Universitatea din Oradea

Fac.de Istorie-Geografie si Rel.Internationale

Specializarea: Geografie

GEOGRAFIE GENERALA-SEMESTRUL 1
 CURS 1
GEOGRAFIE CA STIINTA SI LOCUL GEOGRAFIEI GENERALE.IN
SISTEMUL STIINTELOR GEOGRAFICE

1. Geografia ca stiinta:
Ca orice stiinta,geografia este obligate sa-si stabileasca:
        domeniul stiintific respectiv (sa-l defineasca);
        obiectul de studiu;
        sa-si precizeze teoria (ansamblul de legi,notiuni si teorii care au rezultat in urma
generalizarii si abstractizarii materialului faptic acumulat);
        sa-si precizeze metodologia adica complexul de metode utilizate in demersul
cunoasterii.
Parte integranta a stiintelor Pamantului si aparuta inca din antichitate,geografia a cunoscut de-a
lungul timpului, numeroase definiri. Astfel,Al.Vonunbholt spune ca ultimul scop al geografiei
este cunoasterea unitatii in diversitate, studierea legilor interne dintre fenomene si cunoasterea
legilor generale.
        Er.Vonrichtoffen spune ca geografia este stiinta despre fata Pamantului si despre lucrurile
si fenomenele care stau in legatura directa cu ea;
        Paul Vidal de la Blaj spune ca geografia este stiinta locurilor, preocupata de calitatile si
potentialitatile tarilor;

        Simion Mehedinti afirma ca geografia este stiinta Pamantului considerat in relatie reciproca
a maselor celor 4 invelisuri considerate atat din p.d.v static cat si dinamic;
        Vintila Mihailescu afirma ca geografia studiaza complexul planetar si regional considerat
ca un intreg rezultat din imbinarea si colaborarea elementului component sub impulsul
fortelor exterioare si interioare invelisului geosferic;
Aceeasi diversitate de opinii se observa si in ceea ce priveste obiectul de studiu al geografiei;
        Pamantul ca intreg;
        Suprafata terestra conceputa insa nu ca o simpla suprafata topografica;
        Geosferele si relatiile dintre ele;
        Unitatile teritoriale (regiunile);
        Mediul geografic;
        Locurile;
Dintre cauzele acestei diversitati de opinii in planul definirii geografice ca stiinta si a
precizarii obiectului de studiu mentionam 2:
1)      vastitatea campului de studiu, respectiv complexitatea structurala si fenomeno-logica a
realitatii geografice;
2)      modificarea in timp a curentelor metodo-logice si a teoriilor care au influentat gandirea
geografica, conducand-o inspre progres dar uneori si inspre incertitudine
 a)      Astfel, paradicma (super model, teorie care da nastere unor traditii particulare si
influenteaza gandirea stiintifica a lumii de la un moment dat) evolutionista a lui Darwin aduce
in planul conceptual al acestei stiinte “ Teoria ciclului geografic” formulate in 1899 de
W.Davis.
Se contureaza astfel asa numitul evolutionism, istorism davisian bazate pe conceptual de
ontogenie peologica deductive si pe principiul simplitatii.
b)      Rev.cantitativa in geografie promovata in perioada anilor 1950-1960 aduce o noua
schimbare de metoda care promoveaza metodele statistice, tehnicile de regresie, analiza
multivariabila si teoria retelelor.
c)      Teoria generala a sistemelor (TGS) aparuta dupa 1950 are un impact covarsitor asupra
tuturor stiintelor. Ea favorizeaza cunoasterea si cercetarea geografica prin conceptele de
sistem, structura, relatie, stare, informatie, feed-back, autoreglare si autoorganizare.
Combinata cu metode cantitative si completata cu conceptele colarhice (holon si holarhie).
TGS ofera geografiei un cadru de actiune clar, concis, riguros si cu posibilitatea de verificare a
rezultatelor. In present se vehiculeaza deja “noi teorii morfologice” care incearca sa surprinda
legatura dintre forma si functie, avand ca baza principiul independentei relative a formei fata de
substrat (materie).
-“ Teoria fractalilor” a lui Madelbrot care vine sa sticuleze faptul ca obiectele si fenomenele din
realitatea geografica sunt prea neregulate pt.a putea fi descrise prin elemente de geometrie
euclidiana. Se introduce astfel asa numita dimensiune fractala ca masura a neregularitatilor
fundamentale existente in lumea geografica.
-“ Teoria structurilor disipative” formulate de Iliya Prigojind care mentioneaza posibilitatea de
functionare a sistemelor naturale departe de starea de echilibru termodinamic prin import de
negentopie. Urmarind firul evolutiv al gandirii geografice se observa ca indiferent de natura
teoriilor, paradicmelor si conceptiilor care au guvernat lumea stiintifica la un moment dat,
majoritatea obiectelor de studiu ale geografiei utilizate, au o calitate comuna, aceea de emergent
(un lucru care are proprietati pe care nu le are nici una din partile componente). Prin integrare
polarhica si functionala a tuturor unitatilor teritoriale considerate cu proprietatile lor, ajungem la
cel mai important emergent care constituie adevaratul obiect de studiu al geografiei: invelisul
terestru exterior, analizat la nivel local, regional si global. El trebuie considerat ca un sistem
integrat de unitati teritoriale ordonate ierarhic, fiind un rezultat al intrepatrunderii si combinarii
continue dintre geosfere cu o intensitate mai mare in imediata apropiere a suprafetei terestre.
Limitele sale in plan vertical sunt considerate: stratul de ozon si discontinuitatea MOHO.
Ca si termeni echivalenti pt invelisul terestru superior ( I.T.S ), mentionam: invelis geografic,
intreg teritorial, invelisul terestru, invelis geosferic, biogenosfera.
2.Locul geografiei generale in cadrul sistemelor stiintelor geografice:

In cadrul acestui sistem s-au pus in evidenta 2 mari directii de abordare:

1* Directia analitica sau sistematica care are drept metoda de studiu analiza si inductia
( cunoasterea dinspre particular spre general ); aici se incadreaza cele 2 ramuri traditionale ale
geografiei: geografia fizica si geografia umana.
2* Directia integrata care are drept metode definitorii sinteza si deductia.Geografia generala
urmeaza directii integrate fiind o disciplina de sinteza.
Sarcinile geografiei generale sunt:
        selectarea informatiilor si a rezultatelor oferite de disciplinele analitice si sintetice;
        generalizarea informatiilor utile prin eliminarea detaliilor;
        abstractizarea generalizarilor in concepte;
        integrarea abstractizarilor in legi si teorii care sa reprezinte suporturile fundamentale ale
cunoasterii deductive;
        formularea de noi legi si teorii care sa aiba in vedere integrarea componentelor si a
fenomenelor;
 Curs 2

NOTIUNI ELEMENTARE DE TEORIE GENERALA A SISTEMELOR:

TGS este un ansamblu conceptual si metodologic care explica pe baza relatiei de interactiune
dintre parte si intreg ordinea si complexitatea lumii. Prin sistem se intelege, conform definitiilor
initiale un ansamblu de elemente aflate in interactiune.

Alte definitii ale sistemului:

1) un set de elemente impreuna cu relatiile dintre ele si intre starile lor;
2) o multime structurata de obiecte si/sau atributele lor;
3) sistemul este un set structurat de interactiuni stabilite in vederea analizei;
Orice sistem are un caracter dual adica reprezinta un intreg pt.partile componente si poate
fi interpretat ca si parte pt.sistemul supraordonat ierarhic. In acest sens au fost introduce
in literature de specialitate conceptele de holon (privit ca un ansamblu de elemente care
se comporta simultan ca sistem si subsistem) si olarhie (desemneaza integrarea ierarhica a
subsistemului pe principiul complexitatii structurale).
In analiza unui sistem se impun a fi cunoscute structura, relatiile si starile care insumate
in timp si spatiu edifica functionarea acestuia.
Structura are 3 semnificatii:
•structura este echivalenta cu sistemul;
•structura inseamna relatia din sistem;
•un ansamblu de elemente legate intre ele prin relatia de ordine;
Relatia presupune orice legatura intre procese, fenomene, obiecte si proprietatile lor
Starea sistemului: -modul in care un sistem se prezinta la un moment dat; modul in care
sunt influentate intrarile;
Intrarile : - reprezinta totalitatea cauzelor exterioare sistemului cu efecte in interiorul lui;
Iesirile: - totalitatea cauzelor din interiorul sistemului cu efecte in exteriorul acestuia;
Variabila de stare: este orice factor care influenteaza sistemul;
Dupa originea lor pot fi :
-variabile intrinseci (din interiorul sistemului);
-variabile extrinseci (din exteriorul sistemului);

Dupa functia cauzala exista:

-variabile independente (care isi asigura singure propria marime);
-variabile dependente (a caror valoare depinde de variabilele independente);

Statutul variabilelor de stare la nivelul unui sistem se modifica in functie de scara de

timp la care ne raportam
De exemplu la nivelul variabilelor dintr-un bazin hidrografic, dimensiunea vaii are
statutde variabila dependenta la scara timpului ciclic, iar la scara timpului gresit si
stationar (contemporan) are statut de variabila independenta.
 Dupa natura relatiei pe care sistemele le au cu exteriorul distingem:
1 sisteme izolate – care nu au schimb de subst.,en.si informatii cu med.ext.;
2 sisteme inchise – care au numai schimb de en.cu ext.;
3 sisteme deschise – care au schimb de subst.,en. si info.cu ext.;
I.T.S are caracteristici de sistem deschis.Toate obiectele si struct.geografice au caracteristici
de sistem deschis.

Proprietatile generale ale sistemelor:

1) Integralitatea (emergenta) [emergent=lucru,obiect care poseda proprietati noi ce rezulta

din combinarea partilor] reprezinta o reflectare a efectului sinergic.
Conform acestei proprietati intregul nu se reduce la suma partilor.
2) Unitatea (integritatea) ofera sistemului capacitatea de a actiona ca o entitate bine
structurata.Subsistemele care-l compun se supun regulilor intregului.
3) Caracterul istoric: - orice sistem se caracterizeaza printr-o durata si evolutie in timp.
4) Complexitatea nu este o proprietate comuna pt.toate sistemele, dar in general,sistemele
geografice au o structura complicata si foarte extinsa.
5) Incertitudinea: este o proprietate a sistemelor mari care deriva din complexitate. Conform
acesteia, starea unui subsistem si relatiile cu celelalte componente pot fi determinate
simultan si obiectiv doar intre anumite limite.
6) Autoreglarea: este cea care asigura functionalitatea pt sisteme.Reprezinta capacitatea
acestora de a-si ajusta starea interna in raport cu presiunile care se exercita la nivelul
marimilor de intrare. Ea se realizeaza prin intermediul conexiunilor.

Acestea pot fi:

-directe –sunt relatii care se transmit dinspre intrari inspre marimile de iesire influentand
starea sistemului.
-inverse: - feed-back-ul este o relatie care se transmite dinspre marimile de iesire inspre
marimile de intrare.

Dupa efectele generate se disting 2 tipuri de feed-back:

•negativ- mentine dinamica si stabilitatea initiala a sistemului deoarece marimile de intrare

sunt controlate prin marimile de iesire.
•pozitiv – conduce sistemul spre o noua stare deoarece prin intermediul marimilor de iesire
sunt diminuate sau amplificate marimile de intrare in sens contrar nevoilor de echilibru
intern.Toate sistemele care au proprietati de autoreglare si sistemele cibernetice.

7) Stabilitatea sistemelor este proprietatea specifica sistemelor cu autoreglare de a reveni la

starea de echilibru dinamic initiala dupa incetarea perturbatiei aparuta in functionarea
sistemului.
8) Sensibilitatea este o proprietate a sistemului de a inregistra mici variatii ale marimilor de
iesire ca efect al unor fluctuatii de la nivelul marimilor de intrare.
9) Dualitatea presupune ca orice sistem evolueaza intre 2 poli care pot fi interpretati ca
atractori ai starii sale.
10) Ierarhizarea releva faptul ca orice sistem este compus din subsisteme care se integreaza in
sistemele supraordonate. Ea are la baza conceptele de holon si holarhie.
Curs 3

NIVELUL COSMIC DE ORGANIZARE A MATERIEI:

 
Universul= reprezinta ansamblul tuturor corpurilor, relatiilor si structurilor infinit diversificate
in spatiu si timp.
In general se utilizeaza 3 acceptiuni in legatura cu idea de Univers:
1) Univers observabil sau metagalaxia - este partea din Univers cunoscuta pana in prezent cu
ajutorul mijloacelor actuale;
2) Univers fizic cuprinde metagalaxia si spatial cosmic unde prezenta corpurilor poate fi dedusa
pe baza influentelor exercitate de acestea in Universul observabil;
3) Univers total cu o desfasurare necunoscuta. Materia in cadrul Universului este diferentiata pe
2 moduri de existenta sub forma: -organizata si neorganizata;
Structurarea materiei din Univers se realizeaza pe nivele ierarhice conform principiului
complicatiei structurale de la particule elementare ( protoni, fotoni ) pana la galaxii,roiuri si
superroiuri de galaxii. Astfel,conform modelului piramidal al Universului construit de Laszlov,
pricipalele nivele de structurare sunt:
1. En.,spatiu,timp,si camp continuu;
2. Condensari de en.fundamentala;
3. Electroni, nucleoni, fotoni;
4. Atomul;
5. Nivelul planetar;
6. Nivelul stelelor si planetelor;
7. Nivelul sistemelor stelare;
8. Nivelul galaxiilor;
9. Nivelul roiurilor si superroiurilor de galaxii;
Fortele care guverneaza aceasta organizare sunt: gravitatia (la nivelul macrocosmosului) si
legaturile electro-magnetice (elmag.) la care se adauga fortele nucleare, la nivelul
microcosmosului.

STELELE - sunt componentele de baza ale galaxiilor. Ele concentreaza intre 97-99% din masa
acestora. Sunt corpuri ceresti gazoase, sferice, cu en.proprie care rezulta din reactiile
termonucleare din nucleu.
Originea stelelor sta in materia difuza interstelara. In evolutia lor se disting mai multe stadii:
•stadiul contractiei gravitationale care corespunde condensarii gravitice a materiei interstelare;
•stadiul de stea a secventei principale ce corespunde cu cea mai mare parte din existenta sa;
•stadiul de stea gigantica;
•stadii de evolutie tarzie cu 3 variante: * stadiu de pitica alba cand steaua “moare” prin racire;
•stadiu de stea neutronica - are in vedere un colaps gravitational in urma caruia volumul materiei
scade foarte mult;
•stadiu de stea colapsata;
Stelele se grupeaza in:
1) -oscilatii stelare = grupari de zeci de stele cu ac.proprietatilor fizice dar intre care F.G nu sunt
suficient de puternice pt.a le mentine impreuna pe o perioada mai mare de timp;
2)–roiurile stelare = agregate complexe de ordinul 102-105 stele intre care se exercita forte de
atractie suficient de mari; acestea au origine, compozitie ch.si varsta apropiata.

GALAXIILE - reprezinta asocieri de miliarde de stele, sisteme stelare, nebuloase gazoase si

pulberi care graviteaza in jurul centrului de greutate galactic.
Dupa forma lor, galaxiile au fost clasificate in:
•galaxii neregulate;
•galaxii eliptice;
•galaxii lenticulare;
•galaxii spirale;
In structura lor se disting 2 parti:
-nucleu- este alcatuit din stele si nori de plasma cu o - mai mare decat media;
-zona periferica- cu o – mai mica;
Galaxiile se asociaza in:
a. grupuri de galaxii- Calea Lactee face parte din Grupul local care concentreaza 17 galaxii;
b. roiuri de galaxii;
c. superroiuri de galaxii;
Calea Lactee - este o galaxie de tip spirala care cuprinde cca.150 mld.stele. Diametrul 100.000
a.l.(ani-lumina), grosime la centru 15.000 a.l., varsta de 10 mld.de ani.
In structura ei , ca si elementele de baza amintim:
•nucleul-
a).cu diametrul 1300 p.c.(parseci);
b).in cadrul lui, materia se gaseste la temperaturi foarte ridicate si intr-o miscare violenta de
rotatie;
c).predomina H (hidrogenul) neutru aflat in expansiune, urme de N ionizat, molecule de hidroxil,
amoniac (NH3), aldehida (CH2O).
•discul –
“-constituie aria de rarefiere in care se observa o descrestere a grosimii si a densitatii;
“-structura este complicata de prezenta bratelor de tip spirala;
•haloul galactic-
-este interpretat ca un fel de invelis al galaxiei alcatuite din materie interstelara si aglomerari de
stele;

Principalele modele de evolutie galactica sunt:

•modelul galactic primar sferic;
•modelul galactic neregular;
•modelul Universului stationar si al acretiunii continue a materiei;
•modelul big-bang;
•modelul expansiunii contractiei conform caruia cele 2 fenomene au repetabilitate in timp
 Curs 4

SISTEMUL SOLAR – STRUCTURA SI DINAMICA:

Sistemul solar este un ansamblu alcatuit din:

• Soare - ocupa centru de greutate al maselor din system;
• 9 planete cu satelitii lor (54-60);
• asteroizi (cca.60.000) amplasati pe o orbita intre Marte si Jupiter;
• comete;
• meteoriti;
• praf cosmic;
• spatiu interplanetar;

SOARELE: este o stea de dimensiuni mijlocii care apartine pop. de tipul 1. Este din gama
spectrala GzV.
-cea mai apropriata stea de Soare este Proxima Centauri (1,3 p.c.);
-este situat la 33.000 a.l de centrul galaxiei in Bratul Orion si concentreaza 99,86% din masa
sistemului solar;
-suprafata Soarelui este de 11.900 de ori mai mare decat suprafata Terrei (510,2 mil.km2);
-volumul Soarelui este de 1,3 mil.mai mare decat volumul Terrei (1,083 mil.km3);
-masa Soarelui este de 330.000 de ori mai mare decat masa Terrei (5,975x1021t);
-densitatea Soarelui este de 1,4 g/cm3;
-varsta este de aproximativ 4,5 mld.de ani;
In compozitia ch.a Soarelui intra: H (71%); He (28%); alte gaze (1%).
Principalele stadii evolutive ale Soarelui sunt cele de:
-protostea;
-secventa principala (in care se gaseste in present);
-giganta rosie;
-pitica alba;
-pitica neagra;
Structura interna a Soarelui:
Soarele este structurat in :
*Nucleu - concentreaza 50% din masa Soarelui;
-aici se produc reactii termonucleare care produc la transformarea H in He prin intermediul
lantului proton-proton, eliberandu-se astfel o cantitate imensa de energie (3,9x1033ergi/s); 4H-
He+O; sub forma de: en.luminoasa (98%) si neutrinos (2%).
Din intreaga cantitate de energie pe care o emite Soarele in unitatea de timp, Pamantul
primeste numai a -2-a miliarda parte, cantitate suficienta insa pt.a asigura functionarea
invelisului geografic. Aceasta cantitate de en. (1,94-1,98 cal/cm2/min) si masurata la limita
superioara a atmosferei, perpendicular pe directia de propagare a razelor solare a fost numita
constanta solara.
Datorita reactiei de fuziune, temperatura si presiunea sunt deosebit de ridicate. Temperatura a fost
calculata la aproximativ 15 mil.oK, iar presiunea este echivalenta la 200 mld.atm. In consecinta,
materia este sub forma de plasma.
*Zona radiativa - are o grosime de cca 400.000 km:
-in cadrul ei temperatura scade pana la 5 mil.oK;
-cuantele gama de mare energie emise din nucleu, sunt absorbite de atomi
prezenti care reemit treptat sub forma de cuante de joasa energie (razele x)
*Zona convectiva – are o grosime de 150.000-200.000 km si se remarca aici prezenta unor
curenti de convectie care asigura transferal energia inspre atm.solara;
Atm.solara este structurata la randul ei in 3 subinvelisuri:
- fotosfera;
- cronosfera;
- coroana solara;
Fotosfera = este baza atmosferei solare cu o grosime de cca.300-400 km si o temperatura de
cca.6000 oK, de aici se emite intreaga cantitate de lumina si caldura; apare ca o suprafata agitata
pe care sunt raspandite mici formatiuni de materie gazoasa cu temperaturi care depasesc cu
300oK fotosferei numite granule (sunt cauzate de miscari pe verticala a unor volume de gaz din
zona convectiva).
Cronosfera = este plasata deasupra fotosferei, cu grosimi ce variaza intre 12.000 si 15.000
km. Are 2 parti: una inferioara (care tine pana la 4000km cu temperaturi mai scazute) si una
superioara.
Temperatura creste in cronosfera spre exterior pana la 1 mil.oK, chiar daca densitatea materiei
scade.
Coroana solara = este stratul exterior al atmosferei,alcatuita din gaze ionizate extrem de
rarefiate cu temperature de mil.de oK. Cronosfera si coroana solara sunt vizibile de pe Terra in
timpul eclipselor de Soare.
Activitatea solara se refera la intreaga gama de procese care se produc in atmosfera solara: pete
solare, filamente, facule, protuberante, eruptii solare, vant solar.
Petele solare sunt portiuni mai intunecate din fotosfera cu temperature de cca. 4500 oK, compuse
dintr-o parte centrala numita “umbra” si o parte periferica numita “penumbra”.
Diametrul lor variaza intre 7000 si 15000 km; se remarca o periodicitate in ceea ce priveste
frecventa de aparitie, acestea fiind de cca.11 ani. Se considera ca se formeaza prin aparitia de
materie dinspre interiorul Soarelui, aceasta suportand apoi fenomenul de racier adiabatica.
Faculele apar tot in fotosfera sub forma de nervure si pete mai luminoase cu o activitate
cvasiperiodica, ciclicitatea fiind tot de 11 ani.
Protuberantele sunt emisii de plasma deasupra cromosferei, cu inaltimi care variaza intre 30.000-
50.000 km.
Eruptiile solare (cronosferice) sunt explozii foarte rapide care se manifesta prin radiatie
elmag.din domeniul ultraviolet si radiatie corpusculara ( atomi, ioni si electroni cu viteze de mii
de km/s).
Durata lor de manifestare variaza intre 20-40 min. foarte rar cateva ore.
Vantul solar este un flux de particule (nucleide H-91,3%, atomi ionizati de He-0,1% si particule
de atomi dublu ionizati de He-8,6% ) cu viteze supersonice, care porneste din coroana solara.
Accelerarea particulelor se datoreaza diferentei de presiune care exista intre plasma din
vecinatatea Soarelui si cea din spatiul interstelar. El este responsabil de deformarea campului
magnetic terestru (magnetosfera).
Planetele graviteza in jurul Soarelui pe orbite cu forma si pozitie clar stabilite in conformitate
cu o serie de legi.
I.Legile lui Kepler:
1) Legea elipselor: - orbita unei planete este o elipsa cu Soarele in unul din focare;
2) Legea ariilor: - raza vectoare “matura” arii egale in timpuri egale;
3) Legea Armonica: - patratul perioadei orbitale a unei planete este proportional cu cubul
distantei medii a acesteia de la Soare;
II.Legea Titus-Bode:
Raza fiecarei orbite planetare este aproximativ de 2 ori mai mare decat cea a orbitei celei mai
apropiate planete in directia Soarelui.
Gruparea planetelor sistemului solar se realizeaza in general in 2 criterii:
Primul criteriu are in vedere pozitia fata de Soare si fata de Terra, in functie de care au fost
separate planete interne (Mercur, Venus) si planete externe (Marte, Jupiter, Uranus, Neptun,
Saturn, Pluto)
Al doilea criteriu este densitatea, adica raportul dintre masa si volum in functie de care se disting:
-planete telurice cu densitati mari, dimensiuni mici, rotatii lente, sateliti naturali putini sau
inexistenti (Mercur, Venus, Terra, Marte);
-planetele joviene (gigante) cu densitati mici, dimensiuni mari, un mare nr.de sateliti, alcatuiti
predominant din gaze ( Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun);
Pluto reprezinta o exceptie, fiind o planeta intermediara intre cele telurice si joviene.

Dinamica sistemului solar:

Se impune a fi analizata, la nivel de ansamblu si la nivelul partilor componente.
Astfel, sistemul solar ca si intreg executa 2 categorii de miscari:
1. Miscarea de deplasare: in cadrul galaxiei, catre constelatia Hercule, cu o viteza medie de 19,4
km/s. Traiectoria miscarii este sub forma de spiral, cu un diametru mediu de 297 mil.km si un pas
de cca.625 mil.km.
Variatiile de viteza impun variatii in masa planetelor, inclusiv a Terrei, fapt care se reflecta in
intensificarea miscarii tectonice.
2. Miscarea de rotatie: in jurul centrului galaxiei, cu viteza de 220 km/s, intr-un interval de timp
numit an galactic (170 mil.ani).
Dintre miscarile pe care le realizeaza componentele sistemului solar mentionam:
a. Miscarea Soarelui in jurul propriei axe, care se realizeaza in 25 de zile la Ecuatorul solar si 35
de zile la poli.
b. Miscarea planetelor – toate planetele graviteaza in jurul Soarelui pe orbite de forma elipsa, pe
directia V-E si executa miscari de rotatie in jurul propriilor axe, pe aceeasi directie, cu exceptia
lui Uranus.
c. Miscarea Terrei – dintre miscarile pe care le realizeaza Terra, 2 sunt mai importante:
- miscarea de rotatie;
- miscarea de revolutie;
*Miscarea de rotatie- este miscarea pe care o realizeaza Terra in jurul propriei axe pe directia V-
E. Durata 23h56’4”, viteza 465m/s la Ecuator si scade inspre regiunile polare; la poli viteza este
0.
Consecinte:
- succesiunea zilelor si noptilor;
- variatia temperaturii aerului in 24 h;
- variatia orei pe glob;
- abaterea corpurilor aflate in miscare spre dreapta in emisfera N si spre stanga in emisfera S
(coriolis);
- aparitia unei forte centrifuge;
*Miscarea de revolutie- este miscarea pe care o executa Pamantul in jurul Soarelui pe o orbita
de forma elipsa cu Soarele in unul din focare;
Directia V-E ,viteza 29,7 km/s, durata 365zile 6h9’9”, datorita formei orbitei, distanta dintre
Pamant si Soare variaza pe parcursul unui an cu un maxim la 6 iulie (periheliu) de 152,1 mil.km
si un minim la 3 ianuarie de 147,1 mil.km (afeliu), fapt ce se reflecta si in cantitati de energie pe
care o primeste Pamantul;
Consecinte: - formarea si succesiunea anotimpurilor;
-incalzirea inegala a suprafetei terestre in cursul unui an;
-inegalitatea zilelor si noptilor in cursul unui an;
 Curs 5

NIVELUL TERESTRU DE ORGANIZARE A MATERIEI:

A. Structura interna a Terrei

Datorita miscarii de rotatie si a fortei de gravitatie, Pamantul are o structura zonar-concentrica. Se

disting astfel 3 mari structuri concentrice: scoarta, mantaua si nucleul subdivizate la randul lor si
in cadrul carora separarea materiei se realizeaza dupa legea greutatii specifice a maselor.
Tranzitia de la un invelis la altul se realizeaza prin intermediul asa numitelor suprafete de
discontinuitate, puse in evidenta prin intermediul variatiilor vitezelor de propagare a undelor
seismice longitudinale ( de tip P ).

Scoarta terestra- are o grosime medie de 33 km, sub continente, aceasta variind intre 20 si 80,
iar sub oceane intre 8 si 10 km. Densitatea medie variaza intre 2,7-3,3 g/cm3.
In cadrul ei se disting 3 subinvelisuri:
*Patura bazaltica-(continua) = alcatuita din bazalte si roci de tip Gabbron;
*Patura granitica = intalnita sub continente, alcatuita din roci granite-gnaisice;
*Patura sedimentara = tranzitia intre patura bazaltica si granitica se face prin discontinuitate
Conrad.
Mantaua- se desfasoara intre discontinuitatea MOHO si discontinuitatea Wiechert-Guttenberg
pana la 2900 km adancime. Partea superioara a mantalei se ataseaza scoartei, fiind solida si
formeaza impreuna cu scoarta litosfera.
Principalele subdiviziuni ale mantalei sunt:
1) astenosfera - tine pana la discontinuitatea Jeffreis respective pana la 400-700 km adancime;
- este alcatuita din magma (topitura de silicate si subst.greu si usor volatile cu
temperaturi peste 700oC );
- este responsabila de sustinerea si dinamica scoartei terestre sub forma de placi
tectonice, datorita curentilor magnetici care se formeaza aici;
2) mantaua de tranzitie – tine pana la discontinuitatea Repetti ( 984 km );
3) mantaua inferioara:
– se desfasoara intre discontinuitatea Repetti si Wiechert-Guttenberg
- densitatea medie in manta este de 5g/cm3.
Nucleul este alcatuit in principal din Ni, Fe, iar (-) nucleului variaza intre 8-12 g/cm3.
In cadrul lui, ca subdiviziuni mentionam:
-nucleul extern – care tine in medie pana la 4980 km; starea materiei in cadrul lui apare a fi aceea
a unui fluid aflat la o presiune ridicata;
-nucleul de tranzitie – pana la 5120 km respectiv discontinuitatea Oldham-Guttenberg;
-nucleul intern – este solid;

B. Structura externa a Terrei

Inspre suprafata scoartei terestre si la exteriorul ei exista mai multe componente materiale care
alcatuiesc geosferele externe: atmosfera, hidrosfera, biosfera;
1) ATMOSFERA:
- este invelisul gazos al Terrei cu cea mai mare extindere spatiala dintre toate geosferele; -limita
sa exterioara a fost stabilita arbitrar la cca.10.000 km, adica acolo unde densitatea atomului de H
este rezultata cu cea a spatiului interplanetar;
-datorita gravitatiei 97% din masa atmosferica se concentreaza pana la inaltimea de 30 km;
aceasta este partea cea mai importanta a atmosferei si sub aspectul dinamicii respective
transformarile energetice fiind integrate invelisului terestru interior si echivalata cu asa numita
atmosfera geografica;
-structura verticala a atmosferei respecta legea organizarii pe invelisuri si subinvelisuri
concentrice. Astfel, dupa criteriul variatiei compozitiei ch.se disting 2 mari orizonturi:
1)Orizontul inferior ( HOMOSFERA )- tine pana la 90-100 km altitudine, cu o compozitie
ch.omogena: N (78%); O2 (20,94%); C (0,93%); CO2 (0,033%) si alte gaze.
2)Orizontul superior (HETEROSFERA)- alcatuit din 4 strate gazoase, fiecare cu o compozitie
ch.distincta:
-in baza este stratul de azot molecular pana la cca.200 km;
-stratul de oxigen atomic – pana la 1100 km;
-stratul de He (Heliu);
-stratul de H atomic;
Dupa criteriul variatiei de temperatura distingem 5 strate:
1) TROPOSFERA: - tine in medie pana la 11 km altitudina, adica 8-10 km deasupra regiuni
polare si 17-18 km deasupra regiuni ecuatoriale;
2) STRATOSFERA: - tine pana la 50 km;
3) MEZOSFERA: - tine pana la 80 km;
4) TERMOSFERA: - pana la 400 km;
5) EXOSFERA: - tranzitia de la un orizont la altul se realizeaza tot prin intermediul
discontinuitatilor cu particularitati termodinamice distincte;
Structurarea amt.se realizeaza si in plan orizontal, ea fiind un rezultat, in acest caz; al conlucrarii
energetice dintre: atmosfera, relief, hidrosfera, si masa biotica. Materializarile acestor relatii de
conlucrare sunt asigurate de unitatile climatice plan-spatiale, prezente la nivelul troposferei.
-Zona climatica: este fasia latitudinala in care elementele meteo-climatice si procesele dinamice
sunt relativ omogene;
-Etajul climatic: este o replica verticala la zona climatica fiind determinata de orosistem
-Regiunea climatica:asociaza un teritoriu definit prin particularitati spatiale climatice impuse de
relief, vecinatatea sau departarea de oceane si miscarea maselor de aer;
-Unitatea microclimatica: este un spatiu vertical restrans ( intre 0-2m ) care ocupa un loc
geografic distinct fiind definit prin variatii ale elementelor meteorologice impuse in mod direct de
suprafata active;
-Unitatea topoclimatica: este un teritoriu restrans definit printr-o stare climatica in care
elementele meteo imbraca note specifice.;
2) HIDROSFERA: este considerat sistem sanguin al I.T.S..
Apa este un agregat chimic care se gaseste pe Terra concomitent in stare lichida, gazoasa si
solida. Este un corp aproape unic prin proprietatile sale.
Astfel:
- masa sa specifica este de cca. 800 de ori mai mare decat a aerului;
- are o mare forta de adeziune si datorita tensiunii superficiale ridicate poate urca prin vase
capilare impotriva gravitatiei in corpul plantelor, participand la fotosinteza;
- constituie un solvent aproape perfect pt.toata gama de substante minerale;
- are o mare capacitate termica, de 8 ori mai mare decat a Fe, de 33 de ori decat a Hg (mercur),
iar conductibilitatea sa calorica este de 25 de ori mai mare decat a aerului;
- este raspandita din manta pana in atmosfera in structurarea ei verticala distingandu-se mai multe
nivele:
1) nivelul apelor subterane (nivel hidrolitosferic) cu 2 suborizonturi:
a.) nivelul apelor freatice;
b.) nivelul apelor de adancime;
2) nivelul epihidrosferic: concentrate la partea superioara a scoartei unde alcatuieste un invelis de
sine statator;
3) nivelul hidroatmosferic: care interfereaza atm.joasa sub forma de vapori de apa, precipitatii
solide sau lichide;
Trecerea de la un nivel la altul se realizeaza, si aici prin asa numitele nivele secundare de
tranzitie.
-de exemplu, cercetarile de detaliu au pus in evidenta la trecerea dintre atm.si ocean existenta
unui strat pelicula unde se imbina molecule de gaz cu cele de apa;
-si in cadrul hidrosferei se remarca o autoorganizare plan-spatiala, ca rezultat al conlucrarii
interactiunii cu relieful si clima.
Se structureaza astfel 4 mari subsisteme:
- oceanic;
- continental;
- atmosferic;
- glaciar;
Importante la randul lor in organizarea teritoriala a I.T.S pe componente distincte interconectate
prin circuitul de umiditate, care asigura vehicularea subst.,en.,si info.in toate structurile
geografice.
3)BIOSFERA: in intelesul ei traditional, geografic, este conceputa ca invelisul viu al
planetei.Termenul a fost introdus in literatura de specialitate de catre E. Suess in 1909. Ulterior,
notiunea capata un sens mai larg, prin biosfera intelegandu-se, invelisul viu cu mediul sau de
viata, adica cu parti din litosfera, hidrosfera si atmosfera (Vernadski,1926). Limitele sale,
superioare si inferioare, sunt foarte dificil de stabilit. Totusi, in mod conventional frontiera
superioara este considerate centura de ozon, iar ca frontiera inferioara, zona cea mai profunda a
paturii sedimentare.
In cadrul acestor limite coexista cca.500.000 de specii vegetale si cca.1,5 mil. specii animale.
Materia vie este rezultatul unei evolutii indelungate care a inceput in urma cu cca. 3,8 mld.ani
prin gruparea acizilor nucleici in celule capabile sa-si mentina forma, numite protobionti.
Organizarea biosferei poate fi urmarita prin intermediul a 2 linii ierarhice:
-1. ierarhia individuala;
-2. ierarhia supraindividuala;
1. Ierarhia individuala: cuprinde totalitatea subsistemelor din interiorul unui organism (celule,
tesuturi, organe, organisme).
2. Ierarhia supraindividuala: cuprinde ( individul, populatia, biocenoza, ecosistemul, biosfera ).
-Populatia :
-reprezinta o grupare teritoriala de indivizi care apartin unei specii;
-fiecare populatie ocupa un anumit areal geografic;
-dupa natura organismelor care populeaza arealul se disting: citocenozele ( asociatii veg.) si
zoocenozele;
-Biocenozele :
-sunt comunitati de populatie care apartin mai multor specii;
-Ecosistemul :
-reprezinta un ansamblu alcatuit din biocenoza si biotope ( conditii de viata care asigura existenta
biocenozei );
-totalitatea ecosistemelor de pe Terra alcatuiesc biosfera;
-studiul ecosistemelor si al biocenozelor poate fi abordat din perspectiva duala;
-din p.d.v biologic, studiul are mai mult un caracter biopolar, in sensul ca intereseaza relatia din
organisme si mediul lor de viata;
-din p.d.v geografic, studiul are caracter multipolar, in sensul ca se iau in vedere rel.intre orice
component, al invelisului geographic si vietuitoare;
In acest context, evoluarea pe care o au organismele in evolutia factorilor geografici se realizeaza
nu la nivel de populatie si specii ci la nivel de clasificare geografice.
Astfel, in domeniul uscatului se pot distinge 4 mari clasificari geografice denumita biochore:
paduri, savane, pajisti, deserturi.
4)ANTROPOSFERA:
Dupa definitivarea proceselor de antropogeneza, omul se transforma treptat intr-un factor activ,
modificator, de prim rang al I.T.S. Modificarile induse la scara spatio-temporala, la nivel local,
regional si global sunt legate de procesele de crestere numerica a pop.si de expansiune teritoriala.
Cresterea numerica a pop.a cunoscut de-a lungul timpului o mare variabilitate a ritmurilor.
Astfel, in urma cu cca.9.000 de ani, populatia Terrei varia intre 5-8 mil.loc. :
-la inceputul erei noastre, aceasta era in jur de 250 mil.
-pana in preajma anului 1000, ritmurile de crestere au fost deosebit de scazute (0,1-0,2%)
existand si perioade de descrestere a populatiei astfel incat la nivelul anului 1000, populatia
globului cunostea aproximativ aceeasi valoare ( 253 mil.loc.) ca si in anul 1.
-in anul 1650 ( Varenius ), populatia era de cca.550 mil.loc.
-incepand cu cea de-a 2 jumatate a sec.18 (1750) s-a observat un process de crestere
spectaculoasa a populatiei denumit explozie demografica.
-omenirii i-au fost necesari cca.10 mii de ani pt. a atinge primul mld.de locuitori in (1815) si
numai 185 de ani pt.a mai adauga inca 5 mld.;
-110 ani au fost necesari pt al 2 mld.;
-37 de ani pt.al 3 mld.;
-14 ani pt. al 4 mld.;
-11-13 ani pt.al 5-6 mld.;
Fenomenul se observa cu precadere pana in 1950, in tarile dezvoltate de astazi, cauzele fiind in
principal de natura economica.
Dupa 1950, in conditiile emanciparilor sociale si a unor noi orientari in planningul familiar din
tarile industrializate, fenomenul de crestere exponentiala a populatiei se manifesta in tarile aflate
azi in curs de dezvoltare.
In present, tendinta ar fi spre echilibru demografic.
Expansiunea teritoriala a populatiei:
Din zona calda si temperate, euro-afro-asiatica, considerate ca spatiu al antropogenezei, populatia
globului s-a extins treptat simultan cu fenomene de crestere numerica, pana la limitele sale
actuale, adica pana la 78olat.N si 54olat.S.
In acest teritoriu foarte extins exista arii cu o puternica concentrare a populatiei.
Dupa cum exista si teritorii unde densitatea populatiei este foarte mica, din acest p.d.v, la nivelul
Terrei s-au diferentiat:
- oicumena - (Fr.Ratzel) - spatiul locuit al Terrei in care se desfasoara activitati productive si de
schimb;
- suboicumena – cuprind acele teritori in care desi se desfasoara activitati economice, populatia
nu este sedentara;
- anoicumena – inglobeaza teritori nelocuite ale Terrei (creste montane foarte inalte, regiunea
arctica, regiunile Polului S ).
In raport de concentrarea teritoriala si de densitatea populatiei, la nivelul Terrei se remarca
regiunile marilor campii, vai si delte din Africa si Asia, zona marilor concentrari industriale din
Europa si America de N si regiuni cu o veche civilizatie agrara.
Acestea, desi insumeaza numai 7% din suprafata Terrei, concentreaza 70% din populatie.
Expresia legaturilor dintre om si conditiile de mediu o constituie habitatul.
El trebuie inteles ca o structura spatiala care integreaza un suport fizic si o componenta umana.
In paralel cu extinderea teritoriala si diversificarea formelor de habitat de la tipuri elementare la
metropole, conurbatii si megalopolisuri iau nastere si se structureaza activitatile de productie si
servicii, generandu-se astfel o infrastructura ampla care a modificat complet fizionomia si
functionalitatea unor teritorii extinse, ajungandu-se pana la dezechilibre majore de genul
modificarilor climatice globare.
 Curs 6

NIVELUL GEOGRAFIC DE ORGANIZARE A MATERIEI:

Elemente definitorii pt.acest nivel de organizare sunt geosferele integrative:

-RELIEFOSFERA;
-PEDOSFERA;
-PEISAJE ( LANDSCHAFTOSFERA): se integreaza in palimpsestul superior ( I.T.S )
Ele sunt un rezultat al interferentei si interactiunii dintre geosferele primare (atmosfera, scoarta,
hidrosfera ) si geosferele derivate ( biosfera, antroposfera ).

1) Reliefosfera:

Intregul relief este rezultat al interactiunii si confruntarii continue dintre fortele endogene
( miscarile tectonice cu componentele tangentiale, verticale si compuse pe de o parte) si fortele
exogene ( agentii morfogenetici externi a caror sursa de en.primara este radiatia solara ).
Privita in ansamblu aceasta lupta a contrariilor in care fortele endogene au tendinta de a crea
discontinuitati, iar agentii ext.lucreaza inspre uniformizare reprezinta baza functionala a
reliefului.
Forma de relief trebuie inteleasa ca fiind configuratia geometrica dar si continutul unui
sector din scoarta, iar procesele morfo-genetice se impun a fi analizate la scara spatio-temporala.
Formele de relief se asociaza in ansambluri functionale denumite geomorfosisteme.
Geomorfosistemul trebuie inteles ca un sistem de tip proces-raspuns, fiind definit ca un set
structurat de procese si forme care functioneaza individual si conexat pt.a asigura un ansamblu de
reliefuri.
In functie de nivelul lor de complexitate, se asociaza si se integreaza ierarhic in reliefosfera.
Reliefosfera trebuie inteleasa ca intreg spatial unde se realizeaza geneza si evolutia reliefului cu
desfasurarea de la discontinuitatea MOHO pana la suprafata topografica.
In structurarea ei verticala, in functie de valoarea proceselor si de localizarea lor spatiala se
disting 3 nivele:
-Endogeomorfosfera: care este controlata efectiv de procesele tectonice ( placi tectonice,
bazinele oceanice si continentale).
-Mezogeomorfosfera: unde se asociaza relieful tectonic de ordin 2 ( cute de ord.3, domuri,
diapire, falii, flexure ) cu forme de relief subepidermice (carst de adancime), suprafata de nivelare
si vai ingropate.
-Exogeomorfosfera: controlata in principal de agentii ext.dar in care se asociaza atat relief
rezultat in urma dinamicii externe cat si forme de relief endogene care au un reflex material
extern.

2) Pedosfera :

Este invelisul de sol al Terrei cu caracter discontinuu.

Solul este stratul afanat de la partea superioara a scoartei aflat intr-o continua evolutie sub
influenta factorilor naturali si antropici si care poseda ca insusire esentiala fertilitatea. Factorii
care participa la formarea solului sunt numiti factori pedogenetici.
In general se impart in 2 categorii:
Factori activi: clima (temperature si umiditate), apa freatica, activitatea biologica si omul;
Factori pasivi: roca (material parental), relieful si timpul;
Tinand cont de aceste aspecte, solul trebuie privit ca un invelis de sinteza in
care s-au contopit suporturile sale si care formeaza puntea de legatura intre
materia minerala, organica si activitatea productiva a omului.
In compozitia sa intra o parte anorganica si o parte organica.
-Partea anorganica cuprinde o faza solida alcatuita din compusi minerali (sub 0,002 mm
diametru) si pietrisuri (peste 2 mm), o faza lichida reprezentata prin solutia
solului si o faza gazoasa (aerul din sol, diferit insa de cel atmosferic, in
functie de continutul in CO2 si O2).
-Partea organica se afla sub diferite forme si in diferite stadii de evolutie:
litiera, radacini, organisme si microorganisme moarte si humus cu
variantele sale evolutive:
- turba - care a rezultat din acumularea si transformarea resturilor vegetale
hidrofite;
- morul – humusul brut alcatuit din subst.org. slab humificate si foarte slab legate de
partea minerala;
- moderul – humus mediu descompus, partial legat de partea minerala;
- mullul – materia organica complet humificata si intim amestecata cu partea
minerala a solului;
Unitatea de referinta in organizarea structural-ierarhica a solului este
pedonul (profilul de sol).
Un profil de sol reprezinta o asociere in plan vertical a mai multor orizonturi pedogenetice
impuse in anumite conditii de solificare.
In mod sintetic, pedonul integreaza urmatoarele nivele:
-1) nivelul frunzisului;
-2) nivelul fermentatiei;
-3) Orizontul A – orizont de acumulare a humusului;
-4) Orizontul B ( orizont de eluviere ) – orizont ratacit in argila, oxizi de Fe
si Al, datorita procesului de eluviere ( de spalare pe verticala );
-5) Orizontul I (de iluviere) – de acumulare a constituientilor proveniti din orizontul superior;
-6) Orizontul C ( al materialului parental alterat si neconsolidat);
-7) Orizontul R – roca in loc nealterata;
In raport cu pedonul, organizarea solurilor poate fi analizata si urmarita pe 2
linii de ierarhizare:
a) linia individuala: ce corespunde cu integrarea materiei in solul respectiv:
(part.subatomice, atomi, cristale, molecule, compusi minerali si organici,
orizont de sol ).
b) ierarhizarea supraindividuala: corespunde cu organizarea solurilor in
spatiu si timp.
Primul nivel este asigurat de pedon ( solul individualizat sau tipul de sol ).
Dupa acest nivel urmeaza:
-polipedonul: - reprezinta o asociatie de tipuri de soluri reunite dupa trasaturi
comune;
-pedosocionul – reprezinta populatia de polipedonuri dintr-un teritoriu.
-pedionul – trebuie inteles ca un ansamblu de pedosocionuri integrate intr-un
teritoriu unitar, cu o anumita evolutie genetica;
-peditoriul – o grupare spatiala caracterizata de aceleasi trasaturi
pedoregionale.
Tipizarea solurilor:
Tipul de sol reuneste toate solurile formate in conditii identice de mediu,
ajunse in acelasi stadiu de evolutie si caracterizate prin aceleasi procese pedogenetice.
Toate tipurile de soluri pot fi in 3 mari clase:
-Solurile zonale: - impuse de conditiile generale de mediu, cele care definesc
zonele naturale; (ex: zona solului de stepa, silvostepa etc.);
Ex: molisoluri, podsoluri/podzoluri, soluri brune de padure;
-Solurile azonale: - cuprind soluri tinere, neevoluate cu procese
pedogenetice, incipiente;
Ex: soluri aluviare;
-Solurile intrazonale: - formate in cuprinsul unor zone dar sub influenta unor
conditii locale de roca, apa freatica, exces de sare;
Ex: lacovisti;

2) PEISAJUL GEOGRAFIC:

Este o portiune din spatiu caracterizata printr-un tip de combinare dinamica, de elemente fizice,
biotice, antropice care reactioneaza dialectic si formeaza unitati teritoriale care evolueaza in bloc,
atat sub aspectul interactiunii elementelor constitutive cat si sub aspectul dinamicii fiecaruia,
considerat separate.
In alcatuirea sa intra 3 categorii de componente:
-Potentialul ecologic: - care concentreaza toate elementele abiotice (substrat geologic, relief, apa,
aer );
-Exploatarea biologica: - vegetatia, fauna, solurile;
-Actiunea antropica:
- fiecare tip de potential ecologic ii corespunde o anumita exploatare biologica si toate sunt in
stransa interdependenta cu omul;
-in functie de raporturile dintre partile componente, peisajul poate evolua sub aspect functional
intre 2 stari calitative: BIOSTAZIE si RHEXISTAZIE;
Biostazia: este o stare bazata pe echilibrul intre suportul ecologic si exploatarea biologica si
care se concretizeaza in stabilitatea structurala a componentelor;
Rhexistazia: este o stare de dezechilibru intre componenti, impusa de cauze naturale sau
antropice, efectul ei fiind acela de degradare a suportului ecologic sau a exploatarii
biologice;
Ierarhizarea teritoriala a peisajelor:
Modul de ordonare taxonomica porneste de la premise ca pt.fiecare ordin de fenomene exista
praguri de manifestare si destingere care justifica delimitarea peisajelor in unitati ierarhizate.
Astfel discontinuitatile structurale si morfologice, alaturi de cele climatice, asigura delimitarea in
plan si timp a macronivelelor, a unitati de rang superior, iar discontinuitatile de ordin edafic,
biogeografic si antropic pe cele de rang inferior.
Unitatea de baza teritoriala functionala este peisajul la care se raporteaza unitatile subordinate,
micronivelele care prin integrare dau nastere unitatilor teritoriale supraordonate ( macronivelele ).

Macronivelele recunoscute in cele mai multe taxonomii sunt:

-zona – o fasie latitudinala, individualizata in principal datorita distributiei neuniforme a en.,la
scara globala, impusa;
-domeniul – este reprezentata prin mari unitati de platforma si de orogen, individualizate pe baza
unor discontinuitati tecto-structurale;
ex: domeniu de platforma : Platforma E-Europeana, Platforma Siberiana; domenii orogenetice:
domeniul alpin, domeniul hercinic, domeniul coledonian;
-regiunea naturala: - este individualizata prin combinarea diferita a elementelor de relief si
clima in cadrul unui domeniu;
- in cadrul domeniului alpin se separa regiunea carpatica, regiunea dinarica, regiunea transilvana;
Micronivelele sunt reprezentate prin urmatoarele nivele:
-GEOTOP;
-GEOFACIES;
-GEOCOMPLEX;
- Geotopul ( ecotopul ) – este cea mai mica unitate, sub 1 km2,deosebit de omogena, in care se
imbina, obligatoriu un sector restrans al substratului cu un component fizic sau biotic;
Ex: un mal de albie, renie, crov, dolina;
- Geofaciesul – cu o suprafata intre 1-10 km2; reuneste mai multe geotopuri, intr-o fizionomie
mai larga dar unitara;
Ex: fruntea unei terase, podul unei terase;
- Geocomplexul :
- defineste unitati de peste 10 km2;
- el rezulta din ansamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor, fapt care se reflecta in
diversitatea mai mare sub aspectul compozitiei;
Ex: geocomplexul de terasa, de lunca si de versant, care alcatuieste peisajul de vale;
In functie de necesitati, la fiecare nivel de analiza, cu exceptia geotopului, se pot realiza
subdivizari;
Ex: serii, clase si genuri de geofaciesuri;

Tipologia peisajului:
Clasificarea tipologica ( tipizarea ) presupune gruparea de obiecte si fenomene, pe baza unor
insusiri semnificative comune.
In cadrul peisajelor, aproape intotdeauna se remarca unul sau 2 componenti care isi asuma
calitatea de factori coordonatori in structurarea si dinamica acestora.
Acestia isi pun amprenta si pe fizionomia peisajelor.
Trasaturile fizionomice sunt criteriile de baza in tipizarea peisajelor.
 Curs 7

INVELISUL TERESTRU SUPERIOR ( I.T.S ) :

( Invelis geografic )

Este inteles ca o geostructura materiala,energetica si informationala de max.complexitate,

cu o configuratie sferica, continut distinct, functionare sprecifica si limite proprii. Indiferent de
modul de definire el reprezinta un rezultat al interactiunii si intrepatrunderii continue a
geosferelor primare, derivate si integrative, cu o intensitate mai mare in
imediata apropiere a suprafetei terestre.
Limita sa superioara este clar asigurata de ecranul de ozon care se formeaza si se distruge
continuu la alt. de 25-40 km prin disocierea si asocierea moleculelor si atomului de oxigen sub
influenta radiatiilor ultraviolete.
Pt. limita inferioara exista mai multe optiuni din care 2 sunt mai relevante:
-discontinuitatea MOHO care marcheaza schimbari de compozitie, densitate si dinamica in
litosfera;
-baza litosferei unde se realizeaza contactul dintre prelitosfera ( acoperisul mantalei ) si
astenosfera, la cca. 400 km adancime; aici circuitul de en. si subst. al acretiei si subductiei
interfereaza litosfera, hidrosfera si biosfera.
Structura invelisului terestru superior I.T.S:
Cu toata complexitatea sa componentala, daca este privit la un nivel maxim de generalizare, are o
structura simpla cu 3 componente principale:
Substratul – totalitatea componentelor minerale, divers structurate si remodelate ( corpuri
geologice, forme de relief, depozite superficiale);
Masa hidro-atmosferica – formeaza o structura dinamica complexa ce asigura transferul si
conversia subst.,en. si info.in spatiul invelisului geografic;
Comunitatea vie:
– ( plante, animale, omul )- realizeaza conexiunea dintre substrat si masa hidro-atmosferica;
- modul diferit in care se prezinta aceste componente si mai ales asocierile lor, stau la baza
varietatii teritoriale a I.T.S.;

Trasaturile I.T.S :

I. Trasaturile generale: sunt cele de factura universala, in sensul ca sunt definitorii pt cele mai
diverse fenomene complexe, indiferent de tipul lor.
1. Varietatea geocomponentala:
Porneste de la premise ca I.T.S este alcatuit dintr-un nr.considerabil de geocomponenti =
(elemente structurale relative omogene si bine individualizate; ex: minerale, roci, forme de relief,
mase de aer, animale etc)
2. Eterogenitatea: chiar daca stabilitatea, omogenitatea si continuitatea sunt considerate in mod
traditional atribute mai pregnante ale invelisului geografic, teoriile stiintifice postmoderne insista
asupra rolului essential pe care-l detine discontinuitatea in diferitele sale ipostaze ( eterogenitate,
instabilitate, variabilitate ), in procesul explicarii realitatii geografice.
Eterogenitatile structurale, morfologice si evolutive sunt factorii esentiali ai transformarii si
dezvoltarii I.T.S.
Ele sunt puse in evidenta prin 2 mari categorii de relatie:
1. Relatii dialectice: care presupun existenta unor agenti, procese si fenomene aflate in opozitie.
Ex: relatiile dintre proc.hidro-dinamice marine si proc.de modelare in regim subaerian.
2. Relatii de complementaritate: de sustinere reciproca intre componenti si structurile teritoriale.
Ex: rel.intre infiltrarea apei si scurgerea de suprafata.
Rel.de complementaritate morfo-dinamica intre versanti si albiile de drenaj adiacente.
3. Circuitul materiei: are la baza chiar eterogenitatea manifestata la nivelul de masa, densitate,
en., si pozitie a componentilor.
El consta, printr-un ansamblu vast de fluxuri, subst., en., si info.care exista la nivelul unui
component.
Ex:curentii atmosferici, oceanici, lanturile trofice sau intre 2 sau mai multi componenti
( circuitul apei in natura, circuitul bio-geo-chimice ).
Functiile acestui circuit sunt extrem de complexe:
- de compensare a disparitatilor;
- de conversie energetica;
- de restructurare a subst.;
- de redefinire informationala;
4. Unitatea: exprima stransa interdependenta a partilor componente, asigurata de fluxurile de
subst.,en.,si info.a.i. modificarea unui geocomponent atrage dupa sine modificarea altora sau
chiar a intregului ansamblu.
5. Coevolutia: desemneaza procesul evolutiv de transformare corelativa a componentilor prin
intermediul interactiunilor dintre ei.
In acest fel, fiecare component este rezultatul cooperarii si competitiei tuturor celorlalti.
6. Functionalitatea: este o proprietate sistematica care este asigurata de integrarea relationala a
componentelor, prin intermediul unor catene energetice.
Ele se exprima prin relatii de functionalitate care confera intregului structurat un comportament
relative stabil si coerent.
Cele mai importante relatii din aceasta categorie sunt apreciate a fi conexiunile.
7. Sinergetismul: reprezinta efectul global neliniar de cooperare si/sau competitie a partilor aflate
in interactiune a.i. sa fie asigurate caracteristicile sistemului.
Sinergia presupune o amplificare sau o diminuare a fluxurilor energetice printr-o comanda
informationala adecvata mentinerii echivalente sistemului sau tranzitiei spre un nivel superior de
organizare a materiei.
Coevolutia si sinergetismul stau la baza aparitiei de noi componenti si noi proprietati.
8. Autoorganizarea: reprezinta totalitatea formelor de ordine produse prin functionalitate,
coevolutie si sinergetism.
Ea se realizeaza prin stabilirea unei ordini intrinseci in cadrul I.T.S, guvernata de o serie de
princ.organizatorice: succesiune, agregare, ierarhizare.
Un rol important la nivel structural revine asa numitilor invarianti ( procese, forme si structuri cu
o relativa stabilitate spatio-temporala care isi pun amprenta asupra organizarii celorlalti
componenti ).
Ex: corpurile magnetice de dimensiuni mari; unitati de platforma; structurile; rifturile; fosele
oceanice; nivelul de baza generala; fluxurile de polarizare ec.
Importanta lor rezulta din faptul ca impun un anumit tipar de manifestare viitoare al fenomenelor
care va influenta organizarea de ansamblu a structurilor.
Ex: petrografia si structura geologica a unei regiuni la care se adauga relieful preexistent,
influenteaza modul de organizare a retelei hidrografice, fapt care-si va pune amprenta mai
departe pe morfogeneza si pe modul de ansamblare a secventei morfologice in teritorii cu efecte
in ultima instanta chiar in utilizarea terenurilor si in amplasarea localitatilor.
9. Dezvoltarea emergenta:
- se refera la aparitia unor elemente de noutate pt. I.T.S, ca efect al sinergetismului si coevolutiei,
astfel, prin conlucrarea si dialectica dintre nivelele terestre de organizare a materiei s-au constituit
geosferele derivate, iar prin combinarea acestora si prin dezvoltarea lor corelativa au aparut
geosferele integrative.
- deosebit de importante in aparitia “noului” sunt procese si fenomene cu valori de prag sau de
puncte de bifurcatie care decide directia de urmat in evolutia I.T.S.
Exemple de prag:
-consolidarea scoartei bazaltice subtiri a Terrei, in urma cu 4,5 mld.ani care “a hotarat”
dezvoltarea Terrei ca si planeta;
-aparitia ecranului de ozon;
-cataliza polimerica care a condus la aparitia vietii in mediul marin;

II. Trasaturile specifice ale I.T.S:

1. Zonalitatea:
- exprima distributia spatiala latitudinala a proceselor si fenomenelor geografice;
- are la baza repartitia neuniforma a en.solare pe Terra, care scade de la Ecuator
(180-200kcal./cm2/an) inspre regiunile polare unde valoarea este de cca.80 kcal./cm2/an);
Cauzele acestei distributii:
-forma Pamantului;
-inclinarea axei terestre;
-miscarea de revolutie;
In consecinta se formeaza zonele termice care stau la baza individualizarii zonelor climatice care
impugn zonalitatea bio-pedo-geografica si implicit distributia zonala a sistemelor de modelare
morfo-climatice.
Prin integrarea lor spatio-temporala, iau nastere zonele geografice (fasii latitudinale relative
omogene sub aspectul proceselor si fenomenelor din invelis): zona ecuatoriala; zona
subecuatoriala; zona tropical uscata; zona subtropicala; zona temperata; zona subpolara; zone
polare;
Efectele zonalitatii se resimt si la nivelul componentelor social-economice, mai evident in modul
de utilizare a terenurilor agricole.
2. Azonalitatea:
- reprezinta un alt mod de diferentiere spatiala a elementelor I.T.S;
- ordinea zonala este perturbata de o serie de factori denumiti azonali, intre care se remarca
fortele tectonice care se implica in repartitia uscatului si a apei, in desfasurarea sistemelor
orogenetice si in particularitatile lor morfologice si functionale.
- prin toate aceste elemente si aspecte, fasiile latitudinale pot fi deformate iar caracteristicile
zonale eterogenizate.
Ex: in V Am.de N, cordilierii impugn inlocuirea completa a zonalitatii latitudinale cu cea
meridiana;
Zonalitatea si azonalitatea se manifesta la nivelul Terrei in unitate dialectica, orice sector al
suprafetei terestre poarta in acelasi timp trasaturi de zonalitate si azonalitate iar punerea lor in
evidenta este o problema de sc.spatio-temp.
3. Etajarea altitudinala (peisagistica):
- este conditionata de relieful uscatului care prin altitudine impune diferentierea pe verticala a
elementelor climatice rezultand etajele climatice care conditioneaza etajele de vegetatie, fauna,
soluri si chiar etajele morfogenetice;
-intre zonalitate si etajare exista o serie de asemanari, deoarece ambele sunt dictate de
modificarea regimului termic si fluviometric insa exista si diferente mari legate de manifestarea
ritmicitatii si spectrul etajarii;
- ritmicitatea anuala a componentilor creste tot mai mult dinspre Ecuator spre poli, iar ritmicitatea
diurnal este mai intensa inspre Ecuator;
- in zonele polare, ritmicitatea diurnal se suprapune celei anuale;
- de asemenea, succesiunea etajelor nu respecta intotdeauna succesiunea zonelor latitudinale;
- lungimea spectrului de etajare depinde de altitudine dar si de latitudine respective de zona
climatica in care se gaseste muntele;
4. Ritmicitatea biografica:
Se manifesta ca o diferentiere in timp in desfasurarea diferitelor procese respective in modificarea
trasaturilor diferitilor componenti.
Ea este determinate in principal de variatiile fluxurilor de en.care stau la baza relatiei din invelis.
La originea acestor variatii si implicit a ritmicitatii geografice stau miscarile Terrei in relatie cu
alti factori de ordin astronomic;
Ex: intensitatea activitatii solare, modificari ai unor parametri ce caracterizeaza miscarea Terrei si
pozitia ei pe orbita:
-excentricitatea- ca masurare a gradului de aplatizare a orbitei;
-modificarea unghilui de inclinare a axei terestre;

Tipuri de ritmicitate:
-         ritmicitatea diurna, impusa de miscarile de rotatie, rezultand de aici variatii de
la zi la noapte a elementelor meteo care influenteaza mai departe o serie de procese
fizico-chimice ( dezagregarea, alterarea ), procese biotice, sociale si economice;
-         ritmicitatea sezoniera este determinate de miscarile de revolutie si de inclinarea
axei terestre; se manifesta prin succesiunea anotimpurilor care se reflecta in regimul
sezonier al presiuni atmosferei, vanturilor, temperature, precipitatii, regimul de
scurgere al raurilor, in intensitatea mecanismelor pedogenetice;
-         ritmicitatea multianuala este conditionata de periodicitatea cu care se
intensifica activitatea solara, aceasta genereaza anomalii climatice, fenomene
hidrologice si geomorfologice extreme, dereglari functionale in activitatea
organismelor, adica este perturbata ritmicitatea sezoniera care astfel nu se mai repeat
de la un an la altul.
-         Ciclicitatea geografica- se manifesta prin fenomene repetitive persistente,
relative inegale ca durata, separate prin perioade lungi de acalmie (pauza);
Ex:ciclurile orogenetice, climatice (alternanta fazelor glaciare si interglaciare);

5.Diferentierea si individualizarea teritoriala:

- combinarile dintre componente se produc neuniform de la un teritoriu la altul rezultand o serie
de unitati teritoriale, specifice, relative stabile;
- dupa nr componentelor care participa pot fi delimitate: teritorii omogene, eterogene, simple etc.
6. Asimetria si simetria:
- se manifesta la toate nivelele de organizare din I.T.S;
- ca si exemple de simetrii: - repartitia inegala a uscatului si a apei;
- contributia inegala a uscatului si a apei in emisfera Nordica;
- asimetria polara ( in jurul polului N- Oc.Arctic, polul S- Antarctica
(Antartida)- (cca.12 mil.km2)
- ca si exemple de simetrii: - simetria sferica;
- simetria bilaterala la nivelul vailor si interfluviilor;
- simetria conica;
- simetrii compuse ( spirala, radiara, stelara);
 Curs 8

ENERGIA SI INFORMATIA IN I.T.S:

I. Energia in I.T.S:
In sens general, energia reprezinta capacitatea unui system fizic de a efectua lucrul mechanic
atunci cand sufera o transformare de la o stare la alta. Ea este o masura comuna a diferitelor
forme de miscare a materiei.
Studiul energiilor in cadrul I.T.S implica 3 aspecte importante:
Cunoasterea legilor si principiilor care definesc starile si transformarile energiilor;
Cunoasterea surselor de energii care intretin viata si dinamica I.T.S;
Cunoasterea modalitatilor de structurare si diversificare energetica in I.T.S;

A.Dintre principiile fundamentale ale termodinamicii mentionam:

- Principiul conservarii masei si energiilor:
- afirma ca material si energiile nu pot fi create, nici distruse ci doar transformate dintr-o forma in
alta.
- el ne indica faptul ca diversitatea materiala de la nivelul I.T.S reprezinta o expresie a
diferentierii starii energiei si in acelasi timp o consecinta a conversiilor energetice;
Ex: energia calorica rezulta energia mecanica;
- Principiul entropiei:
Legea cresterii entropiei afirma ca procesele ireversibile in sisteme izolatesunt insotite
intotdeauna de cresterea entropiei.
Entropia se refera la energia degradata care nu mai poate fi convertita integral in energia din care
a provenit.
Este o functie a distributiei energiilor disponibile din system . Altfel spus, cresterea entropiei este
o masura a descresterii energiilor disponibile, fiind echivalata cu dezordinea.
Principala semnificatie a entropiei este aceea ca indica directia spre care evolueaza sistemele
isolate, adica spre starea de echilibru termodinamic, fapt care presupune o omogenizare
structurala si conduce la disparitia sistemului.
La nivelul I.T.S si al subsistemelor sale exista o serie de mecanisme antientropice, prin care “se
importa “ negentropie (energie utila) si “se exporta” entropie, in exterior, fapt care confera
posibilitatea dar si necesitatea functionarii sistemelor deschise, departe de starea de echilibru
termodinamic.
Sursele de energie in I.T.S:

A. Sursele interne:
1. Gravitatia terestra:
S-a constituit simultan cu procesul de condensare si aglomerare a materiei. Este principala forta
de ordine de pe Terra, impunand :
-autoorganizarea materiei respective structurarea zonar concentric ape invelisuri;
-edificarea formei Pamantului ( de geoid ) rezultata din interactiunea fortei de gravitatie, cu forta
centrifuga impusa de miscarea de rotatie;
-directioneaza vertical descendent, fluxurile materiale de la nivelul scoartei terestre, fapt care se
reflecta intr-o serie de procese geomorfologice, hidrologice, edifice (eroziunea, transportul
materialelor, sedimentarea, prabusirile, scurgerea apei la nivelul raurilor, procese de infiltrarea
apei).
Interactiunea continua dintre gravitatia terestra si atractia gravitationala a Lunii si Soarelui
determina formarea mareelor.
Val. F.G.: - se impugn a fi mentionate urmatoarele aspecte:
-F.G. scade de la suprafata terestra spre exterior si creste spre interiorul Terrei pana la nucleu,
dupa care scade din nou, brusc, ajungand la valoarea 0 in centrul Terrei.
-la nivelul scoartei terestre, acceleratia gravitationala este maxima la poli ( 9,83 m/s) si minim la
Ecuator ( 9,78 m/s), datorita intensificarii fortei centrifuge pe aceasta directie.
2. Energia termica din interiorul Terrei ( geotermica):
Energia geotermica provine in principal de la procesul de dezintegrare a substantei radioactive
din scoarta la care se adauga caldura relicta din perioada protoplanetara, energia eliberata de
presiunea litostatica, energia rezultata din reactii geochimice si energia de cristalizare a
mineralelor.
Prin observatiile directe si indirecte ( mas.ale temperaturii lavelor, izvoarelor fierbinti, vaporilor )
s-a constatat ca sub limita stratului cu temperature constante, temperature creste cu adancimea.
Cresterea temperaturii in interiorul Terrei pt.fiecare suta de metri poarta numele de gradient
geotermic.
Distanta verticala necesara pt.cresterea temperaturii cu 1oC se numeste treapta geometrica.
Valoarea ei reala depinde de conductibilitatea calorica a rocilor, de apropierea sau departarea de
focarele vulcanice, variind in limite foarte largi(1,5m-180m)
Marimea medie a treptei geotermice s-a stability la 33 m, iar valoarea medie a gradientului la
3oC. Calculele geofizice arata ca elementele radioactive sunt prezente in scoarta mai ales intre 50-
80 km adancime a.i. aceasta crestere a temperature cu adancimea este valabila pt.scoarta terestra.
Pt.procesele din I.T.S, importanta este energia calorica care se transmite inspre suprafata Terrei in
unitatea de timp si pe unitatea de sectiune transversala si care poarta numele de flux termic ( heat
flow – HF ); valoarea lui normala este de 1,2-1,5miu cal/cm2/s; este aproximatv egal in domeniul
oceanic si continental, valoarea lui total ape 1 an fiind 1028 ergi.
B. Sursele externe:
Energia solara: este principala sursa de energie din invelis.
Este compusa din:
-         radiatie elmagnetica ( termica );
-         radiatie corpusculara = sub forma de ioni, protoni, neutroni, cu o pondere
energetica mai redusa;
Terra primeste doar a doua miliarda parte din energia emisa de Soare care echivaleaza cu
1,3X1024 cal/an. Intensitatea si structura fluxului radiativ se modifica semnificativ la trecerea prin
atmosfera si ca urmare a transformarilor care apar prin contact cu suprafata terestra. Modul in
care este distribuita si utilizata cantitatea totala de 250 kcal.acumulata in timp de 1 an pe o
suprafata de 1cm2, la limita superioara a atmosferei, se regaseste in modelul bilantului
energetic,constructia de Budako in 1977: 35kcal, (14%) sunt absorbite in atmosfera; 110kcal.
(44%) sunt absorbite de suprafata terestra prin radiatie directa si difuza; 105 kcal. (42%) sunt
pierdute in spatial cosmic prin radiatia reflectata.
Din cele 110kcal. Primate de suprafata terrei, 50kcal. Se pierd prin radiatie terestra, 46kcal. Sunt
consummate pt.evaporarea apei, iar 14kcal. Sunt cedate atmosferei prin miscarea turbulenta ( pe
verticala ) a aerului.
Dupa C.Simoi, energia solara absorbita de suprafata terestra se distribuie pe 3 componente:
-         energia absorbita pt.incalzire ( pt.ridicarea temperaturii solului, aerului, apei );
-         energia absorbita pt.schimbari de stare ( topirea zapezilor, condensare,
evaporare, sublimare);
-         energia absorbita in forma chimica care se produce in subst.vie, fara schimbare
de temperature dar cu schimbari ale structurii subst.absorbite;
Distributia neuniforma in spatiu sit imp a acestor energii si tendinta spre echilibrul termic
reprezinta motorul intregii dinamici din I.T.S,materializata prin intermediul circuitelor de transfer
ale subst.,en., si info.

II. Informatia in I.T.S:

Informatia trebuie considerate ca fiind al 3 lea aspect al materiei. Conotatia depinde de cadrul
conceptual al abordarii. Astfel, in contextual teoriei matematice a informatiei, ea este apreciata ca
o cantitate masurabila a carei valori nu trebuie sa depinda de natura informatiilor asa cum
temperature nu depinde de natura corpului.
Teoria generala a informatiilor este mult mai cuprinzatoare iar o serie de personalitati precum
Klaus, Zeman, V.Sahleanu resping pretentia de a limita notiunea de informatie la intelesul
prezentat mai sus, acordandu-i sensuri mult mai vaste.
Astfel, Zeman considera informatia ca o masura a gradului de organizare si ordonare din system.
In consonanta cu ideile lui Wiener.
Dan Petrea vede in informatie modul in care este organizata substanta si energia intr-o anumita
structura.
Novik spune ca informatia este coordonarea reflectarii sau reflectarea ordonata. Prin reflectare se
intelege capacitatea structuri de a inregistra, pastra si transmite influente exercitate de actiunile
altor sisteme.
Prin extrapolare putem considera informatiile geografice din cadrul I.T.S ca o ordonare a
reflectarii din cadrul ei. Aceasta idée este mai adecvata deoarece celelalte p.d.v. presupun
echivalenta intre informatiile si negentropie dar informatiile nu se supun legilor fizice, iar
utilizarea ei pt.a micsora entropia nu este pur si simplu o transformare in negentropie potentiala.
Informatia se obtine cu pretul unei negentropii, iar in aceste conditii avem de-a face cu o analogie
intre cele 2 concepte.
In structurarea ierarhica a informatiilor pot fi identificate 3 nivele informationale:
-nivelul informatiei ontologice;
-nivelul informatiei gnoseologice;
-nivelul informatiei praxiologice;
Nivelul informatiei ontologice: - geoinformatia poate fi considerate ca informatie de
programare potentiala. Ea constituie baza de organizare pt.structurile materiale. Are rolul de a
conferi energiei marime si sens determinand astfel starea, forma, dimensionarea, si ordonarea in
spatiu si timp a corpurilor materiale. Informatia ontological exista la toate nivelele de organizare
a materiei si se propaga printr-o mare varietate de semnale.
Semnalul este o manifestare energetica, purtatoare de semnificatie despre starea materiei.
Odata emise acestea au capacitatea de a se propaga in mediu pe diverse cai:
-radianta – prin fl.elmag. calorice;mecanica; senzoriala; metabolica; formala;
Evolutia I.T.S este legata in mod essential nu atat de acumularea de energie cat mai ales de
acumularea de informatiilor. Astfel, s-a pornit de la stadii primitive de ordine spontana in curs de
formare, cum sunt cele din perioada protoplanetara, iar prin acumularea de noi constituienti si
proprietatile respective prin combinarea acestora s-a ajuns la diferentieri teritoriale complexe de
genul peisajelor naturale, antropizate sau antropice.

Autoorganizarea materiei: este un rezultat al modificarilor structurale ale subst.si en.care

presupune insa procese de schimbarea formei subst.sau variatii ale campurilor energetice.
Prin structurarea a ceea ce este informatie, aceasta devine la un anumit moment informat.
Structura nu reprezinta altceva decat informatia legata in configuratii specifice cu subst.si en.,
pt.ca ea sa capete identitate este necesar ca semnalele care definesc starile caracteristice sa
depaseasca anumite valori critice cu valori de prag. In aceste conditii ele asociaza valoarea de
semnificatie si de selectie la care se initiaza anumite procese.
Semnalul devine informative cand sistemul receptor reactioneaza prin ajustari de subst.si energi;
de exemplu, in cazul rocilor solubile, favorizeaza dezvoltarea reliefului carstic dar semnalele
“comanda” pt. carstificare sunt: cantitati de apa, temperature acesteia si cantitati de dioxid de
carbon dizolvata.
Informatia ontological se poate diferentia in:
-         informatie stocata;
-         informatie circulanta;
Informatiile stocate: sunt refectari ale conditiilor exterioare care actioneaza la nivelul intrarilor
in sistemul geographic,ca si ex. de structuri purtatoare de informatie stocata amintim:
-elemente de stratigrafie;
-suprafata de modelare policlica;
-paleovaile;paleosolurile;
-terasele;
-siturile arheologice;
Informatia stocata introduce un avantaj selective care orienteaza procesele si fenomenele;de ex.in
cazul morfologiei minore sau micromorfologiei pe un versant care directioneaza organizarea
retelei hidrografice.
Informatia circulanta: este specifica proceselor si fenomenelor care inregistreaza redefinirea
rapida a structurilor informationale;
Ex: schimburile de aer, curgerea raurilor, fenomenul de flux radiativ hidric.
Diferenta dintre informatia stocata si informatia circulanta presupune o analiza a acestora din
perspective categoriei de spatiu si timp;
De ex.la scurgerea timpului lung, pe spatii mari, informatia stocata devine circulanta.
Informatia circulanta devine statica la scara timpului scurt. Avand in vedere functiile pe care le
detine, informatia ontological poate primi valoare de geocod care directioneaza formarea si
evolutia structurilor geografice.
Ex.de geocoduri:
-geocoduri morfopetrografice si morfostructurale care stau la baza tipurilor de forme de relief de
eroziune selective si a tipurilor de retele hidrografice.
Geoinformatia gnoseologica: se refera la notiunile, conceptele, legile, principiile si teoriile
utilizate de stiinta geografica. Unele din aceste informatii sunt preluate din alte domenii, fiind
exprimate prin valori ale parametrilor care se refera la masa, en., intensitate, coordonate spatiale,
avand calitatea de descriptori pt.o serie de procese si fenomene.
Geoinformatia praxiologica:
Cuantificarea datelor si interpretarea lor au condus la elaborarea unor modele de cunoastere cu o
evidenta importanta practica prin formularea prognozelor si adoptarea deciziilor. In aceste
conditii informatia gnoseologica capata functia de informatia praxiologica.
Curs nr.9

A. DINAMICA IN I.T.S:

Dinamica geografica este acea forma specifica de miscare, rezultata prin integrarea unor
tipuri distincte de manifestari dinamice intr-un intreg. Ea se caracterizeaza printr-o transformare
ascendenta, de la simplu la complex, implicand astfel o complexitate mereu crescanda a
structurilor si formelor de miscare de la nivelul subsistemelor din I.T.S.
In acelasi timp insa, miscarea geografica implica si transformarea regresiva ( involutia ), situatie
care poate conduce la degradarea, descompunerea unor componente din cadrul invelisului.
Sistematizarea formelor de miscare are la baza mai multe criterii printer care:
-diferentierea geocomponentala in functie de care se disting miscari ale componentelor abiotice,
miscari biotice, miscari antropice.
Alte criterii: semnificatia evolutiva; diferentierea dinamica; diferentierea cauzala; diferentierea
scalara;
Dinamica substratului ( Dinamica scoartei terestre ):
Litosfera este fragmentata intr-o serie de blocuri cu aspect de calote semisferice care “se afunda”
in astenosfere pana cand isi gasesc un echilibru izostati, denumite placi tectonice
La nivelul Globului exista 6 placi majore; 7 placii medii:
-placa euroasiatica;
-placa indoaustraliana;
-placa Antarctica;
-placa Americana;
-placa Africana;
-placa pacifica;
- si foarte multe microplaci;
Dinamica placilor are la baza formarea la nivelul astenosferei a unor curenti magnetici,
datorita diferentelor de temperature si presiune existente intre partea inferioara si superioara a
astenosferei. Curentii magnetici alaturati formeaza cellule de convectie la care se disting 3
categorii de ramuri:
ascendente;
descendente;
orizontale;
Zonele cele mai active sub aspectul formelor de miscare sunt marginile de placi care pot fi
convergente, divergente sau de tipul faliilor transformate.
Principalele categorii de miscari pe care le realizeaza scoarta terestra pot fi cuprinse in 2 mari
categorii:
1.)    Miscarile orogenetice;
2.)    Miscarile epirogenetice;
Miscarile orogenetice: trebuiesc intelese ca fiind un complex de miscari care se produc in
geosinclinare ( depresiuni tectonice alungite, situate la marginea continentelor si a arcurilor
insulare ) si determina metamorfozarea, cutarea si inaltarea, sedimentelor din aceste areale.
In cadrul lor pot fi differentiate mai multe categorii de miscari:
-miscari orizontale sau tangentiale;
-miscari de cutare propriu-zise, care impugn deformatii plicative de tipul cutelor;
-miscari disjunctive ( pe verticala ) care conduc la formarea horsturilor ( portiuni mai inalte ) si
grabenelor ( portiuni mai joase din scoarta terestra ).
Miscarile epirogenetice: - sunt miscari lente pe verticala, ale scoartei terestre.
Dintre cauzele epirogenezelor, cea mai frecventa este reajustarea izostatica sau reechilibrarea
izostatica care se realizeaza la discontinuitatea MOHO.
Epirogenezele pot fi positive, acestea conducand la fenomene de regresiune marina, dar pot fi si
negative, situatie in care determina transgresiuni marine ( inaintarea marii inspre uscat ).

B. DINAMICA RELIEFULUI:

Se impune a fi analizata la nivel procesual si cinematic. Procesele geomorfologice exprima

modul de manifestare al agentilor de modelare. Ele se realizeaza printr-o serie de mecanisme care
impugn natura genetica si fizionomia suprafetei terestre.
Proceselor endogene si efectele lor morfologice conlucreaza cu procesele exogene care
actioneaza in epigeomorfosfera. Acestea din urma se subdivide in 2 mari categorii:
-         1. Procese simple sau elementare care cuprind un ansamblu de actiuni fizice,
chimice si mecanice care efectueaza partea superioara a litosferei prin meteorizatie si
deplasarile in masa ( alunecarii de teren, procese de teren etc.)
-         2. Procese complexes au geomorfologice propriu-zise care implica triada
morfo-genetica:eroziune, transport, acumulare.
Eroziunea, in sensul restrans al cuvantului, se refera la distrugerea mecanica a rocilor si
deplasarea materialului din locul respectiv. Dupa natura si dinamica si natura agentului ea
imbraca forme specifice:
-eroziune normala ( eroziunea apelor curgatoare );
-abraziune marina;
-exaratia ( eroziunea glaciara );
-coraziunea ( actiunea de eroziune facuta de vant );
Dupa modul de organizare si de lucru in plan, eroziunea poate fi in suprafata si eroziune laterala.
Transportul se efectueaza gravitational sau prin intermediul unui mediu ( apa ).
Acumularea asigura formarea structurilor geomorfologice accumulative care imbraca diverse
forme ca: aluviuni; conuri de dijectie; depozite eoliene; morenele ( materialele transportate si
depuse de ghetari ); sedimente marine; sedimente lacustre.

C. CINEMATICA RELIEFULUI:

Dupa Devdariani care a introdus conceptul, cinematica se ocupa cu studiul miscarilor si al

modificarilor reliefului, independent de cauzele care stau la baza deplasarii acestora.
Pornind de la elemente geometrice ( linii, suprafete, unghiuri ) si prin analiza relatiilor dintre
acestea, se pot determina chiar si conditii si moduri specifice de geneza si se pot stabili stari
dinamice sau de echilibru ale diferitelor forme de relief.
Transformarile geomorfice au in vedere nu numai modificarile de dimensiune ci si schimbari in
ceea ce privestepozitia in spatiu si viteza deplasarii.
Pt.o astfel de abordare este necesara o sistematizare a suprafetelor geomorfologice pe principiul
pozitiei planurilor in raport cu forta de gravitatie si apoi trebuiesc analizate miscarile acestora.
Principalele metode de analiza cinematica a geomorfostructurilor sunt:
-         metoda analizei miscarii particulelor care alcatuiesc forma de relief;
-         metoda analizei deplasarii punctelor din cadrul formelor de relief; poate fi
utilizata in cazul deplasarilor in masa, in cazul ravenelor, torentilor, albiilor de rau;
-         metoda analizei deplasarii respective deformarii partilor componente ale
formelor de relief; se bazeaza pe faptul ca relieful este in general compus si el poate fi
desfacut in corpuri geometrice mai simple care se pot descompune in elemente
geometrice;
Tipurile principale de miscare in cazul formelor de relief:
1)       Deplasarea prin translatie:
-se realizeaza prin intermediul particulelor componente si este asigurata de o forta externa;
-forta imprimata unei particule este transmisa de aceasta particulele alaturate si asa mai
departe pana la schimbarea pozitiva intregii forme;
-miscarea punctului de cea mai mare mobilitate imprima traiectoria formei, viteza de
deplasare impune forma traiectoriei, iar acceleratia determina sensul simetriei;
-in cazul valorilor constante a orientarii vectoruluide deplasare, migratia va fi rectilinie, iar in
cazul unor valori variabile migratia devine curbilinie;
-formele de relief pot efectua o miscare de transversabila atunci cand migreaza in sensul
curentului material; (cazul micromorfologiei din albia minora-ostroave,dune ); translatia
poate fi si regresiva, spre amonte in cazul raurilor;
-de foarte multe ori miscarea de translatie se desface in 2 componente reciproc.
(cazul deplasarii materiale pe plaja prin intermediul derivei de plaja care rezulta din
combinarea jetului de resaca si a contracurentului de spalare );
2)       Deplasarea prin rotatie ( migratia cu punct de privotatie )
-consta in deplasarea formei fata de un punct fix;
-elementele formei descriu arcuri de cerc sau chiar cercuri
( ex: avansarea si formarea meandrelor; rotatia barcanelor );
3)       Deplasarea prin rotatie-translatie;
4)       Cresterea sau descresterea uniforma:
-presupune o marire sau o micsorare a dimensiunilor formelor de relief in raporturi constante;
-astfel, ele isi pastreaza configuratia geometrica neschimbata, indifferent de limite;
-este vorba de alometrie, care poate fi: pozitiva ( evolutia sa fie ascendenta ) sau negativa
( evolutie descendenta );
-cele mai bune exemple se leaga de dezvoltarea bazinelor hidrografice si a partilor sale
componente ( dezvoltarea segmentului de rau in raport cu suprafata bazinului;dezvoltarea
conurilor aluviare in raport cu suprafata bazinului );
-proprietatea de crestere a formelor in limitele aceleasi configurati geometrice poarte denumirea
de capacitate geomorfologica;
5) Cresterea sau descresterea neuniforma:
- imbina deformarile uniforme cu sau fara deplasare, cu deformari care modifica simetria formei;
-de obicei, deformarea neuniforma modifica gradul de convexitate sau concavitate al profilului
reliefului;
-acest aspect se exprima cantitativ prin raportul dintre latimea si adancimea formei;
-cresterea neuniforma conduce la aparitia profilelor asimetrice;
-este cazul dunelor de nisip;
6) Deformarea prin compresiune si distensie:
- se observa in cazul proceselor de tasare impuse de acumularile de zapada;
-astfel iau nastere misele sau microdepresiunile nivale;
-deplasarea prin distensie se produce in cazul decomprimarilor care iau nastere dupa incetarea
actiunilor valurilor asupra falezelor;

Curs nr.10

1. DINAMICA HIDROSFEREI:

Poate fi analizata la nivel de intreg, prin intermediul circuitului hidrologic sau la nivel de
componente.
Volumul de apa pe Terra este de cca.1,4 mld.km3, repartizat astfel:
-         96,5% - Oceanul Planetar;
-         1,7% - ape subterane;
-         1,74% - calote glaciare si ghetari montani;
-         0,022% - permafrost ( gheata subterana );
-         0,017% - lacuri;
-         0,001% - umezeala solului;
-         0,0008% - mlastini;
-         0,0002% - rauri;
-         0,0001% - apa biologica;
-         0,001% - apa din atmosfera;
Toate aceste forme de stocare sunt cuprinse intr-un system functional la baza dinamicii caruia
stau: energia solara si gravitatia. Intreaga succesiune de faze pe care le parcurge apa, trecand prin
evaporarea de pe oceane, mari, continente si insule in atmosfera si apoi prin precipitare din nou
pe acestea, este cunoscuta sub numele de ciclu hidrologic.
In descrierea lui, punctual de pornire il reprezinta oceanul. De pe suprafata acestuia se evapora
annual si se antreneaza spre partile superioare ale atmosferei prin convectie termica, o cantitate
de cca.500 mii km3 de apa. Cea mai mare parte ( 458 mii km3 ) din aceasta cantitate se reantoarce
in ocean sub forma de precipitatii in urma condensarii vaporilor de apa, formandu-se astfel, un
circuit mic oc.-atm.-oc.
De pe uscat se evapora annual cca.65 mii km3 de apa insa se reantorc sub forma de precipitatii
cca.100 de mii km3. Se poate vorbi astfel de un al doilea circuit mic cont.-atm.-cont. Diferenta
dintre cantitatea de apa evaporate de pe uscat sic ea care ajunge la nivelul acesteia sub forma de
precipitatii provine din ocean, prin intermediul curentilor atmosferici.
Dupa ce ajunge la suprafata solului, apa urmeaza cai diferite:
-o parte formeaza curgerea subterana, iar o alta parte se evapora de la nivelul solului, de pe obiect
sau este consumata de vegetatie formand evapotranspiratia .
Primele doua forme de scurgere aduc apa la nivelul Oc.Planetar, incheind astfel circuitul
hidrologic global.
Tinand cont de aceste aspecte se poate construe ecuatia circuitului universal,astfel pt.oceane:
Z0=X0+Y;
La nivel de continente:
Zc=Xc-Y rezulta Z0+Zc=X0+Xc
Z0=cantitatea medie de apa care se evapora de pe ocean;
Zc=cantitatea medie de apa care se evapora de pe continent;
X0=cantitatea medie de precipitatii pe ocean;
Xc=cantitatea medie de precipitatii pe uscat;
Y=scurgerea medie asigurata de fluvii;
Importanta circuitului hidrologic major si a circuitelor locale este multipla. In primul rand el
influenteaza distributia resurselor de apa, se implica in bugetul hidric propriu pt.fiecare regiune.
Aceasta poate “imbraca” 3 aspecte:
-echilibru;
-surplus;
-deficit de apa;
El se imprima practice in peisajul geographical teritoriului. Totodata circuitul hidrografic asigura
regenerarea resurselor de apa cu perioade de reannoire care variaza de la o forma de stocare la
alta:
-2500 ani pt.Oc. Planetar;
-1400 ani – apa subterana;
-10.000 ani – calotele glaciare;
-1600 ani – ghetarii montani;
-17 ani – lacurile;
-16 zile – rauri;
- cateva ore – apa biologica;
Numeroasele forme de miscare a apei participa la modelarea reliefului. Asigura desfasurarea unor
procese biologice si climatice constituind in acelasi timp si o sursa inepuizabila de energie
pt.societate.
Privit in ansamblu, acest circuit poate fi considerat un adevarat system sanguine pt. I.T.S, prin
intermediul sau realizandu-se transferal diferitelor forme de subst.si energii de la o structura la
alta.

2. DINAMICA ATMOSFEREI:
Cauza principala a deplasarii aerului in troposfera o constituie distributia neuniforma in plan
orizontal al presiunii atmosferice la nivelul Globului.
Factorii principali care impugn aceasta repartitie neuniforma sunt: incalzirea diferita a suprafetei
terestre si insasi deplasarea maselor de aer. Astfel, in troposfera se formeaza areale de minima
presiune, cicloni si talveguri depresionare daca temperature este ridicata. Se formeaza anticicloni
si dorsale anticicloni ( areale de maxima presiune atmosferica ), daca temperature este scazuta
sau miscarea pe verticala ale aerului sunt descendente.
Intotdeauna aerul se deplaseaza din zonele de maxima presiune inspre zonele de minima
presiune. Asupra acestei deplasari mai actioneaza si alte forte care influenteaza caracteristicile
miscari ( forta Coriolis – de abatere, forta de frecare, forta centrifuga ).
Forta Coriolis este cea care determina abaterea maselor de aer aflate in miscare spre dreapta in
emisfera N sis pre stange in emisfera S. Efectul acestei forte creste odata cu latitudinea si cu
viteza vantului.
Forta de frecare se manifesta in apropierea suprafetei terestre pana la inaltimi de 600-900 m. ea
actioneaza contrar miscarii aerului si tinde sa-I reduca viteza contracarand partial si efectul fortei
Coriolis. Valoarea ei depinde de viteza vantului si de natura suprafetei terestre. Astfel, cu cat
viteza vantului este mai mare, frecarea este mai intensa, iar abaterea este mai mica. De asemenea,
cu cat relieful este mai accidentat cu atat valoarea este mai mare.

Forta centrifuga: daca aerul se deplaseaza pe traiectorii curbilinii, asupra lui actioneaza forta
centrifuga a carei valoare este data de raportul dintre patratul vitezei liniare si raza de curbura ( r )
a traiectoriei particulei de aer. Valoarea ei este de 10 pana la 100 de ori mai mica decat valoarea
fortei de abatere.
In repartitia zonala, la nivelul Globului pot fi puse in evidenta mai multe zone ( brauri ):
-         talvegul ecuatorial sau zona nainimelor ecuatoriale;
-         zonele de inalta presiune subtropicale, de natura dinamica;
-in emisfera Sudica, acest brau de presiune este dominat vara de 2 celule de presiune oceanice:
una deasupra Pacificului de E, iar cealalta deasupra partii de E a Atlanticului de N;
-in zonele temperate, pana in zonele subpolare se desfasoara braurile de presiune joasa, axate pe
paralelele de 600;
-zonele polare au centre permanente de inalta presiune atmosferica;
-aceste fasii de presiune se deplaseaza sezonier cu cateva grade de latitudine, in conformitate cu
repartitia caldurii pe Terra;
-in emisfera Nordica, fata de aceasta schema generala, apar o serie de schimbari, datorita marilor
intinderi de uscat ale Eurasiei si America de N;
-pe uscat se dezvolta in perioada de vara depresiuni barice, iar deasupra oceanelor sunt prezente
cele 2 celule ale zonei subtropicale care se extend foarte mult inspre N, avand o presiune ridicata;
( Anticiclonul Azorelor si Anticiclonul Hawaian );
-iarna situatia se inverseaza, deasupra uscatului se dezvolta anticicloni ( Canadian si Siberian ),
iar deasupra oceanului apar depresiuni barice ( depresiunea Aleutina si depresiunea Islandeza );
In functie de aceasta distributie a presiuni atmosferice la suprafata Terrei se dezvolta un
system de vanturi zonale:
- alizeele – sunt vanturi permanente care bat intre 5-120 si 30-400 lat. N si lat.S dinspre zonele de
maxima presiune subtropicale inspre zona de minima presiune ecuatoriala;
Datorita fortei centrifuge si de in emisfera N bat dinspre N-E inspre S-V ( alizeul de N-E ), iar
in emisfera S bat dinspre S-E inspre N-V;
- vanturile de vest – se manifesta intre 35 si 600 lat.N si S si bat dinspre centrele de presiune
inalta subtropicale spre zonele de minima presiune subpolare.
In emisfera N, initial, se deplaseaza pe directie S-V, N-E dupa care isi schimba directia pana
ajung se bata de la V spre E.
In emisfera S, directia initiala este S-V, N-E dupa care ajung pe directia V-E.
Datorita lipsei uscatului, deriva vanturilor de vest din emisfera S este mult mai accentuate.
Sub aspect climatic, in culoarele vanturilor de V, vremea este instabila, cu nebulozitate
accentuate si cu precipitatii bogate.
Ele amplifica caracteristicile climatului litoral maritime, extinzandu-l inspre E.
- vanturile polare – sunt vanturi care bat din zona maxima polara inspre zonele de minima
presiune subpolara, intre 60-900 lat. N si S.

3. DINAMICA BIOSFEREI:
Componenta vie a invelisului geographic se caracterizeaza prin cea mai accentuate dinamica,
datorita complexitatii sub aspect structural si functional.
Exista mai multe forme ale dinamicii sale in care mai importante sunt:
-         inmultirea indivizilor;
-         dinamica populatiei;
-         dinamica fiziologica ritmica;
-         dinamica spatiala sub aspectul dispersiei populatiei;
-         dinamica temporala a sistemelor biotice;
Inmultirea: - este o caracteristica esentiala a lumii vii, care raspunde necesitatii de perpetuare a
speciilor.
La cele mai multe organisme nu este pur si simplu o reproducere ci e vorba de o multiplicare
numerica si cantitativa.
Ex: o singura diatomice, in 8 zile poate genera prin divizare, o masa de subst.egala cu cea a
Terrei. Acest process de inmultire este controlat de o serie de factori reglatori intre care se
remarca: concurenta intraspecifica; epuizarea hranei; autoreglarea si alte modificari in
sens.restrictiv ai factorilor de mediu.
Dinamica populatiei:
Populatia este definite ca fiind totalitatea indivizilor unei specii care ocupa un anumit teritoriu si
intre care se stabilesc relatii reciproce. Ea detine o serie de proprietati ce-I permit sa-si regleze
nr.de indivizi.
Pt.descrierea populatiei se utilizeaza o serie de elemente caracteristice care precizeaza foarte
bine dinamica grupului:
        efectivul – numarul total de indivizi de pe un teritoriu;
        natalitatea – numarul de noi nascuti in cadrul unei populatii, pe o perioada de timp;
        mortalitatea – numarul deceselor pe o perioada de timp;
        ritmul de crestere – adaosul mediu intr-o unitate de timp;
        cresterea sau declinul populatiei;
Viteza de crestere a unei populatii depinde de marimea potentialului biotic. Aceasta reflecta
maximul theoretic al descendentilor de la o pereche intr-o perioada de timp.
In natura el nu se realizeaza niciodata in totalitate, marimea difera de la o specie la alta si se
compune ca o diferenta intre natalitate si mortalitate.
a. Raspandirea populatiei:
- procesul de dispersie a populatiei unei specii se realizeaza in mai multe moduri si prin
diverse cai; mijlocul fr imprastiere pot fi active sau passive, in functie de modul in care
organismele participa la raspandirea lor, din locul in care au luat nastere.
1) autochoria – reprezinta un mod active de dispersie a organismelor, prin mecanismele si
adaptarile proprii. Se intalneste mai ales la animalele dotate cu mijloace puternice de
locomotive, capabile sa invinga variatiile sezoniere ale climei. Unele dintre ele se intinde
pe mai multe zone climatice prin: migratii periodice care se produc in fiecare an. Exista si
plante autochore care-si imprastie semintele prin azvarlire.
2) anemochoria – reprezinta un mod de raspandire a organismelor prin intermediul vantului,
present mai ales la plante. Astfel, vantul transporta sporii ciupercilor si a ferigilor precum
si o serie de fructe si seminte prevazute cu aparate plutitoare.
3) hidrochoria – este diseminarea organismelor prin intermediul apei. Plantele hidrocore
prezinta dispozitive de plutire dar si adaptari care le feresc de putrezire. Astfel, samanta
de nufar este invelita in ceara, iar semintele de nuca de cocos pot pluti intacte pe mii de
km. Dispersia se realizeaza prin intermediul curentilor marini, raurilelor si fluviilor.
4) zoochoria – se refera laraspandirea plantelor prin intermediul animalelor. Ea este
conditionata de anumite elemente :
- adaptari ale plantelor zoocore pt.agatare;
- aspectul si calitatea unor fructe care atrag animalele;
Dinamica fiziologica ritmica:
Ritmurile naturale ale vietuitoarelor sunt de 2 tipuri:
-         interne – daca sunt conditionate de activitatea organismului;
 -         externe – care sunt legate de modificarile ciclice ale elementelor naturale;
Ritmurile externe: - sunt conditionate in principal de miscarea de rotatie si de modificarea
cantitatilor de energie solara de la suprafata Terrei;
In cadrul lor se remarca:
* ritmurile diurne – care stau la baza capacitatii organismului de a simti timpul;
fotoperiodismul reprezinta reactia organismelor la modificarile sezoniere ale duratei zilei.
Manifestarea lui depinde de ritmul de alternare al perioadelor de lumina si intuneric sin u
de intensitatea luminii.
        ritmurile flux-reflux – sunt specifice speciilor care traiesc in zonele litorale cu maree.
Astfel, manifestari de tipul inchiderea sau deschiderea frunzelor, strangerea sau
deschiderea cochiliei la stridii nu sunt altceva decat adaptari la flux si reflux.
        ritmurile anuale –cele mai cunoscute in lumea vie. Tin in principal de reproducere, de
crestere, de migratii si de suportarea perioadelor nefavorabile dintr-un an. Multe din
aceste ritmuri sunt de natura interna ( endogene ) numindu-se cicluri circanice. Sunt
differentiate dupa zonele si tipurile de clima. Cele mai multe situati de acest gen le ofera
clima temperate ( caderea frunzelor, hibernarea, migratiile, naparlirea );