lipsa poftei de
mâncare din cauza emoţiilor sau
a fricii. Porţii de mâncare mici;
poate mânca oricât și nu se
îngrașe.
Rana de RESPINGERE
- Cu cât ne afectează mai mult aceste răni, APAR

RESENTIMENTE faţă de părintele pe care îl
considerăm responsabil pentru suferinţa noastră. Mai
târziu, vom transfera acea ranchiună sau acea ură
asupra persoanelor de acelaşi sex cu părinţii pe care i-
am acuzat pentru faptul de a ne fi făcut să suferim. De
exemplu, este normal, ca un tânăr să-şi urască tatăl de
către care s-a simţit mereu respins. Mai târziu, va
transfera această ură asupra altor bărbaţi sau asupra
fiului său, de către care se va simţi de asemenea
respins.
- Atunci când oricare dintre cele cinci răni este trăită în
relaţie cu părintele de sex opus celui faţă de care
avem resentimente, ne vom acuza pe noi înşine, ne
vom simți vinovați, ne pedepsim (ne autosabotăm, ne
autoflagelăm – „Dar dacă eu am greșit”?
Rana de Respingere
- Boli şi indispoziţii posibile: boli de piele, diaree (deoarece

respige hrana, aşa cum se respinge pe sine sau o situaţie care ar
putea fi bună pentru el), aritmie, cancer ( boală asociată cu
ranchiuna sau ura produse în urma unei dureri trăite în
singurătate, resentimentele față de unul din părinți), probleme
respiratorii, alergii, vărsături, leşin, comă, hipoglicemie, diabet
(ca urmare a nevoii de dulce), AGORAFOBIE ( foloseşte acest
tip de comportament pentru a fugi de anumite persoane sau
situaţii care ar putea să-i stârnească panica), depresie suicidară,
psihoză (este tentat să încerce să devină ca altcineva: se pierde
în personalitatea cuiva pe care îl admiră).
Rana de ABANDON
- Activarea rănii: între un 1 şi 3 ani în relaţia cu
părintele de sex opus, atunci când apare un frate
mai mic care necesită atenție sporită, dacă părinţii
lucrează în fiecare zi şi au foarte puţin timp pentru
el; când părinţii îl lasă în grija altcuiva (bunică,
bonă), lipsă de comunicare cu părintele de sex opus,
dacă mama lui este mereu bolnavă, iar tatăl este
prea ocupat sau absent pentru a avea grijă de el.
Lipsa unei hrăni afective sau a tipului de hrană droit
(severitate şi rigiditate în anumite situaţii, lipsa
libertății de gândire și acțiune, dorința de a face din
copil o ființă perfectă, controlul, supravegherea,
critica ).
Rana de ABANDON
- Masca: dependent - are nevoie de atenţia şi de prezenţa celorlalţi,
dar nu îşi dă seama de câte ori chiar el nu face ce ar vrea ca alţii să
facă pentru el.
- În cuplu, dependentul se sprijină de celălalt, îl ţine de mână sau îl
atinge des. Are cea mai mare capacitate de a nu vedea problemele
din cuplu, preferă să creadă că totul merge bine din teamă de a nu fi
abandonată. Aşteptările lui faţă de ceilalţi depind de ceea ce pot
aceştia să facă pentru a-1 ajuta.
- Dependentul are o dificultate în a folosi cuvântul "a lăsa" care,
pentru el, este sinonim cu "a abandona". Atunci când un dependent
se simte abandonat, crede că nu este suficient de important pentru a
merita atenţia celuilalt.
Rana de ABANDON
- O persoană care suferă de abandon, suferă de asemenea şi de

respingere, deoarece când era foarte mică, s-a simţit respinsă de
părintele de acelaşi sex şi abandonată de cel de sex opus, care,
după opinia ei, ar fi trebuit să se ocupe şi mai mult de ea şi nevoile
ei.
- Un copil poate trăi o experienţă în care să se simtă abandonat de
către părintele de acelaşi sex, dar în realitate ceea ce simte în
relaţia cu acest părinte este rana de respingere. De ce? Deoarece
părintele de acelaşi sex, care nu se ocupă de el, acţionează astfel
deoarece se respinge pe el însuşi. Atunci când un părinte se
respinge pe sine şi are un copil de acelaşi sex ca şi el, este normal
şi uman ca el să respingă acel copil, chiar inconştient fiind, pentru
că, copilul îi reaminteşte de el însuşi, în fiecare moment.
Rana de ABANDON
- Corp : lung, subțire, lipsit de tonus muscular,

spate curbat, brațe care par preal lungi.
- Ochi: mari, triști; privire care atrage
Rana de ABANDON
- Caracter :
• depind în permanență de ceva sau de cineva, de atenție și mai
ales de susținere. Dificultate de a face sau de a decide ceva
singur. Cere sfaturi pe care nu le urmează neapărat. De fapt
ceea ce caută ei nu este ajutorul, ci susținerea = a fi iubit şi
ajutat.
• Dificultatea în a accepta un refuz. Fuzionează uşor cu ceilalţi,
simțindu-se responsabili de fericirea sau nefericirea altora, la fel
cum crede că ceilalţi sunt resposabili de propria lui fericire sau
nefericire. Simte emoţiile celorlalţi şi se lasă uşor invadată de
ele.
• Când este în contact cu problemele cauzate de dependenţa lui
doreşte să devină independent . Totuşi, acest lucru nu face decât
să accentueze şi să ascundă rana de abandon deoarece aceasta
nu este îngrijită.
Rana de ABANDON
 Tristeţea . Emoţia cea mai intens trăită de către un dependent
este tristeţea, resimțită în adâncurile fiinţei lui, fără să o
înţeleagă sau să poată spune de unde vine. Pentru a nu avea
acest sentiment, caută mereu prezenţa celorlalţi.
 Dispoziție schimbătoare (Într-o zi e vesel, într-o zi e trist). Îi
place sexul. Pentru el a se simți dorit de celălalt = a fi
important.
 Rana de abandon ne afectează modul de a comunica și
exprima clar cererile : teama de a plânge sau de a fi
considerat un copil mic, teama ca celălalt să nu plece, ca
celălalt să nu fie de acord şi să ignore ceea ce s-a spus sau ce
a cerut, de a fi refuzat, de a nu fi susţinut aşa cum se aştepta,
de a nu răspunde aşteptărilor celorlalţi.
Rana de abandon
- Cea mai mare teamă: singurătatea. Este convins că nu poate să
o gestioneze, fapt pentru care se agaţă de ceilalţi şi face orice
pentru a le obţine atenţia. Este pregătit să face orice manevre
pentru a fi iubit, pentru a nu fi părăsit; poate suporta situaţii
foarte dificile, înainte de a pune capăt unei relaţii. Teama lui e:
"Ce o să mă fac singur? Ce o să devin? Ce o să mi se întâmple?
Adesea este în conflict cu el însuşi, deoarece, pe de o parte cere
multă atenţie, iar pe de alta, îi este teamă că dacă cere prea
multă, va sfârşi prin a-1 deranja pe celălalt, care va putea
atunci să-1 părăsească. Se crede despre dependent că îi place
suferinţa, atunci când tolerează anumite situaţii, deşi nu
recunoaşte acest lucru.
RANA DE Abandon
- Bolile posibile:
• tendința de a devein bulimic - cum atitudinea lui
interioară este de a nu avea niciodată suficient,
acesta este mesajul pe care îl primeşte corpul lui
atunci când mănâncă.; când un bărbat dependent
este bulimic, este ca şi cum încearcă să se
hrănească direct de la mama lui, atât de mult îi
lipseşte aceasta. Când bulimia se manifestă la o
femeie dependentă, atunci tatăl este cel care îi
lipseşte – se realizează un transfer asupra mâncării.
• dureri de spate, astm, bronşite, migrene,
hipoglicemie, diabet, afecţiuni ale glandelor
suprarenale, miopie, isterie, depresie.
RANA de abandon
- Cu cât este mai importantă rana de abandon, cu atât

înseamnă că te abandonezi mai mult pe tine însuţi (adică te
laşi abandonat) sau că îi abandonezi pe alţii, situaţii sau
proiecte. Le reproşăm celorlalţi tot ceea ce ne facem noi
înşine şi nu vrem să vedem. Din această cauză atragem în
jurul nostru persoane care să ne arate ceea ce le facem altora
sau nouă înşine.
- Atâta timp cât continuăm să fim ranchiunoşi faţă de un
părinte (chiar dacă într-un mod inconştient), relaţiile noastre
cu toate celelalte persoane de acelaşi sex ca şi acel părinte,
vor fi dificile.
Rana de Umilire
- Activarea rănii: între 1-3 ani, de obicei în relaţia cu

mama. Poate fi trăită, în caz excepţional, în relaţia cu tatăl,
dacă acesta se ocupa de nevoile fizice ale copilului, dacă
el îl învăţa cum să fie curat, cum să mănânce, cum să se
îmbrace etc.
- Vine din castrarea emoțională , control excesiv, lipsă
de libertate și de acțiune la nivel fizic : „ nu ai mâncat
tot, nu faci aia”, te-ai murdărit ca un porc”, etc. Ba
mama mai și povestește în public că ai făcut pipi pe
tine; copilul se consideră umilit și crede că își dezgustă
părinții : „Nu merit nimic, Nu sunt bun de nimic, Nu
merit dragoste. Nu am valoare.
Rana de Umilire
- Masca : masochist
- Corpul : gras, rotund, mic de statură, gât gros,
tensiuni în zona gâtului și a maxilarului.
- Fața rotundă, deschisă.
Rana de Umilire
 Ochii: mari, rotunzi, deschişi, inocenţi.

 Vocabular: „a fi demn”, „a fi nedemn”, „mic”,
„gras” ; Masochistul lasă să se întrevadă anumite
sentimente în vocea sa, pentru a fi considerat o
persoană interesantă.
 Îi place să danseze mult şi profită pentru a-şi exprima
senzualitatea. Dansează din plăcerea de a dansa.
Ceea ce emană este: Uitaţi-vă la mine, căt pot fi de
senzual!
 Alege o maşină mică în care se simte la adăpost.
 Se aşează cu picioarele depărtate. Cum de obicei
alege un scaun sau un fotoliu care nu îi convine, pare
să stea incorfontabil.
Rana de Umilire
- Caracter:
• Îi este adesea ruşine de el însuşi şi de ceilalţi, sau îi este
teamă ca celorlalţi să nu le fie ruşine cu el; Îşi cunoaşte
nevoile, dar nu le ascultă. Adună multe greutăţi în spate.
• Controlează pentru a evita ruşinea. Se crede murdar,
lipsit de suflet, sau fiind mai puţin decât ceilalţi.
• Fuzional. Face în aşa fel încât să nu fie liber, deoarece nu
știe ce să facă cu libertatea sa. Ocupă foarte mult loc în
viața celorlalți, dar adeseori face acest lucru într-o manieră
subtilă. De aceea corpul lui fizic ocupă atât de mult spaţiu.
El se îngraşă în funcţie de locul pe care crede că trebuie să-
1 ocupe în viaţa lui. Corpul, în aspectul lui, îi reflectă
convingerile. Atunci când masochistul va şti, în sinea lui, că
este special şi important, nu va mai trebui să le dovedească
acest lucru celorlalţi. Recunoscându-se pe sine, corpul lui
nu va mai avea o nevoie atât de mare să ocupe mult spaţiu.
Rana de Umilire
• Joacă rolul mamei. Hipersensibil. Se
pedepseşte pe sine crezând că astfel îl va
pedepsi pe celălalt. Vrea să fie demn.
• Îi este ruşine, la nivelul sexualităţii, dar este
senzual şi nu îşi ascultă nevoile sexuale. Chiar
dacă îi place sexul va avea totuşi dificultăţi în a
se abandona complet, îi este ruşine să arate ce
anume îi place legat de sex şi să îşi exprime
plăcerea, prin sunete, de exemplu, care să arate
cât de mult îi place.
• Compensează şi se recompensează pe sine prin
mâncare.
Rana de Umilire
• Face orice pentru a fi util, astfel ascunzându-și rana de umilire.

Cea mai mică critică făcută la adresa lui îl face să se simtă umilit
şi neînsemnat. În plus este specialist în a se devaloriza pe sine. Nu
poate să conceapă că ceilalţi îl consideră o persoană specială şi
importantă in ochii lor.
• Este foarte expresiv atunci când povesteşte ceva şi găseşte
mijloace pentru a face povestirea amuzantă. Îşi asumă rolul de a-i
face pe oameni să râdă. Este un mod inconştient de a se umili.
Astfel, nimeni nu va putea ghici faptul că teama de a-i fi ruşine
este ascunsă poate în spatele cuvintelor care provoacă râsul.
Rana de Umilire
- Cea mai mare frică: libertatea . A fi liber înseamnă pentru el

să nu aibă de dat socoteală nimănui, să nu fie controlat de
nimeni şi să facă ceea ce vrea când vrea. Copil fiind,
masochistul nu s-a simţit liber, mai ales cu părinţii lui. Deși își
dorește libertatea nu știe ce să facă cu ea. De aceea își creează
constrângeri și obligații . În schimb, cei din jurul lui îl
consideră liber, deoarece, de obicei, găseşte mijloacele şi timpul
necesare pentru a face ceea ce şi-a propus. Nu îi aşteaptă pe
ceilalţi pentru a lua o hotărâre. Chiar dacă ceea ce alege îl
împiedică să fie liber, în ochii celorlalţi, avea toată libertatea de
a decide altfel. Ochii lui mari, larg deschişi arată interesul pe
care îl are pentru orice şi dorinţa lui de a trăi cât mai multe
experienţe.
RANA DE UMILIRE
- Alimentaţia: îi plac alimentele grase, grele, ciocolata.

Este bulimic sau mănâncă în porţii mici şi multe. Îi
este ruşine să umpere sau să mănânce „prăjiturele”.
- Boli posibile: Dureri de spate, umeri, gât, angină,
laringite, probleme respiratorii, probleme la picioare,
varice, entorse, fracturi, boli de ficat, probleme cu
glanda tiroidă, urticarie, hipoglicemie, diabet,
probleme cu inima.
RANA DE TRĂDARE

- Activarea rănii: între 2-4 ani, în momentul în care

energia sexuală se dezvoltă, angrenând astfel complexul
lui Oedip. În general, această rană este trăită în relaţie cu
părintele de sex opus, dar poate fi trăită și în relația cu
părintele de același sex atunci când Complexul lui
Oedip, nu a fost trăit normal, adică cu părintele de sex
opus. Aceste persoane s-au ataşat mult de părintele de
acelaşi sex şi l-au ignorat prea mult pe celălalt. Se
activează de fiecare dată când acesta nu îşi respectă o
promisiune, sau îi trădează încrederea, așteptările.
Trăieşte această trădare mai ales în relaţia lui de dragoste
sau sexuală.
- Masca: dominator
RANA DE TRĂDARE
 - Rana de trădare apare ca urmare a faptului că rana de abandon

(care se dezvoltă înaintea celei de trădare ) nu a fost acceptată și
atunci copilul pentru a ascunde această rana își dezvoltă masca de
dominator. De ex: Un copil mic care, simţindu-se abandonat sau
neavănd parte de destulă atenţie, decide, prin toate mijloacele
posibile să-şi seducă părintele de sex opus pentru a-i atrage atenţia şi
mai ales pentru a se simţi susţinut de către acesta. Când așteptările
lui nu se împlinesc apare rana de trădare. Va deveni tot mai
dominator, îşi va forma o carapace de forţă, crezând că astfel nu va
mai suferi de trădare sau de abandon. Partea dominatoare îl
încurajează pe dependent să vrea să devină independent.
 - Privind cu atenție o astfel de persoană vom putea vedea masca de
dependent în ochi (trişti sau aplecaţi) sau buzele care atârnă sau alte
părți ale corpului lipsite de tonus și partea inferioară a corpului
proeminentă (la femei).
RANA DE TRĂDARE
Corpul inspiră forță, putere. La bărbați umerii mai lați decât

șoldurile. La femei șoldurile mai proeminente decât umerii.
Poate apare și fenomenul invers : corp masculin la o femeie, umeri
largi și coapse mai subțiri.
RANA DE TRĂDARE
- Ochii: privire intensă şi seducătoare ; văd lucrurile foarte

repede, iar intensitatea privirii îi ajută să-i țină pe ceilalți la
distanță.
- Vocabular: „disociat", „ai înţeles întrebarea?", „eu sunt
capabil", „lasă-mă pe mine să fac asta", „ştiam eu", „ai
încredere în mine", „nu am încredere în cutare persoană".
- Vocea : voce puternică care se aude până departe; când
vorbeşte, se apleacă înainte pentru a-1 convinge mai bine pe
interlocutorul lui. În ceea ce privește postura se aşează şi se
lasă pe spate, iar când ascultă îşi ţine braţele încrucişate.
- are nevoie de mult spațiu, simte nevoia să fie remarcat. Acest
lucru se manifestă în mașina pe care o alege, o mașină
puternică, în modul în care dansează, dansul fiind un mijloc de
seducție. Ceea ce transmite este: Priviţi-mă!
Rana de trădare
 Caracter:
 -Acceptă foarte greu orice formă de trădare provenind de la ei înşişi
sau de la ceilalţi, fac tot ce le stă în putinţă pentru a fi persoane
responsabile, puternice, speciale şi importante. Este foarte exigent cu
el și dorește să demonstreze celorlalți de ce este capabil. Are mai
multă încredere în persoanele de acelaşi sex şi îi verifică şi
controlează mai mult pe cei de sex opus. Trăiesc orice act de laşitate,
deci de lipsă de curaj, ca fiind o trădare.
 - Dispoziţie schimbătoare. Este convins că are dreptate şi încearcă să-
i convingă şi pe ceilalţi. Nu îşi ţine promisiunile şi angajamentele sau
face eforturi pentru a le ţine. Nu suportă să fie minţit, deși la rândul
său minte (minciuni subtile și necesare folosite pentru a-şi atinge
scopurile sau pentru a se justifica). Va spune:"prefer să primesc o
palmă decât să fiu minţit.„
RANa de trădare
 -Îşi asumă cu uşurinţă multe sarcini, se ocupă mult de treburile

altora considerând că fiind mai capabil trebuie să-i ajute pe
ceilalţi să-şi organizeze viaţa;în realitate este un mijloc
inconștient de control, o modalitate deghizată de a-şi arăta
propria forţă.
 - Manipulator. Seducător. Dispoziţie schimbătoare. Este convins
că are dreptate şi încearcă să-i convingă şi pe ceilalţi. Intolerant
la critică, teamă de autoritate ( nu-i place să fie controlat).
 - Înţelege şi acţionează repede, fiind nerăbdător și intolerant, cu
cei care sunt mai lenţi. Când lucrurile nu se mişcă suficient de
repede pentru gustul lui şi, mai ales, când îl deranjează un lucru
neprevăzut se înfurie foarte uşor
 - Performant pentru a fi remarcat. Se confesează greu. Nu îşi
arată vulnerabilitatea. Sceptic. Îi e teamă să iasă dintr-un
angajament.
RANA de trădare
 -Îşi asumă cu uşurinţă multe sarcini, se ocupă mult de treburile

altora considerând că fiind mai capabil trebuie să-i ajute pe
ceilalţi să-şi organizeze viaţa;în realitate este un mijloc
inconștient de control, o modalitate deghizată de a-şi arăta
propria forţă.
 - Manipulator. Seducător. Dispoziţie schimbătoare. Este convins
că are dreptate şi încearcă să-i convingă şi pe ceilalţi. Intolerant
la critică, teamă de autoritate ( nu-i place să fie controlat).
 - Înţelege şi acţionează repede, fiind nerăbdător și intolerant, cu
cei care sunt mai lenţi. Când lucrurile nu se mişcă suficient de
repede pentru gustul lui şi, mai ales, când îl deranjează un lucru
neprevăzut se înfurie foarte uşor
 - Performant pentru a fi remarcat. Se confesează greu. Nu îşi
arată vulnerabilitatea. Sceptic. Îi e teamă să iasă dintr-un
angajament.
RANA DE TRĂDARE
 RENEGAREA. A fi renegat înseamnă a fi trădat. În schimb nu îşi dă seama

de câte ori îi reneagă pe ceilalţi, eliminându-i din viaţa lui. De exemplu, nu
va vrea să dea o a doua şansă cuiva în care şi-a pierdut încrederea. Foarte
adesea, nici măcar nu va mai vrea să vorbească cu acea persoană. Când
este furios, iar lucrurile nu se desfăşoară conform aşteptărilor lui, poate
foarte uşor să întoarcă spatele cuiva, în mijlocul unei discuţii sau poate să-i
trântească cuiva telefonul în mijlocul unei conversaţii.
 Când un dominator bărbat sau femeie, vrea să facă dragoste, iar celălalt
refuză, se va simţi trădat. Nu poate să înţeleagă că celălalt, care totuşi îl
iubeşte, nu vrea să fuzioneze cu el, făcând dragoste.
 Problemele sexuale provin din faptul că a avut o relaţie prea fuzională cu
părintele de sex opus şi că, complexul lui Oedip nu a fost încă rezolvat.
Părintele de sex opus a fost atât de idealizat încât nici un partener nu va
putea răspunde aşteptărilor acestei personae.
- Alimentaţia: apetit bun. Mănâncă repede.
Adaugă sare şi condimente. Se poate
controla când e ocupat, dar apoi poate pierde
-
controlul.
Boli posibile: boli legate de control şi de
RANA DE
pierderea acestuia
IMPOTENŢĂ, DIAREE) , agorafobie,
(HEMORAGII,
spasmofilie, afecţiuni ale sistemului digestiv,

TRĂDARE
boli terminate în ,,-ită”, herpes bucal.
RANA DE NEDREPTATE
- Activarea rănii: între 4/6 ani în relaţia cu părintele de acelaşi sex.

Blocaj în dezvoltarea individualităţii (când devine conştient că este
o fiinţă umană, o entitate într-un întreg cu propriile lui diferenţe),
nu poată să se exprime şi să fie el însuşi.
- Trăieşte această rană mai ales în relaţia cu părintele de acelaşi

sex. Apare ca urmare a răcelii afective a părintelui, răceală reală
sau percepută, autoritarismului, a criticilor frecvente, a severităţii,
intoleranţei sau conformismului. Copilul nu se simte apreciat la
justa sa valoare, sau consideră că nu primeşte ceea ce merită. Ce
face copilul? Simțindu-se respins dintr-un motiv sau altul, va
încerca să nu mai fie respins, fiind cât mai aproape de perfecţiune.
RANA DE NEDREPTATE
 După câţiva ani, în ciuda eforturilor lui de a fi

perfect simte că nu este iubit şi consideră acest
lucru ca fiind nedrept. Crezând că este apreciat
mai mult pentru ceea ce face decât pentru ceea ce
este începe să se controleze și încearcă să devină
performant, se descurcă de mic singur, astfel încât
nimeni să nu îl mai respingă vreodată.. Îşi
blochează sentimentele, lucru care îl ajută să nu se
mai simtă respins. Acest lucru nu înseamnă că acea
persoană nu mai simte nimic, din contră, sunt
foarte sensibile, dar îşi dezvoltă capacitatea de a
nu simţi acea sensibilitate şi de a nu o arăta
celorlalţi.
RANA DE NEDREPTATE
 - Rana de nedreptate poate apare și când primeşte

mai mult decât consideră că merită (sindromul
bomboanei amare). Prin urmare, rana de nedreptate
poate fi provocată de ideea că avem mai multe
lucruri materiale decât ceilalţi, sau, din contră, că
nu primim destul.
 - Toate persoanele care suferă de nedreptate ascund
în spatele acesteia o rană de respingere. Lucru care
explică de ce, vedem corpul unui rigid, care
îmbătrânind devine tot mai mic şi firav, corpul
preluând treptat caracteristicile măştii fugarului.
Medicina numeşte acest fenomen osteoporoză.
RANA DE NEDREPTATE
 Masca : RIGIDITATEA - Ajunge să ascundă, în faţa lui şi în faţa

celorlalţi, ceea ce simte şi pare imperturbabil. Are tendinţa de a-şi
încrucişa braţele, astfel blocându-și regiunea plexului solar, pentru a nu,
simţi. O altă modalitatea de a nu simţi este aceea de a se îmbrăca în negru.
- Rigidul caută dreptatea şi justeţea cu orice preţ. Devenind un perfecţionist
va încerca să fie mereu corect. Crede că, dacă ceea ce face sau spune este
perfect, acel lucru va fi automat şi corect. Pentru el este foarte greu să
înţelegă că, acţionând într-un mod perfect, conform propriilor lui criterii,
poate în acelaşi timp fi nedrept. Nu cere ajutor decât în ultimul moment.
- Cei foarte rigizi fac în aşa fel încât să nu primească nimic, deoarece, în
opinia lor, trebuie să fie extraordinari pentru a merita o recompensă.
RANA DE NEDREPTATE
 Corp:
 Corpul: drept, rigid, în formă de clepsidră, cât mai aproape de
perfecţiune. Bine proporţionat. Fese rotunde. Talie mică, stânsă în
haine sau cu o curea. Mişcări rigide. Piele frumoasă. Maxilar
strâns. Gât infexibil. Postură dreaptă, mândră; se poate îngrăşa în
timpul vieţii, dar corpul lui va continua să fie bine proporţionat.
 Ochii: privire intensă şi vie. Ochi limpezi.
 Vocabular: „nu e nici o problemă", „întotdeauna, niciodată", „foarte
bun, foarte bine", „special", „exact", „cu siguranţă", „de acord?
„ „Tu nu ești niciodată aici”; vorbeşte mai degrabă într-un fel
mecanic şi reţinut. Îi plac explicaţiile clare şi precise.
 dansează foarte bine şi are ritm, în ciuda rigidităţii picioarelor;
preferă o maşină clasică, performantă, în acord cu câştigul lui;
RANA DE NEDREPTATE
 - O persoană se poate aşeza în feluri diferite, în funcţie de ceea ce

trăieşte în acel moment; rigidul se aşează foarte drept, cu picioarele
lipite, în aceeaşi linie cu corpul, ceea ce îi accentuează postura rigidă.
Când îşi încrucişează picioarele şi braţele, o face pentru a nu simţi ce se
întâmplă
 -Sau, de exemplu, o persoană care are o rană de nedreptate şi o rană de
abandon, când vorbeşte despre problemele din viaţa ei, corpul ei devine
mai moale, iar spatele e încovoiat, atunci trăieşte rana de abandon.
Câteva minute mai târziu, dacă îi pui o întrebare la crea nu vrea să
răspundă, corpul ei devine mai drept şi rigid, și răspunde că totul este
bine referitor la acel subiect.
 -De asemenea, felul în care vorbeşte cineva se poate modifica de mai
multe ori în timpul unei conversaţii.
RANA DE NEDREPTATE
 Caracter:
 Perfecţionist. Îşi blochează sentimentele. Îşi încrucişează des braţele.
Performant pentru a deveni perfect. Dificultăţi în a cere ajutor. Nu
recunoaşte că are probleme și își ascunde sensibilitatea.
 Dificultăţi în a primi (deoarece se va simţi datoare);în general i se pare
nedrept să obţină mai puţin, dar şi mai nedrept când obţine mai mult
decât alţii.
 Dificultate în a se simţi bine, fără să se simtă apoi vinovat. Se simte
foarte vinovat și dacă el nu face nimic în timp ce altcineva lucrează,
deoarece acest lucru este considerat nedrept. Din această cauză corpul
lui, mai ales picioarele şi braţele sunt tensionate, chiar şi în timpul
momentelor de repaos. Nu îşi respectă limitele, cere prea mult de la el.
Se controlează. Îi place ordinea. Coleric.
RANA DE NEDREPTATE
 Se compară cu ce e mai bun . A se devaloriza astfel reprezintă o mare

nedreptate şi o formă de respingere a fiinţei lui. Foarte des, în copilărie,
rigidul a trăit situaţii în care a fost comparat fie cu fraţii, surorile sale, fie
cu prieteni sau colegi de şcoală. În acele momente îi acuza pe ceilalţi că
nu sunt corecţi cu el, deoarece nu ştia că, dacă cei apropiaţi îl comparau
cu alţii, o făceau pentru a-i arăta ceea ce făcea el însuşi, în interiorul lui.
 Noţiunea de merit este foarte importantă pentru un rigid. Nu îi place să i
se spună că este un norocos, deoarece, pentru el a fi norocos nu este un
lucru corect. Vrea să merite tot ceea ce i se întâmplă. Dacă cineva îi
spune că este norocos, el îi va răspunde: „nu este vorba despre noroc,
deoarece am muncit mult pentru a ajunge aici.”
 Se îndoieşte adesea de el însuşi, după ce a făcut acea alegere. Îşi pune
adesea întrebarea dacă alegerile pe care le face sunt cele mai bune
pentru el, cele mai corecte.
RANA DE NEDREPTATE
 - Vrea să evite eşecul cu orice preţ imaginea socială,

reputația fiind importante pentru el.
 - Poate părea uneori dominator, dar, nu o face pentru a
controla şi a atrage atenţia sau pentru a părea puternic,
cum face dominatorul, ci doar dacă ceea ce s-a spus
este nedrept pentru cineva sau nu i se pare lui corect.
 - Emoţia cea mai frecventă trăită este furia, mai ales
împotriva lui. Prima lui reacţie când este furios este de
a ataca pe altcineva. În realitate este furios pe el
deoarece nu a văzut ce era corect sau nu a făcut ceea ce
trebuia făcut. De exemplu, o persoană rigidă care
împrumută bani unui prieten, ştiind că acel prieten are
des probleme cu banii.
RANA DE NEDREPTATE
 Cea mai mare teamă: RĂCEALA, pe care o recunoaște foarte

greu deoarece se consideră o persoană călduroasă, care face tot
posibilul ca totul să fie corect şi armonios. În schimb, cei din
jurul lui văd adesea această răceală la el, nu numai în ochi, ci
şi în atitudinea lui seacă şi inflexibilă, mai ales atunci când
se simte acuzat pe nedrept. Este fidel prietenilor lui.
• Când cineva este rece faţă de el, îl doare inima şi imediat se va
întreba ce a făcut sau spus incorect din moment ce celălalt se
poartă astfel în faţa lui.
• Are o dificultate în a se lăsa iubit şi a-şi arăta iubirea. În
viaţa sexuală, rigidul are adesea probleme în a se abandona, a
simţi plăcerea, în exprimarea tandreţei pe care o simte. Totuşi,
este genul care are înfăţişarea cea mai sexy. Se spune adesea
despre o femeie rigidă că este o seducătoare, adică îi place să
atragă bărbaţii pentru a-i respinge cu răceală dacă crede că
lucrurile au mers prea departe.
RANA DE NEDREPTATE
 Alimentaţie: preferă alimentele sărate celor dulci. Îi place tot ceea ce este
crocant. Se controlează pentru a nu se îngraşa. Se justifică şi îi este ruşine
când îşi pierde controlul.
 Boli posibile:
• este rar bolnav, deși este dur cu corpul lui. Este genul de persoană care
nu simte când corpul ei are nevoie să elimine, fie fecale, fie urină. Este
persoana care se poate controla cel mai mult timp. Atunci când simte
înseamnă că corpul ei nu se mai poate reţine.
• ANCHILOZARE sau TENSIUNI, în SPATE şi în zona GÂTULUI,
precum şi în părţile flexibile ale corpului (glezne, genunchi, şolduri,
coate, încheieturile mâinii etc.) persoanelor rigide le place să-şi
trosnească degetele, încercând astfel să le facă mai suple.
RANA DE NEDREPTATE
• epuizare profesională (burn-out), anorgasm (în cazul

femeilor), ejaculare precoce sau impotenţă (în cazul
bărbaţilor).
• Boli a căror denumire se termină în „-ită", precum

tendită, bursită, artrită etc.; indică o furie interioară
reţinută, lucru des întâlnit în cazul celor rigizi.
• TORTICOLIS din cauza dificultăţii de a vedea toate

aspectele unei situaţii pe care o consideră nedreaptă. •
• Probleme legate dc CONSTIPAŢIE şi HEMOROIZI sunt

foarte frecvente din cauza dificultăţi de a se abandona şi a
reţinerii pe care o manifestă în viaţă. • Rigidul poate
suferi de CRAMPE care se manifestă când cineva se
agaţă de ceva sau se reţine din frică.
RANA DE NEDREPTATE
• Adesea are probleme cu PIELEA USCATĂ, ACNEE (când îi este

teamă să nu se înşele, de a-şi pierde faţa, imaginea, de a nu fi la
înălţimea aşteptărilor lui); PSORIAZISUL (îşi atrag o astfel de
problemă pentru a nu se simţi bine sau a fi fericiţi, deoarece ar fi ceva
nedrept faţă de ceilalţi).
• NERVOZITATEA este frecventă, chiar dacă, rigidul reuşeşte să se
controleze foarte bine, astfel încât furia nu se vede din exterior.
• INSOMNIE, mai ales când nu se simte bine decât atunci totul s-a
încheiat cu bine şi este perfect
• probleme de VEDERE, din cauza dificultăţilor de a vedea că a luat o
hotărâre greşită sau a putut să aibă o percepţie eronată asupra unei
situaţii. Preferă să nu vadă ceea ce i se pare imperfect.
Vindecarea rănilor şi transformarea măştilor
o Aceste măşti s-au format cînd eram copiii. Faptul că am fost

fost capabili să creem o mască pentru a nu suferi a fost un gest
eroic, un demers din iubire faţă de noi. Acea mască te-a ajutat să
supravieţuieşti şi să te adaptezi în familia pe care ai ales-o tu
însuţi înainte de a te naşte. Acum, ca adulți aceste măști ne fac
mai mult rău decât să ne protejeze. Nu mai suntem nişte copii
mici care nu ştiu să-şi controleze rănile. Astăzi suntem adulţi,
avem mai multă experienţă şi maturitate, avem o viziune
diferită asupra vieţii şi, de acum înainte dorim să ne iubim
mai mult pe noi înşine. Este timpul să ne dăm seama că
putem supravieţui chiar dacă ne simţim răniţi. Cu cât ne
reprimăm mai mult amintirile dureroase, cu atât acestea se aşează
mai în profunzime în inconştientul nostru.
Vindecarea rănilor şi transformarea măştilor
o Rănile noastre profunde au nevoie să fie recunoscute, iubite şi

acceptate. Avem dreptul să fi suferit și să avem resentimente faţă
de unul dintre părinţi sau faţă de amândoi. Vom înțelege că și ei
au purtat aceleași răni care s-au transmis transgenerațional, vom
avea mai multă toleranță și compasiune față de ei. Vom face pace cu
trecutul și cu figurile parentale, vom înțelege că sunt parte din noi și
noi suntem parte dein ei și respingându-i nu facem decît să
respingem o parte din noi, să nu fim întregi.
o IUBIREA DE SINE – a te accepta așa cum ești, a te accepta chiar
dacă le faci celorlalţi exact ceea ce le reproşezi lor. A te iubi
înseamnă deci, să-ţi acorzi dreptul de ai răni uneori pe ceilalţi,
trădându-i, sau fiind nedrepţi cu ei, umilindu-i, împotriva voinţei
tale. Iubirea nu are nimic de a face cu ceea ce faceţi sau ceea ce
aveţi. Aceasta este o ală etapă importantă în procesul de vindecare al
rănii tale.Acceptarea este elementul declanşator al procesului de
vindecare.
ALFRED ADLER – Date biografice
• S-a născut în 1870, într-o suburbie a Vienei, al doilea din cei şase
copii ai unui comerciant de succes.
• A suferit de rahitism în copilărie, ceea ce l-a împiedicat să umble
normal până la vârsta de patru ani, când era să moară din cauza unei
pneumonii şi s-a hotărât să devină medic.
• A fost mult răsfăţat mai ales de mama lui, dar a fost „detronat” de
venirea pe lume a unui nou frate şi a devenit foarte apropiat de tatăl
său. Este unul dintre motivele pentru care a respins existenţa
complexului Oedip. În copilărie l-a invidiat foarte mult pe fratele său
şi pe ceilalţi copii din vecinătate pentru starea lor bună de sănătate şi
pentru forţa pe care o vedea la ei. A încercat să compenseze aceste
lucruri implicându-se foarte mult în activităţile desfăşurate împreună
cu ei şi treptat a dobândit o stimă de sine ridicată şi o mare dorinţă de
a se afla în compania altora (Schultz, 1986).
 A absolvit medicina la Universitatea Viena în 1895 şi şi-a

început cariera ca oftalmolog, dar a trecut repede la medicină
generală și psihiatrie. Cabinetul său era amplasat în apropierea
unui parc de distracţii şi ca urmare mulţi dintre clienţii săi erau
oameni de circ; s-a sugerat că puterile şi slăbiciunile
neobişnuite ale acestora l-au condus pe Adler la teoria sa
privind inferioritatea de organ şi compensarea ei.
 În 1902 se alătură grupului de psihanaliști care gravitau în
jurul lui Freud. Deși Freud şi Adler au colaborat îndeaproape,
relaţia lor nu a fost una foarte strânsă (Freud chiar a afirmat o
dată că Adler îl plictisea), dar nici Adler nu a fost cu adevărat
unul dintre discipolii lui Freud.
 A scris o lucrare privind instinctul de agresivitate (lucrare pe

care Freud nu a aprobat-o) şi apoi una despre sentimentele de
inferioritate ale copiilor, lucrare care sugera că noţiunile sexuale
ale teoriei lui Freud ar trebui luate mai degrabă în sens
metaforic.
 Deşi, Adler era preşedintele Societăţii vieneze de psihanaliză, şi-
a continuat criticile la adresa psihanalizei clasice şi în cele din
urmă a tăiat legăturile cu aceasta, întemeind în 1912 Societatea
de psihologie individuală. Freud a fost foarte ostil acestei
mişcări şi l-a numit pe Adler un „pigmeu” pe care el, Freud, l-a
făcut mare; Adler nu s-a lăsat mai prejos, afirmând că nu a
învăţat nimic de la Freud în timpul cât au colaborat.
 Participă pe front, ca medic austriac, în timpul primului

război mondial. Ororile războiului l-au dus la
conștientizarea că este nevoie de o schimbare de
mentalitate pentru ca omenirea să supraviețuiască.
Astfel, Adler începe să se preocupe de teoria intereselor
sociale, după război implicându-se în proiecte de
consiliere a copiilor în clinicile din Viena.
 În 1926 ţine o serie de prelegeri în Statele Unite, Scoția.
 Moare în 1937, în urma unui atac de cord.
ALFRED ADLER – Psihologia
individuală
 Omul este în măsură să-şi construiască propriul destin (nu mai
este o victimă a tendinţelor instinctive şi a experienţelor din
copilăria timpurie); fiecare persoană este liberă să-şi creeze
propriul self.
 Personalitatea = o structură integrală, o confluență a
tendințelor având la bază tendința spre perfecționare, spre
totalitate şi integrare. Lupta pentru perfecțiune constituie
„motorul” dezvoltării personaliții.
 Structura personalității (self-ul), atitudinea subiectului față de
lume și de viață nu sunt determinate de ereditate sau mediu, ci
de modul în care subiectul interpretează experienţele timpurii.
Adler - concepte
Sentimente de Compensare Complex de inferioritate


inferioritate
Surse
Inferioritate
Răsfăț Neglijare
organică
Stil de viață
Interese socială
Rangul nașterii
Sentimentul de inferioritate – forța motivațională majoră a ființei
umane
 Sentimentele de inferioritate – mobilul de bază al

comportamentului uman; este specifice tuturor oamenilor și nu
constituie un semn de slăbiciune; apare în copilărie atunci când
copilul îşi dă seama de puterea părinţilor, de care este total
dependent, cât şi de inutilitatea opunerii faţă de aceştia.
• experienţa inferiorităţii nu este genetic determinată, ci este
rezultatul acţiunii mediului înconjurător, care este acelaşi
pentru toţi copiii: dependenţă şi neajutorare în faţa adulţilor; de
sentimentele de inferioritate nu se poate scăpa, iar ele au chiar
un caracter necesar pentru că reprezintă o forţă motivaţională
pentru evoluția fiinţei umane.
• Atunci când copilul nu reuşeşte să compenseze sentimentele
de inferioritate, acestea se intensifică şi produc ceea ce Adler
numea, complex de inferioritate.
compensarea
 Compensarea, în teoria adleriană, este forța de a reacționa

împotriva dificultății sau greutății, prin riposta sau dezvoltarea
unor tactici noi, în loc de a te lăsa pradă disperării și îndoielii.
O persoană care compensează ceea ce numea Adler

inferioritatea resimțită (situațiile care te fac să te simți inferior)
este o persoană care face ajustări pentru a excela. Acest lucru
poate însemna să te străduiești mai mult, în ciuda eșecurilor
inițiale sau să lucrezi cu dificultățile pentru a găsi un alt mod de
a reuși.
Complexul de inferioritate
 Adler a folosit termenul de complex în mod diferit de Jung.

Pentru Jung, un complex era o temă încărcată emoțional din
autobiografia persoanei. Pentru Adler, un complex era un
model supărător de comportament. De obicei, el implica
relația unei persoane cu ceilalți: un model de comportament
social.
 Complexul de inferioritate este definit ca „incapacitatea de a-

şi rezolva problemele de viaţă", datorită inferiorităţii naturale şi
sociale a copilului, precum şi a efectelor generate de o educaţie
inadecvată sau de relaţiile sociale disfuncţionale care
devalorizează subiectul în ochii săi şi în ai celor din jur.
sursele complexului de inferioritate
 INFERIORITATEA ORGANICĂ
 RĂSFĂȚUL
 NEGLIJAREA
inferioritatea organică
 Potrivit lui Adler părţile defectuoase ale organelor corpului,

modelează personalitatea prin eforturile persoanei de a
compensa defectul său slăbiciunea, exact la fel cum Adler a
compensat rahitismul, inferioritatea fizică a anilor din copilărie.
 Demostene şi-a învins bâlbâiala pentru a deveni un mare
orator.
 Theodor Rooswelt, cel de-al 26-lea preşedinte al Statelor Unite,
a devenit un model de condiţie fizică, adult fiind, prin efortul
susținut de-a depăși inferioritatea organică.
RĂSFĂȚUL
 Un copil care este în centrul atenției și căruia i se

satisfac toate dorințele, va dezvolta ideea că este cea
mai importantă persoană din lume, că totul i se
cuvine. Pornind cu această concepție va dezvolta o
fragilitate socială, manifestată prin incapacitatea de a
depăși dificultățile, de-a se adapta la ceilalți,
nerăbdare. La intrarea în colectivitate, copilul va
suferi un şoc, acesta ne fiind pregătit să se confrunte
cu o lume în care sunt alte așteptări. Confruntat cu
obstacolele acesta ajunge să considere că lipsa de
abilități sociale este de vină pentru insuccesul său,
trăind astfel un complex de inferioritate.
Neglijarea
 Trăind într-un mediu ostil, fără dragoste și

securitate, copilul neglijat, va dezvolta un
sentiment al lipsei valorii personale,
precum și sentimente de ostilitate și
neîncredere faţă de lume.
 Unii subiecţi au tendinţa de a
supracompensa complexul de inferioritate
apărând astfel Complexul de superioritate.
Complexul de superioritate
 Un complex de superioritate este un mecanism de apărare

psihologic care contrabalansează un complex de inferioritate.
 Definiția dată de Adler
 „Nu ar trebui să fim uimiți dacă, în cazurile în care observăm

un complex [sentiment] de inferioritate, descoperim un
complex de superioritate mai mult sau mai puțin ascuns. Pe
de altă parte, dacă cercetăm un complex de superioritate și îi
studiem continuitatea, putem descoperi întotdeauna un
complex [sentiment] de inferioritate mai mult sau mai puțin
ascuns
Complexul de superioritate
 „Dacă o persoană este lăudăroasă, motivul este doar acela că

ea se simte inferioară deoarece nu se simte suficient de
puternică pentru a concura cu alte persoane pe latura
folositoare a vieții. De aceea ea rămâne pe latura
nefolositoare. Ea nu este în armonie cu societatea. Pare a fi
o trăsătură a naturii umane ca atunci când indivizii – copii
și adulți deopotrivă – se simt slabi, ei vor să rezolve
problemele din viață de așa manieră încât să obțină
superioritate personală, fără amestecul niciunui interes
social. Complexul de superioritate constituie o fază
secundară. Este o contrabalansare a complexului
[sentimentului] de inferioritate”
Complexul de
superioritate
 Complexul de superioritate - opinie exagerată cu
privire la calităţile şi realizările personale. Apare
ca urmare a supracompensării sentimentelor de
inferioritate.
• În cazul complexului de superioritate ne
confruntăm cu 2 situații: individul se simte
superior dar nu manifestă tendinţe de a-şi
demonstra superioritatea prin realizări; manifestă
tendinţa de a-şi demonstra superioritatea şi obţine
performanţe înalte;
• În ambele cazuri, persoanele cu un complex de
superioritate sunt înclinate spre laudă, vanitate,
egoism (egocentrism) şi o tendinţă de a-i denigra
pe ceilalți.
Stilul de viață
 reprezintă un pattern unic de particularităţi psihice,

comportamente şi deprinderi prin care copilul tinde să
compenseze sentimentul inferiorității.
• se achiziţionează, în urma interacţiunilor sociale, se cristalizează
între 4 şi 5 ani şi este dificil de modificat mai târziu; stilul de
viaţă este acelaşi lucru cu caracterul.
• stilul de viaţă nu este determinat, ci creat de subiect, care este
liber să aleagă propriul stil de viaţă. Odată creat, stilul de viaţă
rămâne constant şi constituie baza caracterului, care defineşte
atitudinile şi comportamentele subiectului.
Tipologia caracterială- stilul de viață
 Stilul dominant (cu interese sociale reduse).

 Atitudine dominantă, nu ține seama de ceilalți, conştiinţă
socială mică.
 Cei mai virulenţi îi atacă direct pe ceilalţi şi devin sadici,
delincvenţi sau tirani, cei mai puţin virulenţi devin alcoolici,
toxicomani sau suicidari.
 Potrivit lui Adler prin astfel de comportamente ei îi atacă în
mod indirect pe ceilalţi (îi lovesc pe ceilalţi atacându-şi
propria persoană).
 Stilul achizitiv: este cel mai răspândit;
 aşteaptă în permanență să obţină ceva de la ceilalţi, astfel
devenind dependenți de aceștia.
Tipologia caracterială: stilul de viață
 Stilul evitant: nu face încercări de a face faţă sau de a lupta cu

dificultăţile vieţii; evitând problemele, evită de fapt să fie învinşi.
 Aceste 3 tipuri nu sunt pregătite să facă faţă cerinţelor vieţii, sunt

incapabili să coopereze cu ceilalţi, iar discrepanţa dintre stilul lor
de viaţă şi cerinţele lumii reale este suficient de mare pentru a
produce tulburări psihopatologice (nevroze şi psihoze). Acestor
trei tipuri le lipseşte ceea ce Adler denumea interese sociale.
 Stilul socialmente util:

 este capabil să coopereze cu ceilalţi şi să acţioneze în acord cu
nevoile altora, fac faţă problemelor de viaţa având la bază nişte
interese sociale bine dezvoltate.
Interesele sociale
 Interesul social este potenţialul înnăscut de a coopera cu alţi

oameni pentru a îndeplini ţeluri personale şi sociale. Potrivit lui
Adler a ne înţelege cu ceilalţi este prima sarcină pe care o întâlnim
în viaţă. Nivelul nostru ulterior de adaptare socială, ca parte a
stilului de viaţă influenţează concepţia noastră privind toate
problemele vieţii.
 Mama, prin comportamentul ei poate pune bazele dezvoltării
intereselor sociale sau dimpotrivă le poate inhiba. Ea este cea care
îl poate învăţa pe copil cooperarea, camaraderia şi curajul sau
suspiciunea şi ostilitatea.
 Persoanele care nu au interesele sociale dezvoltate devin nevrotici,
criminali sau despoţi.
Rangul nașterii
 Potrivit lui Adler, ordinea naşterii reprezintă

una din influenţele sociale majore în
copilărie care contribuie la determinarea
stilului de viaţă și personalității unui copil.
primul născut
 Inițial se află într-o situaţie avantajoasă, pentru că, de regulă, părinţii sunt
foarte fericiţi şi acordă copilului mult timp şi atenţie. Are o existenţă fericită şi
sigură.
 Apariția următorului copil îi strică echilibrul; copilul suportă un șoc
emoțional deoarece nu poate înțelege de ce nu mai este în centrul atenţiei
părinţilor. Va începe lupta pentru recâștigarea supremației, luptă din start
pierdută. El poate dezvolta tulburări de comportament, poate manifesta
comportamente destructive faţă de obiecte sau persoane, poate deveni
încăpăţânat, enuretic, poate refuza să mănânce sau să se culce.
 Reacția părinților față de acest comportament va fi interpretă de copil ca o
dovadă în plus a schimbării poziţiei sale în familie și adesea va ajunge să-şi
urască fratele.
Primul născut
 Așteptările mai ridicate ale părinților față de el vor determina

sentimente de insecuritate şi ostilitate față de ceilalți. Adler arată că
mulţi perverşi, criminali şi nevrotici sunt primii născuţi.
 Este orientat spre trecut, nostalgic; a experimentat puterea și o va
manifesta prin menţinerea ordinii şi autorităţii, va fi un bun
organizator şi conştiincios în promovarea unei atitudini
conservatoare.
 Copilul răsfăţat va simţi o pierdere şi mai mare. Extensiunea pierderii
depinde şi de vârsta la care i se naşte un nou frate. Observaţiile
clinice au arătat că cu cât primul născut este mai mare, cu atât mai
puţin va fi el deranjat de apariţia fratelui. (La 8 ani suportă mult mai
bine acest şoc decât la 2 ani).
Al doilea copil
 Nu va resimţi niciodată că a pierdut poziţia unică de putere

pe care o resimte primul născut, iar atitudinea părinților este
mai relaxată față de el. Neavând experienţa puterii, nu este
atât de preocupat de ea ca primul şi are o viziune mai
optimistă asupra viitorului, fiind mai ambiţios şi competitiv.
 Are modelul fratelui său cu care să se identifice şi cu care să
concureze. Competiţia cu fratele mai mare stimulează adesea,
ducând la o dezvoltare psihologică mai rapidă a celui de-al
doilea copil (sub aspectul limbajului şi a dezvoltării psiho-
motorii). Astfel, de pildă , în mod frecvent al doilea copil
învaţă să vorbească mai devreme decât primul născut.
Copilul unic
 Este primul născut care nu-şi pierde niciodată

supremaţia şi puterea (oricum nu în copilărie). Continuă
să fie centrul atenţiei părinţilor şi petrecând mult timp
în compania adulţilor, se va maturiza foarte repede.
 În cazul în care abilităţile sale nu sunt suficiente pentru
a-i atrage recunoaşterea şi atenţia celorlalţi, subiectul va
fi profund dezamăgit atunci când nu va fi în centrul
atenției tuturor. Primul șoc se resimte odată cu intrarea
la școală. Copilul unic nu a învăţat nici să împartă ceva,
nici să lupte pentru poziţia lui de supremaţie.
PRINCIPALELE METODE DE EVALUARE
 Metodele principale de evaluare folosite de Adler pe

care le-a denumit „porți de intrare în viața mentala”sunt:
• ordinea nașterii.
• amintirile timpurii.
• analiza visurilor.
Amintirile timpurii
 Reprezintă o evaluare tehnică a personalității în care

amintirile noastre cele mai timpurii, indiferent daca
sunt sentimente reale sau fantezii, furnizează un
excelent ghid pentru a descoperi stilul de viață.
Fiecare amintire timpurie trebuie interpretată în
cadrul contextului privind stilul de viață al
pacientului;
 Există similarități între amintiri: amintirile care
implicau pericol sau pedeapsă indicau o tendință
către ostilitate; amintirile centrate pe un singur
părinte arătau o preferință pentru acel părinte.
Analiza visului
 Ca și Freud, Adler a pus accent pe rolul visului în interpretarea

personalității, dar nu a fost de acord asupra modului în care visele
trebuie interpretate.
 Scopul visurilor este a ne ajuta să rezolvam problemele prezente;
visurile sunt orientate spre prezent și viitor, nu spre conflicte din trecut.
 Visurile trebuie interpretate în context; un vis despre cădere indică
teama de a pierde stima de sine ori prestigiul; un vis despre zbor arata
un sentiment de luptă ascendent, un stil de viață ambițios; un vis în
care cineva este urmărit sugerează un sentiment de slăbiciune în
relațiile cu alți oameni. Visul că cineva este nud, indica o teama de a se
casatori.
Cercetarea empirică
• Studiul asupra interesului social, realizat cu Indexul Interesului Social, au

arătat că persoanele cu interes social mai înalt sunt mai bine adaptate
emoțional; interesul social crește odată cu vârsta, iar femeile au un scor
mai ridicat (Crandall,1981).
• Studiile asupra rangului nașterii au arătat că: primii născuți au un nivel al
IQ mai ridicat decât cei născuți după ei. O posibilă explicație o găsim nu în
diferențele genetice, ci în faptul că primii născuți sunt mai expuși adulților,
mai dependenți de aceștia și mai sugestibili; ei sunt mai plini de succes și
tind să aibă o mai mare realizare intelectuală (Breland,1974, Schachter,
1963); totodată, aceștia sunt mai anxioși în situații stresante, având mai
mare nevoie de relații sociale (Schachter,1963-1964); în ceea ce privește
diferențele pe sexe fetele sunt mai ascultătoare și mai responsabile social
(Sutforn Smith&Rosenberg,1970).
• Studiile realizate asupra celor născuți ca al doilea copil au arătat că

aceștia au o stimă de sine mai scăzută decât primii născuți ori, decât cei
născuți ulterior (Kidwell,1982).
• Alte studii, pe ultimii născuți au arata ca aceștia sunt mai populari decât
cei născuți ca al doilea (Miller&Maryuama,1976).
• Studiile realizate pe copiii unici au arătat că aceștia sunt mai centrați pe
Eul lor, mai egoiști și preocupați de a fi în centrul atenției, dar mai puțin
populari decât cei cu frați, aspect continuat și în perioada adultă
(Jiao,Ji&Jing,1986). Totodată, copiii unici au un nivel ridicat de
inițiativă, sunt mai muncitori și cu un bun nivel al stimei de sine
(Mellor,1990).
KAREN HORNEY –
Date biografice
• Karen Danielson s-a născut în 1885, într-o suburbie a Hamburgului, în nordul

Germaniei. Tatăl ei era căpitan de navă, un om foarte religios şi autoritar, spre
deosebire de mama sa, foarte vivace şi atractivă, ceea ce a determinat apariţia
unor conflicte repetate când părinţii se întâlneau după lungile curse maritime ale
tatălui. Până în adolescenţă, se îndoia că părinţii o doresc şi era convinsă că îl
iubeau pe fratele ei mai mare mai mult decât pe ea. A tânjit după dragostea tatălui,
dar s-a simţit intimidată de el şi s-a ataşat de mamă, fiind un copil model până la
8 ani .
• La 9 ani a devenit ambiţioasă şi rebelă, luând decizia că dacă nu poate să aibă
parte de dragoste şi securitate atunci se va răzbuna devenind foarte deşteaptă, la
maturitate a realizat cât de multă agresivitate a acumulat în acei ani.
• Teoria dezvoltată de Horney descrie modul în care lipsa afecţiunii în copilărie
duce la dezvoltarea anxietăţii şi ostilităţii, oferind încă un exemplu pentru a
susţine că epoca şi personalitatea creează teoria (Schultz, 1986).
KAREN HORNEY – Date biografice
• Anii de tinereţe au fost ani plini de stres, a început să studieze medicina, împotriva
dorinţei tatălui, dar mama ei a susţinut-o şi acesta a fost unul dintre motivele
divorţului părinţilor.
• În această perioadă l-a cunoscut pe Oskar Horney, cu care s-a căsătorit în 1909 şi
cu care a avut trei copii. Și - a început formarea în psihanaliză cu Karl Abraham
discipol al lui Freud.
• În 1926 divorțează şi patru ani mai târziu se mută în Statele Unite, unde începe să
lucreze la Institutul de Psihanaliză din Chicago, apoi se mută la Institutului de
Psihanaliză din New York. Contactul cu Brooklyn -ul, considerat capitala
intelectuală a lumii, datorită fluxului mare de evrei refugiaţi a ajutat-o să dezvolte
cea mai mare parte a teoriei sale.
• . Renunță la orientarea clasică datorită modului în care Freud portretiza

femeile. Spre deosebire de Freud, care afirma că femeile manifestă invidie
faţă de penis, Horney afirmă că de fapt bărbaţii sunt invidioşi pe femei,
datorită capacităţii acestora de a da naştere copiilor.
 Horney a fost una dintre primele susţinătoare ale feminismului, argumentând
că psihanaliza se axează mai mult pe dezvoltarea bărbatului decât pe a femeii.
Teoria lui Horney a fost fără îndoială influenţată de sexul ei, dar şi de mediul
social şi cultural.
 Cultura anilor 1930-1940 din Statele Unite diferă semnificativ de aceea în
care Freud îşi formulase ideile, mai ales în ceea ce priveşte concepţia despre
sex şi despre rolurile celor două sexe.
 . Horney a constat că doar factorii culturali pot să explice adecvat

diferenţele dintre personalităţile umane, ceea ce înseamnă că personalitatea
nu mai depinde doar de forţele biologice înnăscute.
 Prin urmare Horney poate fi încadrată, alături de Adler şi Fromm, în rândul
psihologilor sociali, ea accentuând rolul relaţiilor sociale ca factori esenţiali
în formarea personalităţii (McLaughlin, 1998).
 Spre sfârşitul vieţii a devenit interesată de Zen-budism şi a vizitat câteva
mănăstiri Zen din Japonia .
 Moare în 1952 .
KAREN HORNEY – analiza psihosocială
 Psiholog neofroidian, figură marcantă a psihologiei, Karen Horney

pornind de la rolul factorilor sociali în structurarea personalității a
deschis o dimensiune nouă în psihanaliză și anume dimensiunea
psihosocială, de unde și denumirea abordării sale analiza psihosocială.
 La fel ca și Freud a subliniat importanța primilor ani de viață în
structurarea personalității, considerând însă că forțele de natură socială,
nu cele biologice, influențează dezvoltarea personalității.
 A elaborat conceptul de anxietate fundamentală și de neajutorarea în
copilarie. Cauza nevrozelor se află în factorii culturali, diferență
majoră față de opinia lui Freud, conform căreia nevrozele implicau
conflicte instinctuale universale.
KAREN HORNEY – Teoria personalității
 Nevoia de securitate este forța motivațională principală

în dezvoltarea personalității. Dacă părinții ofereau
căldură, afecțiune și consecvență, atunci copilul simțea
"încredere de bază" în loc de "anxietate de bază".
Dezvoltarea psihică normală la vârsta adultă depinde
de satisfacerea nevoii de securitate.
 „Lipsa căldurii și afecțiunii autentice„ reprezintă marea
problemă, de care copilul poate să își dea seama;
copilul simte dacă dragostea părintelui este adevărată
și nu poate fi păcălit. Lipsa afecțiunii poate slăbi
formarea sentimentului de securitate.
securitatea și satisfacția sunt nevoile copilăriei
 Copilăria este caracterizată de două nevoi fundamentale:

- nevoia de siguranță (securitate)
- nevoia se satisfacție
 Principalul lucru în dezvoltarea personalității unui

copil este nevoia de siguranță. Pentru o persoană
mică, principalul lucru este să fie iubit, dorit și
protejat de pericolele lumii exterioare. Copilul este
complet dependent de părinții săi pentru a satisface
aceste nevoi. Dacă părinții arată adevărata căldură și
dragoste pentru copilul lor, atunci nevoia lui de
siguranță va fi satisfăcută.
 Dacă un copil este frustrat de această nevoie, atunci

rezultatul principal va fi formarea unei personalități
patologice - copilul are o atitudine ostilitate
bazală ... Copilul pare a fi sfâșiat psihologic -
depinde de părinți și simte în același timp
resentimente și ostilitate față de ei.
Comportamente ale părinților care slăbesc sentimentul de
securitate al copilului
 Preferințele pentru alt frate

 Comportament inconstant
 Pedepse nedrepte
 Umilirea copilului
 Izolarea față de ceilalți
 Drept urmare, comportamentul unui copil care nu se

simte în siguranță în familie va fi ghidat de
sentimente de neputință, frică, dragoste și vinovăție.
Aceste motive joacă rolul de protecție psihologică,
al cărei scop este supraviețuirea prin suprimarea
sentimentelor ostile față de părinți.
Securitatea și satisfacția sunt nevoile copilăriei
 Suprimarea resentimentelor și ostilității, inițial

îndreptată către părinți, se vor manifesta în toate
relațiile copilului cu alte persoane, atât acum, cât și
în viitor.
Ostilitatea copilului este reprimată datorită următoarelor motive:
 Sentimentul neajutorării
 Teama de părinți
 Nevoia de a exprima afecțiunea
 Culpabilitate
 Cu cât copilul se va teme mai mult de lumea reală și de părinții săi, cu atât își va reprima
mai puternic ostilitatea față de părinți .
 Resentimentele refulate iau forma anxietății de bază.
a.Sentimentul neajutorării - depinde de comportamentul

părinţilor, răsfăţul excesiv poate duce la dependenţă de
părinţi, iar neajutorarea este astfel încurajată, ceea ce va
duce la reprimarea oricăror sentimente de opunere faţă
de părinţi;
b.Frica de părinţi se poate dezvolta prin pedepse fizice
repetate sau ameninţări, copilul poate să înceapă să se
teamă şi de alte obiecte (maşini, alţi copii etc.), în
funcţie de reacţia părinţilor faţă de acestea. Cu cât
copilul se teme mai mult de lumea externă şi de părinţi,
cu atât ostilitatea va fi mai puternic reprimată;

Manifestările excesive de dragoste ale părinţilor, care îi
c.
spun permanent copilului cât de mult îl iubesc şi cât de multe

sacrificii fac pentru el pot să ducă de asemenea la reprimarea
ostilităţii, copilul ar putea să perceapă că părinţii nu îl iubesc
cu adevărat, manifestările lor verbale fiind singura dovadă,
pentru a nu le pierde îşi reprimă ostilitatea faţă de ei;
d. Sentimentele de vinovăţie apar datorită normelor pe care
copiii le învaţă de la societate, conform cărora exprimarea
ostilităţii faţă de părinţi nu este acceptabilă, copilul se va simţi
fără valoare, şi cu cât sentimentul de vinovăţie este mai acut
cu atât el va încerca mai mult să îşi reprime ostilitatea.
Anxietatea de bază
 Resentimentele refulate iau forma anxietății de
bază, concept fundamental în teoria lui Horney,
fiind definit ca „ sentimentul insidios de a se simți
singur și neajutorat într-o lume ostilă, sentiment ce
invadează persoana”.
 Stă la baza comportamentului nevrotic
 Marchează realitățile pe care individul le are cu
ceilalți.
modalități de apărare față de anxietatea de bază
Indiferent de modul în care persoana îşi exprimă

anxietatea bazală, sentimentul este aproximativ identic
pentru toată lumea, persoana se simte neajutorată, părăsită,
ameninţată, într-un mediu umilitor şi înşelător. Pentru a
face faţă acestui sentiment, persoana va apela la patru
mijloace de apărare (Schultz, 1986):
 Câștigarea afecțiunii
 Supunerea
 Obținerea puterii
 Retragerea
 Câștigarea afecțiunii – ca strategie de apărare a Eului

sună cam în felul următor „Dacă mă iubești nu mă vei
lovi”. Persoana îndeplinește ordinele celorlalți, îi
mituiește pe ceilalți prin intermediul dragostei sale sau,
chiar ii amenință cu dragostea.
Supunerea- ca strategie de aparare a Eu-ului,

implică un comportament complezent, persoana nu
are curajul să-i critice pe ceilalți, își inhibă
dorințele și nevoile și chiar mai mult, nu se poate
apăra de abuzuri din teama de a nu îl provoca și mai
mult pe cel care abuzează. Majoritatea persoanelor
care se comportă astfel se considera generoase și
capabile de sacrificii de sine. Un astfel de individ
pare să-și spună: „Dacă mă voi supune, nu voi fi
lovit'.
 Obținerea puterii - ca mecanism de apărare a Eu-

lui, presupune compensarea sentimentelor de
neajutorare și obținerea securității prin succes și
sentimentul de superioritate față de ceilalți. „Daca
am putere, nimeni nu mă va mai lovi’.
 Retragerea - ca mecanism de apărare a Eu-lui,

presupune căutarea independenței față de ceilalți în
satisfacerea nevoilor. În sens psihologic,
independența înseamnă că subiectul devine
singuratic și detașat de ceilalți, nu în sens fizic, ci
în sensul emoțional, adică persoana nu mai
rezonează la nevoile emoționale ale celorlalți.
 Aceste mecanisme defensive sunt îndreptate spre a

obține securitatea /nu plăcerea personală, fericirea. Deși
își ating scopul de a reduce anxietatea, creează conflicte
în sfera personalității, sărăcind-o. Ex. de conflicte:
persoana dorește în același timp să-i domine pe ceilalți și
să fie iubită de ei; persoana dorește în același timp
supunerea și puterea. Tentativele de a lupta cu anxietatea
bazală, generează conflicte și mai profunde.
 Dacă aceste mecanisme se permanentizează, vor deveni
o componentă a personalității și vor influența
comportamentul persoanei.
Trebuințe nevrotice
• Nevoia exagerată de afecţiune • Nevoia exagerată de prestigiu

şi aprobare • Nevoia de a fi admirat
• Nevoia de a avea un partener • Nevoia exagerată de realizare
de viaţă dominant personală
• Nevoia de a simplifica viaţa • Autosuficienţa sau
• Nevoia exagerată de puterea independenţa
• Nevoia de a-i exploata pe alţii • Nevoia exagerată de perfecţiune
 Toți oamenii posedă aceste trebuințe într-o anumită

măsură și ele nu au un caracter nevrotic dacă apar
episodic.
 Ceea ce le face nevrotice este tendința compulsivă
și puternică de a le satisface, ca unic mijloc de
eliberare de anxietatea de bază. În acest caz,
satisfacerea lor nu va duce la obținerea securității
psihologice, ci doar la eliberarea de disconfortul pe
care îl provoacă trăirea anxietății.
 Afecţiune şi aprobare - luptă pentru a fi plăcut şi îndrăgit

de alţii, pentru a te ridica la aşteptările altora, în condiţii de
ostilitate.
 A avea un partener - predispoziţia de a te lăsa cucerit de
alţii, prin dragoste; spaima de a rămâne singur.
 De a restrânge, limita viaţa cuiva - încercare de a rămâne
neobservat, modest ; de a se mulţumi cu puţin.
 Putere - căutarea unei dominanţe şi control asupra
celorlalţi; teama de slăbiciune şi inferioritate.
 Exploatarea altora - a profita de alţii , a-i folosi ; teama de
a fi ,,stupid”.
 Recunoaşterea socială sau prestigiu - căutarea

acceptării publice; teama de umilire.
 Realizările personale - lupta pentru a fi cel mai
bun, de a-i învinge pe alţii, ambiţia; teama de eşec.
 Admiraţia personală - autoflatarea, dorinţa de a fi
admirat şi nu de a obţine recunoaşterea socială
(,,Sunt un sfânt”).
 Suficienţa de sine şi independenţa - încercarea de
a nu apela, de a nu cere ajutorul celorlalţi păstrarea
distanţei ;teama de apropiere.
 Perfecţiune - teama de defecte şi critici;de a fi
condus spre superioritate.
Tendințe nevrotice
 Horney grupează aceste nevoi în 3 categorii care exprimă

următoarele direcții:
• Orientarea înspre oameni reflectă trebuinţele nevrotice
pentru un partener şi pentru afecţiune. Direcţia
predominantă: neajutorare şi conformism.
• Orientarea împotriva oamenilor reflectă o dorință
incontrolabilă pentru putere şi prestigiu, la fel ca şi
ambiţia personală.
• Îndepărtarea de oameni reflectă preocuparea de sine a
persoanei, necesităţile pentru admiraţie şi perfecţionism.
Direcţia predominantă : izolarea.
 Aceste direcții numite
tendințe nevrotice,
Tendințe
reprezintă structuri de
comportamente și atitudini
față de sine și față de
nevrotice
ceilalți), mecanisme
proiective elaborate care
au un caracter compulsiv
(individul nevrotic se
simte constrâns să
acționeze în acord cu ele).
Tendințe nevrotice
 Tendințele nevrotice generează un anumit tip

de comportament (personalitate):
• tipul complezent – se îndreaptă spre ceilalți
• tipul agresiv- luptă contra celorlalți oameni
• tipul detașat – se retrage din calea celorlalți
Tipuri psihologice
 Tipul complezent –generat de modelul parental

hiperprotector.
• trebuinţe de dependenţă şi afiliere (relaţionare),
sentimente de inferioritate, tendinţă de supunere şi
conformism, reprimarea ostilităţii poate duce la
somatizări;
• sentimentul de securitate este asigurat prin prezenţa
altora iar anxietatea derivă din singurătate;
• raţionamentul afectiv – dacă îi fac să mă iubească
nimic nu mă poate atinge;
Tipuri psihologice
 Tipul agresiv – generat de modelul parental autoritar

• dominator, nevoie de succes şi recunoaştere socială,
perfecţionism, spirit competitiv cu tendinţe agresive,
rezistenţă scăzută la frustrare, poate ajunge la
performanţă doar dacă nu devine ostil;
• sentimentul de securitate provine din admiraţia
celorlalţi iar anxietatea apare atunci când nu i se
acordă recunoaştere socială;
• raţionamentul afectiv – dacă deţin puterea şi
controlul, nimic nu mă poate atinge;
Tipuri psihologice
 Tipul detaşat - generat de modelul parental

indiferent.
• detașat emoţional, trebuinţă de independenţă,
trebuinţă de autorealizare, independenţă a
voinţei (sugestibilitate redusă), tendinţă spre
izolare, rezistenţă la schimbare;
• sentimentul securităţii se bazează pe protejarea
intimităţii iar anxietatea apare atunci când este
scos în evidenţă;
• raţionamentul afectiv – dacă stau departe, nimic
nu mă poate atinge;
Tipuri psihologice
 Karen Horney arata ca la nevrotic, unul dintre cele trei tipuri

este dominant, celelalte fiind latente. Tipul dominant va
influența comportamentul persoanei și atitudinea sa față de
ceilalți. Celelalte modele sunt refulate, dar această refulare nu
face decât să înrăutățească lucrurile pentru că forța tendințelor
reprimate aparținând celuilalt tip poate fi foarte mare. Orice
tentativa a vreunui mod non-dominant de personalitate, de a se
exprima în exterior produce persoanei conflicte puternice.
 Conflictul este definit ca fiind incompatibilitatea bazală dintre
cele trei tendințe (în raport cu ceilalți oameni), iar acest conflict
stă la baza tulburării nevrotice.
Tipuri psihologice
 Toți oamenii manifestă conflicte între cele trei tendințe de
bază, dar deosebirea dintre personalitatea normală și cea
nevrotică consta în:
• intensitatea respectivului conflict - la nevrotici fiind mai
puternic; la subiecții normali toate cele trei tendințe pot sa fie
exprimate (omul poate fi uneori agresiv, alteori complezent sau
detașat), persoana nu lupta cu ea pentru a-și refula tendințe non-
dominante.
• flexibilitatea comportamentului: nevroticul este rigid,
declanșând același tip de mecanisme adaptative, indiferent dacă
sunt sau nu adecvate situației. Persoana normala este mai
flexibila, adaptându-și comportamentul în funcție de situație.
Imaginea idealizată
 Toți oamenii , nevrotici sau normali, își construiesc o imagine

ideală cu privire la propria persoană, imagine ce poate sau nu să
fie bazată pe realitate.
 La subiectul normal, imaginea de sine se construiește pe baza
evaluării realiste a propriilor posibilități, capacități, slăbiciuni,
scopuri de viață, și a interacțiunilor cu ceilalți. Această imagine
are un caracter unitar și integrativ în raport cu personalitatea.
Pentru a atinge dezvoltarea plenară a potențialului uman,
imaginea de sine trebuie să reflecte cât mai fidel eul real.
 O imagine de sine realistă este flexibilă și dinamica,
modificându-se atunci când se modifica și subiectul. Ea reflecta
noile scopuri, noile posibilități, noile achiziții ale persoanei.
 Imaginea de sine a nevroticului are un caracter static, este

inflexibilă și rigidă, ea nu reprezintă un obiectiv, ci o idee
fixă, care acționează, ca un fel de substitut pentru conflictele
interioare. Încrederea în sine este redusă datorită anxietății
și insecurității interioare , cât și datorită faptului ca imaginea
de sine falsă nu-i permite să-și corecteze deficiențele.
 La nevrotici, se manifestă conflicte puternice între cele trei
tendințe bazale, Eul, personalitatea se află în dizarmonie. La
nevrotic există o discrepanță mare între eul real și Eul ideal.
Imaginea de sine la nevrotic este o iluzie nu un ideal.
 Nevroticul însă este convins de realitatea imaginii

de sine construite (deși pentru toți ceilalți este
evident faptul că ea nu corespunde realității).
In loc sa rezolve conflictele, imaginea de sine

nerealista nu face decat sa sporeasca conflcitele
intrapsibice.
 Cand imaginea de sine falsa este atinsa se
prabuseste tot edificiul construit de persoana
nevrotica.
GELOZIA
 Gelozia - „frica de a pierde o relaţie, văzută ca modul cel mai valabil

de a satisface o nesfârşită preocupare pentru afecţiune şi cereri
continue de iubire necondiţionată”(Horney, 1937).
 apare din copilăria timpurie;
• exista o gelozie de tip oedipian (copilul poate fi gelos pe părintele de
acelaşi sex, pentru monopolizarea atenției emoționale).
• gelozia morbidă - poate să apară în fiecare relaţie umană, fiind
caracterizată prin frica exagerată de a pierde dragostea unei anumite
persoane; gelozia adultă de tip morbid poate fi o continuare a unei
nevroze din copilărie (cauzată de anxietatea primară nerezolvată,
datorate unei nevoi de dragoste necondiţionate).
Erik Erikson – Date biografice
 S-a născut în apropierea oraşului Frankfurt, ca urmare a unei

relaţii extraconjugale, ulterior mama lui recăsătorindu-se cu
un pediatru, care l-a înfiat pe Erikson, părinţii ascunzându-i
acest lucru timp de câţiva ani. Astfel, Erik Erikson, care a
introdus termenul de criză de identitate a suferit el însuşi o
astfel de criză, nefiind sigur nici măcar de identitatea sa
biologică. Problema lui de căutare a identităţii psihologice a
fost accentuată de faptul că a crescut într-un mediu evreiesc,
având însă trăsături daneze, ceea ce a dus la respingerea atât
din partea colegilor evrei cât şi a celor germani. Criza lui de
identitate se pare că a luat sfârşit la 37 de ani, în Statele Unite,
când a preluat numele tatălui adoptiv şi a trecut la creştinism
(Engler, 1999).
Erik Erikson – Date biografice
 În 1927 a fost invitat să predea în Viena, la o şcoală pentru

copiii pacienţilor şi prietenilor lui Sigmund Freud. Erikson
începe pregătirea în psihanaliză, iar analiza lui este efectuată
de Anna Freud. S-a orientat spre psihanaliza copiilor, iar în
următorii câţiva ani, a devenit o figură importantă în
psihanaliză, aducând contribuţii majore în ceea ce priveşte
înţelegerea dezvoltării copilului.
 În 1933 s-a mutat în Statele Unite din cauza ameninţării
naziste şi a avut ocazia de a studia metodele de creştere a
copiilor dintr-un grup de indieni Sioux, în Dakota de Sud
(Schultz, 1986). Aici a observat modul în care evenimentele
copilăriei sunt determinate de societate, o temă care a revenit
des în scrierile sale.
Erik Erikson - Date biografice
 În 1933 s-a mutat în Statele Unite din cauza ameninţării naziste şi

a avut ocazia de a studia metodele de creştere a copiilor dintr-un
grup de indieni Sioux, în Dakota de Sud (Schultz, 1986). Aici a
observat modul în care evenimentele copilăriei sunt determinate
de societate, o temă care a revenit des în scrierile sale.
 Teoria lui Erikson s-a abătut destul de mult de la calea impusă de
psihanaliza clasică, există însă şi similarităţi, scrierile iniţiale ale
lui Erikson arătând că el gândea şi practica după modelul
freudian, Freud devenind, după cum afirma Erikson, „tatăl mitic”.
Acceptând structura aparatului psihic şi modelul terapeutic
propuse de Freud, Erikson este inseparabil de tradiţia
psihanalitică, ulterior însă a început să considere gândirea lui
Freud ca fiind negativă, reducţionistă, mecanicistă. Normalitatea
trebuia să fie punctul de plecare în analiza personalităţii (Hoare,
2005).
Erik Erikson - Psihologia Eului
• A dezvoltat o abordare a personalităţii care extinde scopul lucrărilor

lui Freud, menţinând totuşi o mare parte din conţinutul lor.
• A extins stadiile dezvoltării, arătând că personalitatea se dezvoltă
de-a lungul întregii vieți, într-o serie de 8 stadii; la Freud accentul
este pus pe copilărie, personalitatea se conturează în jurul vârstei de
5 ani.
• Accentuează rolul Ego-ului, ca parte independentă a personalităţii;
nu este nici dependent, nici subordonat Id-ului; în dezvoltarea
personalității locul central îl reprezintă căutarea identităţii Ego-ului.
• Deși nu neagă importanța factorilor înnăscuți și a primilor ani de
viață în dezvoltarea personalității, Erikson, pune accentul pe
impactul culturii, și influenței sociale asupra personalităţi;
experiențele psihosociale au o mai mare determinare asupra
personalității.
Erik Erikson - Psihologia eului
 Rezumând, dezvoltarea personalităţii este determinată atât de

factori biologici cât şi de factori sociali, atât de variabilele
personale cât şi de cele situaţionale.
 Dezvoltarea umană implică o serie de conflicte, cărora
persoană trebuie să le facă faţă. Potenţialul acestor conflicte
există la naştere sub forma unor predispoziţii înnăscute care
devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci
când mediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu
mediul nostru este numită criză.
Erik Erikson - Psihologia eului
 Criza implică o schimbare de perspectivă, un punct de

răscruce ce necesită nişte schimbări în comportamentul şi
personalitatea noastră. Suntem puşi în faţa unei alegeri dintre
două modalităţi de-a răspunde unei crize: o modalitate
adaptativă sau neadaptativă. De modul în care a fost rezolvat
conflictul ține dezvoltarea ulterioară a personalității și puterea
de-a înfrunta criza stadiului următor.
Stadiile dezvoltării
Criza de Finalități Tendințe

Stadiu Condiții sociale semnificative
dezvoltare psihosociale dezadaptative
6-12 ani Imagine de sine
Mediu stimulativ formării negativă,
Încredere în sine, și dezvoltării / Mediu încredere în sentiment de
sârguință inadecvat de formare si forțele inferioritate ce
vs. inferioritate excesiv de critic. proprii, determină
Agenți principali :școala și competență ulteriorul
grupul de joaca. comportamentul
de învățare.
Mediu suportiv, încredere ,
identitate vs. Confuzie,
feedback pozitiv / mediu Identitate de
confuzie de imagine de sine
12-18 nesuportiv, feedback sine, unitate,
roluri. sistem de inadecvată,
negativ.
A fi sau a nu fi valori. fanatism,
Agenți principali: gr. de
tu însuți. renegare.
prieteni, modele de rol
Stadiile dezvoltării
Finalități Tendințe
Stadiu Criza de dezvoltare Condiții sociale semnificative
psihosociale dezadaptative
18-35 an Intimitate vs. Izolare
Descoperirea și Dragoste ,intimitate / absenta Intimitate,
pierderii sinelui în intimității, abandon, respingere. dragoste, Izolare, teamă de
celălalt Agenți principali: Prietenii, mutualitate singurătate
relația de cuplu. afectivă.

Context favorabil pentru
Realizare vs.
dezvoltare și proliferare / context
stagnare. Intelepciune, Disperare,dezgust,
inhibitiv.
„ A avea grijă de” unitatea Eului. depresie.
Agenți principali: .,familia,
/„ a se ocupa de”…
profesia.
integritate vs. împlinire / disperare, regrete.
peste 60 Intelepciune,
disperare; a face față Agenți principali : pensionarea, Disperare,depresie
ani unitatea Eului.
ideii de-a de-a muri apusul vieții.
Evaluarea personalității - ERIKSON
 Modalități de evaluare a personalității

 Tehnicile de evaluare trebuie să fi selectate și modificate în conformitate
cu cerințele unice ale pacientului.
 metoda de bază în evaluarea personalității este studiul de caz, deoarece
permite relevarea multor aspecte ale dezvoltării personalității, ajutând,
astfel, la rezolvarea problemelor pacientului. A utilizat:
 - construcții de joc (terapia prin joc),
 - studii antropologice
 - analize psihoistorice.
 A folosit ocazional asociația liberă, și arareori analiza visului, o tehnica,

considerată, extravagantă și vătămătoare.
 Construcții de joc. – folosite în lucrul cu copiii cu

tulburări emoționale, dar și cu cei sănătoși; forma și
intensitatea jocului dezvăluie aspecte ale
personalității nemanifestate verbal (copiii au
capacități limitate de exprimare verbală).
 Studii antropologice : trăind în mijlocul triburilor

de băștinași și observând comportamentul lor,
Erikson, a înregistrat practicile de educare a
copiilor.
 Analiza psihoistorică – reprezintă studii

biografice în care se pune accentul pe o criză din
dezvoltarea unei persoane, pe un episod ce
reprezintă o temă majora de viață. Adoptând
punctul de vedere al subiectului ca fiind propriu,
Erikson evaluează evenimentele vieții subiectului
prin prisma persoanei respective. Astfel, a descris
crizele și modalitățile în care acestea au fost
depășite de figuri semnificative din viața religioasă,
politică și literară, precum Mahatma Gandhi,
Martin Luther si G. B. Show.
 De-a lungul timpului au existat preocupări pentru testarea
stadiilor de dezvoltare psihosociale. Astfel, într-un studiu
realizat de Ciaccio (1971) li s-a cerut unor copii cu vârste de
4, 8 şi respectiv 11 ani să realizeze povestiri bazate pe diferite
imagini. Rezultatele au susţinut teoria eriksoniană, întrucât
povestirile copiilor de 4 ani erau preocupate de autonomie
(stadiul este abia încheiat), iar povestirile copiilor mai mari
reflectă stadiile lor de dezvoltare.
 Un studiu ce a folosit Inventarul dezvoltării psihosociale a
găsit o relaţie semnificativă între fericire şi dezvoltarea
adaptativă la fiecare dintre primele 6 stadii (Constantinople,
1969).
 Un alt studiu a arătat că există o corelaţie importantă între
dezvoltarea neadaptativă din primele 6 stadii şi un simţ al
alienării şi al dezrădăcinării (Reinmanis, 1974).
 Analizele psihoistorice a le jurnalelor, scrisorilor şi romanelor Verei
Britlain, o feministă şi o scriitoare britanică, de la vârsta de 21 de ani
până la maturitate, arată o preocupare iniţială pentru identitate, ce se
schimbă în timp cu o preocupare pentru intimitate şi apoi pentru
productivitate.
 Cercetările conduse în Africa de Sud pe adulţi, albi și negri, de ambele
sexe, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 60 de ani susţin teoria eriksoniană.
Corelaţia dintre identitatea Ego-ului şi bunăstarea emoţională a fost
mare pentru subiecţii albi, atât bărbaţi cât şi femei. În general, subiecţii
bărbaţi negri nu îşi formează o identitate a Ego-ului pozitivă decât după
vârsta de 40 de ani – considerabil mai târziu decât stadiul de dezvoltare
psihosocial adolescent. Subiecţii feminini negri au dificultăţi în a
rezolva criza la fiecare stadiu de dezvoltare psihosocială. Aceste
rezultate pot reflecta efectele discriminării în societatea din Africa de
Sud, care limitează oportunităţile negrilor de orice vârstă.
 Waterman, Buebel, & Waterman (1970) – au testat teza lui
Erikson potrivit căreia există o legătură între rezultatele
pozitive obținute în stadiile anterioare de dezvoltare și
rezultatele pozitive obținute în rezolvarea crizelor de
identitate. Astfel, adolescenţii care au dezvoltat încredere,
autonomie, iniţiativă (ca moduri adaptative de a face faţă
crize) în primele patru stadii de dezvoltare psihosocială
prezintă un nivel mai înalt de coezivitate a identităţii şi
unul mai scăzut în ceea ce priveşte confuzia rolurilor.
Adolescenţii care nu şi-au rezolvat criza de identitate şi
care au experimentat confuzia rolurilor, nu au dezvoltat
modalităţi adaptative de a le face faţă în stadiile anterioare.
 J.Marcia (1966, 1980)- analizând stadiile de dezvoltare la
adolescenţi a identificat 5 tipuri psihosociale sau statusuri
pentru acea perioadă: dobândirea identităţii, moratoriu,
foreclosure, difuzia identităţii, dobândirea alienării .
 Adolescenții care au dezvoltat o identitate puternică a Eului
sunt mai realiști, stabili, capabili să facă faţă schimbărilor,
realizează mai bine sarcinile dificile, decât adolescenţii ce
experimentează confuzia rolurilor.
 Adolescenții care trec prin criza de identitate (moratoriu) au
preocupări ocupaționale și ideologice vagi, au atitudini
ambivalente față de părinți, comportamentul lor oscilează între
creativitate și indecizia de a acționa.
(Blustein,Devenis,&Kidney, 1989) “
Mecanisme de apărare/ mecanisme de coping
 Există 2 abordări cu privier la adaptarea la stres : una

cognitivă, alta psihanalitică,
- Din perspectivă psihanalitică, mecanismele de apărare sunt

dirijate în principal împotriva pulsiunilor și reprezentărilor
acestora, precum și a afectelor atașate acestor reprezentări.
- Sunt răspunzătoare de formarea simptomelor, orice simptom
fiind produsul unui conflict între pulsiune și defensă. Deci,
scopul lor este reducerea, sau suprimarea oricărei modificări
ce ar putea afecta integritatea.
Mecanisme de apărare/
mecanisme de coping
- Perspectiva cognitivă abordează problema adaptării la

stress și abordează copingul ca mod de a descrie
comportamentul și mai precis procesele cognitive aflate
în spatele mijloacelor utilizate de individ pentru a face
față unor situații dificile, ca mecanism de prevenire și
adaptare la stress.
- Strategiile de coping sunt răspunsurile cognitive,
afective şi comportamentale pe care le dezvoltăm cu
scopul de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne
sau externe ce depăşesc resursele personale.
mecanisme de coping
 Copingul centrat pe emoţie - se referă la încercările pe care le

face o persoană pentru a-şi regla emoţiile survenite în urma
unui eveniment de viaţă. Accentul este pus pe „ceea ce simţim”
şi nu pe acţiune.
 plâns , apelarea la suportul prietenilor,
 minimalizarea problemei („Nu este aşa de dificil examenul care
urmează!”),
 credinţa că timpul va diminua problema,
 speranţa în ajutorul divin,
 amânarea („Mai am suficient timp până la predarea proiectului,
mă voi ocupa mai târziu de el”)
mecanisme de coping
 Copingul centrat pe acţiune -proces dinamic, activ,

conştient orientat către cauza stresului, către problema
care determină stresul. Include diverse strategii, cum ar fi:
definirea problemei, acumularea informației, generarea
soluțiilor alternative, evaluarea alternativelor, etc. Concret, de
exemplu, dacă stresul este generat de încadrarea la un nou loc
de muncă, persoana se va orientarea pe acumularea cât mai
multor cunoştinţe şi abilităţi care vor fi folosite/cerute la
noul loc de muncă; o persoană care suferă de o anumită
afecţiune care îi pune viaţa în pericol datorită surplusului de
greutate, face tot posibilul să slăbească.
mecanisme de coping
• coping cognitiv (gândurile în legătură cu

problema sau cu propria persoană);
• coping comportamental (comportamentele în
legătură cu problema sau cu propria persoană).
Mecanisme de coping Mecanisme de apărare

Procese sub (conștiente) Procese inconștiente
Produse în contact cu realitatea Produse la interfața Eu-Sine
Permit confruntarea cu realitatea Distorsionează realitatea
Sunt orientate spre prezent și viitor Orientate predominant spre trecut
Sunt flexibile Sunt rigide, implică automatisme
Permit exprimarea afectivă Blochează exprimarea afectivă
Se pot declanșa atât înaintea reacției Sunt post afective, se declanșează după
la stress, cât și după. o emoție,
orientate spre controlul stresului Orientate spre blocarea pulsiunilor
intern sau extern instinctuale interne.
Au eficiență situațională Au organizare ierarhică: mature vs.
imature.

Mecanismele defensive și copingul sunt 2 termeni care descriu
răspunsurile conștiente și inconștiente ale Euli în fața unor
pericole interne și externe. Datorită clivajului existent în
științele umane, cele 2 concepte s-au dezvoltat în paralel, ele
sunt complementere,
Asemănări:
1. se referă la aceeași viziune dinamică a funcționării psihice,
2. Au un caracter complenentar, ambele există în fiecare
individ și pot oferi răspunsuri la înțelegerea funcționării psihice
3. Ambele au o funcție adaptativă.

umanismul
 Umaniștii au studiat omul și

problematica sa umană, sfera
motivațională, problematica
autoaprecierii umane, viața personală
și relațională a omului, presărată cu
nimicurile cotidiene sau cu marile ei
drame, interacțiunea sa cu ceilalți.
umanismul
 „Pentru a înțelege personalitatea cuiva trebuie să știm

cum percepe el lumea”. Trebuie găsită o cale de a „te
așeza în pantofii altei persoane chiar și numai pentru un
moment”.
Umanismul
 Fără a acorda o importanță prea mare trecutului

pacientului ca sursă de înțelegere a conflictelor, accentul
este pus pe construirea prezentului, pe

„ AICI ȘI ACUM”
Carl Rogers (1902-1987) – Date biografice
•Rogers s-a născut în 8 ianuarie 1902 într-o suburbie din

Chicago, al patrulea din şase copii. Starea economică a familiei
era una bună şi Rogers nu a fost presat în copilărie de
probleme financiare. Părinţii săi aveau vederi religioase stricte,
accentuând comportamentul moral şi avantajele muncii asidue.
Învăţăturile religioase ale părinţilor l-au influenţat profund pe
Rogers în timpul copilăriei şi adolescenţei, faptul că a preluat
ideile altora despre lume i-a oferit mai târziu motive de revoltă
împotriva acestor idei, când a încercat să-şi stabilească propria
perspectivă asupra lumii. Părinţii erau foarte devotaţi copiilor;
totuşi, influenţa lor nu s-a manifestat niciodată direct, Rogers
mărturisind că nu îşi aminteşte ca ei să-i fi dat o comandă
directă. Cu toate acestea, era clar pentru toţi cei şase copii ai
familiei că nu aveau voie să danseze, să joace cărţi, să se uite la
filme, să fumeze, să bea sau să arate orice formă de interes
sexual (Heppner şi colab., 1984).
Relaţiile de familie erau atât de strânse încât practic Rogers nu a

avut viaţă socială în afara familiei. Părinţii descurajau relaţiile de
prietenie cu alţi copii, afirmând că aceştia s-ar angaja în activităţi
de o valoare morală chestionabilă. În acelaşi timp însă între copiii
familiei exista o continuă rivalitate, Rogers simţind tot timpul că
părinţii îl favorizează mai mult pe fratele mai mare (Schultz,
1986).
S-a descris ca fiind un copil solitar, pierdut în lumea viselor cea
mai mare parte a timpului, a citit cu nesaţ orice carte i-a căzut în
mână, inclusiv dicţionare şi enciclopedii. Ca rezultat al
singurătăţii, a început să se bazeze foarte mult pe propria
experienţă şi viziune asupra lumii, ceea ce se vede şi în teoria pe
care a dezvoltat-o.
La şcoala a fost coleg de clasă cu Hemingway, care era cu doi

ani mai mare.
Când Rogers avea 12 ani, familia s-a mutat la o fermă aflată la
50 km de Chicago, experienţă care a trezit interesul lui pentru
ştiinţă, agricultură; a citit cărţile tatălui despre experimentele
din agricultură, ajungând să aprecieze metoda ştiinţifică a
grupurilor de control, izolarea unei variabile pentru a putea fi
studiată şi analiza statistică a rezultatelor.
Nu este surprinzător că Rogers a ales să studieze agricultura la
Universitatea Wisconsin, în 1919. După al doilea an însă
scopul lui s-a schimbat, ca urmare a educaţiei religioase
primite în familie şi ca urmare a participării la câteva
conferinţe cu teme religioase a hotărât să devină preot.
În 1922 a fost selectat să participe la Conferinţa Federaţiei
Mondiale a Studenţilor Creştini la Beijing, în China, iar în
timpul celor şase luni cât a fost plecat le-a scris părinţilor
despre decizia sa şi despre noua sa filosofie de viaţă, mult mai
liberală. A reuşit să se elibereze de modul de gândire al
părinţilor, ceea ce i-a oferit independenţa emoţională şi
intelectuală. Încrederea şi simţul direcţiei pe care i le-a oferit
eliberarea de părinţi l-au condus pe Rogers să susţină că
persoana trebuie să se bazeze pe propria experienţă, credinţă
cheie în teoria sa (Heppner şi colab., 1984). La întoarcerea în
Wisconsin şi-a schimbat specializarea din agricultură în istorie,
şi a absolvit în 1924.
După absolvire Rogers s-a căsătorit (împotriva dezaprobării
părinţilor) şi a început studiile de teologie la Union
Theological Seminary din New York.
A rămas acolo doi ani, apoi s-a mutat (peste drum) la Colegiul
de Profesori al Universităţii Columbia, pentru a studia
psihologia clinică şi educaţională, faţă de care îşi dezvoltase un
interes chiar mai mare decât cel pentru teologie, deoarece
constatase că doctrina religioasă nu este calea cea mai bună
pentru a ajuta oamenii.
A obţinut doctoratul în 1931, cu o teză despre măsurarea
adaptării personalităţii în copilărie. Timp de 12 ani după aceea,
a lucrat în cadrul Departamentului pentru Studiul Copilului din
cadrul Societăţii pentru prevenţia cruzimii faţă de copii, din
New York. Cea mai mare parte a timpului a petrecut-o
diagnosticând şi tratând copii delincvenţi sau cu situaţii
familiale grele.
În 1940 a devenit profesor de psihologie la Universitatea de

Stat Ohio, muncind cu studenţi foarte buni, Rogers a început să
îşi exprime perspectiva asupra consilierii şi tratării tulburărilor
emoţionale, ajutând în acelaşi timp la aducerea psihologiei
clinice în atenţia psihologiei contemporane.
În 1945 a părăsit Ohio, iar în 1957 a plecat la Universitatea
Wisconsin; în această perioadă a fost foarte prolific, publicând
un număr mare de articole şi cărţi care au popularizat teoria şi
terapia lui.
În 1962 a format împreună cu Gordon Allport, George Kelly,

Abraham Maslow, Rollo May şi alţii Asociaţia Americană de
Psihologie Umanistă. În 1963 s-a mutat în California, lucrând
la Centrul de Studiere a Persoanei. Sfârşitul vieţii a fost dedicat
reducerii tensiuni internaţionale.
A aplicat filosofia lui centrată pe persoană pentru a reduce
barierele dintre grupurile de protestanţi şi catolici în Irlanda de
Nord, dintre evrei şi arabi în Orientul Mijlociu, dintre ţările
fostului bloc comunist şi statele occidentale
Carl ROGERS - Actualizarea – tendință umană
fundamentală
 Actualizarea – tendință specific umană

orientată spre a menține și dezvolta propria
ființă. Toate ființele au această forță vitală, dar
la om este influențată tot mai mult de învățare.
Progresul presupune luptă şi durere, luând ca
exemplu primul pas al copilului. Copilul cade şi
se loveşte, şi ar fi mai puţin dureros dacă
individul ar rămâne în stadiul de târâre, dar el
insistă în acest comportament în ciuda durerilor
trecătoare, pentru că tendinţa de actualizare, de
înaintare, de dezvoltare şi creştere, este mai
puternică decât orice dorinţă de a renunţa.
Carl ROGERS - Actualizarea – tendință umană
fundamentală
 Universul cunoașterii - cadrul de referintă sau

contextul în care trăieste, fiecare individ
influențează personalitatea. Realitatea fiecăruia
dintre noi este compusă din ceea ce recepționăm
din multitudinea stimulilor ce ne asaltează;
banali/neobisnuiți, favorabili/amenințători, deci
este subiectivă, diferită de realitatea obiectivă.
Dezvoltarea Eului
 Dezvoltarea Eului - Concept central în teoria lui

Rogers. Prin interacțiuni repetate cu ceilalți și cu
lumea înconjurătoare, copilul începe să
diferențieze ceea ce este al său și înlăuntrul său, de
ceea ce este diferit de sine și în afara sa. Eu, mine,
mie, al meu sunt cuvinte folosite în raport cu ceea
ce este apropiat și cald.
 Imaginea de sine sau Self-concept este concepția
sau reprezentarea pe care individul o are despre ce
și cine este el, cum ar vrea să fie, cum ar putea să
fie. Deși fluidă imaginea de sine este o structură
consistentă, necontradictorie, un întreg organizat,
care ghidează comportamentul în direcții
concordante cu el. Pe măsura dezvoltării Eului se
dezvoltă și ceea ce Rogers numește atitudine
pozitivă față de sine .
Dezvoltarea Eului
 Formarea Supraeului - depinde de

atitudinea pozitivă condiționată a
părinților, instanțe de evaluare
pozitiv/negativ a comportamentelor lor.
Propria personalitate este astfel
valorizată condiționat, ceea ce
restrânge libertatea de a-și satisface
trebuințele și ca atare dezvoltarea
completă sau actualizarea eului este
limitată.
Dezvoltarea eului
 Anxietatea - apare ca urmare a

incongruenței dintre imaginea de sine
și anumite aspecte ale realității.
Copilul trebuie să-și inhibe anumite
comportamente, să reprime
actualizarea anumitor concepții din
universul său de cunoaştere sau să le
distorsioneze până la o percepție
neclară pentru a fi pe placul
părinților. Singura modalitate de a
scăpa de anxietate pare să fie
ignorarea și negarea aspectelor
incongruente, deci o manieră rigidă
de a reacționa.
Dezvoltarea personalităţii
 Congruenţa numită şi „transparenţă” presupune din

partea terapeutului a fi în permanenţă conştient de
sentimentele sale ca şi când ar fi sentimentele clientului,
ceea ce presupune să înveţi să asculţi, să devii conştient
de propriile tale gânduri şi sentimente în relaţia cu un
client şi cum să le comunici clientului tău. Aceasta
înseamnă să simţi plăcerea sau suferinţa celuilalt aşa cum
o simte el şi să le percepi cauzele aşa cum le percepe el,
dar fără ca vreodată să pierzi recunoaşterea faptului că
este „ca şi cum” ai fi fost rănit, satisfăcut. Cu alte cuvinte
potrivit lui Rogers (1986) congruența reprezintă „acordul
dintre experienţă, conştiinţă şi comunicare. Cu cât
terapeutul este mai puțin anxios cu atât îl va putea
înţelege mai bine pe celălalt şi va fi mai capabil să obţină
o mai profundă înţelegere de sine. Înțelegerea de sine
atrage după sine un nivel mai înalt de congruență.
Dezvoltarea
personalităţii
 Acceptarea necondiţionată şi
neutralitatea binevoitoare reprezintă
o atitudine caldă și pozitivă, de
acceptare , căldura fiind factorul
determinant al schimbării clientului.
Acceptarea necondiţionată a celuilalt
are ca precondiţie acceptarea de sine
(Rogers, 1995, p. 106).
Dezvoltarea
personalităţii
 Empatia acurată presupune abilitatea terapeutului de a
percepe şi de a comunica în mod acurat (cu precizie)
atât sentimentele şi experienţele curente ale clientului,
precum şi sensul şi semnificaţia acestora. Condiţia este
ca empatia să fie activă şi să fie transmisă celuilalt,
comunicată. Empatia presupune „a percepe cadrul de
referinţă al altuia cu acurateţe, cu toate componentele
sale emoţionale şi semnificaţiile care–i aparţin „ca şi
cum” eşti cealaltă persoană, dar fără a pierde din
vedere condiţia de „ca şi cum” (Rogers, 2008). Cu alte
cuvinte, „a vedea situaţia cu ochii celuilalt”, din punct
de vedere cognitiv, emoțional și vegetativ. Acest lucru
se realizează cu condiţia de a lăsa deoparte propriile
opinii şi valori personale, pentru a intra cu adevărat în
lumea celuilalt fără prejudecăţi .
Empatia
Empatia
 Înțelegerea empatică presupune

comunicarea cât mai autentică a
înţelegerii situaţiei celuilalt, a lumii
lui interioare, a modului său de
gândire și acțiune într–un anumit
context. Sunt excluse judecata,
evaluarea negativă, impunerea față de
celălalt a propriului sistem de valori,
atitudini, motivaţii, propria noastră
experienţă de viaţă. Este un exercițiu
de toleranță în urma căruia ambii
partener de discuție au de câștigat.
Empatia
 Înțelegerea empatică nu presupune a fi de acord,

sau a încuraja un anumit tip de comportament.
Există grade sau nivele diferite de profunzime a
înţelegerii empatice, după cum există grade diferite
de autenticitate şi acceptare necondiţionată.
 Comunicarea acestei înţelegeri, feedbackul verbal
şi nonverbal primit aici şi acum, permite corectarea
erorilor de înţelegere, înlăturarea barierelor de
comunicare şi identificarea progresivă a
dificultăţilor cu care clientul se confruntă. Clientul
are astfel posibilitatea de a percepe lumea într–un
fel nou, care–i dau alte perspective.

Comunicarea empatică
 Într-un episod de comunicare, de cele mai multe ori,

primul impuls pe care îl avem este acela de a evalua
persoana cu care comunicăm, de a critica sau judeca ceea
ce spune, de a urmări daca nu cumva mesajul sau ne
lezează propria imagine sau propriile idei. Altfel spus, ne
proiectam instinctiv propriul ego, propria istorie de viaţă,
propriile atitudini și aşteptări asupra a ceea ce auzim.
Comunicarea empatică
 Comunicarea empatică implică trei abilităţi specifice

de comunicare:
 exprimarea emoțiilor - „a te pune în pielea
celuilalt”, reprezintă a te apropia cât mai mult
posibil de experienţa personală a interlocutorului;
 manifestarea înţelegerii faţă de sentimentele
celuilalt; indicarea prin gesturi,expresii, postură
fizică sau atingere fizică
 punerea sentimentelor persoanei intervievate în
cuvinte (exprimarea verbală),foarte importantă
atunci când persoana este incapabilă să articuleze
anumite emoţii, din diferite motive (bariere de
limbaj, incapacitatea de a exprima anumite
sentimente la un moment dat, stare de confuzie).
ascultarea activă
 Comunicarea empatică presupune înainte de

toate presupune ascultare activă (empatică).
A asculta înseamnă a „auzi” și a „înțelege”
în același timp. A auzi este un proces
fiziologic, pe când a înțelege presupune a
procesa informația și a o interpreta.
Ascultarea se bazează pe perceperea și
înțelegerea conținutului transmis de celălalt.
Ascultarea activă
Ascultarea …activă
ü Ascultă ce se spune
ü Vrea să înţeleagă complet mesajul
ü Ascultă mesajul real
ü Este foarte atent şi nu permite factorilor externi să îi distragă atenţia
ü Nu mai face şi altceva între timp
ü Nu trage concluzii
ü Nu îşi arată nerăbdarea
ü Confirmă înţelegerea
ü Confirmă nonverbal că ascultă
Tehnici folosite în procesul ascultării active
 Confirmări - confirmările includ semnale verbale, vizuale şi

nonverbale, precum şi sunete care îl fac pe vorbitor să
înţeleagă că îl ascultăm cu interes şi cu respect, cum ar fi:
semne din cap, înclinarea corpului, contactul vizual, cuvinte
cum ar fi „ah, da, cu adevărat?”, „spune-mi mai multe”, „te
aud, aşa deci”, „prin urmare”, „văd”, „da”, exprimări de
genul: „Aha”, „Oh?”, „Hm”, „Da?”, etc.
 Tăcerea atentă - A păstra tăcerea este dificil, dar atunci când
reuşim, suntem capabili să aflăm mai multe informaţii de la
vorbitor. Majoritatea celor care ascultă nu se simt confortabil
atunci când tac dar, în timpul în care nu vorbesc, ar trebui: a)
să observe expresia facială a vorbitorului, atitudinea şi
gesturile sale, şi să încerce să le interpreteze; b) să îşi
imagineze ceea ce vorbitorul simte şi c) să hotărască care este
cel mai bun răspuns de dat.
 Întrebări - Ideea de apune întrebări pare să

intre în contradicţie cu ideea de a asculta. Dar,
un ascultător activ pune întrebări tocmai pentru
a arăta vorbitorului interesul sau în ceea ce
priveşte: a) ceea ce vorbitorul a spus şi b) de a
culege mai multe informaţii pentru a înţelege
mai bine punctul de vedere al vorbitorului.
• Întrebările deschise sunt preferabile celor
închise, deoarece dau posibilitatea vorbitorului
de a se deschide, de a explora gândurile şi
sentimentele sale.
• De asemenea, este important de a pune
întrebări câte una pe rând. Vor fi evitate
întrebările directive, insidioase, multiple şi
imprecise.
 Parafrazare - se concentrează pe conţinutul transmis

de vorbitor, făcând rezumatul a ceea ce a spus,
tocmai pentru a lămuri şi a confirma înţelegerea
corectă a celor transmise. Presupune reformularea
cu propriile cuvinte a ceea ce credeţi că a spus
vorbitorul. Dacă vorbitorul confirmă înţelegerea se
continuă conversaţia, dacă nu rugaţi vorbitorul să
repete. “Nu am înţeles, vreți să repetaţi ce aţi spus?”.
 De exemplu dacă Maria spune: „De data aceasta voi
învăţa cu adevărat”, ca să o parafrazezi, vei spune:
„Vrei să spui că vei citi foarte atentă şi vei sublinia
ceea ce este important, ca să reţii mai uşor?” „Vreau
să fiu sigur că am înţeles corect. Dvs...” „Permiteţi-
mi să văd dacă pot reda cu cuvintele mele, înainte de
a vă da un răspuns.” Există doar o singură capcana
atunci când folosiţi parafrazarea: nu o folosiţi prea
des!
 Reflectarea sentimentelor - îl va ajuta pe vorbitor să îşi înţeleagă

propriile emoţii şi să găsească calea spre rezolvarea unei probleme.
• Pentru a înţelege şi a reflecta sentimente observaţi cuvintele despre
sentimente folosite de vorbitor, observaţi limbajul corpului: expresia
feţei, tonul vocii, gesturile şi poziţia corpului.
• Structura propoziţională de tipul: „Pari să simți...”/ „Se pare
că simţi...”/ „Înţeleg că te simţi...” + eticheta emoţiei sau
combinarea parafrazării cu reflectarea sentimentelor pentru o mai
bună clarificare: „ Se pare că te simți …..când… ”/ Te simți…..
deoarece (verificarea emoției specificate); „Este corect”?/ „ Sunt pe
aproape”?/ „ Acesta este felul în care te simți”?
• Dacă persoana a suprimat exprimarea emoțiilor, concentraţi-vă pe
conţinut şi întrebaţi-vă: Dacă aş fi trecut printr-o experienţă
similară şi dacă aş spune şi aş face următoarele lucruri, ce aş
simţi? “Niciodată nu ţi-au dat vreo şansă să te explici. Cred că
acest lucru te enervează într-adevăr.”
 Reflectarea înţelesului - „Tu simţi (introduceţi sentimentul în

cauză) deoarece (introduceţi evenimentul sau alt conţinut asociat cu
sentimentul respectiv)”.
 Sumarizarea - este o declaraţie pe scurt a principalelor teme şi
sentimente pe care vorbitorul le-a exprimat de-a lungul unei
discuţii. O sumarizare eficientă poate ajuta vorbitorul să aibă o
coerenţă mai mare, o mai bună înţelegere a situaţiei şi puterea de a
trage concluzii. Sumarizaţi în mod empatic: nu judecaţi sau
evaluaţi: „Deci crezi din tot sufletul ca...” (Nu: „văd că ai deja o
opinie despre ce s-a întâmplat, dar încearcă să-ţi păstrezi calmul”).
Abraham Maslow (1908-1970) - Date
biografice
 S-a născut în 1 aprilie 1908 în Brooklyn, New York, primul din şapte
fraţi. Părinţii săi erau evrei ruşi imigranţi, săraci şi needucaţi. Fiind
singurul copil evreu din cartier, s-a simţit singur şi nefericit o lungă
perioadă de timp, fapt pentru care s-a refugiat în lumea cărţilor;
vorbind despre copilăria lui, spunea că „se miră că nu a devenit
psihotic”.
 Relația cu părinții nu a fost bună. Și-l amintea pe tatăl său ca
plăcându-i băutura, femeile şi bătaia; mai mult, făcea adesea remarci
la adresa lui, considerându-l urât şi prost. Impactul remarcilor a fost
atât de mare încât uneori când mergea cu metroul căuta vagoanele
goale, pentru a-i scuti pe ceilalţi de înfăţişarea lui considerată
dezagreabilă.
 Maslow și-a urât mama și nu a făcut nici o încercare de împăcare;
mai mult a refuzat să participe la înmormântarea ei. O caracteriza ca
fiind crudă, ignorantă, ostilă, lipsită de capacitatea de a oferi
dragoste. Frigiderul avea lacăt, deşi starea financiară a familiei nu
era într-atât de gravă; doar când avea dispoziţia necesară pentru a
servi mâncarea lacătul era deschis.
biografice
 Relaţia cu tatăl a devenit în timp mai bună şi adesea vorbea despre el în

termeni buni.
 În 1925, la insistențele părinților a studiat trei semestre dreptul la City
College din New York. În această perioadă a descoperit behaviorismul
lui Watson, la cere a renunțat după nașterea primului copil. (decizia de a
urma psihologia).
 În 1927, Maslow s-a înscris la Universitatea Cornell, unde a participat la
un curs introductiv în psihologie, ţinut de Edward Titchener, introspecția
științifică părându-i plictisitoare, rece, de unde pierderea temporară a
interesului pentru psihologie. S-a întors la City College of New York.
 După ce s-a căsătorit cu verișoara sa primară Bertha Goodman, s-a
mutat în Wisconsin pentru a studia la University of Wisconsin de unde,
în cele din urmă, și-a căpătat doctoratul (1934) în psihologie. In
Wisconsin, Maslow a studiat alături de Harry Harlow, și mai apoi a
revenit la New York pentru a lucra cu E. L. Thorndike la Columbia
University.
biografice
 La Columbia University şi-a început studiile asupra relaţiei dintre

dominanţă şi sexualitate, intervievând bărbaţi şi femei pentru a
determina sentimentele lor de dominanţă şi preferinţele sexuale. A
renunţat curând la studiile asupra bărbaţilor, pentru că erau evazivi şi
tindeau să mintă. Până în 1942 a publicat câteva articole asupra
sexualităţii feminine, observând că femeile dominante sunt
nonconformiste, extravertite, mai puţin religioase, anxioase şi nevrotice,
atrase de bărbaţi dominanţi, descrişi ca fiind încrezători şi agresivi.
 Profesorul Maslow a început să predea ca titular la Brooklyn College
(1949). În această perioadă a întâlnit mulți psihologi europeni, printre
care A. Adler, E. Fromm, K. Horney.
 În 1951, Maslow a devenit șeful catedrei de psihologie la Brandeis
University, de unde și-a început activitatea de cercetare teoretică. Acolo
l-a întâlnit pe Kurt Goldstein, care i-a sugerat ideea de auto-actualizare.
 În 1966 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie.
Moare la 62 ani, în urma unei afecțiuni a inimii.
PERSPECTIVA TRĂSĂTURILOR DE
PERSONALITATE
 Personalitatea este un ansamblu de trăsături; fiecare personalitate poate fi

descrisa printr-un mare număr de dimensiuni; unele influențează mai puternic
comportamentul, altele mai puțin.
 Reprezentanți : Gordon Allport şi Raymond Cattell.
 Allport poate fi încadrat şi ca reprezentant al curentului umanist în psihologie,
pentru că s-a axat asupra fiinţei umane în totalitatea ei şi asupra potenţialului
înnăscut de dezvoltare şi autorealizare. Abordează personalitatea umană prin
„unitatea sistemelor dinamice".
Gordon W. Allport -
Teoria trăsăturilor de personalitate
 S-a născut în statul Indiana. Tatăl său era un om de afaceri care s-

a orientat apoi spre medicină la naşterea lui Gordon. Fiind
mezinul familiei, era prea mic pentru a fi un tovarăş de joacă
pentru fraţii săi, a scris puţin despre copilăria sa, indicând doar că
a petrecut o mare parte singur.
 După terminarea liceului s-a înscris la Harvard, la îndemnul
fratelui său, unde a trecut cu greu examenul de admitere, cu toate
că a terminat liceul cu rezultate foarte bune. În acest timp, s-a
angajat în numeroase activităţi de voluntariat şi a găsit că aceste
activităţi de serviciu social sunt foarte satisfăcătoare, pentru că îi
ofereau un sentiment de competenţă, reflectând căutarea
identităţii personale.
 Nici când a terminat facultatea nu era sigur ce vrea să facă în
viaţă, pentru a vedea dacă i-ar plăcea o carieră în învăţământ, a
acceptat un post la un colegiu din Istanbul. S-a simţit foarte bine
acolo şi a acceptat în anul următor o bursă de la Harvard, pentru
a-şi continua studiile în psihologie.
Gordon W. Allport -
 La întoarcerea în Statele Unite, s-a oprit în Viena pentru a-şi vizita

un frate. În timp ce era în Viena, i-a scris lui Freud şi acesta l-a
invitat să-l viziteze. Când a ajuns în biroul lui Freud, l-a găsit
aşteptându-l în tăcere, tăcere care s-a prelungit şi brusc Allport a
început să povestească despre un băiat care se temea de mizerie şi
pe care îl întâlnise pe drum. Răspunsul lui Freud a fost „Şi acel
băiat eşti tu?” (întrebare care după părerea multor cunoscuţi ai lui
Allport a mers drept la ţintă, el fiind cunoscut pentru curăţenia,
ordinea şi punctualitatea sa). Allport a fost zguduit de întrebarea
lui Freud şi a reuşit să schimbe subiectul, dar întâlnirea l-a
determinat să creadă că modul în care psihanaliza atribuie
inconştientului motivele acţiunilor umane este incorect, fiind
nevoie de o nouă teorie a motivaţiei (Schultz, 1986).
Gordon W. Allport -
 În 1922 a obţinut titlul de doctor, cu teza „Studiul

experimental al trăsăturilor de personalitate” – referire
specială privind problema diagnozei sociale, primul studiu
american în domeniu.
 A început să predea la Harvard doi ani mai târziu, ţinând un
curs despre aspectele psihologice şi sociale ale
personalităţii, considerat primul curs despre personalitate
din Statele Unite. Activitatea lui s-a îndreptat mai ales spre
psihologia personalităţii şi cea socială, a fost preşedintele
Asociaţiei Psihologilor Americani şi a primit numeroase
premii şi distincţii. A rămas la Harvard până la sfârşitul
vieţii, în 1967.
Trăsătura de personalitate
 Predispoziţia de a răspunde în aceeaşi manieră (în mod constant)

la diferiţi stimuli. Ex. daca la cineva agresivitatea este o
dimensiune (trăsătură) dominanta, el va fi agresiv in familie, iși
va critica frecvent subalternii, se va certa cu vânzătoarea daca i
se pare ca nu e servit cum ar trebui etc.
 Trăsăturile mai sunt definite ca și calități distinctive sau
caracteristici ale unei persoane. Trăsăturile sunt, de asemenea, o
disponibilitate de a gândi sau acționa într-un mod similar ca
răspuns la o varietate de stimuli sau situații. Trăsătura de
personalitate este o caracteristică relativ constantă a unei
persoane și este responsabilă de consistența comportamentul
său. Psihologii se referă la trăsătură ca la o dimensiune de bază,
prin care oamenii diferă unii de alții (idem).
Raymond Cattell (1905-1998)- date biografice
 S-a născut în Anglia, având, o copilărie fericită (ceva

neobişnuit pentru un teoretician al personalităţii). Când
Cattell avea 9 ani, Anglia a intrat în primul război
mondial, eveniment care l-a afectat profund. O casă din
vecinătate a fost transformată în spital, iar mulţimea de
bolnavi pe care a văzut-o l-a făcut conştient de
efemeritatea vieţii umane şi de necesitatea de a trăi
fiecare moment din plin.
 A studiat la Universitatea Londra fizica şi chimia. Sub
influenţa lui Cyril Burt, a început să fie interesat de
problemele sociale, fapt pentru care s-a îndreptat spre
studierea minţii umane, împotriva sfaturilor prietenilor (în
Anglia, la vremea respectivă, existau puţine oportunităţi
profesionale pentru specialiştii în psihologie), fiind elevul
lui Spearman, cel care a dezvoltat tehnica analizei
factoriale.
 1029 a obţinut doctoratul cu lucrarea The Subjective Character

of Cognition, a reuşit început să lucreze în domeniu şi a început
să aplice metoda lui Spearman pentru a studia structura
personalităţii.
 A trecut printr-o perioadă de greutăţi financiare şi de sănătate, în
timpul crizei economice mondiale care a urmat primului război
mondial. Experienţa l-a făcut să se concentreze mult asupra
aspectelor practice, nu numai în viaţa privată ci şi în ceea ce
priveşte preocupările ştiinţifice (Lamb, 1997).
 A plecat în Statele Unite în 1937, la invitaţia lui Edward

Thorndike, şi a predat la mai multe facultăţi, printre care
Harvard sau universităţile din Massachusetts şi Illinois.
 A muncit asiduu în laborator (glumea adesea spunând ca la
plecare îi este uşor să îşi găsească maşina, pentru că este singura
din parcare la acea oră târzie), şi a publicat peste 400 de articole
şi 56 de cărţi şi monografii.
Raymond Cattell – Analiza factorială a
personalităţii
 Defineşte personalitatea prin consistenţa trăsăturilor
„personalitatea este ceea ce putem anticipa despre individ că va
face într-o situaţie dată” (R.B. Cattell, 1950); personalitatea este
singura structura psihică ce ne permite să facem predicții cu
privire la comportamentul unei persoane. De altfel, scopul
teoriei lui este tocmai predicția comportamentului.
 În studiul personalității folosește analiza factorială. Dacă între
două variabile există o corelație suficient de puternică,
înseamnă că măsoară trăsături care se aseamănă. Factorii
personalității la Cattel sunt numiți trăsături.
 Trăsăturile sunt definite ca părți componente ale personalității,
structuri mentale de bază. Acestea se manifestă ca tendințe de
răspuns relativ permanent ale unei persoane în fața situațiilor
similare.
Raymond Cattell - Analiza factorială a
personalităţii
 Ca urmare a douăzeci de ani de muncă , Cattell a ajuns la

concluzia că trăsăturile de personalitate umane ar putea fi
rezumate la 16 factori de personalitate ( PF ) sau trăsături
principale, concluzii însumate într-un instrument de
evaluare a cunoscut sub numele de 16PF (Sixteen
Personality Factors). Fiecare factor este exprimat pe un
continuum care se întinde de la scoruri scăzute la scoruri
ridicate (Cattell, 1956).
 16PF este un instrument des folosit în practica psihologică.
 Teoria lui Cattell exemplifică unitatea dintre teorie,
cercetare şi evaluare; nu există constructe ale teoriei sale
care să nu fi fost măsurate cantitativ.
Chestionarul 16PF
Factorul Scoruri scăzute Scoruri ridicate
Factorul A rece, rezervat, detaşat, critic cooperant, sociabil, tolerant
Factorul B gândire concretă, puţin inteligent gândire abstractă, foarte inteligent
Factorul C afectat de sentimente, instabil emoţional stabil emoţional, matur, calm
Factorul E docil, credul, moale, adaptabil dominant, agresiv, încăpăţânat,
competitiv
Factorul F sobru, taciturn, serios entuziast, spontan, nechibzuit, voios
Factorul G nonconformist, expeditiv conştiincios, moralist
Factorul H timid, fricos, sensibil dezinhibat, curajos, aventuros
Factorul I realist, încrezător în sine, dur gândire sensibilă, intuitivă, rafinată
Factorul L încrezător, acceptă condiţiile suspicios, sceptic
Factorul M practic boem, distrat
Factorul N nepretenţios, abilităţi sociale scăzute, sincer diplomat, abilităţi sociale ridicate,
calculat
Factorul O mulţumit de sine, sigur de sine nesigur, îngrijorat
Factorul Q1 conservator, respectă ideile tradiţionale liberal, deschis la schimbare
Factorul Q2 dependent de grup plin de resurse, preferă deciziile personale
Factorul Q3 se sustrage regulilor sociale precis, exact, compulsiv

Factorul Q4 relaxat, liniştit tensionat, frustrat, autocontrol puternic
Hans Eysenck (1916-1997) - Date
biografice
 S-a născut la 4 martie 1916, în Berlin. Părinţii săi au divorţat

când Hans avea doi ani şi el a fost crescut de bunică. A
părăsit Germania la vârsta de 18 ani, pentru că era un
simpatizant al evreilor şi naziştii veniseră la putere.
 După ce a călătorit prin Europa, s-a stabilit la Londra şi şi-a
luat doctoratul în 1940, la Universitatea din Londra. În
timpul celui de-al doilea război mondial, a lucrat ca psiholog
la un spital de urgenţă, unde a realizat cercetări privind
încrederea în diagnosticul psihiatric şi în tratamentele
prescrise. A concluzionat că există puţin consens între
psihiatri în ceea ce priveşte diagnosticarea şi tratamentul.
Rezultatele l-au condus la o atitudine de antagonism faţă de
curentul principal al psihologiei clinice (Engler, 1999).
Hans Eysenck (1916-1997) - Date
biografice
• După război, a predat la Universitatea din Londra şi a fost

directorul Institutului de Psihiatrie.
• A scris 75 de cărţi şi în jur de 700 de articole, ceea ce îl face
unul dintre cei mai prolifici scriitori din domeniu. Cea mai
mare parte a muncii sale s-a concentrat asupra diferenţelor
interindividuale, studiind şi problema diferenţelor dintre naţiuni
în ceea ce priveşte personalitatea membrilor lor (Eysenck şi
colab., 1980); interesele sale l-au determinat însă să abordeze şi
teme precum memoria, psihofarmacologia, comportamentul
sexual, cauzele şi efectele fumatului sau percepţia
extrasenzorială. Nu a ezitat să critice psihanaliza.
• S-a retras în 1983, dar a continuat să scrie până la moartea sa,
în septembrie 1997.
Hans Eysenck - Analiza factorială a personalităţii
 Personalitate desemnează “algoritmul de îmbinare a

indicatorilor energetici, intelectuali şi atitudinali la nivelul
unui individ “.
 Oamenii pot fi cunoscuţi doar prin analiza
comportamentului. Utilizând metoda analizei factoriale, în
urma cercetărilor realizate pe 700 de soldaţi spitalizaţi pentru
boli nervoase, a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi
descrisă cu ajutorul a 3 dimensiuni (factori) concepuți ca un
continuum de-a lungul cărora se poziționează persoanele:
 extraversiunea (extroversie – introversiunea)

 nevrotismul (neurocitismul) (stabilitatea - instabilitatea
emoţională)
 psihoticism (adaptabilitate- psihotism).
 Extraversia- introversia au fost folosite prima dată de Jung. Cele

2 dimensiuni sunt explicate prin teoria nivelului înnăscut al
excitării nervoase controlat de sistemul reticulat activator
ascendent.
 Introverții – au un nivel mai ridicat de activare al scoarţei
cerebrale (substanţa reticulată amplifică impulsurile nervoase
care ajung la scoarţa cerebrală) fapt pentru care reflexele
condiţionate se formează mai repede. Din această cauză ei
memorează şi învaţă mai repede, dar tot din acelaşi motiv la ei
întâlnim mai frecvent simptome nevrotice de tipul obsesiilor sau
fobiilor, care se pot forma în urma asocierii unor stimuli
neplăcuţi cu nişte reacţii afective exagerate. Pentru a reduce
nivelul de activare al scoarţei cerebrale, evită stimularea
excesivă. De aceea ei evită distracţiile zgomotoase şi se simt mai
bine singuri sau cu un număr redus de prieteni.
 Extraverți - scoarţa cerebrală se găseşte la un nivel mai

scăzut de activare (substanţa reticulată nu intensifică atât de
mult impulsurile). Pentru a ajunge la nivelul optim de
activare, caută stimulări externe: distracţii, compania altora,
situaţii care implică riscul.
 Persoanele extravertite nefiind aşa de uşor condiționabile şi
fiind în căutarea senzaţiilor puternice, ajung mai uşor la
tulburări de comportament (consum de droguri, delicvenţă).
Din acelaşi motiv reeducarea lor este foarte dificilă.
 Neuroticismul (instabilitatea emoțională) este legată de

sistemul limbic și de activarea emoțiilor la nivelul
amigdalei și hipocampului, în legătură cu funcţionarea
sistemului nervos vegetativ.
• Ramură simpatică este responsabilă de producerea
modificărilor fiziologice care alcătuiesc starea de alertă
(inima bate mai repede, tensiunea creşte etc.); acestea sunt
mai frecvente la cei instabili emoţional.
• Ramură parasimpatică produce modificările opuse.
• Cei stabili emoţional sunt calmi şi se adaptează uşor chiar şi
în situaţiile dificile. Cei labili emoţional sunt capricioşi,
neliniştiţi, anxioşi, se adaptează greu.
 Psihoticismul – este pus în legătură cu sistemul hormonal

androgin, cu glandele ce susțin și dezvoltă caracteristici
masculine (activism și agresivitate); ideea nu prea și-a găsit
confirmarea.
 Cele 3 dimensiuni sunt compuse din factori secundari:
 extraveriune (dinamism, sociabilitate, disponibilitate de

asumare a riscurilor, impulsivitate, expresivitate, chibzuinţă,
responsabilitate),
 neuroticism (nevroză) (respect de sine, bucurie, teamă,
obsesivitate, autonomie, ipohondrie, vinovăţie)
 psihoticism (singurătate, insensibilitate, indiferenţă faţă de
alţii, nonconformism, opoziţie faţă de practicile sociale, lipsă
de conştiinciozitate [mai frecvent la delincvenţi şi
schizofreni])
j.B. Watson
• S-a născut în 1878 într-o familie foarte săracă,

• Mama - extrem de religioasă, l-a supus la pregătire
religioasă dură, care l-a determinat ulterior să
dezvolte o rezistență profundă față de toate formele
de religie și să devină ateu.
• Tata - alcoolic și delincvent, își părăsește familia
pentru a locui cu două femei indiene când John avea
13 ani - o abatere pe care nu a iertat-o niciodată.
• În copilărie a fost la un pas de delicvență.
j. B. Watson
• Căutând să scape de limitările educaţiei într-un

oraş mic, Watson şi-a continuat educaţia la
Universitatea Furman din Carolina de Sud. La
această universitate Watson şi-a perpetuat stilul
războinic de a fi. Unul dintre profesorii săi (Meyer)
a ameninţat la un moment dat că-l va pica pe
primul student care predă foaia de examen cu faţa
în jos. Watson a îndrăznit să facă astfel... Meyer l-a
picat, întârziindu-i absolvirea cu un an.
• După moartea mamei, s-a înscris la Universitatea
din Chicago, unde a ajuns cu doar 50 de dolari în
buzunar. Pentru a se întreţine a prestat munci dintre
cele mai diverse: portar, chelner, deratizator.
• plin al facultății.
J.B. watson
• 1903- absolvă magna cum laude doctoratul în

psihologie experimentală, devenind cel mai tânăr
cercetător doctor în psihologie la Universitatea din
Chicago, unde a rămas 5 ani ca asistent apoi ca
membru deplin.
• 1908, Watson a acceptat postul de profesor şi de

director al laboratorului psihologic la Johns Hopkins
University (30 de ani).
• 1913 publică articolul manifest al behaviorismului

“Psihologia aşa cum o vede un behaviorist”.
j.B. watson
•Prin acest manifest,Watson declanşa un război

deschis tuturor curentelor psihologice care au pus în
centrul preocupărilor lor stările mentale fie ele
conştiente, fie inconştiente.
•Watson a făcut o faimoasă declaraţie despre

potenţialul behaviorismului: "Daţi-mi o duzină de
copii sănătoşi, bine-informaţi şi mediul necesar
pentru a-i creşte şi vă voi garanta că îl voi alege pe
oricare dintre ei şi-l voi educa pentru a deveni orice
tip de specialist: doctor, avocat, artist, comerciant
ori - da - cerşetor ori hoţ" (Watson, 1913).
j.B. watson
• Modifică obiectul de studiu al psihologiei- studiului

psihologiei este comportamentul ființelor vii. Este legat
de aspectele mentale și fiziologice și poate fi investigat
prin observare.
• Posibilitatea anticipării comportamentului uman -

sarcina principală a comportamentului este de a prezice
corect acțiunile unui individ prin natura unui stimul
extern. Soluția la această problemă ajută la modelarea,
controlul comportamentului uman.
• Toate reacțiile sunt împărțite în congenitale (reflexe
necondiționate) și dobândite (reflexe condiționate).
• Toate reacțiile sunt împărțite în congenitale (reflexe

j. B. watson
•Toate reacțiile sunt împărțite în congenitale (reflexe

•Repetarea repetată duce la automatizarea și
memorarea acțiunilor. Prin urmare, comportamentul
uman este rezultatul antrenamentului, al dezvoltării
unui reflex condiționat (abilități).
•Gândirea și vorbirea sunt, de asemenea, abilități.
•Memoria este procesul de stocare a reflexelor
dobândite.
•Reacțiile mentale se dezvoltă de-a lungul vieții și
depind de condițiile din jur, societate.
•Emoțiile sunt răspunsul organismului la stimuli plăcuti
și neplăcuti.
j. B. watson
• 1915 a fost ales preşedinte al American

Psychological Association.
• Cariera universitară se întrerupe brusc ca
urmare a unui scandal legat de relația
amoroasă cu asistenta lui, Rosalie Rayner.
• Exclus din viaţa universitară şi dezamăgit de
acest fapt, Watson va continua să
popularizeze principiile behaviorismului
aplicându-le în acelaşi timp cu succes în
industria publicităţii în care s-a implicat după
1922.
j. B. watson
 Watson a efectuat cercetări privind comportamentul

animalelor, creșterea copiilor și publicitatea, precum și
efectuarea controversatului experiment „ Micul Albert”,
prin care a pus în evidență conditionarea
senzatiei de teama care, nu este
apriorica ci se bazeaza pe
experiență.
 Concluzia acestui inedit experiment
poate fi translatată asupra fobiilor.
j. B. watson
 Copilul, Albert, se dezvolta normal si

prezintă stabilitate emoțională. Când Albert
avea vârsta de 8 luni, Watson încearcă să
determine dacă un zgomot puternic produce
la copil o reacție de teama. Copilul este
așezat într-o camera iar un asistent plasat în
spatele lui produce un zgomot puternic
lovind cu ciocanul într-o bară de oțel. Prima
dată, copilul tresare puternic și întinde
mâinile.
j. B. watson
 A doua oara, începe să tremure, iar a treia

oara plânge. Experimentul s-a repetat de
câteva ori, apoi s-a diversificat. Copilul a fost
confruntat cu animale (șoareci, iepuri,
maimuțe), cu flăcări, cu măști. In aceste
situații, copilul nu a manifestat teamă sau
enervare.
j. B. watson
 Intr-o faza urmatoare, Watson a asociat

zgomotul pe rand cu fiecare dintre factorii
care nu-l speriaseră pe copil. La inceput,
copilul încercă să atingă animalul, dar se
retragea când se producea zgomotul. La a
doua încercare de același fel, copilul începea
să plângă. Ulterior, iși reprimă pornirea de a
atinge animalul înainte de a se produce
zgomotul. In cele din urma, copilul plângea la
simpla vedere a animalului. Toate acestea au
fost înregistrate, apoi s-au desfășurat cu
public.
j. B. watson
 Watson a repetat experimentele in intuneric,

apoi la lumina. A verificat cat timp asociaza
copilul stimulii intre ei, apoi a prelungit
experimentele luni de zile, pana când cei
responsabili pentru copil – familia, probabil –
nu l-au mai adus pe copil la spital pentru
ședintele lui Watson.
j. B. watson
 Watson era interesat de condiționarea emoțiilor.

La naștere, există trei reacții emoționale
neînvățate: frica, furia și dragostea.
 Frica : evocată doar de doi stimuli necondiționați

- un zgomot brusc sau pierderea sprijinului
(fizic). Cu toate acestea, deoarece copiii mai mari
se tem de multe lucruri (de exemplu, animale
diferite, oameni ciudați etc.), trebuie să se învețe
astfel de stimuli provocatori de frică. Frica poate
fi observată prin următoarea reacție la sugari:
plâns, respirație rapidă, închiderea ochilor sau
sărituri bruște
j. B. watson
 Furia : un răspuns înnăscut la mișcarea

corpului copilului care este constrâns.
Dacă un copil foarte mic este ținut într-un
mod în care nu se poate mișca deloc,
atunci va începe să țipe și să-și înțepene
corpul. Mai târziu, această reacție se
aplică diferitelor situații, de exemplu,
copiii se enervează atunci când sunt
obligați să facă o baie sau să își curețe
camera. Aceste situații provoacă furie
deoarece sunt asociate cu reținerea fizică
j. B. watson
 Dragoste : un răspuns automat de la sugari

atunci când este gâdilat, bătut sau mângâiat
ușor. Copilul răspunde cu zâmbete, râde și
alte răspunsuri afectuoase. Potrivit lui
Watson, sugarii nu iubesc anumite persoane,
sunt condiționați doar să facă acest lucru.
Deoarece fața mamei este asociată progresiv
cu mângâierea și mângâierea, devine stimulul
condiționat care provoacă afecțiunea față de
ea. Sentimentele afectuoase, pentru oamenii
de mai târziu, generează același răspuns
deoarece sunt cumva asociate cu mama. (John
B. Watson ).
Burrhus Frederic Skinner (1904-1990)
Date biografice
 Skinner s-a născut în anul 1904 în Pennsylvania.

 Părinţii: săi i-au indus un simţ puternic al
comportamentului corect, Skinner mărturisind că a fost
învăţat să se teamă de Dumnezeu, de poliţie şi de ceea
ce cred oamenii. Întăririle din partea mamei au fost mai
ales sub forma întrebării „Ce vor crede oamenii?”.
Bunica l-a învăţat ce este Iadul, arătându-i jarul din
sobă, iar tatăl, un avocat ambiţios, i-a arătat ce înseamnă
să devii un infractor, ducându-l să viziteze închisoarea.
Acestea şi altele i-au marcat viaţa ca adult, făcându-l să
conştientizeze că foarte multe aspecte ale vieţii adulte
sunt determinate de întăririle din copilărie.
Date biografice
 A dorit să ajungă scriitor sau poet, dar după un an de căutare

a abilităţilor şi o excursie în Europa a renunţat, considerând
că nu are nimic despre ce să scrie, şi şi-a modificat planurile
privind cariera (Keller, 1991).
 Sub imperiul scrierilor lui Watson, Behaviorism și al lui
Pavlov, Reflexele condiţionate, Skinner a hotărât că viitorul
lui este în psihologie şi a intrat la Universitatea Harvard
(Hothersall, 1995). În această perioadă şi-a dezvoltat propria
perspectivă asupra studiului comportamentului şi a devenit
un behaviorist atât de convins încât, când Gordon Allport i-a
cerut la susţinerea dizertaţiei să reliefeze câteva obiecţii la
adresa behaviorismului, nu s-a putut gândi nici măcar la una.
Date biografice
 În 1936 Skinner s-a mutat la Universitatea Minnesota şi în

1938 a publicat Comportamentul organismelor, descrisă ca
fiind una dintre puţinele cărţi care au schimbat faţa
psihologiei moderne. În 1945 s-a mutat la Universitatea
Indiana, dar doi ani mai târziu s-a întors la Harvard. Skinner
s-a retras din activitatea de profesor la Harvard în 1974, dar a
continuat să îşi aducă aportul la dezvoltarea psihologiei.
 Experienţele de bătrâneţe au fost reunite în cartea
Bucurându-ne de bătrâneţe (Enjoying Old Age), colecţie de
prescripţii comportamentale pentru oamenii în vârstă.
Date biografice
 Cariera lui Skinner a fost una lungă, distinsă cu premii,

onoruri şi realizări.
 Nimeni nu poate să nege că Skinner a lăsat o amprentă
permanentă asupra psihologiei (Fowler, 1990).
Întăririle şi modelarea
comportamentului
 Skinner afirmă că toate comportamentele pot fi controlate prin

consecinţele lor, prin ceea ce urmează comportamentelor. Prin
urmare, un animal sau un om poate fi determinat să practice
orice comportament, în funcţie de întăririle consecutive
comportamentului.
 Punct de pornire – legea efectului ( Thorndike) potrivit căreia
învăţarea este o succesiune de încercări şi erori, din care
subiectul reţine încercările soldate cu succese şi respinge căile
ce au dus la eşec, adică comportamentele urmate de o întărire
pozitivă (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o
întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd".
Legea efectului
Legea
 Accentul este pus pe
semnificația efectelor, a
consecințelor
întăririi
comportamentale, nu pe
simpla asociere a doi
stimuli.
Condiționarea operantă
• Condiționarea operantă este acea formă de învățare în

care consecințele comportamentului influențează
posibilitatea apariției acestuia.
 În cazul în care comportamentele sunt întărite, atunci
probabilitatea lor de apariţie în viitor este mare, dacă
întăririle lipsesc, comportamentul are şanse mai să se
stingă.
comportamentului
• Exemplul clasic este plânsul copilului,

care este întărit de atenţia acordată de către
părinţi. Copilul este astfel capabil să
influenţeze comportamentul părinţilor,
mama sau tata oferă întăriri (atenţie) ori de
câte ori copilul plânge. Dacă părinţii
doresc să oprească acest comportament al
copilului (plânsul), pot face acest lucru
prin oprirea întăririi, iar comportamentul
va fi oprit pentru că nu mai atrage atenţia.
comportamentului
 Cea mai mare parte a comportamentului

uman şi animal este învăţat prin condiţionare
operantă. Începând din copilărie, manifestăm
o gamă largă de comportamente, din care
unele sunt întărite iar altele nu, cele întărite
devin mai puternice şi se consolidează în
tipare.
 Personalitate, un tipar sau o colecţie de
comportamente operante şi nimic mai mult.
Tipuri de întărire
• Pozitivă:
 Presupun aplicarea sau adăugarea unui stimul
care creşte sau menţine probabilitatea unui
anumit comportament (banii, privilegiile sau
succesul în activitate sunt astfel de întăriri).
comportamentului
• Negativă : cresc probabilitatea comportamentului. De

exemplu, managerii îşi cicălesc permanent
subordonaţii, cu excepţia situaţiilor când aceştia
lucrează din greu. Singurul mod în care subalternii pot
scăpa de cicăleală este să muncească din greu.
Cicăleala, întăritor negativ, menţine sau creşte
probabilitatea unor răspunsuri productive prin
renunţarea la ea
comportamentului
• Sancţiunile sau pedepsele presupun aplicarea

unui stimul potrivnic, ca urmare a unui
anume comportament, având scopul de a
scădea probabilitatea acelui comportament.
Şeful care îşi critică secretara care foloseşte
telefonul firmei în interes personal aplică o
sancţiune.
comportamentului
 Tehnici de autocontrol
 saţierea este o tehnică prin care persoanele renunţă la un
comportament nedorit practicându-l excesiv, un fumător care
doreşte să renunţe la fumat ar putea să fumeze într-o zi ţigară după
ţigară, până când i se face rău – tehnica a fost utilizată în
programele de eliminare a fumatului;
 stimularea aversivă presupune ca persoana care doreşte să
renunţe la un comportament să declare acest lucru în prezenţa
prietenilor, dacă promisiunea nu este ţinută, trebuie să facă faţă
criticilor persoanelor pe care le-a anunţat;
 autoîntărirea pentru comportamentele dezirabile este o tehnică
des utilizată, nu de puţine ori ne răsplătim singuri pentru o acţiune
pe care o considerăm valoroasă.
Evaluarea teoriei lui Skinner
 Modificarea comportamentului prin condiţionare

operantă a fost aplicată cu succes în închisori,
şcoli, organizaţii industriale sau instituţii pentru
tratarea bolilor mintale.
 Organizaţiile industriale care au utilizat
condiţionarea operantă au reuşit să scadă
absenteismul şi să crească siguranţa şi
productivitatea muncii. Întăririle utilizate în
industrie sunt sistemele de salarizare, securitatea
postului, recunoaşterea din partea superiorilor sau
oferirea posibilităţii de dezvoltare personală.
Teoria social - cognitivă a personalității
• Pune accent pe dezvoltarea competenţelor cognitive,

expectanţelor, obiectivelor, standardelor, sentimentului de
autoeficacitate şi a funcţiilor autoreglatorii prin învăţare
observaţională şi experienţă directă.
• Dezvoltarea nu este privită ca un proces stadial, ci mai degrabă

persoanele îşi dezvoltă competenţe şi deprinderi în domenii
specifice. În acest mod sunt analizate dezvoltarea sentimentului
de autoeficacitate, dezvoltarea comportamentului agresiv şi
dezvoltarea capacităţii de a amâna recompensa.
Teoria social - cognitivă a personalității
 Individul văzut ca agent al acţiunii.

 Comportamentul are origine socială
 procesele cognitive au un rol major în dezvoltarea şi
funcţionarea personalităţii.
 Accentul pus pe cercetarea sistematică.
 Există posibilitatea învăţării unor pattern-uri comportamentale
complexe în absenţa oricăror întăriri.
 Teoria este reflectată cel mai evident în opera a doi psihologi:
Albert Bandura şi Walter Mischel.
Albert Bandura (1925-)
• S-a născut într-un un mic oraş din provincia Alberta,

Canada.
• Părinţii lui erau fermieri de origine poloneză. A scris puţin
despre copilăria lui, ceea ce face dificile speculaţiile privind
legătura dintre experienţele sale de viaţă şi teoria sa. Pentru
că a frecventat o şcoală cu 20 de elevi şi doi profesori, a
trebuit să se educe singur, la fel ca şi colegii lui.
• După absolvirea liceului, a lucrat pe timp de vară la
autostrada Alaska, împreună cu oameni care veniseră în
acest stat pentru a scăpa de o serie de probleme cu legea,
ceea ce i-a oferit prilejul de a cunoaşte în profunzime
psihopatologia vieţii cotidiene (Hengerhahn şi Olson, 1999).
Albert Bandura (1925-)
 Bandura s-a înscris la Universitatea British Columbia şi

a obţinut doctoratul în 1952, la Universitatea Iowa, locul
în care şi-a cunoscut şi viitoarea soţie. S-a alăturat apoi
Universităţii Stanford, unde a şi rămas, lucrând în 1969
la Centrul de Cercetări Avansate al Ştiinţelor
Comportamentale şi fiind un consultant al câtorva
agenţii guvernamentale, inclusiv Administraţia
Veteranilor.
 Are un număr record de publicaţii; în 1973 a fost ales
preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.
Albert Bandura – Teoria învățării sociale
comportamentul este format şi modificat în contextul social - fără a nega rolul

întăririlor ca parte a învățării, Bandura pune accentul pe învățarea vicariantă, adică
putem învăța după model. Observăm comportamentul celorlalţi şi consecinţele
acelor comportamente.
Cea mai mare parte a comportamentului este învăţată prin exemple, intenţionat sau
nu, indivizii modelându-şi comportamentul după exemplul altora. Limbajul este
poate cel mai bun exemplu în acest sens.
Procesul de observare a celorlalţi ca şi mijloc de învăţare este mediat de factori

cognitivi. Acesta este motivul pentru care teoria lui este considerată social-
cognitivă (ca şi a lui Walter Mischel, care pune un accent deosebit pe rolul
factorilor cognitivi).
 Prin modelare, adică prin observarea unui

comportament practicat de un model, urmată de
repetarea acestuia, este posibil fie să se înveţe
modalităţi de răspuns care nu au mai fost practicate în
trecut, fie să se întărească răspunsuri deja existente.
Modelarea permite învăţarea unor stiluri de viaţă,
valori, standarde de auto-reglare, aspiraţii şi un
sentiment al eficacităţii personale şi colective
(Bandura, 2003). Unul dintre cele mai faimoase studii
ale lui Bandura în această direcţie este cel în care a
utilizat păpuşa Bodo. Nu are importanţă dacă modelul
a fost văzut la televizor sau în realitate, intensitatea
comportamentului agresiv fiind aceeaşi, chiar dacă
modelul a fost un desen animat.
 Bandura a fost preocupat de modelele negative pe care

societatea le oferă copiilor, în special de modelele violente
oferite de televiziune, inclusiv desenele animate. Nu există o
limită pentru comportamentele noi pe care copiii le pot
achiziţiona prin modelare, incluzând aici şi temerile iraţionale.
Copilul care îşi vede mama speriindu-se de fiecare dată când
vede un păianjen va dobândi uşor acelaşi comportament.
Bineînţeles, la fel de uşor pot fi învăţate speranţa sau
optimismul. Dacă la Skinner cel care controla întăririle controla
şi comportamentul, la Bandura cel care controlează modelele
este cel care determină comportamentul.
Caracteristicile modelului
• Cu cât modelul este mai asemănător, cu atât el va fi mai uşor de

imitat; cu cât disimilaritatea este mai mare, cu atât scade
probabilitatea ca el să fie imitat.
• Vârsta şi sexul – este mai probabil să ne modelăm
comportamentul după o persoană de acelaşi sex decât după una
de sex opus; un model adult va fi urmat mai uşor de un copil de
patru ani decât de un adolescent care se luptă pentru
independenţă. În ceea ce priveşte vârsta, influenţa cea mai mare
o au modelele de aceeaşi etate.
• Prestigiul şi statutul modelului sunt caracteristici importante;
reclamele TV se bazează mult pe aceste caracteristici pentru a
influenţa decizia de cumpărare a privitorilor.
Caracteristicile observatorului
• Tipul comportamentelor practicate de model influenţează

măsura imitaţiei; comportamentele complexe nu sunt imitate la
fel de repede; cele agresive sunt puternic imitate, mai ales de
copii.
• Persoanele cu încredere în sine scăzută sau cele cu stimă de sine
scăzută sunt mai predispuse să imite comportamentele
modelului,
• Persoanele cărora li s-a întărit comportamentul de imitare a unui
model (de exemplu copilul care a fost lăudat pentru că s-a
comportat ca şi tatăl) sunt mai sensibile la influenţa ulterioară a
modelelor.
Sinele (The Self)
 În teoria lui Bandura, Sinele nu este un agent

psihic intern care determină comportamentul, ci un
set de procese cognitive; două aspecte ale sinelui
prezintă o importanţă aparte: autoîntărirea şi
autoeficacitatea.
Sinele (The Self)
 Autoîntărirea – este la fel de importantă ca întăririle furnizate

de alţii. Persoanele îşi propun adesea standarde proprii pentru
comportamente şi apoi se răsplătesc sau se pedepsesc în
funcţie de cum îşi îndeplinesc expectanţele (sentimentul de
satisfacţie pentru lucrul bine făcut, cumpărarea unui obiect
dorit de multă vreme). Oamenii îşi stabilesc scopuri,
anticipează consecinţele acţiunilor proprii şi planifică alte
cursuri ale acţiunii care ar putea aduce rezultatele dorite.
Cea mai mare parte a comportamentului este reglată de
procesul continuu de autoîntărire, deşi setul iniţial de
standarde este învăţat de obicei din comportamentul
modelelor.
Sinele (The Self)
 Autoeficacitatea - sentimentul de stimă de sine şi valoare de

sine, de eficienţă în a face faţă problemelor vieţii; este
determinat de modul în care ne îndeplinim standardele.
Cuprinde credinţele indivizilor cu privire la capacităţile lor
de a obţine nivelele dorite de performanţă în domeniile
importante ale vieţii; îndeplinirea şi menţinerea standardelor
de performanţă contribuie la creşterea eficacităţii personale.
 Credinţele pe care le au oamenii despre eficienţa lor în a
exercita control asupra evenimentelor care le afectează viaţa
influenţează alegerile pe care le fac, aspiraţiile, nivelul de
efort şi perseverenţă, optimismul, vulnerabilitatea la stres şi
depresie, precum şi performanţele propriu-zise în activitate
(Bandura şi colab., 2002).
Sinele (The Self)
 Cei cu nivele ridicate de autoeficacitate cred că sunt capabili

să facă faţă eficient evenimentelor din viaţa lor, au mare
încredere mare în propriile capacităţi.
 Cei care îşi stabilesc standarde nerealist de înalte (adică
persoanele care au avut modele foarte eficiente şi de succes)
şi care încearcă să le îndeplinească în pofida eşecurilor se pot
pedepsi sever pentru aceste eşecuri, ceea ce poate duce la
depresie, descurajare şi sentimente de lipsă a valorii.
 Persoanele cu nivele scăzute de eficienţă personală se pot
îndrepta spre consumul excesiv de alcool sau pot să evadeze
într-o lume imaginară în care sunt capabili să îşi
îndeplinească standardele. În lumea reală, se simt neajutorate,
incapabile să exercite vreun control asupra evenimentelor
care îi afectează. Când întâlnesc obstacole, renunţă repede la
încercările de a trece peste ele dacă se dovedesc ineficiente.
Evaluarea teoriei lui Bandura
 Teoriile învăţării sociale sunt văzute de mulţi cercetători ca

fiind o inovaţie în studiul şi tratamentul personalităţii în
secolul al XX-lea. Un număr din ce în ce mai mare de
psihologi se specializează în teoria şi practica învăţării prin
observare.
 Abordarea din perspectiva învăţării sociale este o metodă
obiectivă şi care se pretează studiului de laborator, dar se
poate aplica direct în lumea reală.
 Criticile acestei abordări susţin că învăţarea socială se ocupă
doar de aspectele periferice ale personalităţii umane –
comportamentul manifest. Accentul pus pe acest tip de
comportament ar ignora aspectele specific umane – forţele
motivatoare conştiente şi inconştiente. Prin urmare, în cazul
tratamentului se tratează doar simptomul, nu şi cauza lui.
Abordarea cognitivă a personalităţii - George Kelly
(1905-1967)
 George Alexander Kelly s-a născut în 28 aprilie 1905 la o fermă de

lângă Perth, Kansas. Singurul copil al familiei, a primit toată dragostea
şi afecţiunea părinţilor, oameni foarte religioşi şi devotaţi ideii de a
ajuta persoanele defavorizate. Fundamentalismul lor religios îi
determina să considere frivole activităţile precum dansul sau jocul de
cărţi. Tatăl său avea formaţie de preot, dar a practicat doar sporadic,
muncind în schimb din greu la fermă (Hergenhahn şi Olson, 1999).
 În 1909, familia s-a mutat în Colorado pentru a încerca să lucreze o
fermă, dar s-au întors în scurt timp. Educaţia lui Kelly în anii copilăriei
a fost neregulată, condusă de părinţi şi profesori. De la vârsta de 13 ani
a început să meargă la şcoală în Wichita, rareori întorcându-se acasă.
 În 1926 a absolvit specializarea matematică-fizică la Park College, dar
viitorul său era nesigur deoarece interesele îi oscilau între inginerie şi
problemele sociale.
Abordarea cognitivă a personalităţii.
George Kelly (1905-1967)
 A lucrat pentru o scurtă perioadă ca inginer, apoi ca instructor
pentru American Banking Association, timp în care a obţinut o
diplomă de master în sociologia educaţiei. Pregătirea lui
profesională a luat o turnură bruscă în 1929, când i s-a oferit o
bursă la Universitatea Edinburgh din Scoţia, unde şi-a dezvoltat
un puternic interes pentru psihologie.
 A obţinut doctoratul la Universitatea Iowa în 1930; cariera
academică şi-a început-o la Fort Hays Kansas State College, în
condiţiile crizei economice din perioada anilor 1930, ceea ce l-a
împiedicat să lucreze în domeniul psihofiziologiei, aşa cum
dorea, şi s-a îndreptat spre psihologia clinică, mult mai solicitată
de piaţa muncii. Când a început munca nu era devotat unei
abordări şi s-a simţit liber să experimenteze metodele existente
şi să folosească unele formulate de el.
Abordarea cognitivă a personalităţii.
George Kelly (1905-1967)
 În cele din urmă Kelly şi-a format o abordare proprie, care considera că
oamenii pot să îşi formuleze constructe proprii despre lumea în care
trăiesc, folosindu-le pentru a prezice şi controla evenimentele. Este
important de menţionat că persoanele pe care Kelly le trata nu aveau
tulburări mentale severe; nu erau nevrotici sau psihotici internaţi, ci
studenţi trimişi la consiliere de profesorii lor, capabili să îşi formuleze
problemele în termeni intelectuali .
 Cel de-al doilea război mondial a întrerupt cariera academică a lui
Kelly, el angajându-se ca psiholog în cadrul U.S. Navy. La sfârşitul
războiului, s-a mutat la Universitatea Maryland, apoi la Universitatea de
Stat Ohio, unde a rămas timp de 19 ani. Acolo şi-a rafinat teoria şi a
realizat cercetări asupra diferitelor sale aspecte. Unul dintre colegii săi
la Ohio era Julian Rotter.
 În 1960, a călătorit în jurul lumii, ţinând conferinţe în Europa şi
Uniunea Sovietică despre modul în care teoria constructelor personale
ar putea rezolva problemele internaţionale. A decedat în 1965.
Teoria lui Kelly - Teoria constructului
personal
 În descrierea personalităţii, Kelly introduce noţiunea de:

construct personal care se referă la modul în care individul
percepe, înţelege, anticipează şi interpretează lumea sau
realitatea. Oamenii nu reacţionează la un stimul, ci, la ceea ce
cred ei că reprezintă acel stimul. Exemplul concludent îl
constituie în acest caz rezonanţa afectivă deosebită faţă de un
eveniment al unei persoane, lipsa oricărui efect sau indiferenţa la
o alta.
 Personalitatea este considerată de Kelly, un sistem de constructe.
El a plasat personalitatea în actor. Pentru a înţelege o persoană,
este necesară cunoaşterea constructelor lui personale, ceea ce
presupune aflarea unor date cu privire la comportamentul acelei
persoane. Totodată, individul are nevoie de feed-back-ul pe care
îl oferă alte "construcţii”.
Teoria lui Kelly - Teoria constructului
personal
 Constructele personale se constituie prin experienţe repetate şi

ele pot fi revizuite, ca efect al acestor experienţe. Ele reflectă
modul unic, specific de interpretare a lumii, sunt proprii
individului.
 Caracteristicile constructelor personale:
 sunt bipolare (de exemplu: „sensibil/insensibil”, „cum
sunt/cum aş vrea să fiu”, „prietenos/ostil”)
 pot fi rigide (conduc la predicţii invariabile şi, de aceea, sunt
fragile, supuse infirmării, dar utile pentru că sunt precise);
suple (pot genera perechi multidirecţionale, fiind vagi şi
inconsistente; sunt greu de infirmat, dar le lipseşte precizia).
Teoria Constructelor
personale este organizată
într-un postulat și 11
corolare.
Componentele personalității
Temperamentul
 Subsistemul dinamico-energetic
Subsistemul dinamico-energetic al al
personalității.
personalității.
 La
La
nivel dinamic - ne furnizează informaţii
nivel dinamic - ne furnizează
cu privire la reactivitatea individului la stimulii
informaţii cu privire la reactivitatea
emoţionali, forţa și rapiditatea răspunsurilor lui
individului la stimulii emoţionali,
( cât de rapidă sau lentă este conduita). De
forţa și rapiditatea răspunsurilor lui
asemenea, el implică dispoziţia afectivă
( cât de rapidă sau lentă este
persistentă.
conduita). De asemenea, el implică
dispoziţia afectivă persistentă.
Dinamica temperamentală se
exteriorizează în:
mişcările în conduitele
în afectivitate,
persoanei, voluntare
în procesele în mimica în viteza şi ritmul

cognitive; individului, vorbirii,
în particularităţile
scrisului său etc
Temperamentul
• Este latura care se manifestă cel mai de timpuriu (observabilă
din copilărie, când nu se poate spune încă nimic despre celelalte
laturi ale personalităţii deoarece ele nu au fost dezvoltate) şi se
exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament (mişcări,
reacţii afective, vorbire etc.)
• Particularităţile temperamentale se constituie ca urmare a
activităţii nervoase superioare. Se presupune ca
temperamentul nu se schimba în mod radical în timpul vieţii.
Totuşi, se vorbeşte de o o evoluţie temperamentală, prin
influentele pe care personalitatea le suferă, in ansamblul ei.
• Temperamentele nu sunt bune sau rele, de dorit sau
indezirabile. In general, nu avem de a face cu un tip de
temperament pur, ci cu elemente aparţinând mai multor
tipuri, dar unul dintre tipuri este dominant pentru fiecare
persoana. In acelaşi timp, desi înnăscut, temperamentul se
poate educa, poate fi influenţat într-o anumită măsură.
Tipologii temperamentale
• Prima încercare de identificare şi explicare a

tipurilor temperamentale o datoram medicilor
Antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au
considerat că dominanţa în organism a uneia
dintre cele patru „umori” (sînge, limfa, bila
neagra şi bila galbenă) determină
temperamentul.
• Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de
temperament.
TIPOLOGTIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE
- PAVLOV
 Folosind ca referinţă tipul general de

activitate nervoasă superioară, stabilit după
combinarea forţei, echilibrului şi mobilităţii
proceselor nervoase fundamentale (excitaţie
si inhibiţie) descrie temperamentele:
 Puternic-neechilibrat-excitabil (coleric);
 Puternic-echilibrat-mobil (sangvinic);
 Puternic--inert (flegmatic);
 Slab (melancolic).
TIPOLOGTIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE - PAVLOV

Forța (intensitatea) proceselor de excitație si inhibiție -
(reprezintă capacitatea celulei nervoase de a rezista mai mult sau
mai puțin la acțiunile nervoase, fară a-și încetini activitatea). Din
acest punct de vedere sistemul nervos poate fi puternic sau slab.

Echilibrul reprezintă forţa excitaţiei in comparaţie cu forţa
inhibiţii, diferenţiind un sistem nervos echilibrat (când cele doua
procese nervoase au forte apropiate) de unul neechilibrat (in care
exista diferenţe considerabile intre forţa excitaţiei si cea a
inhibiţii).

Mobilitatea indica uşurinţa sau rigiditatea trecerii de la excitaţie la
inhibiţie si invers, in funcţie de solicitările exterioare, determinând
diferenţierea dintre un sistem nervos mobil si unul inert .

TIPOLOGII BIOCONSTITUȚIONALE
E. Kretschmer
 tipul picnic-ciclotim (constituție orizontala, abdomen

voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem
osos fragil), predispune la tulburari maniaco-depresive;
 tipul astenic-schizotim - (constitutie verticala, trunchi
cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si
ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect
scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi
feminine la barbati si masculine la femei), predispune
la tulburari de natura schizoida (schizofrenica);
 tipul atletic (constitutie fizică proportionată, dezvoltare
robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si
bazin ingust), predispune la epilepsie.
TIPOLOGII Bioconstituționale
Kretschmer
Trăsătura Ciclotimi Schizotimi
Ritmul personal Lent Rapid

Oboseala manifestă Se manifestă progresiv Se manifestă brusc
Reacţia la formă şi culoare Receptiv la culori Receptiv la forme
Extensiunea câmpului de Larg Îngust
observaţie Asociative Perseverative
Reprezentările Calitativ slabă; Calitativ bună;
Performanţă şi atenţie Cantitativ bună; Cantitativ slabă;
Adaptabilitatea la situaţii noi Sintetic şi orientat spre ansamblu Analitic şi orientat asupra unor
Comportamentul însoţit de: Se schimbă uşor anumite părţi
În situaţii excitante Halo afectiv fără repercusiuni Se schimbă greu
prelungite Coloratură afectivă lentă cu
Exploziv repercusiuni de durată
Stăpânire de sine
W. SHELDON,
 W. SHELDON, clasifica temperamentul

după gradul de dezvoltare a celor trei foițe
embrionare:
 endoderm – constitutie endomorfa –
temperament visceroton,
 mezoderm – constitutie mezomorfa –
temperament somatoton,
 ectoderm – constitutie ectomorfa –
temperament cerebroton.
Tipul endomorf Tipul mezomorf Tipul ectomorf

W. SHELDON,
 Tipul endomorf – cu dezvoltare

corporală predominant internă, rotund,
afabil, iubitor de comoditate, de
spectacole şi de tovărăşie, curios şi
tolerant, satisfăcut de sine însuşi, ataşat
de familie şi de trecut; se caracterizează
prin dragoste de confort fizic, reacţii
încete, amator de ceremonii,
uniformitate în curgerea emoţională,
trăsături netemperate, fire extravertită.
Tipul psihologic este viscerotonic, cu
tendinţe psihopatologice către psihoză
maniaco-depresivă;
TIPOLOGII
BIOCONSTITUȚIONALE
W. SHELDON,
 Tipul mezomorf – cu dezvoltare

corporală echilibrată, sistem muscular
şi cardiovascular bine dezvoltat; este
puternic, plin de energie, uneori dur,
curajos, combativ şi chiar agresiv,
amator de aventură şi de excitaţii, cu
tendinţe dominatoare, trăind mai ales în
prezent; voce nereţinută, fără inhibiţii,
maturitate în prezentare. Ca tip
psihologic, este somatotonic, iar ca
dezvoltare psihopatologică, paranoia şi
cele mai multe cazuri de delincvenţă.
TIPOLOGII
BIOCONSTITUȚIONALE
W. SHELDON,
 Tipul ectomorf – are sistemul nervos

dezvoltat şi sensibil; fizic, este slab şi
fragil, cu mişcări dizarmonice, dar cu
reacţii fiziologice vii; sensibil la
durere; iubitor de singurătate, nesigur
de sine, introvertit, egoist, aşteptând
fericirea de la viitor; activism mental;
neexprimarea sentimentelor, voce
reţinută, evitarea zgomotului,
prezentare infantilă. Ca tip psihologic,
este cerebrotonic, cu tendinţe
psihopatologice spre schizofrenie.
Tipologii psihologice
C. G. JUNG
 Jung este cel care fundamentează din punct de vedere
Potrivit lui Jung personalitatea umană este

diferit orientată: fie spre lumea externă, spre
obiecte ( tipul extravertit), fie spre lumea
interioară, spre sine (tipul introvertit).
Persoanele la care aceste orientări nu sunt
predominante, ci se află în stare de echilibru,
aparţin tipului ambivert.
 ic tipologia temperamentelor în termeni de trăsături polare.
 El consideră că personalitatea umană este diferit orientată: fie spre lumea externă, spre obiecte ( tipul extravertit), fie spre lumea interioară, spre sine (tipul introvertit).
 Persoanele la care aceste orientări nu sunt predominante, ci se află în stare de echilibru,
Tipologii psihologice
Hans Eysenck
Pornind de la teoria lui Jung, Eysenk a adăugat la dimensiunea

extraversiune-introversiune dimensiunea nevrozism și mai
târziu a treia dimensiune psihoza.
Nevrotismul exprimă stabilitatea sau instabilitateta emoţională a

subiectului modul în care sistemul nervos raspunde la stres. La un
pol avem note ridicate de stabilitatea, la celălalt de sensibilitate
excesivă.
Psihoza - are drept caracteristici: singuratatea, insensibilitatea,

indiferența față de alții, nonconformismul, opoziția față de
practicile sociale și lipsa de conștiință.
 Eysenck a reprezentat cele doua
dimensiuni pe două axe
perpendiculare, obţinînd tipurile:
• extravertit – stabil,
• extravertit – instabil,
• introvertit – stabil
• introvertit – instabil,
 pe care le-a asociat cu cele patru
temperamente clasice.
Caracterul
 LATURA RELAȚIONAL
VALORICĂ A PERSONALITĂȚII
CARACTERUL
 Etimologic : Provine din limba greacă;înseamnă

pecete, semn, tipar.
 Semnificația modului propriu de a se comporta în
raport cu ceilalți.
 În sens larg este sinonim cu termenul de personalitate,
desemnând portretul psiho-moral ( cuprinde concepții,
convingeri, credințe, aspirații, idealuri, conținutul și
calitatea acțiunilor, stilul său de activitate.
STRUCTURA CARACTERULUI
STRUCTURA CARACTERULUI
 Atitudinea
•Atitudinea este un raport, o poziție față de ceva

anume. Trăsăturile de caracter se exprimă ca atitudini
valori. Atitudinea este raportată întotdeauna la ceva
anume, are obiect. În funcţie de orientarea lor,
atitudinile pot fi clasificate în atitudini faţă de ceilalţi
oameni, faţă de sine, faţă de activitatea prestată, faţă
de natură, boală etc. Unele atitudini pot fi considerate
pozitive, altele negative.
CARACTERUL
CARACTERUL

APTITUDINEA

Aptitudinile se dezvolta în cursul unei activităţi,

în funcţie de mediu și de educaţie.
Talentul - forma superioara de manifestare a aptitudinilor este

talentul - ansamblul dispoziţiilor funcţionale, ereditare și a
sistemelor operaţionale dobândite ce mijlocesc performanțe
deosebite și realizări originale în activitate (P. Popescu -
Neveanu, 1978).
Geniul - forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care

.
se manifesta într-o activitate creatoare de însemnătate istorica o
constituie geniul
APTITUDINEA




TIPURI DE APTITUDINI
După gradul de complexitate:
simple (acuitatea vizuală, olfactivă, simţul ritmului, memorie muzicală); mijlocesc acţiunile şi
condiţionează eficienţa în anumite laturi ale activităţii.
complexe (simţul ritmului, memoria muzicală, auz muzical); sunt formate din aptitudini simple,
dar nu prin însumare, ci ca sinteză.
După sfera de aplicabilitate,
speciale (sportive, muzicale, tehnice etc.)
generale (spiritul de observaţie, inteligenţa) cele utile pentru mai multe sau
pentru toate domeniile; nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot
compensa într-o anumită măsură; există domenii unde primează aptitudinile
speciale, cele generale nefiind obligatorii la nivel înalt.
După natura proceselor psihice prin care se exprimă:,
aptitudini senzorial – perceptive (ex. vederea spaţială).
aptitudini psihomotorii (ex. coordonarea manuală).

aptitudini intelectuale (ex. inteligenţa).

TEORIA INTELIGENȚELOR MULTIPLE -
Howard GARDNER

TEORIA TINTELIGENȚELOR MULTIPLE
–Howard GARDNER
 A revoluţionat educaţia; omul are 8 forme de inteligenţe

 inteligenţa lingvistică – sensibilitate la înţelegere şi ordinea
cuvintelor
 inteligenţa logico-matematică - capacitatea de a rezolva cu
uşurinţă probleme şi de a te simţi foarte confortabil atunci cînd
se lucrează cu numere; aceasta este cea care determină obţinerea
unor scoruri foarte mari la testele care măsoară coeficientul de
inteligenţă tradiţional.
 inteligenţa muzicală - capacitatea de a identifica stilul unui
compozitor şi de a recunoaşte diverse partituri muzicale.


TEORIA TINTELIGENȚELOR
MULTIPLE –Howard GARDNER
•inteligenţa spaţială – capacitatea de a vedea structuri şi forme

cu precizie; cei care posedă acest tip de inteligenţă se exprimă
foarte uşor prin desene, fotografii sau sculpturi.
inteligenţa corporal – kinestezică – capacitatea de a utiliza
corpul cu precizie, coordonînd mişcările foarte bine şi, în
acelaşi timp, putînd să înţeleagă rapid toate nuanţele unei
mişcări.
 inteligenţa intra-personală (înţelegerea propriilor emoţii)
inteligenţa inter-personală (înţelegerea celorlalţi) capacităţile
care te ajută să înţelegi sentimentele celor din jur şi, respectiv,
să îţi înţelegi propriile sentimente; acesta este responsabilă în

proporție de 80% în succesul organizaţional.
COEFICIENTUL DE INTELIGENȚĂ
 IQ = raportul dintre vârsta mintală și cea cronologică.

 0-19 = deficienţă mintală gravă (deficienţă mintală de gradul III,
sunt needucabili şi depind de ajutorul altora pentru a supravieţui;
0,2% din populaţie);
 20-49 = deficienţă mintală moderată şi severă (deficienţă mintală de
gradul II, sunt needucabili, dar reuşesc să se îngrijească singuri (2%
din populaţie);
 50-69 = deficienţă mintală uşoară (deficienţă mintală de gradul I-
pot absolvi şcolile speciale, se pot îngriji singuri şi pot realiza munci
simple (7% din populaţie);
 70-79 = inteligenţă de limită (pot absolvi uşor şcoala specială,pot fi
integrați (10% din populaţie).
TULBURĂRILE
DE PERSONALITATE
TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
structuri particulare ale personalităţii care includ deviaţii

calitative sau cantitative ale sferei afectiv-volitionale şi instinctive.
denumite și dezvoltări dizarmonice ale structurii psihice ale
persoanei, se caracterizează printr-un ansamblu de trăsături
(cognitive , afective si relaționale) persistente în timp care
determina un comportament invalidant neașteptat și neadecvat
grupului social.
Nu se încadrează în tiparul clasic de boală (nu au un debut limitat
în timp, o perioada de stare și apoi o vindecare ca urmare a unui
tratament)
CARACTERISTICILE TULBURĂRILOR DE
PERSONALITATE
 sunt schiţate și se dezvolta încă din copilărie, se cristalizează la

adolescență, însoţesc persoana de-a lungul întregii sale existențe,
 au o trăsătură comuna: un anumit grad de inadaptare.
 trăsăturile sunt prevazive și persistente, menținute cu rigiditate
 pacientul manifestă fixație în dezvoltare și imaturitate
 pacientul încearcă să schimbe mediul și nu pe sine; rezultă nemulțumiri,
conflicte
 nu conștientizează și nu solicită ajutor
 mecanismele de apărare includ: fantezia, izolarea, proiecția, activism,
întoarcerea împotriva sinelui.
CARACTERISTICILE TULBURĂRILOR DE
PERSONALITATE
 Putem spune despre cineva că are o tulburare de personalitate sau este "o
personalitate dificilă"când unele trăsături ale caracterului său sunt mult
prea accentuate sau rigide, inadaptate situaţiilor, cauzând astfel
suferinţa propriei persoane, a celorlalţi şi adesea a amândurora. Cei care
au o personalitate dificilă nu-şi percep întotdeauna propriile
comportamente ca fiind rigide şi considera nefondate remarcile celor din
jur, referitoare la rigiditatea lor sau distanţarea şi răcirea relaţiilor cu
aceştia. Ei nu adopta aceste comportamente rigide din plăcere, ci din
teamă că vor fi abandonaţi, neînţeleşi, agresaţi, de a fi în pericol sau a-i
pune pe cei dragi în pericol.
 Conştientizarea acestei probleme este o primă etapă, indispensabila, a
procesului lor de schimbare. A se schimbă, înseamnă a deprinde noi
reguli de conduită şi a se debarasa de cele respectate până atunci, care nu
sunt în concordanţă cu situaţiile cu care se confruntă.
CLASIFICARE
Tulburările fără altă specificaţie : în această categorie

se includ: personalitatea depresivă, personalitatea pasiv-
agresivă sau negativistă, personalitatea sadică,
personalitatea înclinată spre eșec.
CAUZE ȘI FACTORI DE RISC
1.Factorii genetici
 Materialul genetic, joacă un rol important în dezvoltarea

tulburărilor de personalitate, datele arătând că aceste
tulburări psihice apar mai frecvent la persoane în a
căror familii au existat tulburări psihice (vulnerabilitate
genetică).
 Cercetările actuale se ocupă cu studiul materialului
genetic legate de agresiune, anxietate, schizofrenie,
depresie, comportamentul obsesiv-compulsiv sau
tulburări de personalitate.
CAUZE ȘI FACTORI DE RISC
2. Factorii psihosociali
 Sunt legați de traume în copilărie, maltratarea și abuzul din partea
părinților, abuz sexual asupra copilului, ca și calitatea de martor la
abuz și violență. Abuzul asupra copilului poate fi fizic și/sau verbal.
 Abuzul fizic constă în maltratarea fizică a copilului (bătăi și
pedepse sub diferite forme).
 Abuzul verbal constă în exprimarea verbală din partea mamelor
cum că nu-și iubesc copii, amenințarea că îi vor abandona,
amenințarea cu sinuciderea etc., ceea ce crește riscul dezvoltării
tulburărilor de personalitate.
 Copii se simt neiubiți, neglijați, îndepărtați, nedoriți, vinovați,
devin nesiguri, fără încredere în sine și în alții, paranoici, instabili
emoțional.
FACTORI DE RISC
 Factorii de risc psihosociali sunt legați de mediul de

dezvoltare psihică și formare a personalității. Se are în
vedere dezvoltarea psihică și copilăria în familii
dezorganizate, alături de părinți cu tulburări psihice,
într-un mediu cu consum de alcool și droguri, cu
deficiențe în îngrijire și educație. Se studiază rolul
traumelor psihice, comportamentele agresive și
conflictuale între membrii de familie, neglijarea
emoțională a copilului, violența și abuzul în familie,
absența unui membru al familiei (ex absența tatălui),
dezvoltarea psihică alături de mame cu tulburări de
personalitate sau alte tulburări psihice etc
Implicații
 Toți acești factori duc la formarea și consolidarea personalității

dizarmonice în perioada adolescenței. Astfel apar deficiențe în:
 Dezvoltarea gândirii (se produc interpretări eronate ale
semnalelor din mediul de viață). Distorsionarea gândirii duce la
anticiparea unor consecințe nefavorabile sau catastrofale pentru
persoana în cauză sau pentru cei apropiați.
• Distorsionarea gândirii se situează la granița cu psihoza,
gândurile distorsionate nu sunt adecvate realității. De ex apar
gânduri de urmărire, gânduri de vătămare sau atac la integritatea
propriei persoane ca în cazul tulburării de personalitate
paranoidă.
Implicații
 Dezvoltarea emoțională (răceală emoțională, capacitate imatură

de trăire și reacție emoțională în cadrul contactelor cu alții, emoții
inadecvate la mediul social). Creșterea și formarea personalității
într-un mediu sărac în emoții pozitive de bucurie, dragoste,
mulțumire, satisfacție duce la incapacitatea de trăire a acestor
emoții. Dezvoltarea într-un mediu care nu oferă suficientă dragoste
și siguranță, cu părinți detașați emoțional, cu reacții de rejecție a
propriului copil, reacții de distanțare și detașare, duce la formarea
unor modele de comportament și reacții similare la copil.
 Individul cu deficiențe emoționale se simte nesigur, lipsit de
modele adecvate de comportament emoțional. De ex: apare
agresivitatea trăită intens în cazul unei critici minore sau în
imposibilitatea satisfacerii unei nevoi. Astfel, emoțiile devin fie
prea intense, fie nediferențiate sau apare instabilitatea emoțională,
trecerea rapidă de la o stare emoțională la alta ca în cazul tulburării
de personalitate bordeline.
Implicații
 Dezvoltarea defectuoasă a capacității de

interacțiune socială (cu alte persoane din mediul
apropiat de viață sau cu persoane din cadrul
autorităților sociale) - stabilirea de relații cu alții este
greoaie, dificilă sau este evitată. Relațiile sunt lipsite
de trăiri emoționale adecvate, apar relații reci, lipsite
de comunicare și încredere, dominate de suspiciune și
izolare, retragere socială ca în cazul tulburării de
personalitate schizoidă.
Implicații
 Capacitatea de impuls-control. Viața într-un mediu de familie
conflictual duce la formarea de comportamente reactive la
stimulii de mediu. Astfel, controlul impulsurilor este slab, apar
reacții neașteptate la stimulii psihosociali, de ex persoana sare la
bătaie, se asociază cu necunoscuți, trece fără judecată la acte
antisociale (ex furt, atacuri), se implică ca membru în grupuri cu
acțiuni antisociale, criminale, ilegale.
 comportamentul este o reacție la mediu și nu o elaborare în urma
gândirii și raționamentelor, după analiza situațiilor cu avantaje,
dezavantaje, consecințe etc, ca în cazul tulburării de personalitate
antisocială.
 de asemenea un control slab al impulsurilor duce la acte de
automutilare și lezare a propriei persoane (de ex ingestia de
medicamente în scop de sinucidere sau încercări de mutilare prin
alte mijloace) ca în cazul tulburării de personalitate de tip
bordeline.
Factori declanșatori
 Factorii declanșatori ai tulburărilor de

personalitate pot fi stresul, experiențele
traumatice, dezmembrarea familiei,
îmbolnăvirea sau dispariția unui membru
al familiei, o boală incurabilă etc.
1. TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
 se caracterizează prin tendinţa generalizată

şi nejustificată, de a interpreta acţiunile
altor persoane ca fiind orientate în mod
deliberat pentru a-l umili sau ameninţă pe
cel în cauză. orgoliu excesiv, neîncredere
în oameni şi neînţelegerea motivaţiei lor
psihologice. Persoanele sunt suspicioase,
neîncrezătoare, ostile, orgolioase, iritabile,
geloase, simțindu-se mereu nedreptățite
(prevalenţă mai înaltă la bărbaţi) .
TULBURAREA DE PERSONALITATE PARANOIDĂ
 Trăsături psihologice şi psihopatologice:

 persoane rigide, tenace, își urmăresc scopurile personale, lipsite de
empatie, de sentimente, cu dispreţ fată de cei slabi;
 tendinţa de putere, succes, valorizare; capacitatea de convingere şi
tenacitate; nevoia de a fi recunoscut, stimat, preţuit; fantezii de
omnipotenţă şi grandoare; procesomani.
 rece, distant cu anturajul, colegii; își acuză partenerul, fără motive
reale, că îl înșeală; suspiciune exagerată și neîncredere în alții; dubii
cu privire la loialitatea și încrederea în cei cu care vine în contact;
 se teme de contacte cu alții, ocolește relațiile cu alții de teama că
aceștia ar folosi relația în avantaj personal, și ar aduna informații pe
care le-ar putea folosi împotriva sa;
 ranchiunos, răzbunător, nu uită insultele şi umilinţele adeseori
inexistente.
 Exemplificare: A.P., 40 ani, bărbat, prezintă: suspiciune,

neîncredere în ceilalţi (îi suspectează pe ceilalţi că ar fi
rău intenţionaţi în ceea ce-l priveşte şi nu poate fi
convins că acest rău nu există), foarte atent la ce se
petrece în jur, nu are încredere, pune la îndoială
loialitatea altora (chiar a celor apropiaţi), este gelos,
caută în detaliu dovezi în sprijinul bănuielilor sale, fără a
ţine seama de situaţie în întregul său, dacă se simte
ofensat este gata de represalii disproporţionate, rațional,
logic, rezistă argumentelor celorlalţi,îi este greu să
manifeste emoţii pozitive, nu prea are simţul umorului.
 Credinţe fundamentale (Scheme necondiţionale) :

Sunt vulnerabil. Nu poţi avea încredere în ceilalţi.
 Atitudini de bază (Scheme condiţionale): Dacă nu
sunt suspicios, ceilalţi mă vor exploata. Dacă
oamenii par amabili, înseamnă că doresc să mă
păcălească.
 Inferenţă arbitrară (Autocontrol) : Să nu ai
niciodată încredere în nimeni. Caută totdeauna
motivele ascunse.
 Stări afective :Mânie; anxietate.
 Gânduri automate:"Ei încearcă să mă
umilească"."Ei cred că doresc să le fac confidenţe
pentru a profita de pe urma mea„ ."Acest coleg este
prea amabil; înseamnă că ascunde ceva".
2. TULBURAREA DE PERSONALITATE SCHIZOIDĂ
 se caracterizează prin incapacitatea

de a forma relaţii sociale,
evidenţiate prin absenţă căldurii
sentimentelor, indiferentă la
aprecieri pozitive, la critica sau la
sentimentele celorlalţi. Grupul
social îi percepe că izolaţi, reci,
lipsiţi de tandreţe, evitându-le
apropierea (mai des întâlnită la
bărbaţi şi cu forme clinice mai
severe, comparativ cu femeile).
TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP SCHIZOID
 Trăsături psihologice şi psihopatologice
 trăsăturile caracteristice apar din copilărie – copiii retraşi, „cuminţi”, se

joacă singuri, jocuri stereotipe, tăcuţi;
 introversie accentuată, sociofobie, non implicare;
 incapacitate de iniţiere şi menţinere a relaţiilor sociale, cu tendinţa
evidentă la singurătate, izolare socială şi “răceală emoţională”;
 incapacitate de implicare emoţională în relaţii interumane, aplatizare
afectivă (incapacitatea de a trăi agresivitatea, ura, compasiunea);
 distante, retrase, evită relaţiile interpersonale de orice natură (inclusiv
relațiile sexuale – nu îşi întemeiază familie);
 indiferenţă faţă de laudă sau critică celorlalţi;
 conduita neconvenţionala, nonconformista sau bizară.
 aleg meserii solitare pentru a nu fi nevoiţi să se integreze într-un colectiv
(matematicieni, fizicieni, filosofi, cercetători);

TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP SCHIZOID
 Exemplificare: B.C., 29 ani, bărbat, manifestă: singurătate, izolare socială, pare

impasibil, detaşat, greu de desluşit, evită contactul vizual, indiferent la elogii sau
critici, nu-l interesează viaţa celorlalţi, are puţini prieteni apropiaţi, nu leagă prietenii
cu uşurinţă, preferă activităţile solitare (are o imaginaţie bogată), nu caută compania
celorlalţi.
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Nu sunt la fel ca ceilalţi.
Raporturile strânse cu alţi oameni nu fac decât să-ţi creeze probleme.
Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă îi las pe oameni să se apropie prea
mult, viaţa mea va deveni insuportabilă.
 Gânduri automate: "Nu mă simt bine împreună cu ceilalţi"."Oamenii trebuie să mă
lase singur"."Nu sunt interesat de ceilalţi"."Nu înţeleg de ce sunt atât de fericiţi atunci
când se afla împreună.
 Inferenţe (Control): Fă toate lucrurile de unul singur. Păstrează distanţa.
 Stări afective: Lipsa de rezonanţă emoţională; jena socială.

TULBURAREA DE PERSONALITATE
SCHIZOTIPALĂ
• comportament expresiv și aspect vestimentar bizar.
• rezonanta afectiva redusa (capacitatea redusa de raspuns la situatii
emotionale intense, stresante, la frustrare sau situatii
psihotraumatizante);
• relationare slaba în plan social (sociofobie si absenta prietenilor sau
persoanelor apropiate cu care sa stabileasca relatii si legaturi
apropiate);
• convingerea sau ideatia dominanta ca poseda insusiri sau capacitati
rare (clarviziune, capacitate de premoniție,etc.)
• experiente perceptive insolite, incluzand iluzii corporale;
•gandire si limbaj bizar (limbaj vag, circumstantial, metaforic,
supraelaborat sau stereotip);
•suspiciozitate sau ideatie paranoica;
•anxietate sociala excesiva, care nu scade o data cu familiarizarea, fiind
asociata mai curand cu temeri paranoide, decat cu judecati negative
despre sine;
•episoade psihotice tranzitorii, de foarte scurta durata, minute sau ore
(iluzii, halucinatii predominant auditive, idei prevalente sau delirante).
Functionarea personalitatii schizotipale în plan
personal și socio-profesional
• Prezenta in sine a acestei tulburari de
personalitate nu presupune obligatoriu o
invalidare functionala semnificativa, insa
complicatiile care sunt asociate cu aceasta
(suicid, episoadele psihotice scurte, depresia,
tulburarea deliranta, tulburarea
schizofreniforma si chiar schizofrenia) pot sa
determine disfunctii semnificative in viata
profesionala si sociofamiliala.In profesii care
presupun munca in echipa sau interactiunea
cu ceilalti, personalitatea schizotipala
functioneaza foarte dificil, in principal datorita
irationalitatii sale (excentricitate, credinte
ciudate, perceptii distorsionate).
Tulburarea de personalitate schizotipala poate fi
evidentiata inca din copilarie sau adolescenta
 În istoricul de dezvoltare a acestor

personalitati, apar experiente tipurii
de intimidare, respingere sau abuz.
Aceste episoade de persecutie
dezvolta credinte neobisnuite si
dezaptative: gandire magica,
suspiciune exagerata, idei de
referinta sau halucinatii. Pentru a
compensa aceste credite („sunt
diferit”, „sunt rau sau anormal”)
personalitatea schizotipala in
formare, adopta comportamente si
strategii de tipul: vigilenta exagerata
si refuzul de a avea incredere in
oameni.
Legaturi si asemanari
 Schizofrenia. Se considera ca personalitatea schizotipala

constituie personalitatea “premorbida” a schizofreniei. Multi
bolnavi considerati a fi suferit de schizofrenie. aveau de fapt o
tulburare schizotipala a personalitatii, manifestarile lor clinice
nefiind de fapt decat exacerbari ale personalitatii schizotipale
(Kaplan, 1994). In cazul schizofreniei manifestarile psihotice
sunt de amploare si persitente, spre deosebire de
episoadele psihotice din tulburarea schizotipala, care sunt
rare si de scurta durata.
 Tulburarea deliranta se distinge de tulburarea schizotipala prin
existenta unei ideatii delirante de obicei sistematizata si axata
pe o tema pe care persoana o sustine si o argumenteaza cu o
forta persuasiva.
 Depresia majora. Anularea interesului si a placerii, elemente

definitorii ale depresiei se manifesta diferit in tulburarea
schizotipala. Introversia, distantarea de lume si viata a
schizotipalului nu poate fi confundata cu amploarea si intensitatea
episoadelor caracteristice depresiei. Depresia majora cu
manifestari psihotice se caracterizeaza prin ideatie deliranta relativ
persistenta, dar nu prezinta caracterul extravagant sau ciudat
intalnit in tulbularea schizotipala.
 Tulburarea de personalitate schizoida. Exista o serie de
asemanari intre cele doua tulburari, ambele caracterizandu-se prin
evitarea relatiilor interpersonale, dar personalitatea schizoipala
prezinta si simptome psihotice si caracteristici de comportament
pronuntate (ciudatenii, excentricitate, caracter bizar).
 Tulburarea evitanta a personalitatii. Slaba relationale si dificultatile

interpersonale sunt elementele comune ale acestor doua tulburari.
Personalitatea schizotipala prin modul sau de structurare nu simte
nevoia de apropiere fata de ceilalti, in timp ce evitantul isi doreste acest
lucru, insa teama obsesionala de a fi inadecvat sau respins il opreste sa
initieze legaturi interpersonale.
 Tulburarea paranoida a personalitatii. Suspiciozitatea si neincrederea sunt
trasaturi comune pentru cele doua structuri de personalitate, care
determină distantare si rezerva in relatie cu ceilalti. Personalitatea
paranoida, ajunge la acest tip de comportament in urma convingerii sale
privind superioritatea sa si desconsiderarea celorlati oameni.
Personalitatiile paranoide sunt persoane care “stiu ce vor” fiind orientate
catre succes si autoafirmare, in tip ce schizotipalul este orientat catre o
lume interioara a fanteziilor nerealiste, fiind caracterizat ca individ ce “nu
stie ce vrea” sau care “nu stie pe ce lume traieste”.
 Tulburarea borderline a personalitatii. Izolarea sociala este

elementul comun. Pentru schizotipal aceasta trasatura este
insa primara si formeaza nucleul personalitatii sale, in timp ce
pentru borderline aceasta manifestare este doar o consecinta
episodica a esecului inregistrat in relatia cu ceilalti oameni.
 Tulburarea de personalitate narcisistica. Indivizii cu aceasta
tulburare pot prezenta suspiciozitate sau izolare sociala, dar
aceste caracteristici deriva in primul rand din teama de a nu fi
relevate in relatiile cu ceilalti oameni imperfectiunile sau
deficientele sale.
Tratamentul tulburarii de
personalitate schizotipale
 o atentie deosebita trebuie acordata formarii alianței terapeutice și menținerii
acesteia pe parcursul interventei, deoarece teama de a fi judecat,ridiculizat,
neîncrederea pot influenta negativ sau intrerupe procesul terapeutic . De aceea,
răbdarea, grija si discretia sunt elemente cardinale ale relatiei psihoterapeut –
client.
 Psihoterapia personalitatii schizotiplale (Aaron T.Beck; 2011) este centrata pe
atingerea urmatoarelor obiective:
• Reducerea anxietatii. Anxietatea sociala nu provine dintr-o teama de evaluare sau o
imagine de sine negativa, ci este rezultatul suspiciunii excesive si paranoiei.
• Modificarea convingerilor paranoide. Prezenta acestor convingeri disfunctionale
(“ceilalti oameni sunt fiinte periculoase si nedemne de incredere”) mineaza relatiile
interpersonale si-l impiedica pe individ sa experimenteze comportamente
adaptative in contexte sociale.
• Rezolvarea problemelor legate de stigmatizare. Dupa depasirea problemelor legate
de anxietatea sociala si convingerile paranoide, terapia se orienteaza spre formarea
unei imagini de sine pozitive si neutralizarea credintelor negative legate de sine
(“sunt diferit”; “sunt o persoana anormala”)
3. TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALĂ
 Denumită și sociopatie, tulburarea de personalitate antisocială

este o tulburare mentală în care persoana face diferența între ceea
ce este bine și rău însă nu ia în considerare acestă diferențiere,
ignorând drepturile și sentimentele celorlalți.
 prezintă adesea un nivel scăzut de empatie (uneori nu manifestă
empatie deloc) față de ceilalți oameni și nu văd nicio problemă în
a încălca legile pentru a-și îndeplini propriile nevoi. Această
tulburare începe să se manifeste în copilărie și continuă și la
vârsta adultă.
 Se caracterizează prin dispreţul şi încălcarea drepturilor celorlalţi,
acte delictuale, sadice, violente, iritabilitate şi agresivitate,
minciună, trăsături care se manifestă adesea înainte de vârstă de
15 ani; tulburarea pare a fi asociată cu mediul urban, cu un status
socioeconomic precar.
• este mai frecvent întâlnită la persoane de sex masculin dar este
prezentă și la femei.
TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALĂ

 poate debuta în jurul vârstei de 15 ani cu tulburare de conduită (minciună, fugă
de acasă, furt, bătăi, agresiuni, distrugere fără regret de bunuri, comiterea de
acte cu caracter antisocial: tâlhării, crime, violuri);
 incapacitatea de a se adapta la norme și reguli sociale, săvârșirea de acțiuni
ilegale repetate; comportament delincvent.
 comportament impulsiv, nu vede consecințelor actelor sale; nu-i pare rău, nu
are sentimente de culpabilitate sau regret pentru ceea ce face;
 incapacitate de a menţine relaţii autentice şi durabile, de a-și păstra un loc de
muncă.
 tolerantă mică la frustrare care îl determină să acţioneze conform propriilor
pulsiuni şi dorinţe în pofida intereselor celorlalţi, a suferinţelor acestora sau a
normelor sociale;
 diagnosticul se pune începând de la vârsta de 18 ani în sus.
Cauze și tratament
 La ora actuală nu se nu cunosc cauzele exacte ale tulburării de personalitate antisocială.

 modelului bio-psiho-social al legăturilor de cauzalitate susține interacțiunea factorilor
biologici și genetici, a factorilor sociali (de ex. Interacțiunile timpurii cu familia sau prietenii)
și a factorilor psihologici (de ex. Trăsăturile de personalitate și temperamentul persoanei au
fost modelate de mediu și de abilitățile învățate de a face față dificultăților).
 Fiind implicați mai mulți factori este o tulburare foarte dificil de tratat, mai ales din cauza
reticienței pacientului, care de cele mai multe ori ajunge în terapie obligat de lege.
Tratamentul este adesea centrat pe reducerea simptomelor și pe susținerea mecanismelor
de adaptare existente și de învățarea celor noi. Terapia Cognitiv-Comportamentală (CBT)
ajută pacienții cu tulburare de personalitate antisocială să își gestioneze problemele,
schimbând modul în care gândesc sau se comportă.
 Familia are un rol important
TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALĂ
 Exemplificare: S.A. 45 ani, bărbat, se prezintă la cabinet cu: iritabilitate,

irascibilitate la incitaţii minime, agresivitate verbală şi fizică, minte pentru a-şi
atinge scopurile, discuția cu medicul relevă că se implică în acte agresive
(bătăi) pe care nu le regretă, nu are sentimente de vină, nu respectă normele
impuse, nu poate urma un program impus (nu are serviciu).
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Am dreptul să obţin ceea ce
doresc. Oamenii sunt făcuţi pentru a fi exploataţi de mine.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă nu profit de ei, vor profita ei
de mine. Dacă doresc ceva, voi obţine.
 Inferenţe (Control): Doreşti acel lucru, obţine-l. Dacă el te supăra, loveşte-l.
 Gânduri automate: "Sunt foarte abil, ei nu vor şti niciodată ce intenţii am".
"Îmi bat joc de ceea ce gândesc ei". "O să vadă ei cine este mai puternic".
"Dacă sunt furios, trebuie să fac ceva".
 Stări afective: Irascibilitate; indiferenţa.
4. TULBURAREA DE PERSONALITATE BORDERLINE
 numită de-a lungul timpului și sindromul de graniţa (între psihoză

şi normalitatea psihică), stare de graniţa, caracter psihotic, psihoză
de graniţa, schizofrenie pseudo nevrotică (G. Ionescu -
"Tulburările personalităţii").
 se manifestă printr-o instabilitate a dispoziţiei, a relaţiilor
interpersonale, fluctuaţii la nivelul imaginii de sine şi stări afective
cu caracter impulsiv. Persoane manipulative, cu sentimentul de gol
sufletesc, impulsive, cu relații personale instabile și intense care
oscilează între idealizare și devalorizare, amenințări, tentative
suicidare sau de automutilare.
 poate prezenta numeroase complicaţii, dintre care: episoade
psihotice, simptome psihotice propriu-zise, episoade depresive
majore, tentative de suicid, alcoolemia.
TULBURAREA DE PERSONALITATE BORDERLINE

 relațiile interpersonale sunt instabile și intense, persoanele cu care
intră în relații sunt văzute fie ca idoli, fie ca dușmani, fără valoare,
trecerile între cele două perspective sunt rapide și neprevăzute;
 fac încercări puternice de evitare a abandonului, real sau imaginar;
aceste persoane aleg una-două persoane cărora li se confesează, le
acorda încredere, apreciere, dragoste; când se simt trădate de acestea
dragostea se transformă în ură;
 imagine de sine și sentimentul identității personale variază, persoanele
respective nu știu cine sunt cu adevărat și trăiesc o senzație de gol
interior. Aceste simptome se manifestă în mod stabil, marcant;
 impulsivitate care pune în pericol siguranța persoanei respective (de
ex fuga din spital, relații cu persoane obscure, necunoscute, consum
de medicamente, droguri/alcool etc);

 comportament de autovătămare și automutilare ca tăierea venelor,
amenințarea cu/sau tentative de sinucidere, ingerarea de substanțe
toxice, medicamente în supradoză etc. Acest tip de comportament este
repetat;
 instabilitate afectivă, trecerea rapidă de la bucurie la ură, de la o stare
de complianță la una de iritabilitate, de la o stare de calm și satisfacție
la una de agresivitate, anxietate;
 sentimente de goliciune interioară (imensă plictiseală, zădărnicie);
 impuls-controlului dificil de controlat care se concretizează în izbucniri
în stări de furie și nemulțumire, agresivitate îndreptată împotriva
propriei persoane, amenințarea cu/sau vătămarea propriului corp;
 gânduri paranoide, tranzitorii, care dispar când starea psihică se
ameliorează.
Cauzele tulburării de personalitate borderline
 Factori biologici: majoritatea pacienților cu TPB au un temperament

intens emotiv și labil, femeile fiind mai predispuse la temperamente
instabile ; la bărbați, tulburarea se manifestă diferit, de obicei, întâlnim
temperamente mai agresive, agresivitate îndreptată către ceilalți,
dominanță. De aceea, probabil că la ei e mai ușor de diagnosticat
tulburarea de personalitate narcisică sau cea antisocială ,chiar dacă
schemele subiacente sunt similare cu cele ale femeilor care suferă de
TPB.
 genetici (daca o persoana are aceasta tulburare de personalitate, exista un
risc pentru ca aceasta tulburare sa fie „transmisa” si la copii).
 Factorii de mediu: Jeffrey Young & co. au identificat patru factori

în mediul familial, care în interacțiune cu predispoziția biologică duc
la apariția tulburării de personalitate borderline.
 Mediul familial este nesigur și instabil: absența siguranței este
rezultatul abandonului (sau să fi fost lăsat singur perioade
îndelungate sau în grija cuiva abuziv) și / sau abuzului fizic, verbal
sau sexual în copilărie. Dacă pacientul nu a suferit niciun abuz
propriu-zis, atunci, în cele mai multe cazuri, s-a confruntat cu
pericolul permanent al unei furii explozive, sau a asistat la abuzul
asupra unui membru al familiei. De exemplu, unul dintre părinți îl
abuzează pe copil, în timp ce celălalt părinte neagă asta și astfel
facilitează comportamentul abuziv. O altă posibilitate este ca figura
parentală primară să fie inconsecventă, așa cum e cazul părinților cu
dispoziții emoționale extreme sau cu probleme de abuz de substanțe,
caz în care copilul se simte adesea pe un teren instabil, în loc să se
simtă în siguranță.
 Mediul familial nu oferă suficient suport emoțional: relațiile

timpurii au fost deficitare, copilului lipsindu-i apropierea
emoțională, grija, căldura fizică, empatia, susținerea, protecția unui
părinte, (în special figura parentală primară) caz în care emoțional
copilul se simte singur.
 Mediul familial este punitiv și nu oferă susținere: pacienții cu TPB
cresc în familii critice, care nu îi acceptă așa cum sunt, îi resping,
îi pedepsesc dur atunci când greșesc și nu le iartă. Astfel, copilul a
dezvoltat credința că nu are nici o valoare, că este rău, malefic.
 Mediul familial obligă copilul la submisivitate: familia nu permite
copilului să aibă nevoi și emoții, existând , de cele mai multe ori,
reguli implicite legate de ce poate sau nu poate spune și simți
copilul. El primește mesajul: “Nu-ți arăta sentimentele. Nu plânge
când te doare. Nu te enerva daca cineva se poartă urât cu tine. Nu
cere ce vrei. Nu fi vulnerabil și autentic. Ai voie să fii numai cine
vrem noi să fii.” Părintele se înfurie și pedepsește copilul atunci
când acesta exprimă durere emoțională (mai ales tristețe sau furie).
 Pacienții borderline prezintă aproape toate cele 18 scheme

descrise de J. Young, mai ales pe cea a abandonului, a
neîncrederii și abuzului, a deprivării emoționale, a rușinii,
a lipsei de autocontrol, a submisivității și pe cea punitivă.
 Abordarea psihoterapeutica este esenţială în cazul
tulburării de personalitate borderline, dar trebuie remarcat
faptul că aceşti pacienţi sunt mai greu de tratat, datorită
rigidităţii şi negativismului lor. Ei prezintă probleme care
se repercutează asupra tuturor sectoarelor vieţii: profesie,
dispoziţie afectiva şi relaţii interprofesionale, iar gândurile
lor automate sunt: "voi fi întotdeauna singur", "suferinţa
mea este intolerabila", "am greşit că am avut încredere în
această persoană, care acum mă dispreţuieşte".
• pacienții cu tulburare de personalitate borderline sunt blocați la

nivel emoțional și cognitiv la o vârstă fragedă , mai mică de trei
ani, atunci când psihicul încă nu a realizat permanența obiectului
(capacitatea de a ști că obiectele există și în afara sferei noastre
de percepție), fapt pentru care se simt foarte legați de figurile pe
care le asociază cu îngrijirea și iubirea și se tem să nu fie părăsiți,
făcând eforturi foarte mari ca să evite un potențial abandon;
uneori teama îi duce chiar la idei delirante pe această temă.
 Datorită blocajului într-un stadiu preverbal (0-3 ani), atunci când
pacientul nu mai face față tensiunii intrapsihice, își exprimă
emoțiile în moduri deplasate și nepotrivite (impulsivitate, reacții
bechibzuite). Se activează Copilul furios și impulsiv, care nu se
poate proiecta în viitor și nu poate trage învățăminte din
experiențele trecute.
 Pentru a se proteja de trăirile emoționale prea intense,

pacientul se poate detașa emoțional, se simte plictisit, “gol pe
dinăuntru”. Apare disconfortul psihosomatic, comportamentele
alimentare necontrolate, automutilarea, abuzul de substanțe, ca
urmare a astupării propriilor trăiri și nevoi.
 Adultul sănătos este extrem de slab dezvoltat la pacienții cu
tulburare de personalitate borderline, mai ales la începutul
tratamentului. Într-un fel, aceasta e și problema principală,
pacienții nu au un mod parental hrănitor, care să aibă grijă de
ei și să-i liniștească, ceea ce contribuie semnificativ la
incapacitatea lor de a tolera separarea. (“Schema Therapy, A
Practitioner`s Guide”, Jeffrey Y. Young, Janet S. Klosko şi
Marjorie E. Weishaar).
 Exemplificare: D.Z., 27 ani, bărbat, prezintă: instabilitate emoţională marcată

(plasează oamenii în categorii extreme „buni/răi”), caută anturajul, nu poate sta
singur, recurge la autoagresiuni, tentative suicidare demonstrative în scopul de
manipulare, stare de nemulţumire permanentă, comite acte agresive, impulsive
(nu deliberat), sentiment de gol interior.
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Nu deţin controlul asupra
mea. Nimeni nu mă înţelege.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă nu voi face ceea ce doresc
ceilalţi de la mine, ei mă vor abandona. Nimeni nu va dori să fie cu mine dacă
mă va cunoaşte cu adevărat. Dacă nu îmi voi putea controla emoţiile, se va
declanşa o catastrofă.
 Gânduri automate: "Voi fi totdeauna singur." "Suferinţa pe care o resimt este
intolerabilă." "Am făcut rău că m-am încrezut în această persoană pentru că
acum mă dispreţuieşte.„
 Inferenţe: Nu-ţi face prieteni, ei te vor lovi. Eşti o persoană rea, pedepseşte-te.
 Stări afective: Anxietate; depresie; mândrie.
5. TULBURAREA DE PERSONALITATE HISTRIONICĂ (isteria)
 se caracterizează prin emoţionalitate excesivă, comportament de

tip teatral, demonstrativ, comportament de seducție sexuală, cu
scopul de a atrage și a se situa în centrul atenției celorlalți.
• Reacțiile emoționale sunt exagerate iar comportamentul este
provocator, cu sau fără intenție. se descrie prin dramatism,
comportament de tip teatral, demonstrativ, comportament de
seducție sexuală, cu scopul de a atrage și a se situa în centrul
atenției celorlalți.
• Reacția la critică din partea celorlalți poate fi exagerată
teatralismul ajungând la apogeu, gesturile și limbajul luând
amploare. Persoana cu tulburare de personalitate histrionică se
așteaptă ca demonstrația să fie urmată de aprobare din partea
auditoriului.
 Prelevanță mai înaltă la femei.
TULBURAREA DE PERSONALITATE HISTRIONICĂ (isteria)

 reacţii emoţionale excesive şi tendinţa permanentă de a capta atenţia
celorlalţi;
 se simte neconfortabil în situații în care nu se află în centrul atenției;
 comportament de seducere, flirt în relațiile cu alții, inadecvat situațiilor, fie că
este intenționat sau nu;
 trece rapid de la o stare emoțională la alta, reacții emoționale de amploare;
 apelează la înfățișare stridentă pentru a atrage atenția asupra sa;
 comportament teatral, ca și cum ar juca un rol pe scenă;
 limbaj lipsit de conținut consistent, lipsesc faptele, se folosesc cuvinte care
impresionează;
 toleranță scăzută la frustrare cu exprimarea zgomotoasă a nemulţumirii
(tentative demonstrative de suicid).
 egoiste, superficiale, se plictisesc repede, sunt deprimaţi sau veseli.
TULBURAREA DE PERSONALITATE HISTRIONICĂ (isteria)
 Exemplificare: C.R., 30 ani, sex feminin, manifestă: nevoia de a i se

acorda atenţie (caută să atragă atenţia celorlalţi, nu-i plac situaţiile în
care nu este obiectul atenţiei generale), caută stăruitor afecţiunea
propriului anturaj, comportament exagerat,vorbeşte mult, tare,
încercând să impresioneze, gestică teatrală, evocă impresii fiind lipsit
de precizie şi detaliu, dramatizează exprimarea emoţiilor, care sunt
foarte schimbătoare, preocupare de sine, nestatornicie, tendință de
idealizare sau, dimpotrivă, de depreciere excesivă a persoanelor din
anturajul său.
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Sunt incapabil să-
mi organizez existenta. Știu să farmec oamenii pentru că ei să mă ajute
şi să mă iubească.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale) : Dacă nu mă voi face
remarcat, nu voi plăcea; trebuie să-i fascinez sau să-i distrez pe ceilalţi.
Inferenţe: Fă-te remarcat. Căută să placi, cochetează puţin.
 Gânduri automate: "Ceilalţi mă considera irezistibil.""Sunt o
persoană fermecătoare şi amuzantă."Ceilalţi nu mă remarca suficient."
6. TULBURAREA DE PERSONALIATE NARCISICA
 este definită prin nevoi de grandoare, nevoi de admirație, de apreciere, de

recunoaștere a meritelor reale sau imaginare.
 se crede superioară celorlalți și prin urmare solicită acordarea de privilegii și
favorizarea în diferite situații; nu ține cont de alții, și acționează în favoarea
propriilor interese chiar dacă lezează interesele altora, are tendința de a-i folosi
pe ceilalți pentru a-și atinge scopurile într-un mod manipulativ și fără scrupule.
 comportamentul este perceput ca arogant, superior de către alții; în spatele
măştii de încredere sta o imagine de sine fragilă, vulnerabilă la cea mai mică
critică. Poate avea un sentiment secret de ruşine şi umilinţă.
 de aceea, pentru a se simţi mai bine, poate reacţiona cu mânie sau dispreţ şi
eforturi de a umili alte persoane pentru a se pune pe sine într-o imagine cât mai
bună. Există dovezi care leagă cauzele de o copilărie disfuncţionala, cum ar fi
supraprotectia din partea părinţilor, aşteptări extreme de mari din partea
părinţilor, abuzul sau neglijarea. Alte dovezi indica factori genetici şi
psihobiologici – legătura dintre creier, comportament şi gândire.
TULBURAREA DE PERSONALIATE NARCISICA

 credinţa că este mai bun decât ceilalţi, că este specială
 cred că ceilalţi le invidiază şi se simt îndreptăţite să-i exploateze pe alţii,
ale căror nevoi sau păreri le consideră mai puţin importante
 relaţiile cu ceilalţi sunt caracterizate prin nevoia lor de a fi admirate,
lăudate
 probleme în menţinerea unor relaţii sănătoase; stabilirea de scopuri
nerealiste
 aparenţa de persoana cerebrală şi neemotionala, mască sub care se ascunde
o încredere în sine fragilă;
 când se confrunta cu imposibilitatea de a-şi satisface opiniile despre sine,
ele se înfurie sau devin depresive; sunt extrem de sensibile la critică,
aparenţa de persoana cerebrală şi neemotionala.
TULBURAREA DE PERSONALIATE NARCISICA
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale) :Sunt o persoană

excepţională. Ceilalţi îmi sunt inferiori şi îmi datorează respect.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale) : Dacă sunt superior celorlalţi,
trebuie să fiu tratat ca atare. Dacă oamenii nu îmi acorda respectul cuvenit,
ei trebuie pedepsiţi. Dacă nu sunt admirat şi nu mi se fac complimente,
înseamnă că nu sunt apreciat la justa mea valoare.
 Inferenţe Povesteşte-le tot ce ai realizat. Nu te preocupa de reguli, ele nu
sunt pentru tine. Ceilalţi trebuie să-mi cedeze locul, pentru că le sunt
superior.
 Stări afective: Depresie, mânie.
 Gânduri automate"Ei nu ştiu cu cine au de-a face"."Nevoile mele sunt
mai importante decât ale celorlalţi.""Eu nu trebuie să stau la rând."
"Ceilalţi sunt nişte nulităţi."
7. Tulburarea de personalitate de tip anxios (evitant)
 Se caracterizează prin inhibiţie socială, timiditate, sentimente de

inferioritate, inadecvare, precum şi o sensibilitate exagerată la evaluările
negative, la critica și dezaprobarea celorlalți. Debutul personalităţii
evitante se situează la începuturile adolescentei, cu o prevalenţă egală prin
femei şi bărbaţi.
 Comportament şi manifestare exterioară
• Prudență, timiditatea şi un comportament retras; pentru a evita să fie
respinşi, îi resping ei primii pe ceilalţi (comportament distructiv).
• au tendinţa de a trăi în trecut sau în fantezii; prea puţine informaţii de
“aici şi acum”.
 capacitatea diminuată de atenţie ce are ca rezultat uşoare tulburări de
memorie şi o imaturitate caracteristică.
 procesele lor de gândire interferează cu un adevărat şuvoi de detalii
irelevante provenite din mediul ambiant.
Tulburarea de personalitate de tip anxios (evitant)
• investesc foarte mult timp şi efort pentru a deveni atractivi.

 vorbirea este de asemenea afectată de tulburarea evitantă. Atunci când îşi
exprima gândurile, o fac în secvenţe disparate, iar conversaţia lor este
întreruptă de digresiuni confuze. Evitanții pot fi foarte tăcuţi.
 pot fi chiar foarte vorbăreţi, posibil din cauza unei descărcări de adrenalină
sau a unei convingeri greşite, cum ar fi că vorbirea continua împiedica
moartea.
 nu sunt capabili să îşi asume responsabilitatea propriei bunăstări sociale şi
devin o povară pentru persoanele din jurul lor, care trebuie să aibă grijă de
ei. Celor care prezintă simptome grave ale tulburării evitante, nici
blândeţea, nici bunăvoinţă, oricât de mare, nu le poate domoli frică; se vor
retrage fără nici o explicaţie, lăsând în urmă o stupoare generală.
 Perceperea celorlalţi:
 percep lumea ca fiind rece, neprietenoasa şi umilitoare, fapt pentru
care în prezenţa altor persoane, evitanții sunt anxioşi, stângaci şi
stânjeniţi .
 sunt prinşi în mijlocul unui intens conflict între evitare şi apropiere;
ei cred că relaţii le le-ar putea aduce satisfacţii, însă sunt atât de
tensionaţi în preajma oamenilor încât îşi găsesc liniştea şi pacea
doar evitând contactul personal .
 au o slabă toleranţă la critica şi sunt afectaţi de cel mai mic
comentariu negativ la adresa lor; cu timpul anxietatea socială creşte
în asemenea măsură încât chiar evenimente neutre pot fi
interpretate ca o dovadă a dispreţului sau a ridiculizării de către
ceilalţi.
 Relaţii
 îşi doresc să se implice în relaţii cu ceilalţi, însă nu fac faţă sentimentelor
trezite de prezenţa altor oameni, deoarece se considera inacceptabili,
nevrednici de a fi iubiţi şi incapabili să se schimbe. Din cauză că îi evită pe
ceilalţi, duc o viaţă limitată din punct de vedere social.
 au frecvent dificultăţi în iniţierea şi menţinerea relaţiilor din cauză că le
vine greu să aibă încredere în ceilalţi; de la relaţii au aşteptări imature şi
nerealiste; îşi închipuie că pot fi iubiţi numai dacă sunt perfecţi.
 adesea se implica în relaţii cu persoane căsătorite sau în afara căsătoriei,
care le oferă intimitate, menţinând în acelaşi timp distanţa interpersonala.
 sunt reticenţi în a-şi împărtăşi sentimentele sau în a-şi descoperi părţile
vulnerabile; ca parteneri sexuali şi ca părinţi păstrează distanţa faţă de
ceilalţi printr-o atitudine defensivă şi de retragere;
 obligaţiile de ordin emoţional sunt de neconceput, chiar dacă tânjesc după
afecţiune şi creează fantezii despre relaţii idealizate.
 Exprimarea afectivă
 îşi exprima în mică măsură afectivitatea din cauză că le e teamă să-şi
manifeste emoţiile, care i-ar face vulnerabili la respingere sau umilire
 imaginea de sine este negativă; se considera inadecvaţi, antipatici, şi
incapabili să comunice cu ceilalţi. Această imagine de sine negativă provine
de obicei din copilărie, ca urmare a respingerii de către persoane
semnificative ca părinţi, fraţi, surori sau alţi copii de aceeaşi vârstă.
 adesea nu sunt capabili să-şi recunoască propriile calităţi, care îi fac plăcuţi şi
dezirabili
 tind să aibă o stima de sine scăzută şi cred că nu merită să aibă relaţii
pozitive.
 au o conştiinţă de sine foarte accentuată, sunt adesea singuratici şi îşi
apreciază rar sau deloc propriile realizări.
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Sunt o persoană

lipsită de valoare, nu pot să plac. Ceilalţi oameni îmi sunt superiori.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă ceilalţi mă vor cunoaşte
cu adevărat, ei mă vor respinge. Dacă voi întreprinde vreo acţiune, voi
deveni ridicol.
 Inferenţe: Nu trebuie să-ţi asumi riscuri. Nu trebuie să trăieşti emoţii
puternice, pentru că nu le-ai putea suporta.
 Stări afective Anxietate; tensiune psihică; depresie.
 Gânduri automate: "Voi eşua cu siguranţă." "Ceilalţi nu mă iubesc."
"Sunt o persoană slabă."
8. TULBURAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ
 se manifestă prin necesitatea excesivă de a fi supervizat, printr-o

nevoie exagerată de protecţie, ajutor şi încurajare. Sunt supuşi, se
agaţă de ceilalţi şi trăiesc permanent cu teamă că vor fi abandonaţi. Au
dificultăţi în luarea deciziilor, sunt lipsiţi de iniţiativă şi nu îşi asumă
responsabilităţi. Se tem de singurătate şi ar face orice pentru a câştiga
afecţiunea şi suportul celorlalţi. Stima de sine este redusă, dau dovadă
de neîncredere în posibilităţile proprii.
 Nu are propriile ținte și interese în viață, își lasă viața în mâinile altora
cu încredere oarbă, acceptă să fie condusă în viață de către alții (de ex
partener de viață). Este lipsită de păreri proprii sau nu și le exprimă de
teama de a nu fi părăsită.
 Sunt supuşi, se agaţă de ceilalţi şi trăiesc permanent cu teamă că vor fi
abandonaţi.
TULBYRAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ
Trăsături psihologice şi psihopatologice:
 întâmpina dificultăţi în luarea deciziilor curente în lipsa sfaturilor şi

susţinerii celorlalţi;
 are nevoie ca ceilalţi să-şi asume responsabilitatea pentru aspectele
importante ale vieţii sale;
 îi este greu să-şi exprime dezacordul în relaţie cu ceilalţi, de teama
pierderii susţinerii;
 îi este greu să iniţieze proiecte sau să facă lucruri de unul singur
(autoeficiență scăzută);
 ar face aproape orice pentru a-şi asigura susţinerea şi protecţia celorlalţi,
mergând până la a se oferi voluntar să facă lucruri neplăcute;
 de teamă că nu va fi în stare să se descurce se simte inconfortabil şi
neajutorat când este singur;
TULBYRAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Sunt slab şi incapabil

să mă descurc singur. Ceilalţi sunt mai puternici şi pot să mă ajute.
 Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă nu voi fi iubit, mă voi
simţi în permanenţă nefericit. Dacă nu va exista o persoană puternică să
mă sprijine, voi fi pierdut. Dacă nu mă ajută cineva ori de câte ori am
nevoie, mă voi prăbuşi.
Inferenţe (Control): Nu contrazice pe nimeni, pentru că ai nevoie de
oameni. Fă tot ce îţi cer ceilalţi, chiar dacă este dificil. Nu lua niciodată
decizii de unul singur.
 Stări afective: Anxietate; depresie.
 Gânduri automate "Nu pot să fac nimic de unul singur." "Nu pot
suporta să fiu abandonat." "Ceilalţi s-au plictisit de mine."

9. TULBURAREA DE PERSONALITATE OBSESIV-COMPULSIVĂ
(anacastră)
TULBURAREA DE PERSONALITATE OBSESIV-COMPULSIVĂ
(anacastră)
 Tulburarea obsesiv-compulsivă se manifestă într-o varietate de

forme. Vârsta de debut se situează de regulă între 20-30 de ani.
O persoană poate fi diagnosticata cu o astfel de tulburare în
condiţiile în care aceasta:
 Prezintă obsesii sau compulsii;
 La un moment dat, în cursul tulburării, recunoaşte faptul că
acestea sunt excesive sau iraţionale;
 Acuză faptul că obsesiile sau compulsiile cauzează un stres
considerabil, sunt consumatoare de timp (spre exemplu,
aranjarea obiectelor într-o anumită ordine de mai multe ori pe
zi) sau perturba rutina normală a persoanei, viaţa profesională
sau socială.
(anacastră)
 Cauze:
 Modificări de ordin chimic sau hormonal ale organismului;
 Un nivel scăzut de serotonină la nivelul creierului;
 Mediul care ne învaţă anumite comportamente pe care le menţinem,
pentru reducerea anxietăţii, care devin în timp compulsii. Astfel de
comportamente pot fi transmise şi la copii, prin mimetism.
 Conflictele de natura inconştienta.
 Stresul cotidian şi istoricul medical al familiei pot reprezenta factori de
risc care ne predispun la astfel de tulburări anxioase. La gravide mai
pot apărea astfel de tulburări ca urmare a temerilor de a nu răni
bebeluşul.
 Pentru identificarea motivelor, este absolut necesară prezentarea la un
control psihologic său psihiatric.
(anacastră)
 Trăsături psihologice şi psihopatologice:

 persoanele sunt conştiincioase, ordonate, perseverente, de încredere, perfecţioniste.
 sunt inflexibile şi nu se pot adapta la schimbare; preocupare pentru detalii, reguli,
aplicarea regulilor, reglementărilor, fără abateri, de unde rigiditatea;
 sunt prevăzătoare şi cântăresc toate aspectele unei probleme având greutăţi în
luarea deciziilor; perfecționism în activitate, stabilește cerințe maxime, ceea ce are
drept consecințe un tempo mai lent în realizarea sarcinilor;
 îşi iau responsabilităţile în serios, dar se pot pierde în detalii şi pot avea dificultăţi
în a-şi duce la bun sfârşit sarcinile
 responsabilităţile le produc anxietate şi, rareori, realizările le produc satisfacţie;
 suferă datorită sentimentelor, relaţiilor interpersonale şi a situaţiilor în care nu au
controlul sau în care trebuie să se bazeze pe alţii sau în situaţiile în care
evenimentele sunt imprevizibile.
 nu se leapădă de obiecte fără valoare, le păstrează.

(anacastră)
 Temeri care le afectează comportamentul:

 se tem de a da mâna cu o persoană pentru a nu fi infectată cu microbi,
sau să atingă un obiect atins în prealabil de alte persoane;
 sunt obsedaţi de gândul că nu au încuiat bine uşa, că nu au închis
robinetul de la baie sau că nu au oprit gazele;
 nu suportă să vadă că un lucru nu este la locul lui sau plasat într-o
anumită poziţie;
 se tem să nu îşi rănească copilul
 au impulsul de a striga obscenităţi în situaţii nepotrivite;
 pierderea podoabei capilare ca urmare a tendinţei incontrolabile de a
se trage de păr.
 Compulsii: se află spălatul, curăţenia, număratul, verificarea unui
lucru de mai multe ori, nevoia de asigurări repetate şi repetarea unei
acţiuni de mai multe ori.
(anacastră)
 Credinţe fundamentale (scheme necondiţionale): Sunt responsabil

pentru mine şi pentru ceilalţi. Ceilalţi oameni nu sunt demni de
încredere.
Atitudini de bază (scheme condiţionale): Dacă nu voi reuşi în
proporţie de 100%, va fi un eşec total. Dacă nu îmi voi îndeplini
datoria în mod precis şi sistematic, se va întrona haosul. Ceilalţi
oameni trebuie să fie punctuali şi să-şi ţină promisiunile.
 Inferenţe (Control): Trebuie să prevezi cele mai mici detalii.
Realizează totul perfect, pentru că altfel nu are valoare. Trebuie să
menţii permanent cel mai înalt standard de performanţă.
 Stări afective: Anxietate; depresie.
 Gânduri automate: "Nu trebuie să comit nici o eroare.""Dacă
greşesc, va fi o catastrofă.""Trebuie să fac totul singur, pentru că
altfel se va strecura o greşeală.""Ar trebui să fac ceva util, în loc să
citesc acest roman."
10. TULBURAREA DE PERSONALITATEA DEPRESIVĂ
 Am putea spune că o astfel de persoană are o triplă viziune

negativă:
• Viziune negativă asupra propriei persoane (exemplu: nu sunt la
înălţimea aşteptărilor celorlalţi)
 Viziune negativă asupra lumii (exemplu: lumea în care trăim este
prea crudă şi nedreaptă)
 Viziune negativă asupra viitorului (exemplu: pe mine şi pe cei
dragi nu ne aşteaptă nimic bun).
 Aceasta tripla viziune negativă, numită de specialişti "triada
depresiva", poate fi regăsita atât la persoanele care suferă de o
depresie acută, cât şi în cazul celor cu o intensitate variabilă de
depresie.
TULBURAREA DE PERSONALITATEA DEPRESIVĂ
 Trăsăturile caracteristice tulburării depresive:

 Pesimism - în orice situaţie s-ar afla ei văd doar latura sumbră a lucrurilor,
eventuale riscuri şi supraevaluează aspectul negativ minimalizându-l pe cel
pozitiv;
 Dispoziţie tristă - de obicei persoana este posaca şi tristă chiar şi când nu trece
prin evenimente care ar putea explica aceste stări;
 Incapacitate de a trăi satisfacţia - nu resimt plăcerea nici în cadrul unor
activităţi/situaţii considerate în mod normal agreabile (evenimente fericite ca
zile de naştere, nunţi, etc);
 Autodepreciere - nu se simte "la înălţime", nutresc sentimente de
inadaptabilitate ori de culpabilitate (chiar şi atunci când i se aduc aprecieri);
 Grijă excesivă - trăită sub spectrul invizibil al riscului şi al eşecului
 Credinţa inconştientă ca suferinţa lor este un simbol, un semn de merit necesar
pentru a câştiga dragostea sau admiraţia celorlalţi
TULBURAREA DE PERSONALITATEA DEPRESIVĂ
 Cauzele apariţiei:
 un rol important îl joacă ereditatea; de multe ori în anturajul familial al
unei persoane depresive găsim rude mai mult sau mai puţin îndepărtate
care au avut episoade depresive majore.
 rolul educaţiei - acele educaţii tradiţionaliste în care copilului îi sunt
impuse idealuri de perfecţiune pe care el nu le poate atinge îi pot induce
sentimente de culpabilitate şi de insuficientă.
 diversele evenimente nefericite de viaţă trăite de o persoană (pierderea
cuiva drag şi foarte apropiat) pot favoriza declanşarea tulburării.
 afectează deopotrivă femei şi bărbaţi, dar potrivit studiilor, are o
frecvenţă mai mare în rândul femeilor.
 Din punct de vedere al evoluţiei - ne tratarea la timp şi în mod adecvat
poate duce la cronicizare cât şi la asocierea cu alte tulburări: dereglărilor
psihice probleme somatice, tulburări anxioase şi fobii sociale, depresie
delir precum şi dependenţă de substanţe, alcool, ducând până la suicid.

Psihologia Personalității Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Personalității Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIA

 Începuturile studiului personalităţii pot fi regăsite în lucrările lui Platon,

Psihologică : mod de organizare stabilă a trăsăturilor

Socială: persoană maximal realizată social

 Personalitatea se formează încă de la naştere şi

Personalitatea este elementul stabil al conduitei

 Personalitatea – un agregat de atitudini şi aptitudini

EU – centrul edificiului personalităţii;

apartenența la specia umană;

calitatea de ființă conștientă dotată cu gândire și voință;

 Personalitatea se reflectă în statutele și rolurile persoanei, în nivelurile de aspirație și de

• sarcinile care îi revin sau pe care şi le asumă un individ din poziţia

 Personalitatea este unică.

 Personalitatea este un produs bio- psiho- social.

 Perspectiva atomistă, bazată pe descompunerea personalității în elementele

Etapele evolutive ale formării personalităţii:

1. Personalități imature – caracterizate prin simplitatea structurilor componente,

 Care sunt factorii care conduc la o falsă maturitate?

 2. Personalități mature – se caracterizează printr-o complexitate structural - funcțională, organizare,

 Maturitatea și imaturitatea personalității poate fi psihică și socială.

 Temperamentul – component dinamico energetică

• Se disting prin accentul pus pe istoria personală. Această

• Dezvoltarea personalității depinde de interacțiunea dintre

• Comportamentul parental este crucial pentru dezvoltarea

 Remuşcările l-au determinat să renunţe la cocaină, dar a fost în schimb dependent de

 Inconștientul= cuprinde instinctele, voinţele şi

 Factori sociali, morali culturali, etc

SINELE presează pentru

 Formele anxietăţii - variază în funcţie de situaţia care

 Anxietatea obiectivă sau reală

 Anxietatea morală (rezultă din conflictul Sine/Supraeu)

• senzație de teamă şi vină față de propria conştiință

 Anxietatea nervoasă (rezultă din conflictul Sine -Ego.)

 Modalități raționale de reducere a anxietății:

Stadii Vârstă Zone erogene Fixații care apar ca și consecință

 Comunicare liberă – modalitate de sondare a inconștientului în

 Analiza acțiunilor pacientului - metodă care se referă

 Rezistențele = blocaje rezultate din controlul

• Transferul = se referă la sentimentele inconștientetrăiri pe care

• Contratransferul = răspunsul emoţional la

 Intrepretările – presupun ordonarea

 În teoria personalităţii, pe lângă factorii de natură sexuală, include

 Jung a văzut structura personalităţii ca o reţea de

 EXTRAVERSIE – persoana este orientată spre lume, este sociabilă,

Inconştientul Colectiv (transpersonal), reprezintă cel mai profund şi mai

• Adversitate - forta distructiva; dimensiunea functionala a

• În a doua parte a vieții au loc schimbări majore în

 La baza dezvoltării personalității stau :

 Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor, care apar

 Tehnicile de imaginare. O şedinţă analitică debutează prin lucrul cu

 Amplificările - constau în punerea în legătură a simbolului

• Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care

• Atunci, când nevoile noastre nu sunt satisfăcute, când

- Fiecare dintre noi are anumite răni emoționale din copilărie

- Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi

- Dacă atunci când erai mic te-ai simțit abandonat

 Nevoia de a face altora pe plac și teama de

- Pentru a înțelege mai bine felul în care

 Noi venim pe acest pământ cu un scop și mulți dintre noi

- Masca: Fugar - Ce faci ca să nu mai fii respins? Fugi.

- Nu le place să danseze, iar când o fac nu doresc să

- Cea mai mare teamă: Panica.

- Cu cât ne afectează mai mult aceste răni, APAR

- Boli şi indispoziţii posibile: boli de piele, diaree (deoarece