Sunteți pe pagina 1din 70

BAZELE GEODEZIEI FIZICE

CAPITOLUL 1 – Introducere în geodezie

1.1. Definiţia geodeziei

Definiţia clasică a geodeziei a fost formulată de către F.R. Helmert în anul


1880, ca fiind „ştiinţa măsurării şi reprezentării suprafeţei Pamântului”.
Preocupările recente în domeniu au extins definiţia fundamentală a lui Helmert
şi la determinarea câmpului gravitaţional al Pământului, cu aplicaţii în
explorarea fundului oceanelor şi a spaţiului extraplanetar (geodezia lunară şi a
altor planete din sistemul solar), precum şi a urmăririi variaţiilor temporale ale
suprafeţei terestre şi a câmpului său gravific.
Geodezia, ca ştiinţă, s-a constituit în decursul ultimelor patru secole,
aparţinând deopotrivă atât ştiinţelor Pământului (Ştiinţelor Naturii), cât şi
ştiinţelor inginereşti (incluzând aici navigaţia şi geomatica).
Ariile de aplicaţie ale geodeziei se extind de la determinarea globală a
formei şi dimensiunilor Pământului, a orientării acestuia în spaţiu şi a câmpului
său gravific, până la determinări regionale (la nivel de ţări sau grupuri de ţări) şi
în final, a detaliilor topografice, în care efectele curburii Pământului şi gravităţii
sunt în general ignorate.
Relaţia între aceste domenii de aplicaţii geodezice este asigurată de crearea
reţelelor geodezice globale şi locale, între care există un transfer de date şi
informaţii, capabil să menţină o coerenţă cât mai precisă, în special odată cu
apariţia în ultimele decenii a geodeziei satelitare, ce foloseşte datele de
observare furnizate de sateliţii artificiali ai Pământului.

1.2. Problematica geodeziei

Conform definiţiei prezentate, problema fundamentală a geodeziei constă


în determinarea formei şi dimensiunilor Pământului, precum şi a câmpului său
gravific, funcţie de timp, pe baza măsurătorilor efectuate pe suprafaţa terestră şi
în spaţiul exterior acesteia.
Problema delimitării conturului terestru prezintă atât o semnificaţie
geometrică (figura Pământului), cât şi una fizică (câmp gravitaţional), între care
există o strânsă legătură.
Prin „figura Pământului” se înţeleg mai multe suprafeţe (figura 1.1) care
aproximează la un grad diferit realitatea existentă, astfel:
 suprafaţa fizică a Pământului - reprezentată de graniţa dintre masele
solide sau lichide şi atmosfera terestră (se include aici fundul oceanelor,
ca suprafaţă de separare între corpul terestru solid şi masele de apă
oceanice). Suprafaţa complexă a zonei continentale nu poate fi
reprezentată decât prin intermediul unei reţele de puncte de control, în

1
timp ce suprafaţa oceanelor poate fi privită ca o parte a unei suprafeţe de
nivel a câmpului gravific terestru (de potenţial gravific constant).
 figura matematică a Pământului - reprezentată de suprafaţa mărilor şi
oceanelor în stare liniştită (de echilibru), imaginată ca fiind prelungită pe
sub continente. Această suprafaţă definită de către Listing în 1873, ca
„geoid”, este suprafaţa de referinţă în geodezia fizică, de la care se pot
descrie în exterior suprafeţele de nivel ale câmpului gravific terestru.
 sisteme de referinţă geodezice - introduse pentru a descrie orientarea
Pământului în spaţiu, suprafaţa sa geometrică şi câmpul gravific
(exemplu: sistemul de referinţă astronomic/terestru). În practică, se face
distincţia între suprafeţele de referinţă pentru poziţionarea orizontală şi
cele pentru poziţionarea verticală. În primul caz, cea mai adecvată
reprezentare este elipsoidul de rotaţie, în cazul măsurătorilor geodezice şi
planul de proiecţie, în cazul ridicărilor topografice. În cel de-al doilea caz,
geoidul, datorită semnificaţiei sale fizice este uzual considerat ca
suprafaţa de referinţă pentru altitudini.

Figura 1.1. - Suprafaţa fizică a Pământului, geoidul şi elipsoidul

Prin determinarea şi analiza variaţiilor temporale ale suprafeţei terestre şi a


câmpului său gravific, cu ajutorul tehnicilor moderne de măsurare şi interpretare
geodezică, se pot descrie proprietăţile dinamice şi cinematice ale Pământului,
considerând timpul ca fiind cea de a patra dimensiune a referinţei geodezice.

1.3. Scurt istoric al geodeziei

Problematica fundamentală a geodeziei a atins o completă dezvoltare abia


in secolul al XIX-lea D.C. Până la primele formulări ştiinţifice cu privire la
forma Pământului, în antichitate a existat doar un mod simbolic de contemplare,
care oferea planetei noastre locul central în ansamblul cosmosului, de unde şi

2
imaginea Pământului ca un disc înconjurat de ape (Homer – Iliada ~ 800 î.C.,
Thales din Milet ~ 600 î.C.).
Considerând sfera corpul geometric perfect, Pitagora (~ 580 – 500 î.C.)
atribuie Pământului forma sferică, concept în general acceptat în vremea lui
Aristotel (384 – 322 î.C.) şi susţinut de observaţii precum umbra rotundă a
Pământului in timpul eclipselor de lună şi aparenta înălţare a unei corăbii ce se
aproprie de la orizont.
Prima determinare a razei unei sfere ce aproximează forma Pământului s-a
concretizat mai târziu, de către Eratostene din Alexandria (276 – 195 î.C.), care
a folosit principiul măsurătorilor graduale, valabil şi in timpurile moderne
(figura 1.2).

Figura 1.2. - Măsurătorile graduale ale lui Eratostene

Pe baza estimărilor făcute cu privire la lungimea arcului de meridian (Δs)


dintre cele două localităţi şi a măsurării în timpul solstiţiului de vară, cu soarele
la meridian în localitatea Sienne, a unghiului ω format de razele soarelui cu
direcţia firului cu plumb în localitatea Alexandria, Eratostene a calculat o rază
de 5909 km, cu o abatere de până la 7% faţă de raza sferei medii acceptată în
zilele noastre (6371 km).
O altă determinare a razei Pământului în antichitate este atribuită lui
Posidonius (135 – 51 î.C.), care a folosit arcul de meridian dintre Alexandria si
Rodos, pe baza observaţiei stelei Canopus la orizont în Rodos şi la înălţimea de
culminaţie de 7°30’ în Alexandria, de unde a rezultat unghiul la centru dintre
cele două localităţi.
La începutul epocii moderne, în Europa, fizicianul francez Fernel observă
latitudinile geografice ale localităţilor Paris şi Amiens cu ajutorul unui cuadrant,
iar distanţa corespondentă din numărul de rotaţii ale unei roţi de trăsură.

3
Ulterior, odată cu apariţia lunetei (Kepler, 1611), se trece la o nouă etapă în
măsurarea graduală, prin aplicarea metodei triangulaţiei de către Gemma Frisius
(1508 -1555) în Olanda şi Tycho Brahe (1546 – 1601) în Danemarca. Metoda
triangulaţiei pentru determinarea formei Pământului a fost aplicată de
Willebrord Snellius (1580 -1626) obţinând lungimea arcului de meridian
indirect, pe baza observaţiilor unghiulare cu instrumente precise şi a
măsurătorilor de baze scurte pentru scalarea reţelei.
O metodă alternativă în determinarea unghiului la centru dintre două
puncte aflate pe un arc de meridian, a fost aplicată in Italia (1645) prin
măsurarea unghiurilor zenitale (z1, z2), însă cu rezultate afectate de efectul
refracţiei atmosferice verticale (figura 1.3).

Figura 1.3. - Unghiul central şi unghiurile zenitale reciproce

În anul 1666 se înfiinţează Academia de Ştiinţe din Paris, care îi


încredinţează astronomului Jean Picard rolul de a determina mărimea razei
Pământului. În cadrul observaţiilor dintr-o reţea de triangulaţie desfăşurată de-a
lungul meridianului ce trece prin Paris, între Malvoisine şi Amiens, obţine
pentru raza Pământului valoarea de 6328,9 km, cu o abatere mai mică de 1%,
rezultat comparabil ca precizie cu cel din zilele noastre.
În secolele XVI şi XVII apar noi teorii din fizică şi astronomie, care vor
influenţa decisiv percepţia asupra formei Pământului şi a poziţiei acestuia în
spaţiu: sistemul heliocentric al lui N. Copernic (1473-1543), legea mişcării
planetelor a lui J. Kepler (1571-1630), legile de mişcare ale corpurilor, ale lui G.
Galilei (1564-1642).
În 1687 Isaac Newton (1643-1727) fundamentează teoria sa asupra atracţiei
universale, pe baza căreia deduce că forma Pământului este reprezentată de un

4
elipsoid cu turtire la poli (~1:230). Confirmarea acestei teorii s-a făcut prin
măsurători de arce la diferite latitudini (figura 1.4), care au demonstrat că
lungimea arcului de meridian de 1º latitudine creşte de la ecuator spre poli: Peru
(astăzi în Ecuador, 1735-1744) şi regiunea Laponia (1730-1737).

Figura 1.4. – Măsurători de arce de meridian

Măsurătorile graduale au continuat şi în secolele XVIII-XX, prin


determinarea directă sau din reţele de triangulaţie a unor arce de meridian, de
paralel sau oarecare, de mari dimensiuni (V.I. Struve – Hammerfest/Norvegia –
Sulina/România (1816 – 1852), de peste 2000 km). În cazul acestor măsurători
s-a evidenţiat faptul că modelul elipsoidal al Pământului nu mai răspundea unui
nivel înalt al preciziei, datorită în primul rând deviaţiei verticalei locului
(direcţia firului cu plumb în timpul măsurătorilor) faţă de normala la elipsoid
(Laplace – 1802, Gauss – 1828, Bessel – 1837). Astfel, s-a făcut distincţia clară
între suprafaţa fizică a Pământului, geoidul ca suprafaţă matematică şi elipsoidul
ca suprafaţă de referinţă aproximativă.
În cazul reţelelor geodezice naţionale, geoidul a fost aproximat prin
parametri optimi cu elipsoidul, pentru zona lanţurilor de triangulaţie. Din 1880,
reţelele geodezice altimetrice au fost determinate prin nivelment geometric, în
cadrul proiectelor naţionale altitudinile fiind raportate la o suprafaţă de nivel
apropiată de geoid, definită ca nivelul mediu al mării la un moment dat.
În vederea unificării datelor geodezice din măsurătorile la scară globală, se
adoptă metrul ca unitate fundamentală de măsură pentru lungimi (Franţa, 1875),
meridianul Greenwich ca origine pentru longitudini (Washington, 1884) şi ziua
universală (ziua solară medie) ca unitate de timp pentru referinţa meridianelor.
În a doua jumătate a secolului XX, odată cu dezvoltarea tehnologiei de
măsurare a distanţelor pe cale electromagnetică şi lansarea primilor sateliţi pe

5
orbită, a apărut conceptul de geodezie spaţială (tridimensională), care tratează
unitar şi omogen poziţionarea planimetrică şi altimetrică.
Principalul sistem de poziţionare globală (GPS) – NAVSTAR (S.U.A. –
1980) domină astăzi tehnicile de măsurare geodezică, unele aspecte practice de
rezolvat fiind stabilirea legăturii între reţelele naţionale clasice (2D, 1D) şi
sistemul de referinţă global (3D) sau determinarea geoidului în raport cu
elipsoidul de referinţă global. O importanţă deosebită în domeniu a căpătat
metoda cinematică de măsurare GPS, a cărei sisteme şi componente sunt
instalate pe platforme mobile (sateliţi, avioane, vapoare, maşini, etc.) şi care
oferă o poziţie continuă, în timp real, referită la un sistem geodezic global.
O altă dimensiune necesară a fi luată în vedere în referinţa geodezică este
timpul, remarcă stabilită odată cu detectarea mişcării polare (1884) şi a primelor
observaţii ale mareelor terestre (1889). Astăzi, variaţiile de rotaţie ale
Pământului şi mişcările plăcilor tectonice sunt monitorizate în mod regulat prin
intermediul reţelelor de control globale, precum şi a reţelelor regionale, instalate
în special la limita de aderenţă a plăcilor tectonice. Variaţiile gravităţii, precum
şi efectele mareelor terestre au fost modelate cu succes, prin analiza orbitelor
sateliţilor şi a reţelelor existente la sol.

1.4. Raporturile geodeziei cu celelalte geo-ştiinte si organizaţii în domeniu

Pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor propuse, geodezia are raporturi


strânse şi conlucrează cu geofizica (fizica Pământului şi distribuţia densităţii
maselor), oceanografia (cote ale maregrafelor pentru determinarea variaţiei
seculare a nivelului mediu al mărilor), meteorologia (modelul atmosferei),
geologia (elemente de geomorfologie, cu informaţii privind stabilitatea
construcţiilor semnalelor geodezice).
Lucrările complexe geodezice presupun de asemenea, înţelegeri şi
cooperări la nivel internaţional, coordonate de Uniunea Internaţională de
Geodezie şi Geofizică (UIGG), care cuprinde asociaţii precum Asociaţia
Internaţională de Geodezie (AIG), Asociaţia Internaţională de Geofizică,
Asociaţia Internaţională de Vulcanologie, Asociaţia Internaţională de
Oceanografie, Asociaţia Internaţională de Seismologie, etc.

6
CAPITOLUL 2 – Structura şi dinamica Pământului

Rezultatele obţinute în lucrările geodezice constituie date importante pentru


elaborarea modelelor geofizice statice şi dinamice ale Pământului, care la rândul
lor vor contribui la planificarea şi realizarea observaţiilor geodezice.
Modelele geofizice ale Pământului sunt bazate pe o structură radială de
proprietăţi fizice şi de presupus echilibru hidrostatic. În straturile superioare ale
Pământului teoria nu mai este valabilă, datorită proceselor geodinamice care au
loc şi la care geodezia îşi aduce contribuţia prin monitorizarea variaţiilor actuale
ale orientării, suprafeţei fizice şi câmpului gravific al Pământului.

2.1. Modelul geofizic al Pământului

Realizarea modelului geofizic al Pământului este o preocupare încă de


actualitate, având în vedere structura neomogenă a Pământului şi accesul mai
dificil la straturile interne de adâncime.
În mod direct, accesul omului la materialele din interiorul Pământului s-a
extins până la 3,5 km în minele de aur din Africa de Sud. În mod indirect,
studiul unor materiale a fost posibil prin apariţia lor la suprafaţă, după erupţiile
vulcanice, de la adâncimi de până la 150 km, dar cu proprietăţi alterate de
contactul cu atmosfera şi mediul terestru de suprafaţă.
O altă posibilitate de cercetare a fenomenelor din interiorul Pământului se
bazează pe studiul undelor seismice care apar în timpul cutremurelor de Pământ.
Undele seismice, clasificate după forma lor de propagare – unde S (ondulatorii)
şi unde P (de compresie), suferă fenomene de reflexie la trecerea dintre două
straturi de compoziţie diferită, existând şi diferenţe semnificative la întâlnirea cu
un mediu lichid, unde undele S se opresc, iar cele de tip P pot să îl treacă.
În ce priveşte structura externă a Pământului, aceasta fiind reprezentată de
învelişul gazos al atmosferei terestre ce înconjoară suprafaţa fizică, accesul este
relativ mai uşor cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor existente în prezent.

2.1.1. Structura internă a Pământului

Structura internă a Pământului este alcătuită din straturi concentrice


(geosfere), caracterizate de diferite proprietăţi fizico - chimice şi separate de
zone de discontinuitate (figura 2.1).
Plecând de la valorile densităţii şi gravităţii la suprafaţa Pământului, se pot
calcula în mod iterativ densitatea, presiunea şi gravitatea în straturile interne ale
Pământului, folosind masa totală a Pământului şi momentul de inerţie polar, ca
şi condiţiile de limită. S-a demonstrat că densitatea creşte în interiorul unui strat
mergând spre centrul Pământului. Gravitatea rămâne aproape constantă în
mantaua Pământului şi descreşte apoi, aproape liniar până la zero în zona
nucleului. Presiunea creşte continuu odată cu adâncimea.

7
Figura 2.1 - Structura internă a Pământului

Conform figurii 2.1, se observă că din punct de vedere al compoziţiei


materialelor, se disting trei straturi principale:
1. Crusta sau scoarţa terestră – formată din substraturile: oceanică,
compusă în general din bazalt (3g/cm3) şi continentală, compusă din materiale
cu o densitate mai mica, ca de exemplu granitul (2,7g/cm3), cu o desfăşurare în
adâncime de aproximativ 24 km.
2. Mantaua – separată de crustă prin discontinuitatea Mohorovičic (Moho),
fiind formată la rândul ei din două substraturi: mantaua superioară, care
împreună cu crusta se comportă rigid, fiind afectate de mişcarea plăcilor
tectonice şi mantaua inferioară, ce pleacă de la o adâncime de 650 – 670 km, cu
o densitate mai mare a materialelor (10 – 13g/cm3), presupuse a fi mai degrabă
metale, decât roci.
3.Nucleul – separat de mantaua inferioară prin discontinuitatea Wiechert-
Gutenberg, compus dintr-o parte exterioară în stare lichidă şi una interioară
solidă, de presupusă compoziţie feroasă (13g/cm3).
O altă clasificare a structurii interne a Pământului ţine cont de proprietăţile
mecanice ale materialelor componente, astfel:
1. Litosfera – include partea crustală şi partea superioară a mantalei, cu o
grosime ce variază 70 – 100 km sub oceanele adânci şi 100 – 150 km sub
continente, fiind descrisă prin teoria plăcilor tectonice.
2. Astenosfera – caracterizată de o vâscozitate redusă („rezistenţă la
curgere în interiorul unui lichid”) este un strat parţial provenit din topirea unor
materiale pe o perioadă îndelungată, raportată la scara timpului geologic.
3. Mezosfera – la o depărtare de aproximativ 670 km, unde presiunea mare
determină mantaua să treacă în stare solidă, fiind alcătuită din peridotite,
compoziţie identică cu a primelor straturi, dar cu proprietăţi mecanice diferite.

8
4.Nucleul – divizat în nucleul exterior, format prin topirea unor metale şi
nucleul interior sub formă solidă, presupus recent a se roti puţin mai repede
decât restul planetei.

2.1.2. Structura externă a Pământului

Învelişul gazos al Pământului, privit din spaţiu ca un voal subţire şi


albastru, este alcătuit dintr-o serie de straturi gazoase ce formează împreună
atmosfera terestră. Rolul atmosferei este esenţial pentru viaţa terestră, prin
furnizarea aerului respirabil, reglarea temperaturii globale, protecţia împotriva
radiaţiilor solare nocive, precum şi la funcţionarea circuitului apei în natură.
Pământul s-a format cu aproximativ cinci miliarde de ani înainte, după care
într-o primă etapă a rezultat o atmosferă densă formată din vaporii şi gazele
degajate din interiorul planetei. Hidrosfera s-a format ulterior, cu aproximativ
patru miliarde de ani în urmă, prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă,
rezultând oceanele de apă şi de aici, influenţa reciprocă dintre atmosferă şi
hidrosferă. Caracteristica de bază a acestei atmosfere originare era lipsa
oxigenului liber, ipoteză susţinută de examinarea rocilor cu conţinut de elemente
chimice (Fe,Ur) în stare pură şi nu sub formă de oxizi. După apariţia
organismelor acvatice primitive şi declanşarea fenomenului de fotosinteză,
oxigenul (O2) din atmosferă a crescut şi a început formarea păturii de ozon (O3).
În prezent, atmosfera terestră cuprinde un amestec relativ stabil de câteva
sute de gaze, ce alcătuiesc un strat gazos aflat în mişcare odată cu planeta.
Proporţiile diferitelor gaze se menţin aproximativ aceleaşi până în jur de 80 km
deasupra suprafeţei terestre, având în componenţă după volum: azot (78%),
oxigen (21%), argon (0,9%) şi altele (0,1%), cum ar fi dioxid de carbon, vapori
de apă, ozon, etc.
Din punct de vedere al structurii termice a atmosferei, se disting o serie de
straturi sferice concentrice, separate de zone de tranziţie înguste (figura 2.2).
Factorii care influenţează echilibrul termic sunt căldura radiaţiei solare
incidente, căldura suprafeţei terestre, căldura pierdută în spaţiu şi proprietăţile
fizico – chimice ale gazelor componente din atmosferă.
La limita superioară (aproximativ 1000 km deasupra nivelului mării) gazele
se dispersează în spaţiu, însă mai mult de 90% din totalul masei atmosferice este
concentrată în primii 30 – 40 km de la suprafaţa Pământului.
Conform figurii 2.2, stratificarea termică a atmosferei cuprinde:
1. Troposfera – este stratul din imediata vecinătate a suprafeţei terestre, cu
o grosime medie de 14 km şi cu un conţinut de peste 70% din totalul masei
atmosferice. Troposfera este caracterizată de o mare densitate a aerului şi o
scădere pe verticală a temperaturii de aproximativ 6ºC/km. De asemenea,
troposfera conţine 99% din vaporii de apă din atmosferă

9
Figura 2.2 - Structura externă a Pământului

Separarea de următorul strat se face printr-o zonă îngustă de numai 4 km,


numită tropopauză. Se precizează aici, că toate fenomenele meteorologice au loc
în troposferă, factorul cel mai important în dinamica vremii fiind energia solară
şi variaţiile ei cantitative la suprafaţa Pământului.
2. Stratosfera – se găseşte între limitele de 10-50 km deasupra planetei,
având în compoziţie cca. 19% din gazele atmosferei şi în cantitate mică vapori
de apă. Temperatura creşte progresiv cu altitudinea până la aproape -30ºC la
limita superioară, oferind condiţii de stabilitate şi calm atmosferic.
Stratul de ozon aparţine stratosferei, între 25 – 30 km, cu rol în absorbţia
radiaţiei solare ultraviolete şi reglarea regimului termic din stratosferă.
3. Mezosfera – se întinde între 50 – 90 km, fiind caracterizată de
temperaturi în continuă scădere odată cu creşterea altitudinii (până la -90 ºC la
limita superioară). Compoziţia chimică a aerului devine dependentă de
altitudine, atmosfera îmbogăţindu-se cu gaze mai uşoare.
4. Termosfera – este situată deasupra mezosferei şi prezintă o temperatură
în creştere de până la 1000-1500ºC, datorată absorbţiei radiaţiei solare foarte
intense, de către cantitatea limitată de oxigen molecular rămas. Un efect al
acestei absorbţii imense de căldură este formarea în mare parte a curenţilor
responsabili de variaţiile câmpului geo-magnetic.
5. Exosfera – este stratul atmosferic cel mai îndepărtat de Pământ, cu o
limită superioară ce ajunge până la altitudini de 960 – 1000 km, unde gazele se
dispersează în spaţiu şi se face tranziţia de la atmosfera terestră la spaţiul
interplanetar.

10
Atmosfera terestră prezintă şi o structură magneto-electrică în funcţie de
comportamentul şi numărul electronilor liberi şi ai altor particule încărcate
electric:
1. Ionosfera – definită de efectele sale asupra propagării undelor radio de
înaltă frecvenţă, se întinde de la 50 km până la aproximativ 1000 km altitudine,
fiind împarţită în mai multe regiuni.
2. Plasmosfera – este o regiune din spaţiu sub forma unui tor cu scobitura
aliniată cu axa magnetică a Pământului. Compoziţia acestui strat este plasma
(cea de-a patra stare a materiei), reprezentată în principal de ioni (majoritatea
protoni) şi electroni aflaţi într-o continuă mişcare. De la limita inferioară de
aproximativ 1000 de km, plasmosfera se extinde spre marginea exterioară a
torului deasupra Ecuatorului, de la 4 până la 6-7 raze terestre. În interiorul
acesteia, liniile câmpului geo-magnetic se rotesc odată cu Pământul.
3. Magnetosfera – este o regiune a spaţiului în exteriorul plasmosferei, în
care câmpul magnetic al Pământului este constrâns de vântul solar şi de câmpul
magnetic interplanetar.
Cunoaşterea în amănunt a structurii atmosferei este importantă pentru
studiul influenţei acesteia asupra propagării undelor electro-magnetice, în
special cele radio utilizate de sistemul GPS.

2.2. Geodezia şi dinamica Pământului

2.2.1 Teoria plăcilor tectonice

Prima formulare a teoriei plăcilor tectonice îi aparţine geofizicianului


Alfred Wegener (1915), care a observat continuitatea reliefului între anumite
părţi ale continentelor lumii (coasta de vest a Africii şi cea de est a Americii de
Sud, lanţul munţilor Apalaşi din America de Nord cu munţii Caledonieni din
Europa), ceea ce l-a condus la concluzia că iniţial, în urmă cu 200 – 300
milioane de ani, a existat un singur continent, denumit de către cercetătorul
german, Pangaea (figura 2.3).
Această observaţie a fost întărită de faptul că, raportate la aceeaşi epocă
geologică apar descoperiri ale unor fosile de plante şi animale pe diferite
continente, ca de altfel şi de urmele lăsate de glaciaţiune pe suprafaţa terestră a
continentelor Africa şi America de sud. Aceeaşi teorie explica şi formarea
munţilor, ca urmare a rezistenţei şi comprimării plăcilor tectonice în zonele de
limită, ceea ce produce înălţarea reliefului, aici fiind sugerate exemplele
munţilor Sierra Nevada (America de Nord), Anzi (America de Sud) şi Himalaya
(alunecarea plăcii indiene spre nord în continentul asiatic).

11
Figura 2.3 – Continentul iniţial Pangaea

Mecanismul derivei continentelor a fost explicat mai târziu de către Dietz


(1961) şi Hess (1962), prin teoria expansiunii fundului oceanic.
În conformitate cu acest model, noua crustă oceanică s-a format prin
ridicarea magmei bazaltice din axul central al lanţurilor muntoase din mijlocul
oceanului, de adâncimi mai mari de 3000 metri şi care se desfăşoară pe distanţe
ce depăşesc 2000 km.
Cercetările întreprinse la începutul anilor 1960 au indicat prezenţa unui
flux de căldură accentuat în zona centrală a acestor lanţuri muntoase, zone
caracterizate de o intensă activitate geologică şi de frecvente cutremure.
Magma expulzată presează fundul oceanului în zonele de adâncime (ex.
coasta Americii de Sud şi Japonia), expansiunea continuând sub grosimea
continentelor, în zona de subducţie (figura 2.4).
Creasta lanţului
muntos oceanic

Astenosfera

Figura 2.4 – Teoria expansiunii fundului oceanic


Această expansiune este caracterizată de benzi de grosimi diferite, ce
prezintă anomalii magnetice de semn alternativ pozitiv – negativ, aliniate paralel
cu creasta lanţului muntos de pe fundul oceanului, ceea ce indică inversări ale
câmpului magnetic al Pământului, ce apar la anumite intervale de timp de la zeci
de mii la zeci de milioane de ani (figura 2.5).

Dovezile de dată recentă rezultă din măsurătorile efectuate prin tehnologia


satelitară, care furnizează datele în timp real ale direcţiei şi vitezei de deplasare a
plăcilor tectonice de pe suprafaţa terestră, de ordinul 1-10 cm/an (figura 2.6).

12
Creasta lanţului muntos oceanic

Polaritate magnetică normală


F

Polaritate magnetică inversată


inversată

Litosfera

Figura 2.5 – Formarea crustei oceanice

5 cm/an
vectorul deplasării

Figura 2.6 – Vectorii deplasării plăcilor tectonice, din măsurători GPS


13
În geologie se remarcă concluzia, că atât cutremurele cât şi vulcanii se
localizează nu întâmplător, în lungul limitelor plăcilor tectonice. Marea
majoritate a erupţiilor vulcanice au loc foarte aproape de zonele de subducţie,
fiind explozive cu material vâscos, iar celelalte care se produc în zona de creastă
a lanţurilor muntoase de pe fundul oceanelor sunt mai moderate, cu magma mai
puţin vâscoasă.
Limitele dintre plăcile tectonice (figura 2.7) pot fi grupate în trei mari
categorii:
- limite divergente, când plăcile se depărtează una de cealaltă;
- limite convergente, când plăcile se apropie una de cealaltă, rezultând o
activitate geologică mai intensă, distinctă pe trei situaţii de convergenţă:
 crusta oceanică întâlneşte crusta continentală, rezultând zone
de subducţie caracterizate de zone oceanice adânci în
vecinătatea zonelor continentale înalte (număr mare de
cutremure şi de vulcani);
 crusta oceanică întâlneşte o altă crustă oceanică, în care placa
mai veche este subdusă fiind mai rece şi mai puţin densă
(cutremure şi vulcani ce creează un lanţ de insule);
 o crustă continentală întâlneşte o altă crustă continentală,
rezultând acumularea unor mari cantităţi de materiale
continentale (cutremure la adâncimi mici şi activitate
vulcanică slabă).
- limite schimbătoare (transformate).
Limită Limită Limită Limită Limită
convergentă transformată divergentă convergentă divergentă
oceanică oceanică oceanică oceanică continentală

Limită
Lanţ de insule
Vulcan scut Creasta expansiunii
oceanice
Vulcan strat
Crustă Crustă
oceanică continentală
Litosferă
Placă
Astenosferă subdusă
Emisie de
căldură

Figura 2.7 – Tipuri de limite existente între plăcile tectonice

2.2.2 Geodezia şi geo-dinamica recentă

Prin măsurători repetate, tehnicile geodezice şi gravimetrice permit


detectarea variaţiilor temporale ale orientării, suprafeţei şi câmpului gravific al

14
Pământului. Schimbările observate sunt folosite pentru modelarea datelor
geodezice şi referirea lor la o epocă comună, dar şi pentru descrierea unor
procese geo-dinamice la nivel global, regional sau local. Observaţiile staţiilor
sau platformelor trebuie însă să rămână stabile în timp ca poziţie sau să fie atent
monitorizate în ce priveşte schimbarea survenită.
Observaţiile geodezice spaţiale demonstrează schimbările de rotaţie ale
Pământului, cauzate de redistribuţia maselor în atmosferă, hidrosferă şi suprafaţa
terestră solidă, cu efecte directe asupra mişcării polare şi a variaţiei duratei unei
zile, de ordinul milisecundelor (figura 2.8).

Figura 2.8 – Variaţia duratei unei zile (LOD) în ultimii 50 de ani

Altimetria satelitară împreună cu măsurătorile de nivel reprezintă un


instrument eficient în studiul variaţiilor de nivel ale mărilor şi oceanelor (figura
2.9), cu importanţă în geodezie pentru definirea şi realizarea suprafeţei de
referinţă, în special geoidul.

Figura 2.9 – Graficul cu variaţia nivelului global al mărilor şi oceanelor (mm)


măsurată de misiunea altimetrică oceanică TOPEX/Poseidon şi Jason-1

15
Mişcările crustale recente sunt observate atât prin tehnici satelitare cât şi
terestre, ce servesc ca şi constrângeri pentru modelarea proceselor geo-dinamice
şi ca factor de previziune (figura 2.10).

Figura 2.10 – Harta vectorilor de deplasare a plăcilor tectonice


Variaţiile gravităţii măsurate conţin efectele integrale ale redistribuţiei
maselor terestre şi totodată, sprijină şi completează măsurătorile geodezice
(figura 2.11). Efectele mareelor terestre rezultate din înregistrările geodezice şi
gravimetrice definesc Pământul mai degrabă ca un corp elastic decât unul rigid,
incluzând aici şi efectele mareelor oceanice.
Latitudine

Longitudine

Figura 2.11 – Harta variaţiei gravimetrice (mgal) în cazul geoidului EGM96


16
CAPITOLUL 3 – Sisteme de referinţă în geodezia fizică

Sistemele de referinţă s-au introdus în scopul modelării observaţiilor


geodezice, ca o funcţie de determinare a parametrilor necunoscuţi. Sistemele de
coordonate sunt definite în termeni de orientare, unitate de măsură şi curbură,
fiind în principiu tridimensionale, cu adăugarea celei de a patra, timpul, ca
urmare a mişcării Pământului în spaţiu şi a deformării suprafeţei terestre în timp.

3.1. Unităţi de măsură şi constante fundamentale

Lungimea, masa şi timpul sunt cantităţile de bază folosite în geodezie.


Unitătile de măsură pentru acestea sunt metrul (m), kilogramul (kg) şi secunda
(s), definite prin Sistemul Internaţional de Unităţi (SI, Paris - 1960).
O unitate SI derivată, radianul (rad), este folosit pentru exprimarea
unghiurilor plane, fiind definit ca unghiul plan dintre două raze ale cercului, ce
subîntind un arc pe circumferinţă, egal ca lungime cu raza cercului (figura 3.1).

Figura 3.1- Radianul


Geodezia, ca şi astronomia şi geografia, foloseşte sistemul de gradaţie
sexagesimal, în care cercul este împărţit în 360º (1º=60’; 1’=60”).
Corespondenţa cu sistemul radian se face pe baza relaţiei de transformare:
αº = ρº · αrad, unde ρº = 180º/π
Dintre constantele fundamentale folosite în modelele geodezice, se
specifică viteza luminii în vid: c = 299 792 458 m·s -1 şi constanta gravitaţională:
G = (6,67259 ± 0 ,00085)·10-11 m3·kg-1s-2, din teoria gravitaţiei universale a lui
Newton.

3.2. Sisteme de timp

Timpul este un factor esenţial în geodezie, prin faptul că cele mai multe
metode de măsurare folosesc semnalul timpului de parcurgere a undei
electromagnetice pentru poziţionare şi în cazul modelului care descrie mişcarea
sateliţilor artificiali este necesară o scară de timp uniformă. De asemenea,
sistemul de timp este necesar pentru a descrie mişcarea relativă a Pământului în
cadrul sistemului solar, într-un spaţiu inerţial şi pentru a pune în evidenţă
deformaţiile crustale datorate forţelor interne şi externe ce acţionează asupra

17
suprafeţei Pământului. Pentru stabilirea unei scări uniforme de timp, faţă de care
se raportează observaţiile geodezice, trebuie să se definească unitatea de măsură
pentru un interval de timp (secunda sau ziua) şi epoca sau originea timpului ales.

3.2.1. Timpul atomic

O scară de timp uniformă, de mare precizie, este oferită de Timpul Atomic


Internaţional (TAI), ce corespunde definiţiei secundei din (SI) exprimată ca
durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre
cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de Cesiu133, în
repaos la temperatura de 0ºK.
Originea acestei scări de timp s-a ales la epoca 1 ianuarie 1958, ora 0 00,
pentru a corespunde cu epoca timpului universal (UT). Ziua TAI cuprinde 86400
secunde, iar secolul iulian are 36 525 zile TAI.
TAI este realizat pe baza unui set extins de ceasuri atomice (peste 200),
menţinute în aproape 60 de laboratoare de pe mapamond (figura 3.2).

Figura 3.2- FOCS 1, Ceas atomic cu cesiu din Elveţia, cu o eroare de o


secundă la 30 de milioane de ani

3.2.2. Timpul dinamic

Timpul dinamic reprezintă scara de timp uniformă care descrie mişcarea


corpurilor cereşti si a sateliţilor artificiali într-un spaţiu inerţial.
În astronomie, timpul măsurat şi utilizat în ecuaţiile mişcării are originea în
centrul de masă al sistemului solar (baricentru) şi se numeşte Timp dinamic
baricentric (TDB). De asemenea, timpul utilizat în calculul orbitelor sateliţilor se
numeşte Timp Dinamic Terestru (TDT), scară ce se raportează la centrul de
masă al Pământului (geocentru).
TDT este practic echivalent cu TAI, cu o diferenţă constantă, rezultată
din definiţia epocii TAI: TDT = TAI + 32,184 s

3.2.3. Timpul sideral

Pentru definirea timpului sideral, se prezintă două mişcări periodice ale


Pământului (figura 3.3):
18
- mişcarea de rotaţie diurnă a Pământului în jurul axei sale polare;
- mişcarea de revoluţie anuală a Pământului în jurul Soarelui.

Figura 3.3- Rotaţia Pământului, planul ecuatorial şi planul eclipticii

Ecliptica, ce defineşte traiectoria anuală aparentă a Soarelui în jurul


Pământului, intersectează ecuatorul ceresc în punctul vernal (0º√) şi punctul
autumnal. Timpul sideral este în legătură directă cu mişcarea de rotaţie a
Pământului, fiind definit ca unghiul orar al punctului vernal, eliberat de
mişcările de precesie şi nutaţie (figura 3.4).

Figura 3.4- Timpul sideral

Ca măsură a timpului sideral, avem:


- Timpul Sideral Aparent Greenwich (GAST), afectat de nutaţia şi precesia
axei de rotaţie a Pământului;
- Timpul Sideral Mijlociu Greenwich (GMST), afectat numai de precesia
axei de rotaţie a Pământului;
- Timpul Sideral Aparent Local (LAST), raportat la meridianul locului;
- Timpul Sideral Mijlociu Local (LMST), în raport cu punctul vernal mediu

19
LAST este determinat prin observaţii astronomice către stele fixe şi surse
radio extragalactice, fiind afectat de variaţiile de perioadă scurtă (nutaţia), în
timp ce LMST este afectat numai de variaţii de perioadă lungă (precesia).
Ziua siderală medie este o unitate fundamentală şi corespunde intervalului
de timp dintre două tranzite ale punctului vernal mediu peste meridian (figura
3.5). Stea îndepărtată

Soare

Pământ

Ziua siderală

Ziua solară medie

Figura 3.5-Raportul dintre timpul sideral şi timpul solar

3.2.4. Timpul universal

Din motiv practice, timpul solar este folosit în mod obişnuit, fiind legat de
aparenta mişcare diurnă a Soarelui în jurul Pământului. Întrucât perioada de
revoluţie nu este uniformă s-a introdus un soare „mediu”, care are o viteză
constantă de-a lungul Ecuatorului şi coincide cu soarele adevărat în punctul
vernal echinocţial.
Timpul solar mediu este egal cu unghiul solar al soarelui mediu (0 la
amiază şi 12 la miezul nopţii). Când se referă la meridianul astronomic mediu
Greenwich, se numeşte timp universal (UT), a cărui unitate fundamentală este
ziua solară medie, ca interval între două tranzite ale soarelui fictiv peste
meridian.
Conversia între UT şi GMST este dată de relaţia:
1 zi siderală medie = 1 zi solară medie - 3m 55,90 s = 86164,10 s
Timpul sideral şi universal nu au o scurgere uniformă, datorită în principal
vitezei unghiulare a Pământului, care nu este constantă. Aceasta se datorează
variaţiilor momentului polar, date de distribuţia maselor şi oscilaţiilor axei de

20
rotaţie a Pământului. Astfel, timpul universal (UT), corectat de mişcarea polară
este UT1, cunoscut ca Timpul Mediu Greenwich (GMT). UT1 este obţinut din
analiza observaţiilor asupra mişcării diurne a stelelor, fiind exprimat în legătură
cu UTC, prin relaţia :
UT1 = UTC + ΔUT1, unde │ΔUT1│< 0,9 s
UT1 este scara de timp fundamentală în astronomia geodezică, geodezia
satelitară şi navigaţie, scară de timp bazată pe rotaţia Pământului în jurul axei
sale.

3.3. Sisteme de referinţă

Instituţia la nivel mondial care are în sarcină definirea şi actualizarea


sistemelor de referinţă astronomice şi geodezice este Serviciul Internaţional al
Rotaţiei Pământului (IERS). Aceste sisteme sunt realizate la recomandarea
Uniunii Internaţionale de Astronomie (IAU) şi a Uniunii Internaţionale de
Geodezie şi Geofizică (IUGG), iar legătura dintre ele este determinată de
parametrii de orientare ai Pământului, funcţie de timp.
IERS este operaţională de la 1 ianuarie 1988, desfăşurând o activitate de
cercetare, analiză şi modelare a observaţiilor provenite din reţeaua de staţii
astronomice şi geodezice (peste 300 în 1996).
Tehnicile de observaţie cuprind măsurători interferometrice de baze lungi
(V.L.B.I.), măsurători laser-lunare (L.L.R.) şi satelitare (S.L.R.), măsurători
GPS şi Doppler, fiind evaluate în centrele coordonatoare şi sintetizare la biroul
central I.E.R.S. Informaţiile rezultate includ poziţiile atât ale surselor radio
extragalactice, cât şi ale staţiilor terestre, parametrii de orientare ai Pământului
(E.O.P.), etc.
Tehnicile de măsurare prezentate oferă informaţii despre fenomenul de
precesie, nutaţie, mişcare polară şi timp universal, cu o precizie estimată la
±0,003” pentru parametrii de orientare ai Pământului şi de ±0,01m pentru
poziţia staţiilor de referinţă terestre.

3.3.1. Sisteme de referinţă astronomice

În contextul descrierii mişcării Pământului şi a celorlalte corpuri cereşti în


spaţiu (inclusiv a sateliţilor artificiali), se impune definirea unui sistem inerţial,
caracterizat de legile de mişcare newtoniene.
Un sistem de referinţă astronomic este un sistem fix în spaţiu şi reprezintă o
aproximare a unui sistem inerţial, fiind definit prin anumite convenţii date de
astronomia sferică (C.I.S. – Sistem Inerţial Convenţional). Orientarea spaţială a
acestui sistem variază în timp şi de aceea este necesară o modelare a variaţiilor
sale temporale.

21
3.3.1.1. Sistemul ecuatorial al astronomiei sferice

Sistemul de coordonate astronomic este definit de sistemul ecuatorial al


astronomiei sferice (figura 3.6), fiind de tip cartezian tridimensional:

Figura 3.6 - Sistemul ecuatorial astronomic


- originea (O) în centrul de masă al Pământului (geocentru);
- axa (OZ) coincide cu axa de rotaţie a Pământului;
- axa (OX) în planul ecuatorial, orientată către punctul vernal echinocţial;
- axa (OY) în planul ecuatorial, perpendiculară pe axa OX.
Pe sfera cerească circumscrisă Pământului, axa de rotaţie (OZ) fixează
punctele PN (polul nord ceresc) şi PS (polul sud ceresc). Cercurile mari
perpendiculare pe ecuatorul ceresc, ce conţin polii cereşti, sunt numite cercuri
orare (meridiane cereşti), iar cercurile mici paralele la ecuator sunt paralele
cereşti.
Poziţia unui corp ceresc S se exprimă prin:
- ascensia dreaptă (α) este unghiul măsurat în planul ecuatorului, dintre
planul cercului orar ce trece prin punctul vernal (√) şi planul cercului
orar ce trece prin corpul ceresc S (măsurat in sens antiorar);
- declinaţia (δ) este unghiul măsurat în planul cercului orar, între planul
ecuatorial şi direcţia liniei OS (pozitivă de la Ecuator spre Polul Nord şi
negativă spre Polul Sud).
Poziţia corpului ceresc S se poate exprima şi prin coordonate carteziene,
prin relaţiile de legătură :
X  cos   cos  
   
   Y   r  sin   cos  
Z   sin  
   
unde r este distanţa de la originea (O) până la corpul ceresc S.

22
În geodezie, numai direcţiile sunt importante pentru stele şi alte surse
extragalactice. Considerând r = 1, atunci α şi δ vor descrie doar ele poziţia lui S
pe sfera cerească, putând fi exprimate şi prin lungimile arcelor corespondente pe
Ecuator şi cercul orar.

3.3.1.2. Sistemul orizontal al astronomiei sferice

Pentru definirea sistemului de coordonate orizontale (figura 3.7), se


introduce planul meridianului locului (al observatorului), format de verticala
locului (direcţia firului cu plumb) cu axa de rotaţie, printr-o deplasare paralelă
de la geocentru la topocentru (se neglijează raza Pământului - R).

Figura 3.7 – Sistemul orizontal astronomic

Punctul zenital (Z) este intersecţia verticalei locului cu sfera cerească, iar
meridianul ceresc al locului este cercul mare ce trece prin (Z) şi polii cereşti.
Coordonatele care definesc poziţia punctului S în sistem orizontal
astronomic ce foloseşte planul local de observare a orizontului ca referinţă, sunt:
- înălţimea (h), definită ca unghiul dintre direcţia către punctul S şi planul
local de observare al orizontului;
- azimutul (A), definit ca unghiul în planul orizontului, măsurat de la nord
către est, până la planul vertical ce trece prin punct.
În locul înălţimii (H) se foloseşte uneori unghiul complementar acesteia,
distanţa zenitală (z), măsurată din zenit (h + z = 90º).
Prin măsurarea înălţimii polului ceresc se obţine latitudinea astronomică a
observatorului.

23
3.3.2. Fenomenele de precesie și nutație

Axa de rotație a Pământului (OZ) își modifică orientarea spațială în timp și


astfel poziția (α, δ) a unui corp ceresc variază, cu o suprapunere a efectelor de
lungă și scurtă perioadă.
Precesia lunisolară este un efect de lungă perioadă cauzat de gravitaţia lunii
și soarelui pe zona bombată a ecuatorului pământesc, aceasta creând un cuplu de
forțe ce are tendința de a bascula planul ecuatorial în planul eclipticii (fig. 3.8).

(a)

(b)

Figura 3.8 – Precesia şi nutaţia(a)


cercul precesiei (b)

În combinație cu momentul de rotație al Pământului, axa Pământului


descrie o rotație a unui con cu unghiul generatoarei de 23,5o (corespunzător
oblicității eclipticei - ε) în jurul polului nord al eclipticii EN. Punctul vernal
echinocțial prezintă în consecință o mișcare în sensul acelor de ceasornic pe
ecliptică cu 50,3“/an, realizând o revoluție completă în aproximativ 25 800 ani.
Peste efectul precesiei se suprapune efectul de scurtă perioadă a nutației,
între 5 zile și 18,6 ani. Aceste perioade sunt în cea mai mare măsură influențate
de variația temporală a înclinației orbitei Lunii în raport cu ecliptica (de
aproximativ 5o).
Precesia și nutația pot fi modelate ca o funcție de timp, utilizând
efemeridele Lunii, Soarelui și planetelor. Modelele IAU pentru precesie și

24
nutație definesc Polul de referință pentru Rețeaua de Referință Internațională
Astronomică (ICRF). Poziția instantanee a unui corp ceresc este numită poziție
adevărată la epoca “t”, iar ținând cont de nutație se obține o poziție medie la
epoca “t”, care se referă la ecuatorul ceresc mediu și punctul vernal mediu.
Sistemul de Referință Internațional Astronomic (ICRS) recomandat de IAU
este bazat pe teoria relativității, cu sistemul de Timp Atomic Internațional (TAI).
ICRS aproximează Sistemul Internațional Convențional (CIS), fixat în spațiu cu
originea în baricentrul sistemul solar. Sistemul de axe este definit de Polul de
Referință Astronomic și punctul vernal echinocțial, conform modelelor IAU
pentru precesie și nutație.
Aceasta se realizează prin direcțiile medii către obiecte de încredere, din
spaţiul extraterestru: stele și surse radio extragalactice.

3.3.3. Sisteme de referință geodezice

3.3.3.1. Sistemul Terestru Convențional (CTS)


CTS este sistemul de referință fundamental al geodeziei fizice, având
legături simple la CIS. De asemenea, se introduc orientări medii ale axelor de
coordonate, care diferă de poziția lor instantanee, ceea ce necesită modelări de
timp în raport cu epoca de origine (figura 3.9).

Figura 3.9 –Sistemul Terestru Convențional (CTS)

25
Sistemul terestru de coordonate carteziene spațiale (X,Y,Z) poate fi descris
astfel:
- originea (O) a sistemului se află în centrul de masă al Pământului (geocentru),
incluzând aici, masele de apă și atmosfera;
- axa OZ este orientată din geocentru spre Polul Nord Ceresc Mediu (Originea
Convenţională Internaţională – CIO);
- axa OX se află în planul ecuatorului ceresc mediu (perpendicular pe axa OZ),
la intersecţia dintre planul meridianului mediu convențional Greenwich cu
planul ecuatorului ceresc mediu;
- axa OY se obţine în planul ecuatorului ceresc mediu, perpendiculară pe axa
OX (cu orientare spre dreapta).
Diferența între orientarea axei XCTS și axei XCIS este dată de unghiul
timpului sideral mijlociu Greenwich (GMST), care suferă modificări în timp,
datorită fenomenelor de precesie și nutație, odată cu modificarea eclipticii (ε) și
a punctului vernal (0º√) în sensul creșterii ascensiei drepte.
În vederea descrierii analitice a unor proprietăți fizice ale Pământului, se
utilizează coordonatele sferice:
S (r, ψ, λ)
unde: r este distanța radială din geocentru spre punctul S;
ψ este distanța polară (colatitudinea);
λ – longitudinea geocentrică:
Poziția punctului S este dată prin vectorul de poziţie:

( ) ( )

În locul colatitudinii se mai foloseşte şi latitudinea geocentrică:   90o  .

3.3.3.2. Mișcarea polară și variațiile geocentrului

Rotația Pământului poate fi descrisă de un vector direcționat către polul


nord al axei de rotație instantanee și de viteza unghiulară ω. Direcția și mărimea
vectorului de rotație se modifică în timp datorită fenomenelor astronomice și
geodezice. Acestea includ variații ale gravității lunare și solare, precum și
modificări ale distribuției maselor în atmosferă, hidrosferă, scoarța terestră și
miezul lichid al Pământului, toate acestea având un caracter secular, periodic sau
cvasi-periodic și sporadic în natură.
Mișcarea polară (de „clătinare”) este mișcarea axei de rotație în raport cu
scoarța terestră, din punctul de vedere al sistemului de referință terestru
convențional. Aceasta afectează în mod direct coordonatele stațiilor de pe
suprafața Pământului și vectorul de gravitate.
Componentele mișcării polare sunt:
26
- o oscilație liberă, de aproximativă de aproximativ 435 zile cu
amplitudinea de 0,1” – 0,2” în sens antiorar față de polul nord, datorită
necoincidenței dintre axa de rotație a Pământului și axa sa principală de inerție;
- o oscilație anuală, cauzată de deplasarea sezonieră a maselor de aer și de
apă, în aceeași direcție, dar cu amplitudinea de 0,05” – 0,1”.
- o mișcare seculară a polului, constând dintr-o oscilație de 0,003”/an, în
direcţia meridianului de 80o longitudine vestică, datorită topirii gheţurilor polare
și deplasării marilor plăci tectonice (abateri polare semnificative pe durata
epocilor geologice).
- mai multe variații neregulate apar de la câteva zile la ani, cu amplitudini
de pâna la 0,02”, datorită redistribuției maselor din atmosferă, variațiilor de
volum ale oceanelor și apelor subterane și datorită cutremurelor de pământ.
Rezultatul combinării tuturor acestor componente face ca într-un an,
deviația față de poziția medie a polului să fie mai mică de 0,3”, adică 9 metri pe
suprafața terestră.
Referința pentru poziția instantanee a polului este reprezentată de către
Polul de referinţă IERS. Acesta este în acord (< 0,03”) cu Originea
Internaţională Convenţională (CIO), care a fost definită de poziţia medie a
polului nord, determinată între 1900.0 – 1906.0.
Poziția instantanee a polului (Polul Efemeridelor Astronomice) în raport cu
polul de referință este dată de coordonatele rectangulare (xp, yp) definite în
planul tangențial la pol, cu axa X în direcția meridianului mediu Greenwich și
axa Y pe direcția meridianului de 90o longitudine vestică. Coordonatele plane
sunt exprimate în mod curent prin distanțe sferice, exprimate în secunde
sexagesimale (”) pe sfera cerească (figura 3.10).
X(”)  în direcţia meridianului mediu Greenwich

- - - - - - mişcarea polară
______ polul mediu

Y(”)  în direcţia meridianului de 90o longitudine vestică

Figura 3.10 – Mişcarea polară între 2001 – 2006 şi poziţia polului mediu
începând din anul 1900 (după IERS)
27
Viteza unghiulară de rotație a Pământului (ω) se modifică în timp cu
variații de cateva milisecunde pe zi, în raport cu lungimea unei zile (LOD) de
86 400s. Aceasta rezultă din comparația timpului determinat astronomic, din
care provine UT.1 şi scara de timp uniformă TAI sau UTC.
Variațiile LOD sunt și ele de tip secular, în decade, anuale, lunare,
sezoniere și sporadice. (figura 3.11).

Figura 3.11 – Variaţia LOD (secunde) între anii 1962 - 2011(după IERS)

Coordonatele polului, lungimea unei zile și viteza unghiulară reprezintă


Parametrii de Orientare ai Pământului (EOP), oferiți de către IERS, cu
precizie de aproximativ ±0,0003”, respectiv ±0,02 ms.
Poziția geocentrului se modifică ușor în timp, conform observațiilor de
monitorizare. Variații anuale și semianuale s-au observat cu amplitudini de
câțiva mm/an, rezultate din analiza orbitei sateliților artificiali tereștri. Acestea
sunt cauzate în principal de redistribuția maselor în atmosferă și oceane, dar și
de variațiile apelor continentale. Prin coordonatele stațiilor terestre (ITRF),
geocentrul este determinat cu precizie de câțiva milimetri.

3.3.3.3. Rețeaua geodezică de referință internațională (ITRF)

Sistemul geodezic de referinţă internaţional (I.T.R.S.) este realizat de către


I.E.R.S. cu ajutorul unui set global de observații geodezice spaţiale.
Coordonatele carteziene geocentrice și vitezele de deplasare din stațiile de
observare alcătuiesc Reţeaua geodezică de referință internațională (I.T.R.F.),
care este actualizată fie continuu, fie la anumite intervale de timp.
Observațiile sunt efectuate pe 12 dintre plăcile tectonice majore, care
permit astfel deducerea vitezelor stațiilor aflate în legătură directă cu plăcile
tectonice. Actualizările anuale ale I.T.R.F. sunt publicate de către I.E.R.S., la
nivelul anului 1997 rezultând determinări pentru mai multe de 550 de stații
(X,Y,Z) și vitezele locale corespondente. Precizia acestor rezultate depinde de
tipul de măsurători efectuate, fiind maxime pentru V.L.B.I., S.L.R. și G.P.S.
(±0,5-2cm; ±1-3mm/an). Unele efecte variabile în timp sunt luate în considerare,
28
cum ar fi: deplasarea cauzată de masele terestre, efectele oceanului planetar și a
atmosferei, etc.
Poziția actuală (instantanee) a vectorului Γ(t) a unui punct de pe suprafața
Pământului rezultă din poziția sa la epoca de referință (to):
Γ(t) = Γ0+∆ Γ = Γ0 + Ѓ0 (t – t0)
unde Γ0 și Ѓ0 reprezintă poziția și viteza la momentul (t0).
Relația dintre ICRS și ITRS rezultă din mai multe rotații în spațiu, ce
depind de parametrii de rotație ai Pământului prezentați anterior:
ΓITRS = R2(-xp) • R1(-yp) • R3(GAST) • N(t) • P(t) • ΓICRS
Transformările de poziție ale vectorului ICRS includ mai întâi efectele
fenomenului de precesie prin aplicarea matricei P(t) de trecere de la epoca de
referință t0 (J2000,0 - epoca iuliană 1 ianuarie 2000, 12h ΤDB) la epoca de
observație (t). Apoi, matricea de nutație, N(t), face transformarea de la ecuatorul
și punctul vernal mediu la cel instantaneu sau adevărat.
GAST este folosit pentru a roti sistemul în jurul axei (OZ), fiind calculat
din Timpul Mediu Greenwich (UT1). În final, rotațiile în sens antiorar în jurul
axei (OX) și (OY) sunt calculate ca funcții de coordonatele polului instantaneu
(xp,yp).
Ecuațiile în care intervin doar matricile R2, R1 și R3 definesc trecerea de la
sistemul spațial instantaneu (CIS) la Sistemul Terestru Convențional (CTS):
( ) ( )
( ) ( ( ) ( ) );

( ) ( ) ( ) ( )

3.3.4. Câmpul gravific relaționat la sistemele de referință

Cele mai multe observații geodezice și astronomice efectuate la nivelul


sau în vecinătatea suprafeței terestre sunt referite la câmpul gravific al
Pământului, prin orientarea de-a lungul verticalei locului. În scopul modelării
acestor observații s-au introdus sisteme de referință relaționate la câmpul
gravific local, cu stabilirea metodelor de transformare a parametrilor de
orientare din sistemul local în cel global și invers.

3.3.4.1. Orientarea verticalei locului

Direcția firului cu plumb (verticala locului) în raport cu sistemul


geocentric global este definită prin două coordonate (figura 3.12):
29
- latitudinea astronomică (Φ) – unghiul măsurat în planul meridianului
astronomic al locului, dintre planul ecuatorial și direcția verticalei locului prin
punctul P (pozitivă de la ecuator spre polul nord și negativă de la ecuator spre
polul sud);
- longitudinea astronomică (Λ) – unghiul măsurat în planul ecuatorului, dintre
planul meridianului Greenwich și planul meridianului astronomic ce trece prin
punctul P (pozitivă la est și negativă la vest de meridianul Greenwich).
Potențialul gravităţii (W) în punctul P este constant pentru toate punctele
situate pe aceeași suprafață de nivel. Planul meridianului astronomic local se
obține pe baza a două drepte: verticala locului în punctul P și paralela în punctul
P cu axa de rotație (OZ). Urma meridianului locului în planul ecuatorului ceresc
nu trece prin centrul sistemului de axe (O – geocentrul), deoarece polul
instantaneu (PIT) diferă ca poziţie, de polul convenţional (CIO), la epoca de
măsurare.
Vectorul (n), perpendicular pe suprafața de nivel (W=WP), orientat către
zenit și în sens opus vectorului gravităţii (g) are componentele pe versor:

( )

Latitudinea și longitudinea astronomică sunt determinate prin metodele


astronomiei geodezice și împreună cu potențialul (W) formează un sistem
tridimensional de coordonate definit în câmpul gravific.

Figura 3.12 – Latitudinea şi longitudinea astronomică


30
3.3.4.2. Sisteme astronomice locale

Sistemele astronomice locale (figura 3.13) își au originea în punctul de


observație (P), cu axa OZ în prelungirea verticalei locului, către zenit. Axa OX
(Nord) și OY (Est) determină planul orizontal, tangent la suprafața de nivel
W=Wp (cu orientare spre stânga).
Mărimile geometrice observabile sunt: azimute astronomice (A), direcții
și unghiuri orizontale, unghiuri zenitale (z), distanțe înclinate (s) și diferențe de
nivel (∆h). Vectorul de poziție P-Pi este dat prin:

( ) ( )

În astronomia geodezică, măsurătorile se efectuează numai către corpuri


cerești, sistemul local devenind sistemul orizontal cu originea în topocentru, care
apoi poate servi ca bază pentru transformarea în coordonate astronomice
instantanee (Φ,Λ) sau ecuatoriale (α,δ).
În aplicațiile geodezice, observațiile din sistemul astronomic local trebuie
transformate în sistem global geocentric, pentru folosirea lor mai departe în
realizarea rețelelor geodezice de sprijin.

Figura 3.13 – Sistemul astronomic local

31
Direcția firului cu plumb poate fi referită la sistemul geocentric global cu
ajutorul coordonatelor astronomice (Φ,Λ) - (figura 3.14).

Figura 3.14 – Sistemul geocentric global şi sistemul astronomic local

După o deplasare paralelă a sistemului global în locul celui local (figura


3.15) aplicăm mai întâi o transformare de orientare spre dreapta a sistemului
local prin matricea de reflexie:

 ( )

Se roteşte sistemul local cu (90o - Φ) în jurul axei OY și cu (180o – Λ) în


jurul axei OZ, prin matricile de rotaţie R2 și R3:

 ( ) ( );

 ( Λ) ( )

32
Figura 3.15 – Transformarea între sistemul astronomic local şi cel geocentric

Coordonatele relative ale punctului Pi faţă de P în sistemul geocentric, vor


fi:
∆R = A X,
unde:

 ( );

 ( ) ( )

( )

Considerând matricea A ortogonală (ortonormală) se poate face inversa sa


( ) și se obține:

unde ( )

33
CAPITOLUL 4 – Câmpul gravific al Pământului

Câmpul gravific extern al Pământului are un rol fundamental în geodezie,


având în vedere că figura Pământului a evoluat sub influența gravității, iar cele
mai multe observații geodezice sunt modelate după caracteristicile câmpului
gravific. Pe de altă parte, analiza câmpului gravific oferă informații despre
structura internă a Pământului, folosite mai departe în geofizică.

4.1. Teoria fundamentală a câmpului gravific

Un corp material situat pe suprafața fizică a Pământului se rotește odată cu


acesta, fiind supus forței gravitaționale a maselor terestre și a altor corpuri
cerești, concomitent cu exercitarea forței centrifuge rezultată din rotația
Pământului. Rezultanta tuturor acestor forțe este numită forța gravității, iar
regiunea din spațiu în care se extinde influența sa complexă constituie câmpul
gravific.

4.1.1. Gravitația și potențialul gravitațional

Potrivit cu legea atracției universale a lui Newton, forța de atracție


reciprocă ( ⃗) dintre doua mase punctiforme (m1, m2), situate la o distanţă (d) una
de cealaltă, se exprimă cu relaţia:

⃗ = -G ⃗⃗⃗⃗⃗

unde:
 ⃗⃗⃗⃗⃗= ⃗/d = versorul forței de atracție ( ⃗);
 G = constanta atracției universale, numeric egală cu forța cu care se atrag
între ele două corpuri, având masele egale cu unitatea (m1= m2 = 1) și
situate la o distanță egală cu unitatea (d=1).

Dacă în exemplul de mai sus se exprimă forța de atracție între un corp


material situat pe suprafața terestră și Pământul, considerat ca sferă planetară
(de rază R), de natură rigidă şi omogenă ca densitate, atunci prin reducerea
masei Pământului (M) la centrul sferei („punct greu”), se poate scrie formula
aproximativă:

⃗=- ⃗⃗⃗⃗⃗
unde:
 ⃗⃗⃗⃗⃗ = versorul forței de atracție ( ⃗ ): ⃗⃗⃗⃗⃗ = ⃗⃗⃗⃗/ R

34
Semnul minus (–) din formulă apare datorită sensului diferit al forței de
atracție în raport cu sensul axelor de coordonate.
Produsul (GM) este numit constanta gravitațională geocentrică, pentru
care recomandările A.I.G. prevăd următoarea valoare:
GM = (398600441± 0,8)·106 (m3 s-2)
Caracterul aproximativ al formulei de mai sus este dat în principal de
imprecizia determinării masei Pământului (M), care depinde în primul rând de
densitatea (ρ) a acestuia, variabilă în raport cu adâncimea față de suprafața
terestră.
Pentru un studiu mai detaliat al forței de atracție, se consideră două puncte
materiale P’(x’,y’,z’) de masă m şi P (x, y, z) de masă egală cu unitatea (m=1),
situate la distanța (d) unul față de celălalt (figura 4.1).

Figura 4.1- Gravitaţia


Forţa gravitațională, în acest caz, are originea în punctul P și este orientată
spre punctul sursă P’ („punct atractor”):
⃗ = -G ⃗⃗⃗⃗⃗

unde: ⃗⃗⃗⃗⃗= ⃗/d = versorul forței de atracție ( ⃗);


Vectorul ⃗ se poate exprima în sistem cartezian tridimensional, funcție de
vectorii de poziție ⃗⃗⃗ și ⃗⃗⃗ :
⃗⃗ = ⃗⃗⃗ - ⃗⃗⃗
unde:
 ⃗ =( ) ş ⃗⃗⃗ ( );

35
 d=| ⃗|=√( ) ( ) ( )

Pământul fiind compus dintr-un număr infinit de puncte de masă


elementară (dm), forța de atracție asupra unității de masă în punctul P, rezultă
din integral de volum:
⃗ ⃗⃗⃗
⃗⃗⃗⃗= ⃗( ⃗) = - G ∭ dm
ă â | ⃗ ⃗⃗⃗|
unde:
 dm poate fi exprimat prin densitatea volumului elementar: dm = ρ·dv, cu
ρ = ( ⃗), exprimat în kg·m-3.
Reprezentarea accelerației gravitaționale precum și a câmpului gravific
poate fi simplificată prin înlocuirea cantității vectoriale - accelerație ( ⃗ ) cu
cantitatea scalară - potenţial (V), în sensul că ⃗ poate fi reprezentat ca gradient
al potențialului V:
⃗ = grad V = V
Prin definiţie, gradientul unei funcții scalare (V) este un câmp vectorial,
ale cărui componente sunt derivatele parțiale ale funcţiei V.
Pentru un punct de masă m se poate scrie:

V= , cu = 0.
ceea ce pentru cazul Pământului (m = M), cu o multitudine de mase elementare
(mi), se transformă în integrala triplă:

V = V( ⃗) = G∭ ă â
= G∭ ă â dv, cu = 0.
unde:
 dv este expresia volumului elementar: dv = dx’·dy’·dz’.
Potențialul în punctul P indică lucrul mecanic pe care trebuie să îl facă
gravitația pentru a atrage unitatea de masă, de la infinit (V=0), în punctul
P(V( ⃗)) și are unitatea de măsură m2 · s-2.
Componentele câmpului vectorial al gravitației pe direcțiile celor trei axe
de coordonate (x,y,z) sunt egale cu derivatele parțiale ale potențialului V în
raport cu cele trei direcții corespunzătoare axelor de coordonate (x,y,z):

= -G ∭ ă â dm = = Vx = G ∭ ă â ( ) ;
În mod analog, au loc următoarele:
= - G∭ ă â dm = = Vy ;

= -G∭ ă â = = Vz.

36
A doua derivată devine:
( ) ( )
= = - G∭ ă â dm =
( )
-G ∭ ă â dm + 3G ∭ ă â dm.

În mod analog au loc următoarele: și


Observaţii:
 în aceste relaţii se neglijează masa atmosferei și variațiile în timp ale
gravităţii;
 dacă prima derivată a potențialului V: + + = + + ,
este o funcție continuă, nu același lucru este valabil cu a doua derivată:
V= + + = -4πGρ (ecuația Poisson), care prezintă anumite
discontinuități în punctele în care densitatea se modifică discontinuu.
 se observă că în spaţiul vid, unde densitatea ρ = 0, rezultă V=0 (ecuația
Laplace);
 soluțiile ecuației Laplace sunt numite funcții armonice, deci potențialul
gravitației este o funcție armonică în afara maselor de atracție și nu în
interiorul lor, unde este valabilă ecuaţia Poisson.

4.1.2. Forţa centrifugă şi potenţialul forţei centrifuge

Datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, un corp


material situat pe suprafaţa terestră este supus unei forţe centrifuge ( ⃗), care este
situată într-un plan paralel cu planul ecuatorului terestru, perpendiculară pe axa
de rotaţie a Pământului (figura 4.2).

Figura 4.2- Forţa centrifugă (vedere laterală şi vedere de sus)

37
Potrivit cu legile cunoscute ale mecanicii, în cazul unui corp material de
masă m, aflat la o distanţă rp de axa de rotaţie şi care se deplasează pe traiectorie
cu viteza liniară v, forţa centrifugă se exprimă cu relaţia:
⃗ ⃗⃗⃗⃗

unde : ⃗⃗⃗⃗= ⃗⃗⃗⃗/ = versorul forței de centrifuge (⃗⃗);


Dacă considerăm punctul P de masa egală cu unitatea (m=1) şi legătura
dintre viteza liniară (v) și cea unghiulară (ω):
v = rp ω,
rezultă pentru forţa centrifugă (acceleraţia forţei centrifuge) expresia:
⃗ ⃗⃗⃗⃗
În expresia de mai sus, rp reprezintă în cazul Pământului privit ca un
elipsoid de rotație, raza paralelului ce trece prin punctul P, iar din sistemul
geocentric, aceasta se poate calcula în funcție de latitudinea geocentrică:
rp = ̅,
unde r este distanța de la geocentru la punctul P.
În ceea ce privește viteza unghiulară de rotație a Pământului (ω), aceasta
se poate determina cu precizie prin metode astronomice, iar în expresia sa de
valoare unghiulară medie, AIG recomandă (1980):
ω = 7,292115* rad·
Prin urmare, amplitudinea accelerației centrifuge calculată prin:
q = | ⃗| = r ̅ = unde rp =|⃗⃗⃗⃗| = √ ,
are o valoare maximă la Ecuator (rp = a) şi o valoare minimă la poli (rp = 0),
fiind într-un raport de mărime cu forța gravitațională, la ecuator, de aproximativ:

Prin înlocuirea mărimii vectoriale cu cea scalară desemnată de potențial,
putem scrie:
⃗ = grad Q = Q,
în sensul că vectorul ⃗ poate fi reprezentat ca gradient al potențialului Q.
Pentru potențialul centrifug introducem expresia:
Q = Q( ) = = ( ), cu .
Componentele câmpului vectorial al forței centrifuge pe direcția celor trei
axe de coordonate (x, y, z) sunt egale cu derivatele parțiale ale potențialului Q în
raport cu cele trei direcții corespunzătoare axelor de coordonate (x, y, z):

38



Prima derivată a potențialului este:
( ),

iar a doua derivată: ∆Q = este o funcție nearmonică.


Considerațiile făcute mai sus sunt valabile în cazul unei viteze unghiulare
constante (ω), în jurul axei de rotație a Pământului fixă. În realitate, în timp
aceasta suferă modificări, atât ca direcție, cât și ca amplitudine, odată cu
schimbarea și a poziției axei de rotație a Pământului. Aceste variații mici ale
vectorului de rotație fac obiectul unor reduceri specifice geodeziei de mare
precizie.

4.1.3. Gravitatea și potențialul gravitații

Asupra unui corp material situat pe suprafața Pământului acționează mai


multe forțe, dintre care cele mai importante sunt gravitația sau forța de atracție
( ⃗ ) şi forța centrifugă ( ⃗). Rezultanta acestor forțe se numește gravitate ( ⃗) sau
greutate (figura 4.3): ⃗ ⃗ ⃗

Figura 4.3- Gravitatea

Sensul gravitații este dat de direcția firului cu plumb. Toate instrumentele


topografice şi geodezice sunt orientate, după operația de calare, cu axa
principală (VV’) pe direcţia gravității.

39
Având în vedere relaţia de definiţie a gravităţii, se poate exprima
potenţialul gravităţii (W) în funcție de potenţialul forţei de atracție și a celei
centrifuge:
W=V+Q=G∭ +
Derivatele parțiale ale potențialului gravitațional în raport cu cele trei axe
de coordonate (x, y, z) sunt reprezentate de proiecțiile forței gravității ( ⃗) pe
direcțiile axelor de coordonate:
 ∭

 ∭

 ∭
De asemenea, se poate spune că vectorul forței gravitaționale ( ⃗) este
gradient al potențialului W al câmpului gravităţii:

Potențialul W și derivatele sale de ordinul I au valori singulare, finite şi
continue în întreg spațiul, ca urmare a caracteristicilor componentelor sale, V şi
Q. Conform proprietăților derivatelor parţiale de ordinul II ale potențialului V,
rezultă că și cele ale potențialului W sunt discontinue în interiorul Pământului la
schimbări bruște ale densității, cele mai importante pentru geodezie fiind zonele
de discontinuitate ale suprafețelor fizice ale Pământului, cu variații de la
densitatea minimă a aerului la cea medie a crustei superioare:
(ecuaţia Poisson generalizată).
Pentru spațiul exterior, unde , se operează cu ecuația generalizată
Laplace:
.
Derivatele de ordinul II ale potenţialului W sunt direct legate de curbura
suprafețelor de nivel și ale direcțiilor firului cu plumb.
Atunci când se admite ca masa corpului este egală cu unitatea, gravitatea
este numeric egală cu accelerația sa. Unitatea de măsură în sistemul C.G.S este
galul (1 gal = 1 cm· ), denumire adoptată în memoria savantului italian
Galileo Galilei. Deoarece diferența între gravitatea minimă la Ecuator ( 978gal)
şi cea maximă la poli ( 983gal) este de aproximativ 5 gali, ar rezulta o variație
prea puțin semnificativă în această unitate de măsură. De aceea, în geodezia
fizică se lucrează în miligali (1 mgal = 0,001 gal), făcându-se corespondența și
cu precizia actuală de măsurare a instrumentelor gravimetrice de ordinul
mgal (1 gal = microgalul).

40
Accelerația gravității prezintă variații locale și temporale în funcție de o
serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt:
 forma Pământului, ce determină o creştere a gravității de la ecuator
spre poli ( variație de aproximativ );
 distribuția și densitatea maselor în interiorul Pământului, cu
influență ce poate fi evidențiată prin măsurători gravimetrice pe apă
și în apropiere, pe uscat (variații de aproximativ );
 influențele diverse exercitate de corpurile cereşti, datorate în
special Lunii (prin apropierea sa de Pământ) și a Soarelui (prin
masa sa) cu variații de ;
 gradientul vertical al gravitații, datorat creşterii altitudinii (H), cu
variații de aproximativ ;
 modificări în potențialul gravităţii, datorate circuitului apei în
atmosferă, redistribuția maselor terestre, deplasării polului mecanic,
etc., cu variații de ordinul pentru un deceniu.

4.2. Geometria câmpului gravific

4.2.1. Suprafeţe de nivel si linii de forţă

Suprafețele de potențial al gravitații constant:


W = W( ⃗) = W(x,y,z) = constant
sunt denumite suprafețe echipotențiale sau suprafețe de nivel.
Având în vedere că ⃗=grad W, diferențiala potențialului gravitații (dW) la
o deplasare infinitezimală pe o direcție oarecare (d ⃗), de trecere de la o suprafață
de nivel la alta infinit apropiată (figura 4.4), este:
dW = gradW∙d ⃗ = ⃗∙d ⃗ = ⃗ = g∙ds∙cos( ⃗∙d ⃗) , unde d ⃗ = (dx,dy,dz).

Figura 4.4- Suprafeţe de nivel infinit apropiate

41
Relația este valabilă, întrucât derivata potențialului pe o anumită direcție
este egală cu componenta forței gravităţii de-a lungul acelei direcții. Deoarece
numai proiecția lui d ⃗ de-a lungul direcției firului cu plumb intră în relația de
mai sus, rezultă că dW este independent de calea de trecere între cele două
suprafețe de nivel. De aici se poate concluziona, că nu este necesar un lucru
mecanic pentru deplasarea de-a lungul unei suprafețe de nivel (W=constant),
astfel încât suprafețele de nivel sunt şi suprafețe de echilibru.
Dacă d ⃗ este luat de-a lungul suprafeței de nivel W=Wp, atunci dW=0 și
rezultă că, cos ( ⃗ , ⃗) = cos = 0, adică gravitatea este normală la suprafața
de nivel W=Wp. Suprafețele de nivel sunt intersectate sub unghi drept de către
liniile de forță, iar tangenta la linia de forță este denumită direcția firului cu
plumb.
Dacă ⃗ este orientat dealungul normalei ⃗⃗ spre exteriorul suprafeței de
nivel, atunci deoarece cos ( ⃗, ⃗⃗) = cos = -1, rezultă relația: dW = -g·dn.
Această relaţie reprezintă un exemplu de legătură între diferența de potențial,
care este o cantitate fizică și diferența de altitudine, care este o mărime
geometrică. În acest fel, prin combinarea măsurătorilor de gravitate și a
determinărilor diferențelor de altitudine prin nivelment geometric, se poate
obține diferența de potențial al gravității.
Dacă g variază pe o suprafață de nivel, aceasta are drept consecință, că
distanța dn la o suprafață de nivel apropiată se modifică de asemenea. Astfel,
suprafețele de nivel nu sunt paralele, iar liniile de forță sunt linii de curbe în
spațiu.
Având în vedere că gec < gpol, rezultă că distanța dintre două suprafețe de
nivel se micșorează de la ecuator spre poli. Spre exemplu, două suprafețe de
nivel ce sunt separate la ecuator la o distanță de 100 metri, sunt la poli despărțite
la doar 99,5 metri (figura 4.5).

Figura 4.5- Suprafețe de nivel și linii de forță

42
Plecând de la ipoteza, că suprafața mărilor şi oceanelor, în urma unor
ușoare idealizări, este o suprafață în echilibru, ea poate fi considerată parte a
unei suprafețe de nivel (echipotențiale). Această suprafață de nivel particulară a
fost propusă de Gauss ca figură matematică a Pământului, denumită ulterior
geoid de către Listing (1873).
Această definiție fizică consideră apele oceanelor ca o masă omogenă în
mișcare liberă, supusă doar forței gravităţii și în afara variațiilor în timp.
După obținerea unei stări de echilibru, suprafața acestor oceane idealizate poate
fi asimilată cu suprafața de nivel a câmpului gravific. Această suprafață poate fi
imaginată ca fiind extinsă pe sub continente, spre exemplu, printr-un sistem de
conducte.
Geoidul, ca suprafață fundamentală în geodezia fizică, poate fi definit prin
ecuația de potențial:
W = W( ⃗) = = constant (AIG: 6263686 3∙10 ∙ ).
Din proprietățile potențialului gravității (W), rezultă că geoidul este o
suprafață continuă închisă. Atunci când se extinde parțial pe sub continente,
curbura sa suferă discontinuități la schimbările bruște ale densității din interiorul
maselor solide ale Pământului, astfel că este imposibilă o formulare analitic –
matematică a acestei suprafețe complexe.
După cum se cunoaște din oceanografie, nivelul mediu al apei nu este o
suprafață în echilibru în câmpul gravific al Pământului, datorită curenților
oceanici și a altor efecte cvasi-staționare. În plus, variațiile în timp ale suprafeței
oceanelor pot fi reduse doar parțial, prin mediere în timp sau modelare.
Prin urmare, o definiție mai exactă a geoidului este necesară la o precizie
de nivel centimetrică. Prin aplicarea unei condiții de minim diferențelor dintre
nivelul mediu al oceanelor şi geoid, acesta poate fi definit ca o suprafață
echipotențială, care aproximează cel mai bine nivelul mediu al oceanelor la o
anumita epocă.
Definiția geoidului ar trebui să includă și tratarea efectelor mareelor
permanente. Geoidul mediu include efectul direct de atracție gravitaţională și
efectul indirect al deformației. Acesta ar coincide cu nivelul mediu al oceanelor,
neperturbat (de interes pentru oceanografie). Pentru cerințele teoretice ale
geodeziei, efectul total al mareelor este eliminat și se preferă geoidul zero, în
care se reține doar deformația permanentă. Această definiție ia în considerare, că
poziționarea se referă de asemenea, la Pământul considerat corp elastic (AIG,
1983), cu diferențe între geoid și elipsoidul de referință mediu de ± 30 metri şi
deviații maxime de ± 100 metri. În final, redefinirea geoidului trebuie să
considere și variațiile în timp, ce rezultă din redistribuția maselor terestre, prin
referire la o anumită epocă de referinţă.
De asemenea, o concluzie generală ce se poate desprinde din studiul
prezentat, este aceea că scopul principal al geodeziei fizice se constituie în

43
determinarea suprafețelor de nivel ale câmpului gravific al Pământului, în care
geoidul este suprafața de nivel zero, sau într-o exprimare analitică, în
determinarea funcției potențial W(x,y,z) în raport cu poziția exprimată de
coordonatele (x,y,z).

4.2.2. Curbura suprafeţelor de nivel şi a liniilor de forţă

Formula de calcul a curburii unei curbe, reprezentată de ecuația y=f(x), este


(figura 4.6):

Figura 4.6 - Curbura unei curbe

K= = ,
√( ) ( )

unde este raza de curbură a curbei, iar:

y’ = ; y’’=
În cazul folosirii unui sistem local de coordinate, în care axa X este paralelă
la axa X a sistemului inițial și tangentă la curbă în punctul P, atunci y’ = și de
aici:
k=

Dacă se consideră acum punctul P pe o suprafață de nivel S, se ia sistemul


local de coordonate (x,y,z) cu originea în P și cu axa Z verticală, perpendiculară
pe suprafața S (figura 4.7).
Intersectăm suprafața de nivel (S) de potențial W(x,y,z) = constant, cu
planul XZ (considerăm y=0). Comparând figura 4.6 cu figura 4.7, observăm că
Z ia locul lui Y, deci vom obţine curbura intersecției planului XZ cu suprafaţa
de nivel:
K1 = .

44
Figura 4.7 - Sistem de coordonate local

Dacă se diferențiază potențialul W(x,y,z) = = constant, în raport de x


(y=0, z=f(x)):
 + = 0, unde ; = ;

 +2 ∙ + ∙( ) + = 0,

unde = ; = ; = .

Întrucât axa X este tangentă la curbă în punctul P, rezultă că:

= 0 și astfel, =-

Axa Z fiind verticală: = = -g și de aici: = .

Curbura intersecției suprafeței de nivel cu planul YZ rezultă din înlocuirea


lui x cu y, în relaţia de mai sus: = .
Curbura medie a suprafeței de nivel în punctul P este definită prin relația:
J=- ( + )=-
Având în vedere că:
 = - 2g∙J
 ΔW = + = - 4πG∙ρ +2 (ecuaţia Poisson generalizată):
-2g∙J + = - 4πG∙ρ + 2

45
Se cunoaște că = = -g și deci =- =- =- .

Astfel se obține mărimea gradientului vertical al gravității (Bruns,1878),


în funcție de curbura medie a suprafeței de nivel:
=4
sau curbura medie Bruns a suprafeţei de nivel:
-

Curbura liniei de forță este necesară pentru reducerea observațiilor


astronomice la geoid. Linia de forță poate fi definită ca o curbă, a cărei elemente
vectoriale sunt d ⃗ [dx,dy,dz] și au direcția vectorului gravității: ⃗=[Wx,Wy,Wz].
Se poate scrie o relație de proporționalitate:

= =

Curbura proiecției liniei de forță în planul (XZ) este: =


Având în vedere că = , diferențiem în raport cu z (y=0):

= [ ( + )- ( + )]

În sistemul de coordonate ales, vectorul gravității coincide cu axa Z,


rezultând = =0 și de asemenea : = 0, astfel că:

= = =

Considerând = -g , rezultă în final, = și similar = ,

pentru curbura proiecției liniei de forță în planul (YZ).


Curbura totală (k) a liniei de forță este :

k=√ = √
În final, formulele pentru curbura suprafețelor de nivel şi a liniilor de forță,
pot fi rezumate la o singură ecuație vectorială echivalentă:
grad g = (4πGρ - 2gJ - 2 ) ∙ ⃗⃗ + g ∙k∙⃗⃗⃗⃗⃗ (ecuația Bruns generalizată),
unde ⃗⃗⃗⃗⃗ este versorul de-a lungul normalei principale la linia de forţă (figura
4.8).

46
Figura 4.8 - Ecuația Bruns generalizată

Verificarea se poate face uşor:

( ⃗⃗) =(0,0,1);
(⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗) =(cos ).

Componenta „z” a ecuației conduce la ecuația Bruns, iar componentele


orizontale (g∙k∙cosα) și (g∙k∙sinα) sunt identice cu:

= g∙ = g∙k∙cosα;

= g∙ = g∙k∙sinα.

4.2.3 Coordonate naturale

Sistemul compus de suprafețele de nivel și liniile de forță poate fi folosit


ca un sistem de coordonate tridimensional curbiliniu, care poate fi măsurat
direct, spre deosebire de sistemul rectangular local de coordonate (X,Y,Z).
Primele două coordonate ale sistemului sunt (Φ, Λ), respectiv coordonatele
astronomice - latitudine și longitudine, ce definesc poziția direcției firului cu
plumb (liniei de forță) în punctul (P). A treia coordonată poate fi altitudinea
ortometrică (H) sau potențialul (W) al punctului (P) (figura 4.9):

47
Figura 4.9 - Altitudinea ortometrică

= ∫ ∫ → H = -∫

Mărimile (Φ, Λ, W) sau (Φ, Λ, H) se numesc coordonate naturale.


Conform celor prezentate anterior, versorul ⃗⃗ are componentele:
( ⃗⃗) = (cosΦ∙cos Λ, cosΦ∙sin Λ, sin Φ).
Vectorul ⃗ este dat prin ( ⃗) = [Wx,Wy,Wz] și de aici:
⃗⃗ ⃗⃗
⃗⃗ ⃗⃗
= → ⃗⃗ ⃗⃗ și astfel putem scrie:
- = g cos Φ∙cos Λ;
- = g cos Φ∙ sin Λ;
- = g sin Φ.
Se obține prin rezolvarea ecuațiilor:

Φ = arctg ;

Λ = arctg ;

W = W(x,y,z).

Ultimele trei ecuații fac legătura între coordonatele naturale (Φ, Λ, W) și


coordonatele rectangulare (X,Y,Z), considerând W(x,y,z) cunoscută, prin
măsurători de nivelment geometric şi gravimetrice.

48
4.3 Rețelele şi măsurători gravimetrice

4.3.1. Determinări absolute de acceleraţie a gravităţii (g)

Determinările gravimetrice se referă la măsurarea acceleraţiei gravităţii


(g) şi a variaţiei acesteia (Δg), prin metode terestre aplicate pe suprafaţa terestră
sau în imediata sa vecinătate. Măsurătorile acceleraţiei gravităţii în punctele
staţionare (puncte de bază), efectuate independent, se numesc determinări
absolute. Spre deosebire de măsurătorile relative care folosesc o forţă contrară
pentru determinarea variaţiilor acceleraţiei gravitaţionale, măsurătorile absolute
se referă direct la standardele de lungime şi timp.

4.3.1.1. Determinări absolute bazate pe măsurarea perioadei de oscilaţie

Pendulul matematic este reprezentat de un punct material suspendat într-


un punct fix O (prin intermediul unui fir inextensibil de masă neglijabilă) care
execută o mişcare de oscilaţie în planul vertical al punctului de suspensie,
exclusiv sub influenţa gravităţii (figura 4.10):


l

 d

ds dx
P(x,y 
) dy

x
Figura 4.10 - Pendulul matematic

S-au făcut notaţiile:


m – masa pendulului;
 – amplitudinea, respectiv unghiul care caracterizează poziţia extremă
a pendulului (elongaţia maximă);
 – elongaţia, respectiv unghiul care caracterizează poziţia curentă, la un
moment dat a pendulului;
T – perioada completă a oscilaţiei, respectiv timpul necesar pendulului
pentru a trece dintr-o poziţie extremă (– ) în cealaltă (+ ) şi înapoi;
ℓ – lungimea pendulului.
49
Ecuaţia diferenţială a mişcării pendulului matematic (ecuaţia de oscilaţie)
este:
d 2 d 2
ml  mg sin   0 , unde reprezintă acceleraţia unghiulară.
dt 2 dt 2
Se poate demonstra că perioada T a pendulului matematic poate fi
exprimată în cadrul amplitudinilor  mici, cu formula:
 2 9 25 6 
T  T0 1   4    ...
 16 1024 16384 
unde  trebuie exprimat în radiani, iar T0 – perioada completă pentru
amplitudini infinit mici (  0):

T0  2
g

Pendulul matematic este imposibil de realizat practic, având în definiţia sa


ipoteze simplificatoare, care nu au echivalent în realitate.
Pendulul fizic este reprezentat de un corp material, nedeformabil, care
oscilează în vid, în jurul unei axe fixe, orizontale, sub influenţa gravităţii.
Condiţia de oscilaţie a pendulului fizic este ca axa de suspensie să nu treacă prin
centrul de greutate (G) al corpului, ci să fie situată deasupra lui (figura 4.11).

O
y
x
 
a
r ρi
dm G(xg, yg)
y

Figura 4.11 - Pendulul fizic

Se notează cu Lr lungimea redusă a pendulului fizic:


a2  k2
Lr 
a
unde k este o valoare medie pentru distanţa r dintre un punct curent al
elementului de masă dm şi centrul de greutate G. Păstrând şi ipoteza
amplitudinilor mici, se poate demonstra că perioada pendulului fizic se exprimă
analog :
Lr a2  k 2
T f  2  2
g ag

50
Determinarea constantelor a şi k este dificilă şi puţin precisă, astfel încât
expresiile de calcul ale acceleraţiei gravităţii care le conţin nu asigură precizia
necesară.
Perioada T0 se poate determina cu mai multă exactitate, astfel încât în
ipoteza cunoaşterii lungimii reduse Lr, se oferă posibilitatea principială pentru
determinarea acceleraţiei gravităţii:
4 2 L r
g
T02
Dificultăţile de ordin practic rezidă, în special, în determinarea cu o
precizie convenabilă, a lungimii reduse. Pentru rezolvarea acestei probleme se
presupune că în acelaşi punct se efectuează simultan şi în condiţii identice
determinări gravimetrice cu un pendul, cu lungimea redusă L r cunoscută.
Măsurând, cu precizia necesară, cele două perioade T0 şi T0 se pot calcula, în
ipoteza g = constant, lungimea redusă a celuilalt pendul:
T02
Lr  Lr
T0 2
Pendulul reversibil este un pendul care are două axe paralele de
suspensie, respectiv de oscilaţie, care sunt interşanjabile (figura 4.12).

Figura 4.12 - Pendulul reversibil

Perioada T a pendulului reversibil se determină cu relaţia:


T1  T2 a  a2
T  2 1
2 g
fiind dedusă în următoarele ipoteze, realizabile constructiv:
 perioadele T1 şi T2 corespondente celor două poziţii de oscilaţie
sunt mici, astfel încât (T1 – T2)  0;
 centrele de oscilaţie sunt dispuse asimetric în raport cu centrul de
greutate, astfel încât diferenţa dintre distanţele corespondente a 1 şi
a2 este mare.
51
După măsurarea perioadelor T1 şi T2, acceleraţia gravităţii (g) se poate
calcula cu relaţia anterioară, dacă se cunoaşte distanţa (a1 + a2). Această distanţă
se poate determina mult mai exact decât distanţele individuale a1 şi a2, în raport
cu centrul de greutate, a cărui poziţie este mult mai greu de stabilit.

4.3.1.2. Determinări absolute bazate pe căderea liberă şi lansarea verticală


în vid a corpurilor

Rezultate mult mai precise au fost obţinute în deceniile următoare prin


alte metode, cum ar fi de exemplu, lansarea pe verticală şi căderea liberă în vid
a corpurilor (figura 4.13). Deoarece punctul iniţial, de unde începe căderea
liberă, nu poate fi determinat suficient de precis, atât ca poziţie, cât şi ca reper în
timp, fenomenul este urmărit pentru minimum trei poziţii x1, x2, x3, unde se
determină cu mare exactitate timpii de trecere. Se presupune cunoscută ecuaţia
mişcării în cădere liberă în vid:
gt 2
x  x0  v0t 
2
în care intervin necunoscutele g , x0 şi v0 . Pentru obţinerea acestora sunt
necesare trei determinări:
t12 t2 t2
x1  x0  vt1  g ; x2  x0  vt2  g 2 ; x3  x0  vt3  g 3 .
2 2 2

Figura 4.13 - Lansarea pe verticală şi căderea liberă, în vid, a corpurilor

Din relaţiile de mai sus, se obţine:


g 2 2 g
x2  x1  v0 (t 2  t1 ) (t 2  t1 )  v0 (t 2  t1 )  (t 2  t1 )(t 2  t1 );
2 2
g 2 2 g
x3  x2  v0 (t 3  t 2 )  (t 3  t 2 )  v0 (t 3  t 2 )  (t 3  t 2 )(t 3  t 2 )
2 2
După eliminarea necunoscutei v 0 , se obţine valoarea acceleraţiei
gravităţii, în funcţie de elementele cunoscute:
2( x 3  x 2 )(t 2  t 1 )  ( x 2  x1 )(t 3  t 2 )
g
( t 2  t 1 )(t 3  t 1 )(t 3  t 2 )

Determinările absolute bazate pe lansarea în vid a unei mase m pot fi


efectuate prin determinarea următoarelor elemente (figura 4.14):
52
(2)

(1)

Figura 4.14 - Urcarea şi coborârea simetrică

 Δx – distanţa dintre două nivele de observare (1) şi (2): Δx = x2 – x1


 Δt1 – intervalul de timp între trecerea prin dreptul nivelului (2) de
observare, la lansare şi apoi la coborâre;
 Δt2 – intervalul de timp între trecerea prin dreptul nivelului (1) de
observare, la lansare şi apoi la coborâre.
8x
g
(t 2 )  (t1 ) 2
2

Deoarece în expresia de calcul intervin numai diferenţe de timp şi spaţiu,


erorile de determinare sunt micşorate prin măsurători de distanţe
interferometrice şi sincronizare electronică simultană. În practică se efectuează
un număr “n” de determinări, prelucrarea rezultatelor realizându-se prin metoda
celor mai mici pătrate.
Aparatele construite pe acest principiu folosesc fenomenul simetric de
aruncare pe verticală şi cădere în vid a corpurilor. Procedeul de determinare
efectiv este realizat în vid înaintat, pe o înălţime de sub 1 m, când măsurătorile
au loc în laborator. Precizia anunţată este situată sub  0,001 mgal.
O serie de reduceri sunt necesare valorilor gravităţii măsurate:
- reduceri datorate influenţei mareelor terestre;
- reducerea mişcării polare;
- reduceri datorate efectului de variaţie a presiunii aerului.
Precizia măsurătorilor de gravitate absolută depinde foarte mult de
condiţiile locului, cele stabile (zonele cu roci dure) furnizând rezultate mai bune
decât zonele cu acumulări de sedimente, cele apropiate de coastă sau din mediul
urban.
53
4.3.2. Determinări relative de gravitate (Δg)

Determinările gravimetrice relative oferă diferenţele de gravitate dintre


două staţii sau variaţia gravităţii în timp. Fie că se măsoară timpul sau lungimea,
una dintre cantităţi rămâne fixă, astfel încât măsurătorile relative pot fi efectuate
mult mai uşor decât cele absolute. Variaţiile acceleraţiei gravităţii sunt
determinate cu ajutorul aparatelor pendulare şi respectiv al gravimetrelor.

4.3.2.1. Determinări relative cu aparate pendulare

În punctele P1 (iniţial), unde acceleraţia gravităţii g1 este cunoscută şi în


punctul P2, unde urmează să se determine g2 se măsoară perioadele T1 şi
respectiv T2 cu un anumit pendul, relaţia pentru aceste două situaţii fiind:
Lr L
T1  2 ; T2  2 r
g1 g2

Din egalitatea lungimii reduse (Lr) se obţine mărimea căutată:


T12
g 2  g1 ,
T22
iar după o serie de simplificări:
T12  T22 T2  T1 (T2  T1 ) 2
g  g 2  g1  g1  2 g 1  g 1
T22 T2 T22
În relaţia de mai sus nu intervine lungimea redusă Lr, ceea ce determină
simplificări remarcabile în măsurătorile absolute.

4.3.2.2. Principiile de construcţie ale gravimetrelor

Ca principiu de construcţie, gravimetrele moderne sunt gravimetre


mecanice, al căror sistem de funcţionare se bazează pe posibilitatea de
constatare a unor modificări în starea de echilibru a unui sistem deformabil
(resorturi, sisteme de resorturi sau sisteme de torsiune), în funcţie de variaţiile
acceleraţiei gravităţii.
Variaţia deformării sistemului elastic (deci implicit variaţia acceleraţiei
gravităţii) este pusă în evidenţă de un sistem indicator. Exigenţele de
determinare cu un gravimetru sunt reflectate de erori de măsurare de ordinul a
 0,01 mgal sau şi mai mici (erori relative mai mici de 1  10-8). Această precizie
de măsurare deosebită este însoţită şi de alte calităţi remarcabile: construcţie
robustă, greutate mică, uşurinţă de manipulare chiar în puncte greu accesibile şi
în condiţii dificile de exploatare.
Una dintre clasificările uzuale ale gravimetrelor este următoarea:

54
 gravimetre neastatizate, care conţin sisteme deformabile a căror
variaţie de la poziţia de echilibru este direct proporţională cu variaţia
gravităţii;
 gravimetre astatizate, care sunt astfel realizate încât să conţină un
element suplimentar (denumit labilizator) care intervine la modificarea
stării de echilibru, adăugând acţiunea sa la acţiunea gravităţii.
Cel mai simplu sistem neastatizat (figura 4.15) este reprezentat de o masă
suspendată de un resort, caracterizat prin constanta sa de elasticitate (S). Masa
activă a sistemului deformabil, formată din masa suspendată şi din masa
resortului va fi notată cu m.

Figura 4.15 – Sistem neastatizat

Într-un punct, în care se presupune un resort sprijinit de un suport,


acţionează următoarele forţe:
 acţiunea, reprezentată de greutatea sistemului: G = mg;
 reacţiunea, reprezentată de forţa elastică a resortului, proporţională cu
deformarea sa (x): F = Sx.
Condiţia de echilibru, într-un punct iniţial P1 , va fi prin urmare:
mg1  Sx1 ,
rezultând prin diferenţiere şi trecere la diferenţe finite:
m g  S x .
Din relaţia anterioară rezultă modalitatea de funcţionare a unui asemenea
gravimetru:
g
g  1 x ,
x1
unde  x = x2 – x1, valoare determinată pe o riglă gradată odată cu trecerea din
punctul P1 în punctul P2.
Pentru a se obţine precizia de determinare sg / g  110 8 este necesar ca
eroarea în determinarea citirilor (x) să nu depăşească valoarea: sx   x 10 8 .

55
Pe lângă amplificări exterioare există şi posibilităţi de mărire a
sensibilităţii gravimetrelor pe cale interioară, prin aşa-numitul proces de
astatizare, în care intervine un element care are rolul de a accentua deformarea.
Se menţionează aici încă un criteriu de clasificare uzuală a gravimetrelor
şi anume:
 gravimetre cu mişcare de translaţie;
 gravimetre cu deformare de rotaţie.
Este de menţionat că sistemele astatizate sunt caracterizate de erori
absolute s g situate sub  0.001mgal, fiind cele mai perfecţionate sisteme
gravimetrice de teren (figura 4.16).

Figura 4.16 - Gravimetrul LaCoste & Romberg

 Erorile determinărilor cu gravimetrul:

 O posibilă sursă de eroare este neorizontalizarea instrumentului, ceea


ce are consecinţe asupra relaţiilor de echilibru stabilite la funcţionarea
sistemelor elastice ale gravimetrelor. De aceea, se impune ca primă
regulă orizontalizarea cât mai bună a instrumentului sau altfel spus,
alinierea axei sale principale cu verticala locului.
 O altă posibilă influenţă asupra preciziei de măsurare a gravimetrelor
o reprezintă factorii atmosferici, în special presiunea atmosferică.
Reducerea acestei influenţe se rezolvă constructiv, fie prin folosirea
unor materiale de densitate foarte mare, dar cu rezultate practice
limitate, fie prin realizarea unei etanşări perfecte a recipientului sau
prin scufundarea sa într-un lichid, cu rol suplimentar de compensator
de temperatură. În mod analog, se elimină şi o parte din efectele
microseismice sau ale vântului, prin realizarea de dispozitive de
amortizare mecanice sau electromagnetice.

56
 Un alt efect important asupra măsurătorilor gravimetrice este cel al
influenţei variaţiilor de temperatură, ce acţionează asupra sistemului
elastic. Estimarea acestor erori se face pentru fiecare gravimetru în
mod specific, pe baza unei diagrame empirice, care evidenţiază
modificările sistemului elastic într-un punct fix, funcţie de variaţiile de
temperatură.
 Un efect intrinsec de construcţie al gravimetrelor ce influenţează în
timp precizia măsurătorilor este datorat modificărilor în timp ale
proprietăţilor elastice ale sistemelor deformabile. Aceasta are ca efect
deplasarea „punctului zero” al gravimetrului, numită eroare de „drift
instrumental”. Erorile de drift sunt în general mici şi se pot elimina
prin determinări gravimetrice pe cicluri de măsurători, în diferite
puncte de staţie, raportate la o staţie de bază.

4.3.3. Măsurători gravimetrice în condiţii speciale

În ultimele decenii s-au dezvoltat o serie de măsurători gravimetrice


bazate pe principii noi, de tipul determinărilor cinematice pe platforme mobile
sau a înregistrărilor continue necesare evidenţierii efectelor de comportare
elastică a Pământului, la acţiunea unor forţe specifice, periodice sau
neprevăzute.

4.3.3.1. Măsurători gravimetrice pe platforme mobile

Metodele cinematice au fost dezvoltate pentru măsurători gravimetrice


rapide şi de înaltă rezoluţie în zone în care condiţiile de mediu se modifică rapid,
cum ar fi oceanele, regiunile polare, munţii înalţi şi pădurile tropicale.
Ca platforme mobile sunt folosite în mod curent, navele maritime şi
avioanele, dar pentru determinări locale se folosesc şi elicoptere şi vehicule auto
de teren.
În comparaţie cu metodele statice, în cazul măsurătorilor cinematice apar
unele dificultăţi, dintre care mai importante sunt determinarea orientării
gravităţii senzorului şi separarea acceleraţiei non gravitaţionale de cea a
gravităţii.
Principiul care stă la baza gravimetriei cinematice se regăseşte în ecuaţia
de mişcare a lui Newton. Astfel, în sistemul local astronomic, vectorul gravităţii
se exprimă prin:
     
g l  r  Rbl f b  (2iel  ell )  r

unde: r este vectorul de poziţie a platformei;
r este viteza platformei ;

r  d 2 r / dt 2 este acceleraţia platformei;

57

fb este vectorul acceleraţiei măsurate (forţa specifică);
R - matrice de rotaţie ce conţine cosinuşii directori pentru transformarea
l
b

între sistemul vehiculului (bază – b) şi accelerometrul fixat pe vehicul


(sistem local – l);
l 
ie si ell - sunt vectorii vitezei unghiulare a rotaţiei Pământului, în raport cu
sistemul inerţial (i) şi a rotaţiei platformei în raport cu sistemul fix al
Pământului (e).
Gravimetria operaţională pe ocean şi în spaţiu foloseşte gravimetre
terestre modificate, montate pe o platformă stabilizată pe două axe de
amortizare. Stabilizarea apare ca urmare a unei perechi de două giroscoape
(accelerometre), ce operează în sistem local într-un mod recurent. Pentru
determinarea scalară, numai amplitudinea gravităţii este calculată şi redusă la:
g  f z  z  2 cos  sin  v  v 2 / r
unde f z şi z sunt componentele verticale ale forţei specifice şi a acceleraţiei
platformei;
 este viteza unghiulară de rotaţie a Pământului;
 şi  sunt latitudinea, respectiv azimutul geodezic;
v este viteza platformei în raport cu Pământul;
r este distanţa faţă de centrul de masă al Pământului.

Metodele de separare a acceleraţiei gravităţii faţă de cea non


gravitaţională depind de frecvenţa acceleraţiilor şi diferă între gravimetria pe
mări şi oceane faţă de cea din spaţiu. Vibraţiile de înaltă frecvenţă pot fi reduse
semnificativ prin amortizarea sistemului de măsurare.
Astfel, pentru gravimetria la nivelul apei, perturbaţiile acceleraţiei se
produc cu o perioadă între 2 şi 20 secunde, iar pentru un interval de 1 la 5
minute se obţin valorile medii ale gravităţii pentru 0,1 - 2 km.
În ce priveşte gravimetria în spaţiu, acceleraţiile variază cu o perioadă de
la 1 la 300 de secunde, iar la vitezele mari ale avioanelor se obţin valori medii
ale gravităţii doar pentru distanţe mai mari de 10 km. Acceleraţiile trebuie
determinate independent, prin măsurători GPS diferenţiale, iar în cazul zborului
peste zone de apă sau întinderi de gheaţă, se poate folosi cu succes altimetria
radar şi laser.
Măsurătorile gravimetrice pe apă sau în aer se desfăşoară în general pe
trasee paralele. De asemenea, alte trasee perpendiculare se dezvoltă pentru
control şi creşterea preciziei. Gravimetria pe apă s-a concentrat asupra regiunilor
de interes geologic sau a suprafeţelor stratificate, în timp ce gravimetria în spaţiu
a acoperit zonele cu puţine informaţii despre câmpul gravific (Groenlanda,
Oceanul Arctic, Antarctica, Elveţia).

58
Figura 4.17 – Senzorul de gravitate Gss30 şi platforma
giro-stabilizată KT 30 (Germania)

Preciziile de măsurare (în cazul datelor înregistrate la o medie de 1


secundă) depind de condiţiile de măsurare (starea mării sau oceanului,
turbulenţele de aer, proprietăţile navelor maritime şi aeriene, altitudinea de zbor
şi viteza), de comportarea erorilor şi pentru gravimetria în spaţiu, de separarea
între gravitate şi perturbaţiile acceleraţiilor. O precizie de 0,5 - 2 mgali este
obţinută prin gravimetria pe apă, cu o rezoluţie de aproximativ 1 km de-a lungul
direcţiei de deplasare. Gravimetria în spaţiu este aplicată la o înălţime de zbor
mică, de câţiva kilometri, dar în cazul elicopterelor se poate zbura la o înălțime
de câteva sute de metri cu o viteză mică de deplasare. Precizia obţinută este de 2
– 5 mgali la o rezoluţie de 5 – 10 km pentru avioane (0,5 mgali la 1 km, pentru
elicoptere).

4.3.3.2. Măsurători gravimetrice continue

Măsurătorile gravimetrice continue conţin informaţii cu privire la efectele


mareelor terestre şi oceanice, oscilaţiile de mişcare ale Pământului, deplasările
nucleului interior, mişcarea polară, activităţile vulcanice şi cutremurele de
pământ. Aceste înregistrări se raportează la o scară de timp de la ordinul
secundelor până la o perioadă de câţiva ani. Rezoluţia înregistrărilor
gravimetrice trebuie să fie între 0,01 – 1 nm/s2, însoţite de o mare stabilitate în
timp. Pentru a reduce şi efectele mediului înconjurător, cum ar fi schimbările de
temperatură, microseismicitatea şi înclinările locale, gravimetrele sunt instalate
în locuri subterane (subsoluri, tunele).
Gravimetrele destinate acestui scop operează într-un mod electronic
recurent, iar înregistrările preluate la o anumită rată de timp, sunt filtrate cu
ajutorul unui calculator PC. Există două tipuri constructive, primul cu resort

59
elastic şi al doilea super-conductor, în care forţa gravităţii este compensată de o
forţă magnetică de sens contrar.

Figura 4.18 – Gravimetrul super-conductor GWR OSG şi


componentele electronice integrate (S.U.A.)

Calibrarea acestor gravimetre este obţinută prin metode relative, de tipul


înregistrărilor paralele cu un gravimetru paralel sau a unei staţii cu parametri
cunoscuţi şi prin metode absolute, în general realizate pe o linie de calibrare
verticală.

4.3.4. Reţele gravimetrice

Rețelele gravimetrice oferă cadrul măsurătorilor gravimetrice la scară


globală, regională sau locală. Rețeaua constă din stații în care s-a măsurat
gravitatea, prin metode absolute sau relative.
La nivel global, în cadrul celei de-a XV-a Adunări Generale a U.I.G.G.
din anul 1971 (Moscova), s-a hotărât adoptarea Sistemului Internațional de
Referință Gravimetric (IGSM71), reprezentat de 1854 stații gravimetrice și
caracterizat printr-o precizie de 0,1- 0,01 mgal.
Noul sistem înlocuiește astfel vechiul sistem Potsdam, introdus în anul
1909 de către A.I.G., care folosea măsurătorile unui pendul reversibil,
aparținând Institutului Geodezic Potsdam. De aici, prin măsurători relative s-au
racordat lucrările gravimetrice naționale ale altor state. În țara noastră, reperul
fundamental s-a stabilit stația de pendul Șurlari, din cadrul Observatorului
geomagnetic al Academiei Române.
Actualmente, rețeaua IGSN71 s-a extins și în zonele globului înainte
neacoperite, cu determinări de înaltă precizie pe linii de calibrare gravimetrică

60
ce se extind pe direcția nord-sud în America, Europa şi Africa și în vestul
Oceanului Pacific.
Rețelele regionale au fost racordate la IGSN71 sau au fost transformate pe
baza unor factori de calibrare liniară, aplicaţi gravimetrelor cu determinare
relativă.
Mai recent, odată cu posibilitatea utilizării gravimetrelor transportabile de
măsurare absolută cu precizia de 0,005 mgal sau chiar mai bună, referința
pentru gravitate poate fi stabilită independent de sistemul global.
În cazul rețelelor gravimetrice naționale, acestea se dezvoltă pe o rețea de
bază, care apoi este îndesită cu rețele de ordin inferior, prin măsurători
gravimetrice relative. Stațiile rețelei de bază ar trebui distribuite pe întreaga
suprafață a țării, cu distanțe între ele de câteva sute de kilometri pentru zone
întinse. Acestea se vor amplasa pe locul stabile geologic, hidrologic și din punct
de vedere al condițiilor microseismice. Staţiile de îndesire pot fi poziţionate
planimetric şi altimetric, cu precizii de milimetri și respectiv, centimetri.

61
CAPITOLUL 5 – Sisteme de altitudini

5.1. Consecințe ale neparalelismului suprafețelor de nivel

Principiul nivelmentului geometric, cunoscut din topografie, presupune


determinarea diferenței de nivel între două puncte A și B, cu ajutorul unei
nivele, poziționată la aproximativ mijlocul distanței dintre cei doi reperi (figura
5.1).

Figura 5.1. - Principiul nivelmentului geometric

Atunci când punctele A și B se află la o mai mare depărtare, procedura de


măsurare de mai sus (figura 5.1) se va repeta de mai multe ori pe traseul dintre
cele două puncte (figura 5.2).

Figura 5.2 - Nivelmentul geometric și altitudinea ortometrică

În figura 5.2, geoidul este suprafața de referință, iar altitudinea


ortometrică este segmentul de linie de forță cuprins între poziția punctului pe
suprafața terestră și respectiv pe geoid. Dacă însumăm diferențele de nivel
măsurate între punctele A și B, rezultatul nu va fi egal cu diferența între
altitudinile ortometrice ( ). Acest lucru se datorează neparalelismului
suprafețelor de nivel.

62
Atunci când efectuăm măsurătorile de nivelment pe un circuit, suma
algebrică a diferențelor de nivel măsurate nu va fi riguros zero, chiar și în cazul
ideal al observațiilor geodezice perfecte, fără erori de măsurare (figura 5.3).

Figura 5.3 - Nivelment geometric în circuit

În poligonul format va rezulta o neînchidere, care se mai numește și


eroarea de principiu a nivelmentului geometric-geodezic. Pentru a obține un
control corect în lucrările de nivelment geometric de ordin superior este necesar
să se efectueze în paralel și determinări gravimetrice pentru calculul diferențelor
de potențial.
dW   g  dh
Astfel, diferența de potențial între cele două puncte A și B, devine:
B B
WB  WA    g  dh  g  dh
A A

Întrucât integrala de mai sus este independentă de calea de integrare,


rezultă că indiferent de traseul urmat între punctele A și B, se obțin aceleași
rezultate. Aceasta este evident, deoarece potențialul W este o funcție ce depinde
doar de poziția punctului, fiecărui punct corespunzându-i o valoare unică a
potențialului (W).
Dacă nivelmentul este în circuit (B=A), atunci:
WA  WA    g  dh  0   g  dh  0
Pe de altă parte, diferența de nivel măsurată, care este suma diferențelor
de nivel parțiale:
B B
hAB   h  dh
A A

depinde de calea de integrare și este, în general, diferită de zero pe un traseu în


circuit:
 dh  0   h  0
În concluzie, pentru liniile și poligoanele de nivelment de mari dimensiuni
specifice rețelelor de nivelment geodezic de stat, simpla însumare a diferențelor
de nivel măsurate nu este suficientă pentru transmiterea altitudinilor.
Pentru o prelucrare riguroasă sunt necesare atât măsurătorile de nivelment
cât și cele gravimetrice, obținându-se mărimi derivate, corectate, funcție de
sistemul de altitudini adoptat. În definirea unui sistem de referință pentru
altitudini trebuie specificată suprafața de referință aleasă, apoi modul de definire

63
a poziției punctelor de pe suprafața terestră în raport cu suprafața de referință (cu
semnificație fizică sau geometrică) și un punct de referință (punct zero
fundamental) cu altitudinea bine determinată în sistem și care va fi punctul de
plecare în rețeaua de nivelment de stat.

5.2 Numere geopotențiale

Dacă notăm cu un punct situat la nivelul mării, considerat prin


simplificare ca fiind pe geoid ( ) și un alt punct P, situat pe suprafața terestră
(WP), între acestea se desfășoară o linie de nivelment, pe care se efectuează atât
măsurători de nivelment geometric ( ) cât și determinări gravimetrice (g) -
(figura 5.4).

Figura 5.4 – Numărul geopotențial

Diferența de potențial dintre punctele și P se determină prin rezolvarea


integralei :
P P

 gdh    dW  W0  Wp  C p
P0 P0

și este denumită numărul geopotențial al punctului P, noțiune introdusă în anul


1955 în cadrul A.I.G.
Numărul geopotențial este pozitiv când punctul se află deasupra
geoidului, egal cu zero pe geoid și negativ sub geoid. Numărul geopotențial
caracterizează în mod natural o suprafață de nivel, fiind același pentru toate
punctele situate pe acea suprafață.
Unitatea de măsură pentru (C) este g.p.u (unitate geopotențială):
1 g.p.u = 1 Kgal m = 1000 gal m.
Deoarece g 0,98 kgal, rezultă C g  H 0,98  H
Numărul geopotențial nu se exprimă în unități de lungime, dar poate fi
aproximat cu înălțimea deasupra mării, exprimată în metri.

64
În practică, numărul geopotențial se poate determina prin efectuarea celor
două tipuri de lucrări: gravimetrice (g) și de nivelment geometric ( ):
g0  g1 g  g2 g  gk g  gn
CP  h01  1 h12  ...  k 1 hk 1,k  ...  n1 .h( n1)( n )
2 2 2 2
unde este diferența de nivel măsurată între două repere consecutive, iar
și sunt valorile măsurate ale gravității în reperele ”i” și ”j”.
Fiind determinat ca o diferență de potențial, numărul geopotențial C P este
independent de traseul liniei de nivelment pentru legarea punctului de nivelul
mării, fiind același cu rezultatul obținut pe traseul ipotetic al liniei de forță P-P’o
(figura 5.4).

5.3 Altitudini dinamice

Noțiunea de altitudine dinamică a fost introdusă de Helmert în 1873. În


raport cu numărul geopotențial (Cp) altitudinea dinamică ( ) se obține prin
împărțirea acestuia cu o valoare constantă ( ), care reprezintă valoarea
gravității normale pentru o latitudine de referință aleasă astfel încât să fie o
valoare medie a gravității pentru zona considerată (B=45 ).
Cp Cp
Hd  
0  45
0

unde (A.I.G. : = 980617,6 mgal).


Gravitatea normală se obține prin calcul, fără a fi nevoie de măsurători,
fiind raportată la o suprafață normală, considerată elipsoidul de nivel (elipsoid
de rotație ca suprafață de nivel în câmpul normal) – (figura 5.5)

Figura 5.5. - Altitudini dinamice

Formula de calcul recomandată de A.I.G. la nivelul anului 1980 este:


 (1980)  978032,7(1  0,0053024  sin 2 B  0,00000058  sin 2 2B)
unde B este latitudinea punctului considerat.

65
Din punct de vedere dimensional, altitudinile dinamice sunt exprimate în
metri, însă ele nu au o semnificație geometrică, întrucât nu pot fi reprezentate ca
o distanță de la o anumită suprafață la punctul considerat. Aceste altitudini
păstrează în continuare semnificația fizică dată de împărțirea numerelor
geopotențiale cu o constantă aleasă în mod convențional.
De aici rezultă și proprietatea că punctele situate pe o anumită suprafață
de nivel au aceeași altitudine dinamică.
Pentru două puncte A și B, diferența de altitudine dinamică poate fi scrisă
sub forma:
1   1 B
B A
CB CA 1
 45  0 0    A gdh 
H AB
d
 H Bd  H Ad    (CB  C A )   gdh  gdh
 45  45  45 45

1
B
1
B
1
B B
g   B

 45  (g  
A
45
  45 )dh 
 45  (g  
A
45
)dh 
 45 A 45
 dh  
A

45
dh  
A
dh
45

Relația de mai sus se poate rescrie prescurtat:


H AB
d
 hAB
0
  AB
d

B B
unde hAB - reprezintă diferența de nivel măsurată: hAB   dh  h
A
A

 d
AB - reprezintă corecția de altitudine dinamică pe traseul AB:
B
g   45 B g   45
 d
AB 
 45
dh A  45
ho
A

Sistemul de altitudini dinamice a stat la baza creării rețelei de nivelment


din Europa de Vest – REUN.

5.4. Altitudini ortometrice

Altitudinea ortometrică se reprezintă prin segmentul liniei de forță dintre


punctul P situat pe suprafața terestră și punctul situat pe geoid. (figura 5.4).
HpOR

Numărul geopotențial CP = - este integrala de forma: CP  


0
gdh .

Pentru exprimarea explicită a altitudinii ortometrice ( ) se scrie:


dC = - dW = gdH și rezultă de aici dH = =- , iar pentru altitudinea
Cp Wp
dC dW
ortometrică: HpOR  
0
g

W0
g
Pentru folosirea practică a formulei, se procedează astfel:
H POR H POR
1
CP   gdh  H P  gdh  H P OR  g p
OR
OR
.
0
HP 0
OR
HP
1
unde g p 
H P OR 
0
gdh este valoarea medie a gravității în lungul liniei de forță

între punctele (P- ).


66
Putem spune în concluzie, că altitudinea ortometrică ( ) se obține
prin împărțirea numărului geopotențial (CP) la valoarea medie a gravității în
lungul liniei de forță P- ( g p ).
Cp
H POR 
gp
Valoarea ̅̅̅ a gravității medii se poate exprima prin reducerea Prey:
̅=g 0,0424·H (g gal, H Km, =2,67 g/c )
Pentru calculul corecției de altitudine ortometrică se va scrie pentru două
puncte A și B, unite printr-o linie de nivelment:
H AB
OR
 H BOR  H AOR  H BOR  H AOR  ( H Bd  H Ad )  ( H Bd  H Ad ) 
 ( H BOR  H Bd )  ( H AOR  H Ad )  ( H Bd  H Ad )
Dacă ne imaginăm o linie de nivelment -A de-a lungul liniei de forță,
atunci diferența de nivel măsurată este chiar altitudinea ortometrică: hA0  A  H AOR 0

De aici rezultă corecția dinamică:


 Ad  A  H Ad  A  hAo  A  H Ad  H Ad  H AOR
0 0 0 0

 d
A0  A  H H d
A
OR
A H OR
A  H   Ad0  A
d
A

si asemanator H BOR  H Bd   Bd0  B


În final, se obține:
H AB
OR
 H AB
d
  Ad0  A   Bd0  B

Pentru diferența de nivel în sistem de altitudini dinamice, se cunoaște:


H AB
d
 hAB
0
  AB
d

și deci:
H AB
OR
 hAB
0
  AB
d
  Ad0  A   Bd0  B

Având în vedere că: H AB


OR
 hAB
0
  AB
OR

B
g   450 B g   450
 d
AB 
 45
0
dh  A  45 0
ho
A
A
g   450 g A   450
  
d
A0  A dh H AOR
A0
 45 0  45
0

B
g   450 g B   450
  
d
B0  B dh H BOR
B0
 45 0  45
0

unde g A și g B sunt valorile medii ale gravității de-a lungul liniilor de forță A, B,
rezultă formula practică a corecției ortometrice:
g   450 g A   450 g B   450
B o

 OR
 h  HA  HB
AB
A  450  45
0  450

67
5.5. Altitudini ortometrice sferoidice

Sistemul de altitudini sferoidice a fost unul dintre cele mai folosite


sisteme în etapa dezvoltării geodeziei în orice țară, când nu se dispunea de
măsurători gravimetrice.
Dacă în relația corecției ortometrice se înlocuiește g (gravitatea
normală), rezultă:
B    45  A   45  B   45
 AB  ho  HA 
ORS 0 0 0
HB
A  45 0  45 0  45 0

Formula de calcul practic a corecției ortometrice sferoidice, folosită și în


țara noastră în trecut, s-a dedus prin considerarea neparalelismului suprafețelor
de nivel în câmpul normal și a aproximației g

5.6. Altitudini normale

Acest sistem de altitudini, fondat de către M.S. Molodenski în 1945, este


în prezent sistemul oficial de altitudini în țara noastră. Plecând de la dificultățile
practice de determinare a altitudinilor ortometrice, respectiv a gravității medii
( ̅ ) în lungul liniei de forță, Molodenski propune ca în locul gravității să se
utilizeze câmpul gravității normale.
Acceptând această ipoteză, formulele de calcul se pot determina prin
utilizarea formulelor corespondente de la sistemul de altitudini ortometrice:
H Pn

CP  W0  WP    dh
0
Cp WP
dc dW
 dC  dW   dH  H   
n
P
0
 W0

Din punct de vedere practic:
H Pn H Pn
1 1
CP  H   dH   , unde:  P  n   dH
n n
P P H P
H Pn 0
HP 0

Așadar, altitudinea normală ( H Pn ) se obține și ea prin împărțirea numărului


geopotențial (CP) la valoarea medie a gravității normale ( ̅ ):
CP
H Pn 
P
Gravitatea normală medie ( ̅ ) se poate obține în două moduri:
 în funcție de altitudinea normală ( H Pn ) a punctului considerat (prin calcul
iterativ):
 H Pn  H Pn  
2

 P   1  1  f  m  2 f sin B 
2
  
 a  a  

68
 în funcție de numărul geopotențial (CP) a punctului considerat:
 CP  CP  
2

 P   1  1  f  m  2 f sin B  .
2
  
 a.  a.  
Corecția în sistemul de altitudini normale se obține din corecția
ortometrică, înlocuind gravitatea medie ( ̅ ) cu gravitatea medie normală în
lungul liniei de forță ( ̅ ) și a altitudinii cu altitudinea normală ( ).
B g   45  A   45 n  B   45 n
 AB
n
 hAB  HA  HB 
A  45  45  45
B g       45  A   45 n  B   45 n
 hAB  HA  HB 
A  45  45  45
B
g   B   0  A   450 n  B   450 n 
 hAB    45
hAB  HA  HB 
 45  A  0  450  450 
A  45 
de unde rezultă:
B
g 
 AB
n
 hAB   AB
ORS

A  45
Relația de mai sus se aplică cu aproximarea că altitudinile normale pot fi
considerate în formulă, altitudinii provizorii. După cum se observă, relația de
calcul a corecției normale este alcătuită din doi termeni:
B g   45
 
A  45
hAB - datorită anomaliilor gravitației;

  AB
ORS
- datorită neparalelismului suprafețelor de nivel (în concepția
ortometrică sferoidică).
Introducerea noțiunii de sistem normal de altitudini a condus la necesitatea
schimbării suprafeței de referință utilizate în sistemul ortometric și anume,
geoidul (figura 5.6).

Figura 5.6 - Altitudinea normală și ortometrică

69
Dacă se consideră altitudinea elipsoidală ( H PE ) în cele două sisteme de
altitudine atunci:
H PE  H POR  N P
H PE  H Pn   P
unde: Np reprezintă ondulația geoidului în punct (sistem ortometric) și
 P reprezintă perturbația sau anomalia altitudinii în punct (sistem normal).
Noua suprafață de referință a sistemului normal de altitudini denumită de
Molodenski cvasigeoid este suprafața astfel construită, încât segmentul de
normală la elipsoid să fie egal cu anomalia altitudinii în orice punct în care se
cunoaște această cantitate. Pe suprafețe acvatice întinse (mări, oceane),
cvasigeoidul coincide cu geoidul, sub continente existând diferențe care depind
de structura internă a Pământului.
La noi în țară, formula de calcul recomandată de instrucțiunile în vigoare
pentru trecerea de la diferența de nivel măsurată la diferența de nivel normală
este:
1 1
H Bn  H An  hAB   g   m hAB   A   B  H m
m m
unde: este valoarea accelerației gravității normale la altitudinea medie
calculată pentru latitudinea medie a celor două puncte A și B.
( ) reprezintă valoarea medie a anomaliilor accelerației gravității
corespunzătoare celor două puncte.

Bibliografie

1. Bernhard Hofmann-Wellenhof, Helmut Moritz, 2005 – Physical geodesy, Springer Wien


New York, Austria.
2. Dragomir V.E, Ghiţău D., s.a., 1977 – Teoria figurii Pământului, Editura Tehnică, Bucureşti.
3. Dragomir V.E, Rotaru M., 1986 – Mărturii geodezice, Editura Militară, Bucureşti.
4. Ghiţău D., 1983 – Geodezie şi gravimetrie geodezică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
5. Moldoveanu C., 2002 – Geodezie. Noţiuni de geodezie fizică şi elipsoidală, poziţionare,
Editura Matrix Rom, Bucureşti.
6. Moldoveanu C., 2010 – Bazele geodeziei fizice, Editura Conspress, Bucureşti.
7. Vanicek Petr, Krakiwskz Edward, 1986 – Geodesy: The Concepts, 2 rd Edition, Amsterdam
Olanda.
8. Wolfgang Torge, 2001 – Geodesy, 3 rd Edition, Berlin, Germania.
9. http://www.nasa.gov/
10. http://www.iers.org/IERS/EN/IERSHome/home.html?__nnn=true
11. https://www1.nga.mil/Pages/default.aspx
12. http://www.iau.org/
13. http://www.iugg.org/

70