CURS

CARTOGRAFIE

1
 I. CARTOGRAFIA ŞI RAMURILE MĂSURĂTORILOR
TERESTRE

Cartografia (din lb. greacă chartis = hartă şi graphein = a scrie) este

ştiinţa care se ocupă cu realizarea unor modele ale suprafeţei terestre pe
baza ridicărilor (măsurătorilor) geodezice şi topografice sau pe baza
fotografiilor aeriene şi a imaginilor satelitare. Astfel, eforturile
cartografiei se concretizează în întocmirea hărţilor, planurilor şi globurilor
geografice, care la rândul lor constituie instrumente utile de lucru pentru
geografie şi alte ştiinţe. De fapt, harta şi globul geografic au ca scop
evidenţierea relaţiilor spaţiale dintr-un anumit teritoriu, fiind deosebit
de importante pentru înţelegerea interacţiunilor dintre elementele
mediului înconjurător.
Geodezia se ocupă cu studierea formei şi dimensiunilor Pământului
utilizând metode de măsurare foarte precise şi calcule matematice extrem
de complexe.
Topografia este o ramură a măsurătorilor terestre, care se ocupă
cu determinarea poziţiei punctelor de pe teren în scopul reprezentării
lor pe plan. Topografia se împarte în două secţiuni: planimetria şi
altimetria (sau nivelmentul). Planimetria se ocupă cu studiul metodelor
şi instrumentelor necesare determinării poziţiei în plan a punctelor de
pe suprafaţa terestră, în timp ce altimetria sau nivelmentul studiază
metodele şi instrumentele cu ajutorul cărora pot fi determinate
altitudinile punctelor de pe teren, în vederea reprezentării reliefului pe
planuri şi hărţi. Măsurătorile topografice sunt executate pe suprafeţe
relativ restrânse, astfel încât ele fac abstracţie de curbura Pământului.
Fotogrammetria este ştiinţa aplicată care cuprinde un ansamblu
de principii, cunoştinţe şi procedee, care pe bază de fotografii speciale
numite fotograme permite măsurarea la scară şi determinarea poziţiei
în timp şi spaţiu a obiectelor fixe, mobile sau deformabile, inclusiv
reprezentarea lor grafică, fotografică sau numerică (Grama şi colab.,
1964). Pe scurt, fotogrammetria se ocupă cu transformarea fotografiilor
aeriene sau terestre în planuri şi hărţi topografice.
Teledetecţia reprezintă un ansamblu de instrumente şi metode
care permit obţinerea unor informaţii despre obiectele, procesele şi
fenomenele de pe suprafaţa terestră pe baza radiaţiilor emise şi remise
de către acestea. Cu ajutorul teledetecţiei pot fi întocmite hărţi speciale
foarte precise şi pot fi monitorizate elementele cadrului natural.

2
 II. GLOBUL TERESTRU – Noţiuni generale

2.1. Forma şi dimensiunile pământului

Primele referiri cu privire la forma planetei noastre ne-au parvenit de
la poetul grec Homer, care considera cu circa 900 de ani înainte de Hristos
că pământul are o formă de disc circular, fiind înconjurat de un ocean într-o
continuă curgere având aspectul unui fluviu uriaş. Mai mult decât atât, în
viziunea lui Homer tot acest ansamblu era situat pe vârful unui munte, iar de
jur împrejur se afla domul ceresc, cu aspect de cupolă, în care se mişcau
soarele, luna şi stelele (Fig. 1).

Fig. 1 Lumea în viziunea lui Homer

Această imagine a dominat concepţia despre lume a vechilor greci

până în secolul VI î.Hr., când Anaximandru din Milet (611 – 546 î.Hr.) a
emis ideea sfericităţii pământului. Deşi unii cercetători îi contestă acest
merit, totuşi este clar că înaintea sa nu au existat referiri la această formă. Se
pare, însă, că unul care a fost la curent cu această concepţie a fost Pitagora
(580 – 500 î.Hr.), care a încercat să demonstreze sfericitatea pământului.

3
 O importanţă deosebită pentru evoluţia conceptului privind forma
sferică a planetei noastre a avut-o Aristotel (384 – 322 î.Hr.), care a adus
primele dovezi clare în acest sens pe baza unor observaţii relativ simple.
Astfel, el a constatat că în timpul eclipsei de lună umbra aruncată de pământ
pe suprafaţa acesteia este rotundă, concluzionând că doar un corp sferic
poate arunca o astfel de umbră. În plus, Aristotel a remarcat că la o corabie
care se apropie de ţărm se vede mai întâi catargul şi abia apoi corpul navei.
Ceva mai târziu, Eratosthene (276 – 195 î. Hr.), a determinat lungimea
arcului de meridian dintre localităţile egiptene Alexandria şi Sienna
(Aswan-ul de azi) observând umbra aruncată pe pământ de un gnomon
(ţăruş metalic vertical) în timpul solstiţiului de vară. Pe baza unor calcule
elementare şi cunoscând distanţa dintre cele două localităţi el a concluzionat
că pământul are o circumferinţă de 39690 km, valoare foarte apropiată de
cea actuală, care este de 40075 km.
În perioada întunecată a Evului Mediu, persecuţiile religioase au dus
la regresul concepţiilor privind forma şi dimensiunile pământului. Cu toate
acestea, ideile antichităţii au supravieţuit, ele fiind preluate şi duse mai
departe de către arabi. Aşa se explică faptul că Abu Ishaq Ibrahim ibn
Muhammad al-Farisi al-Istakhri a scris lucrarea Cartea drumurilor şi a
regatelor (Kitab al-masalik wa-al-mamalik) şi a realizat o colecţie de 21 de
hărţi cunoscută sub numele de Atlasul Islamului. Atlase similare au fost
realizate şi ulterior, iar ceea ce este demn de remarcat este faptul ca toate
încep cu o hartă a lumii în care forma sferică a pământului este evidentă.
Un alt reprezentant de seamă al cartografiei islamice a fost Abu Abd
Allah Muhammad al-Idrisi, care a scris lucrarea Excursia de plăcere a celui
care este nerăbdător să traverseze regiunile lumii (Kitab muzhat al-
mushtaq fi ikhitarag al afaq), adăugând la comentariile sale şi un atlas al
lumii care conţinea câteva hărţi color, orientate cu sudul în partea de sus. În
concepţia lui al-Idrisi pământul are o formă sferică (Fig. 2), iar apa se
menţine la suprafaţa sa în mod natural, fără a exista pericolul să se desprindă
de acesta. De asemenea, el afirmă că atât pământul cât şi apa care îl acoperă
stau suspendate în cosmos aşa cum gălbenuşul se menţine într-un ou.
De remarcat faptul că în această perioadă arabii au încercat să
determine lungimea unui grad de latitudine pe baza unor măsurători
efectuate în Câmpia Mesopotamiei.
În pofida faptului că arabii nu au contribuit în mod decisiv la
dezvoltarea ideilor privind forma şi dimensiunile pământului ei au avut o
contribuţie importantă la conservarea moştenirii culturale a omenirii pe
parcursul perioadei întunecate a Evului Mediu. Imediat ce situaţia social-
politică a devenit din nou favorabilă ei au redat Europei vechile cunoştinţe şi
au impulsionat renaşterea ştiinţelor exacte în principalele oraşe ale acesteia.
4
 Odată cu inventarea metodei triangulaţiei în secolul al XVI-lea s-au
creat premisele determinării cu precizie mult mai mare a formei şi
dimensiunilor pământului. În paralel, a luat naştere o nouă ştiinţă, şi anume
geodezia, care a pus în evidenţă faptul că pământul nu este o sferă perfectă,
ci are mai degrabă un aspect de elipsoid de rotaţie (corp geometric rezultat
în urma rotirii unei elipse în jurul axei mici).

Fig. 2 Harta lumii în concepţia Fig. 3 Pământul văzut din spaţiul

lui al Idrisi cosmic

Adevărata formă a planetei noastre a putut fi observată însă abia

începând cu anul 1960, când s-a deschis era zborurilor cosmice. De atunci şi
până în prezent, oamenii au putut vedea numeroase imagini transmise de
vehiculele spaţiale automate sau cu echipaj uman, care au confirmat faptul
că pământul este un corp cosmic relativ sferic (Fig. 3), care se menţine în
spaţiu ca urmare a forţei de atracţie exercitate de soare.

2.1.1. Pământul ca geoid

Într-o accepţiune mai largă, termenul de geoid defineşte forma proprie
a pământului, deosebită de a oricărui alt corp ceresc. În sens geodezic, însă,
geoidul se referă la o suprafaţă echipotenţială, adică perpendiculară în
oricare punct al ei pe direcţia gravitaţiei. Acest termen a fost introdus în anul
1873 de către J.B. Listing, care definea în acest fel forma pământului care
rezultă din prelungirea suprafeţei Oceanului Planetar, presupusă liniştită, pe
sub continente. Din cauza faptului că influenţa unor factori locali (de

5
exemplu, prezenţa unor zăcăminte de minereuri feroase) perturbă
manifestarea forţelor gravitaţionale, geoidul se dovedeşte a fi uşor neregulat.
În general, suprafaţa sa se situează deasupra nivelului mediu al
Oceanului Planetar, dar în regiunea continentelor coboară pe sub acestea, ca
urmare a densităţii mult mai mari a rocilor din care sunt alcătuite (Fig. 4). În
practică, geoidul se dovedeşte a fi o formă ipotetică, care nu poate sta la
baza reprezentărilor cartografice, întrucât nu poate fi reprezentat pe planuri
şi hărţi. Cu toate acestea el îşi găseşte aplicabilitate în determinarea mai
exactă a altitudinii punctelor, fiind o suprafaţă de referinţă mult mai
convenabilă decât elipsoidul.

Fig. 4 Relaţia dintre geoid, elipsoid şi suprafaţa topografică

2.1.2. Pământul ca elipsoid de rotaţie

Elipsoidul este forma geometrică cea mai apropiată de forma reală a
pământului. El rezultă din rotirea unei elipse în jurul axei mici. De remarcat
faptul că în cazul pământului, între semiaxa mare şi semiaxa mică a elipsei
există o diferenţă de doar 21,6 km, ceea ce face ca elipsoidul să fie
asemănător cu o sferă, mai bombată la ecuator şi turtită în aceeaşi măsură la
cei doi poli. Astfel, parametrii caracteristici ai elipsoidului de rotaţie sunt:

 semiaxa mare (a) sau semiaxa ecuatorială

 semiaxa mică (b) sau semiaxa polară
 turtirea (t)
 inversul turtirii (1/t)

De-a lungul timpului, diverşi autori au calculat dimensiunile unor

elipsoizi de rotaţie, în aşa fel încât aceştia să coincidă cât mai bine cu
teritoriul care urma să fie reprezentat pe hartă. Rezultatele la care au ajuns
sunt prezentate în Tab. 1.

6
 Tab. 1 Dimensiunile unor elipsoizi de referinţă

Denumirea Anul Semiaxa mare Semiaxa mică

(a) (b)
Bessel 1841 6377397,155 m 6356078,963 m
Clarke 1866 6378206,4 m 6356583,8 m
Clarke 1880 6378249,145 m 6356514,87 m
Fischer 1960 6378166 m 6356784,28 m
Fischer 1968 6378150 m 6356768,33 m
GRS80 1980 6378137 m 6356752,314 m
Hayford 1909 6378388 m 6356911,946 m
Helmert 1906 6378200 m 6356818,17 m
Krasovsky 1940 6378245 m 6356863,019 m
Mercury 1960 6378166 m 6356784,284 m
WGS66 1966 6378145 m 6356759,769 m
WGS72 1972 6378135 m 6356750,52 m
WGS84 1984 6378137 m 6356752,31 m

Diferenţele de formă dintre geoid şi elipsoidul de referinţă trebuie

avute în vedere atunci când se urmăreşte determinarea altitudinii punctelor.
Aceste diferenţe dintre cele două suprafeţe poartă denumirea de separaţia
geoid – elipsoid sau ondulaţiile geoidului.

2.1.3. Pământul ca sferă

Deşi forma sferică se abate destul de mult de la forma reală a
pământului ea este totuşi cea mai convenabilă pentru înţelegerea
principalelor aspecte fizico-geografice. De reţinut, că în cazul în care
aproximăm pământul cu o sferă, raza medie de curbură a acesteia se
consideră a fi de 6371,3 km. Totuşi, pentru a se evita apariţia unor deformări
semnificative modelul sferic trebuie utilizat doar pentru realizarea globurilor
geografice sau a hărţilor la scări mai mici de 1:5000000. La astfel de scări,
diferenţele dintre sferă şi elipsoid nu mai sunt detectabile pe hartă.

2.2. Reţeaua geografică

Reţeaua geografică constituie un sistem de referinţă alcătuit din linii
imaginare (paralele şi meridiane) trasate pe suprafaţa terestră, în raport de
care poate fi definită poziţia oricărui punct de pe glob. Cel care a pus bazele
acestui sistem de referinţă a fost Dicaearchus din Messana (350 – 285 î.Hr.),
care în lucrarea sa Periodos Ges a inclus şi o hartă a teritoriilor cunoscute la
acea vreme. Ceea ce este însă interesant este faptul că autorul a trasat pe
7
hartă două linii perpendiculare cu scopul de a împărţi în patru lumea locuită
de atunci. După unii autori, linia orizontală era numită de Dicaearchus
diaphragma, deoarece în opinia sa ea reuşea să împartă lumea în două părţi
egale, una situată la nord, iar cealaltă la sud.
Ideile lui Dicaearchus au fost preluate şi dezvoltate de Eratosthene,
care a realizat prima hartă a lumii pe baze ştiinţifice, pe care erau trasate
meridiane şi paralele (Fig. 5). Cu toate acestea, meritul de a arăta cum pot fi
calculate aceste linii prin metode astronomice îi revine lui Hiparh
(150 î.Hr.).

Fig. 5 Harta lumii în viziunea lui Eratosthene

Paralelele sunt cercuri mici pe sferă, având centrul situat pe axa

polară şi raze din ce în ce mai mici cu cât ne îndepărtăm de ecuator. Ele
rezultă din intersecţia suprafeţei terestre cu o serie de planuri paralele între
ele şi perpendiculare pe axa de rotaţie a pământului. Calcularea lungimii
unui cerc paralel se poate realiza cu ajutorul formulei L = 2πRcosφ, unde R
este raza sferei terestre, iar φ latitudinea paralelei respective.
Cea mai importantă paralelă este ecuatorul (00), care împarte suprafaţa
terestră în două emisfere, nordică şi sudică.
Meridianele sunt în esenţă cercuri mari pe sferă, deoarece fiecare
dintre ele reprezintă o circumferinţă a globului. Ele rezultă din intersecţia
sferei cu o serie de planuri care trec prin centrul său şi, implicit prin cei doi
poli. Lungimea unui cerc meridian poate fi calculată cu ajutorul formulei
L = 2πR, unde R reprezintă raza sferei terestre. Totuşi, trebuie să remarcăm
faptul că ceea ce numim în mod obişnuit meridiane sunt de fapt

8
semicercurile care unesc cei doi poli, şi care formează împreună cu
corespondentele lor un cerc meridian complet.
Dintre meridiane, cel mai important este meridianul de 0 0. Acesta
trece prin apropiere de Londra, şi împarte suprafaţa terestră în două
emisfere, vestică şi estică. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi
meridianul de 1800, aflat pe partea opusă a globului, care coincide în bună
măsură cu Linia Internaţională de Schimbare a Datei.
Definirea poziţiei unui punct de pe glob în raport cu meridianele şi
paralelele care alcătuiesc reţeaua geografică se realizează prin intermediul
coordonatelor geografice (Fig. 6), cunoscute sub denumirea de latitudine şi
longitudine.

Fig. 6 Coordonatele geografice

2.2.1. Latitudinea (φ) este unghiul format de raza sferei terestre

cu planul ecuatorului. Acestui unghi, care se măsoară în grade, minute
şi secunde, îi corespunde un arc de cerc de aceeaşi valoare situat pe
unul din meridianele Globului. Latitudinea unui punct poate avea
valori cuprinse între 0º – 90º. În funcţie de poziţia acestuia faţă de
ecuator ea poate să fie nordică (+) sau sudică (–). Datorită faptului că
pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator valorile de latitudine cresc,
zonele intertropicale mai poartă denumirea de „latitudini joase”, cele
polare, de „latitudini înalte”, iar cele aflate într-o poziţie intermediară,
de „latitudini medii”.
Din cauză că pământul nu este o sferă perfectă, lungimea arcului de
cerc de 10 creşte pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator. Astfel, dacă în
regiunile ecuatoriale lungimea sa este de 110,6 km, în apropiere de pol
acesta măsoară 111, 7 km.
9
 Colatitudinea (ψ) reprezintă complementul latitudinii şi poate fi
definită ca unghiul format de raza sferei terestre cu axa polilor. Relaţia
dintre colatitudine şi latitudine poate fi exprimata astfel :

ψ = 90º – φ

2.2.2. Longitudinea (λ) este unghiul format de planul care trece

prin meridianul origine (sau de 0º) cu cel care trece prin meridianul
care conţine punctul. Acestui unghi, exprimat de asemenea în grade,
minute şi secunde, îi corespunde un arc de cerc de aceeaşi valoare
situat pe una din paralelele geografice. Longitudinea unui punct poate
avea valori cuprinse între 0º – 180º, şi în funcţie de poziţia acestuia
faţă de meridianul origine poate să fie estică (+) sau vestică (–).
Valoarea unui grad de longitudine scade din ce în ce mai mult pe
măsură ce ne îndepărtăm de ecuator, întrucât cercurile paralele devin din ce
în ce mai mici. În consecinţă, dacă la ecuator valoarea arcului de 1 0 de
longitudine este aproximativ egală cu cea a unui grad mediu de latitudine
(111,3 km), pe paralela de 450 aceasta ajunge la 78,8 km, pentru ca la pol să
scadă până la 0.

2.3. Orientarea liniilor

Atunci când vorbim despre orientare trebuie să avem în vedere
un fapt deosebit de important, şi anume: pe Glob, polul nord geografic
nu coincide cu polul nord magnetic, către care indică acul busolei.
Astfel, între cele două direcţii se formează un unghi care poartă
denumirea de declinaţie magnetică. Aceasta se notează cu „δ” şi poate
să fie estică (+) sau vestică (–), în funcţie de aşezarea geografică a
teritoriului respectiv (Fig. 7).

Fig. 7 Declinaţia magnetică

a – declinaţie vestică; b – declinaţie estică
10
 Valoarea declinaţiei magnetice se modifică în timp, întrucât polul
magnetic nu este static, ci se deplasează permanent.
Orientarea unei direcţii oarecare de pe Glob cu ajutorul busolei
poartă denumirea de orientare magnetică. Dacă se ia în considerare şi
declinaţia, atunci vorbim despre o orientare geografică sau adevărată.

2.3.1. Azimutul
Prin azimut se înţelege unghiul format de o direcţie oarecare de
pe Glob cu direcţia nordului geografic. În cazul azimutului se ţine
cont de curbura Pământului, care duce la formarea unghiului de
convergenţă meridiană. Acesta este definit ca unghiul format de două
direcţii nord – geografic apropiate şi se notează cu litera grecească „γ”.
Azimutul poate avea valori de la 0º la 360º şi poate să fie
direct sau invers (Fig. 8), deoarece se măsoară întotdeauna în sensul
acelor de ceasornic. Relaţia dintre cele două azimute este următoarea:

AzB A = AzA B + 180º + γ

Fig. 8 Azimutul unei direcţii

(după Năstase, 1983)

2.3.2. Orientarea
Unghiul format de o direcţie de pe teren cu o direcţie de
referinţă poartă denumirea de orientare. Aceasta poate să fie magnetică
sau geografică. Orientarea, care se notează cu „θ”, nu ţine cont de
curbura Pământului. Prin urmare, direcţiile nord – geografic sunt
considerate a fi paralele (Fig. 9). Ca şi azimutul, orientarea poate fi
directă sau inversă şi se măsoară în sensul acelor de ceasornic.

11
Valorile sale pot fi cuprinse între 0º – 360º. Relaţia dintre orientarea
directă şi cea inversă este următoarea:

θ DC = θ CD + 180º

Fig. 9 Orientarea unei drepte

2.4. Cercuri mari şi cercuri mici pe Glob

Din perspectivă geometrică, un cerc mare rezultă din intersecţia
unei sfere cu un plan care trece prin centrul său. Pe Glob pot fi
trasate o infinitate de cercuri mari. Dintre acestea, însă, un interes
deosebit pentru cartografie, şi pentru geografie în general, îl prezintă
ecuatorul şi meridianele.
Principalele caracteristici ale unui cerc mare sunt:
 orice cerc mare împarte suprafaţa terestră în două emisfere;
 orice cerc mare reprezintă o circumferinţă a Globului;
 cercul mare reprezintă cea mai scurtă cale de acces între două
puncte de pe suprafaţa terestră.
Din intersecţia unei sfere cu un plan care nu trece prin centrul
său rezultă un cerc mic. Cercurile mici nu prezintă nici una din
caracteristicile enumerate pentru cercurile mari, dar spre deosebire de
acestea ele pot fi paralele între ele. Dintre cercurile mici, o însemnătate
deosebită o au paralelele geografice.
Lungimea unui cerc mare este egală cu 2πR, iar a unui cerc mic
cu 2πR cos φ, unde R reprezintă raza sferei terestre, iar φ latitudinea
paralelei respective.

12
 IV. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE

4.1. Noţiuni generale

Încă din antichitate, odată cu apariţia concepţiei privind forma sferică
a planetei noastre, toţi cei care au avut preocupări în domeniul realizării
hărţilor s-au confruntat cu o problemă majoră, şi anume aceea a transpunerii
suprafeţei curbe a pământului pe plan, astfel încât precizia reprezentării să
nu aibă de suferit, iar hărţile să corespundă scopului pentru care au fost
întocmite. Deşi s-a înţeles încă de timpuriu că o reprezentare fidelă, chiar a
unor suprafeţe nu foarte întinse de teren, nu este posibilă, cartografii au
încercat pe măsura trecerii timpului să găsească modalităţi care să le permită
să reducă cât mai mult deformările inerente care afectează teritoriile redate
pe hărţi. Aşa au apărut proiecţiile cartografice, înţelese ca procedee
matematice ce permit transpunerea suprafeţei curbe a pământului pe plan.
Cu alte cuvinte, proiecţia cartografică se dovedeşte a fi o modalitate de
transformare a coordonatelor sferice în coordonate plane.
Termenul de proiecţie se referea iniţial la reprezentarea pe planul de
proiecţie a meridianelor şi paralelelor de pe globul terestru pe baza legilor
perspectivei liniare. Un astfel de procedeu poate fi uşor înţeles dacă avem la
dispoziţie un glob geografic transparent pe care este trasată reţeaua
geografică. Dacă ne plasăm în dreptul unui perete şi apropiem de glob o
sursă de lumină vom obţine pe zid o umbră care nu este altceva decât
imaginea în plan a meridianelor şi paralelelor de pe glob. Apropiind sau
depărtând sursa de lumină vom vedea cum aspectul reţelei se modifică, ceea
ce ne va permite să înţelegem mai uşor importanţa poziţiei punctului de
perspectivă în construirea reţelelor cartografice (Fig. 11). De menţionat
faptul că planul de proiecţie nu este întotdeauna reprezentat de o suprafaţă
plană, ci uneori avem de a face cu suprafeţe desfăşurabile, aşa cum sunt de
exemplu cilindrul şi conul, care apoi se taie după una din generatoare şi se
desfăşoară în plan, rezultând reţele cartografice cu aspect diferit.
Ulterior, odată cu progresele înregistrate în cartografie, termenul de
proiecţie s-a extins la orice modalitate de calcul care permite transpunerea
suprafeţei curbe a pământului pe plan astfel încât reţeaua cartografică să
satisfacă o condiţie stabilită în prealabil (de exemplu, suprafeţele să se
păstreze nedeformate, scara pe meridiane să rămână aceeaşi, etc.).
Indiferent de modul în care se realizează proiectarea punctelor, grafic
sau prin calcul, deformările continuă să afecteze reprezentările cartografice.

13
Felul în care apar aceste deformări poate fi mai bine înţeles prin două
exemple clasice. Astfel, dacă luăm jumătate din coaja unei portocale (o
emisferă) şi încercăm să o întindem pe o suprafaţă plană nu vom reuşi, decât
dacă apăsăm cu putere pe aceasta provocându-i o serie de rupturi. De
asemenea, o coală de hârtie nu va putea fi mulată pe un glob geografic decât
dacă apăsăm pe ea şi o încreţim. Prin urmare, atât rupturile care apar în
cazul cojii de portocală, cât şi încreţiturile hârtiei, constituie o materializare
a deformărilor care se produc în cazul transpunerii suprafeţei curbe a
pământului pe plan.

Fig. 11 Principiul proiecţiilor cartografice

Deformările pot afecta, în sens pozitiv sau negativ, distanţele,

unghiurile, suprafeţele şi formele. Aşadar, este imposibil ca toate aceste
elemente să se păstreze simultan nedeformate pe o hartă. Aceasta înseamnă
că alegerea proiecţiei trebuie să corespundă scopului pentru care se
întocmeşte reprezentarea cartografică. De exemplu, în cazul hărţilor de
navigaţie sunt necesare proiecţii care să păstreze nedeformate unghiurile,
întrucât deplasarea dintr-un loc în altul se face după direcţii aflate sub un
anumit unghi în raport cu o axă de referinţă (direcţia nordului geografic sau
a nordului magnetic). Pe astfel de hărţi, însă, suprafeţele de uscat sunt foarte
mult distorsionate, deoarece ele nu sunt atât de importante din perspectiva
scopului pentru care a fost realizată harta. Aşa este cazul hărţilor în proiecţie
Mercator, pe care Groenlanda apare mai mare decât Africa deşi în realitate
suprafaţa sa este de 14 ori mai mică, iar Antarctica capătă dimensiuni uriaşe
(Fig. 12). O astfel de reprezentare cartografică nu ar putea fi utilizată însă în
scop didactic, deoarece ea ar conduce la formarea în mintea elevilor a unei
imagini eronate în privinţa raportului dintre masele de uscat la nivel
planetar, sau dintre acestea şi suprafaţa Oceanului Planetar. Cu alte cuvinte,
o hartă şcolară va trebui neapărat să aibă la bază o proiecţie care să
deformeze cât mai puţin suprafeţele.

14
 Fig. 12 Harta lumii în proiecţie Mercator

Există, însă, şi proiecţii care păstrează nedeformate distanţele pe

anumite direcţii, fie în sensul meridianelor, fie în sensul paralelelor. Acestea
sunt deosebit de utile în cazul realizării hărţilor unor teritorii cu extindere
latitudinală sau longitudinală. De exemplu, statul Chile se desfăşoară pe 40 0
în latitudine, dar numai pe 70 în longitudine, ceea ce impune alegerea unei
proiecţii care să păstreze nedeformate distanţele pe meridiane, deoarece ca
urmare a îngustimii teritoriului său deformările care apar pe paralele vor fi
minime.
Apariţia deformărilor pe hărţi poate fi sesizată dacă comparăm
aspectul reţelei de meridiane şi paralele de pe glob cu aspectul aceleiaşi
reţele de pe planul de proiecţie. Pentru aceasta, însă, trebuie să cunoaştem
faptul că la nivelul globului terestru reţeaua de meridiane şi paralele prezintă
câteva proprietăţi importante, şi anume:

 paralelele sunt paralele cu ecuatorul şi paralele între ele

 paralelele sunt egal depărtate una faţă de alta
 meridianele sunt convergente în cei doi poli
 meridianele şi paralelele se intersectează sub un unghi drept

Astfel, dacă pe o hartă paralelele se reprezintă prin arce de cerc, arce

de elipsă sau curbe complexe care nu au un aspect paralel înseamnă că s-au

15
produs deformări care afectează multe din elementele reprezentate. De
asemenea, atunci când distanţele dintre paralele se modifică apar deformări
ale distanţelor pe meridiane. De exemplu, în unele proiecţii, paralelele sunt
din ce în ce mai apropiate pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator, ceea ce
pune în evidenţă o comprimare a meridianelor pe măsura creşterii latitudinii
(Fig. 13). Alteori, însă, aşa cum este cazul proiecţiei Mercator menţionată
anterior, distanţele dintre paralele cresc de o parte şi de alta a ecuatorului,
fapt ce dovedeşte de această dată alungirea meridianelor în sens latitudinal.

Fig. 13 Harta lumii în proiecţie cilindrică Lambert

Dacă pe o hartă meridianele sunt reprezentate prin linii drepte paralele

între ele este clar că acestea nu se vor întâlni în cei doi poli, ceea ce indică
faptul că paralelele vor fi cu atât mai alungite cu cât ne îndepărtăm de
ecuator. În plus, în zonele polare deformările vor fi maxime, ajungând la
infinit, ceea ce face ca polul să se transforme într-o linie polară (Fig. 13).
În sfârşit, în situaţia în care meridianele şi paralelele nu se întretaie
sub un unghi de 900, la fel ca pe glob, aceasta pune în evidenţă apariţia unor
deformări unghiulare.

4.2. Clasificarea proiecţiilor

În funcţie de criteriile utilizate, proiecţiile pot fi împărţite în mai
multe categorii:

 după modul de construcţie

 proiecţii perspective, bazate pe legile perspectivei liniare
 proiecţii neperspective, care se obţin prin proiectarea teoretică a
suprafeţei terestre, pornindu-se de la o condiţie prealabilă pe care
trebuie s-o îndeplinească reţeaua cartografică

16
  după deformări
 proiecţii echivalente sau homalografice, care păstrează
nedeformate suprafeţele
 proiecţii conforme sau ortomorfice, care păstrează nedeformate
unghiurile şi formele
 proiecţii afilactice (a = nu; filaktihos = a păstra) sau arbitrare,
care nu păstrează nedeformate nici suprafeţele şi nici
unghiurile, ci doar distanţele pe anumite direcţii

 după poziţia planului de proiecţie

 proiecţii normale sau polare (axa polilor coincide cu axa
cilindrului sau conului, iar în cazul proiecţiilor azimutale este
perpendiculară pe planul de proiecţie, care este tangent într-unul
din poli)
 proiecţii transversale sau ecuatoriale (axa polilor face un unghi
de 90º cu axa cilindrului sau a conului, iar în cazul proiecţiilor
azimutale planul de proiecţie este tangent la un punct situat pe
ecuator)
 proiecţii oblice sau de orizont (axa polilor face cu axa
cilindrului sau a conului un unghi mai mic de 90º, iar în cazul
proiecţiilor azimutale planul de proiecţie este tangent la un
punct situat între ecuator şi cei doi poli)

 după aspectul reţelei cartografice normale

 proiecţii azimutale (paralelele sunt reprezentate ca cercuri
concentrice, cu centrul în proiecţia polului, iar meridianele pot fi linii
sunt raze ale acestor cercuri. În jurul punctului central al proiecţiei
azimutele se păstrează nedeformate)
 proiecţii conice (paralelele sunt arce de cerc concentrice, iar
meridianele sunt linii drepte concurente în proiecţia polului)
 proiecţii policonice (paralelele se reprezintă ca arce de cerc care
nu sunt concentrice, ci au centrele situate pe meridianul central
sau pe prelungirea acestuia. Meridianele se reprezintă prin linii
curbe al căror aspect variază de la o proiecţie la alta)
 proiecţii pseudoconice (paralelele se reprezintă ca arce de cerc
concentrice, iar meridianele sunt curbe simetrice faţă de
meridianul central al proiecţiei)
 proiecţii cilindrice (paralelele şi meridianele sunt linii drepte din
a căror intersecţie rezultă o reţea de pătrate sau dreptunghiuri)

17
 proiecţii pseudocilindrice (paralelele se reprezintă prin linii
drepte paralele între ele, iar meridianele prin linii curbe
simetrice faţă de meridianul central, care este o linie dreaptă)
 proiecţii poliedrice (paralelele şi meridianele sunt linii drepte
care însă nu se întretaie perpendicular)
 proiecţii circulare (atât meridianele, cât şi paralelele se reprezintă
prin arce de cerc)
 proiecţii derivate (aspectul reţelei cartografice este diferit, în
funcţie de proiecţia din care derivă)

4.3. Elementele proiecţiilor perspective

Orice proiecţie perspectivă cuprinde următoarele elemente:

1. Reţeaua geografică este reţeaua de meridiane şi paralele de pe

suprafaţa globului terestru.
2. Reţeaua cartografică reprezintă proiecţia pe plan a reţelei
geografice.
3. Planul de proiecţie este suprafaţa pe care se proiectează
anumite porţiuni de pe sfera terestră sau de pe elipsoid.
Planurile de proiecţie pot fi suprafeţe plane sau desfăşurabile
(cilindrul şi conul).
4. Punctul de perspectivă este punctul de unde se consideră că
pleacă razele proiectante.
5. Punctul central al proiecţiei este un punct situat de obicei în
centrul suprafeţei care se proiectează.
6. Scara reprezentării se referă la raportul dintre elementele de
pe sfera terestră (sau de pe elipsoid) şi cele de pe planul de
proiecţie. Mai este cunoscută şi sub denumirea de scară
principală.

18
 V. PROIECŢIILE AZIMUTALE

Principala caracteristică a acestui tip de proiecţii o constituie faptul că

proiectarea punctelor de pe sfera terestră sau de pe elipsoid se face pe o
suprafaţă plană, care poate fi tangentă la unul din poli, la ecuator sau la un
punct aflat într-o poziţie intermediară între ecuator şi poli. Uneori, însă, în
vederea micşorării deformărilor care se produc pe hărţi planul de proiecţie
poate fi secant la sferă, aşa cum este cazul Proiecţiei stereografice 1970,
utilizată în România.
În cazul proiecţiilor azimutale perspective, în funcţie de poziţia
punctului de unde pleacă razele proiectante se disting trei categorii de
proiecţii (Fig. 14), şi anume:

 Proiecţii ortografice, când punctul de perspectivă este situat la

infinit, iar razele proiectante se consideră a fi paralele între ele şi
perpendiculare pe planul de proiecţie. Proiecţiile ortografice
păstrează nedeformate distanţele pe anumite direcţii, cu alte cuvinte
fac parte din categoria proiecţiilor echidistante.
 Proiecţii stereografice, care au punctul de perspectivă situat pe sferă
diametral opus planului de proiecţie, iar razele proiectante au un
aspect divergent. Deoarece sunt conforme, aceste proiecţii se
utilizează ori de câte ori se urmăreşte păstrarea pe hartă a formelor
teritoriilor reprezentate sau a unghiurilor dintre elementele de pe
teren.
 Proiecţii centrale, când punctul de perspectivă este situat în centrul
sferei, iar razele proiectante îşi păstrează aspectul divergent.
Caracteristica principală a acestor proiecţii este aceea că cercurile
mari se reprezintă prin linii drepte, ceea ce înseamnă că distanţa cea
mai scurtă dintre două puncte se va obţine prin unirea acestora cu o
linie dreaptă. Întrucât deformările cresc foarte mult pe măsură ce ne
îndepărtăm de punctul central al proiecţiei se recomandă ca
teritoriile reprezentate pe hartă să fie cât mai restrânse.

Proiecţiile azimutale neperspective, care pornesc de la o condiţie pe

care trebuie s-o îndeplinească reţeaua cartografică, sunt reprezentate de
Proiecţia polară Postel şi Proiecţia polară Lambert, care vor fi şi ele
discutate în cadrul acestui capitol.

19
 Fig. 14 Proiecţiile azimutale
A – proiecţii ortografice; B – proiecţii stereografice; C – proiecţii
centrale

Toate proiecţiile azimutale păstrează nedeformate azimutele în jurul

punctului central al proiecţiei.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt câteva dintre proiecţiile
azimutale perspective şi neperspective.

Fig. 15 Emisfera sudică în

proiecţie ortografică polară
5.1. Proiecţia ortografică polară
Această proiecţie are punctul de perspectivă situat la infinit, iar razele
proiectante sunt paralele între ele şi perpendiculare pe planul de proiecţie
care este tangent la sferă într-unul din poli. Prin urmare, paralelele se vor
reprezenta ca cercuri concentrice cu centrul comun în proiecţia polului, iar
meridianele vor fi raze ale acestor cercuri (Fig. 15). De remarcat faptul că
20
cercurile paralele de pe planul de proiecţie sunt egale cu cele de pe globul
terestru, reduse la scară, ceea ce înseamnă că din punct de vedere al
deformărilor avem de a face cu o proiecţie echidistantă pe paralele. Pe
meridiane, însă, deformările cresc pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul
central al proiecţiei, fapt pus în evidenţă în mod clar de micşorarea
distanţelor dintre paralele. Prin urmare, în proiecţia polului şi pe paralele
deformările sunt nule, în timp ce pe meridiane, la marginea hărţii, se
înregistrează deformările maxime.
Proiecţia ortografică polară se utilizează pentru hărţi ale regiunilor
circumpolare şi ale emisferelor de nord şi de sud ale globului.

5.2. Proiecţia ortografică ecuatorială

De această dată planul de proiecţie este tangent la un punct situat pe
ecuator, ceea ce face ca aspectul reţelei cartografice să se modifice. Astfel,
paralelele se reprezintă prin linii drepte paralele cu ecuatorul, iar
meridianele sunt arce de elipsă care converg în cei doi poli, cu excepţia
meridianului central care este o linie dreaptă şi a celui marginal care are
aspectul unui cerc (Fig. 16). Se remarcă faptul că distanţele dintre paralele
se micşorează pe măsura creşterii latitudinii, în timp ce distanţele dintre
meridiane scad la rândul lor odată cu depărtarea de meridianul central.

Fig. 16 Reţeaua cartografică în proiecţie

ortografică ecuatorială
Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie echidistantă pe
meridianul marginal. Deformările maxime apar pe meridianul central şi pe
paralele la marginile hărţii.
21
 Această proiecţie se foloseşte pentru reprezentarea emisferelor
latitudinale.

5.3. Proiecţia ortografică oblică

Specificul acestei proiecţii este acela că planul de proiecţie este
tangent la un punct situat între ecuator şi cei doi poli. În consecinţă,
paralelele se reprezintă prin elipse sau arce de elipsă având axa mare dispusă
pe orizontală. Cu cât ne îndepărtăm de punctul central al proiecţiei distanţele
dintre paralele devin din ce în ce mai mici. În ceea ce priveşte meridianele,
acestea sunt redate prin arce de elipsă, cu excepţia meridianului central care
este o linie dreaptă. Pe măsură ce ne îndepărtăm de meridianul central
distanţele dintre meridiane se micşorează (Fig. 17).

Fig. 17 Reţeaua cartografică în

proiecţie ortografică oblică

Din punct de vedere al deformărilor proiecţia este arbitrară, având un

singur punct de deformări nule, şi anume proiecţia pe plan a punctului de
tangenţă. Deformările maxime se întâlnesc pe meridianul central în
apropiere de cei doi poli.
Această proiecţie reuşeşte să creeze impresia de sfericitate a suprafeţei
reprezentate şi de aceea se foloseşte pentru realizarea unor hărţi ale lumii
sau ale altor corpuri cereşti.

5.4. Proiecţia stereografică polară

Punctul de perspectivă se găseşte pe sferă diametral opus planului de
proiecţie care este tangent într-unul din poli. Reţeaua cartografică este
alcătuită din cercuri concentrice, care reprezintă paralelele, şi din linii
22
drepte, sub formă de raze, care nu sunt altceva decât meridianele (Fig. 18).
Din cauza caracterului divergent al razelor proiectante distanţele dintre
paralele cresc pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul central al proiecţiei.

Fig. 18 Emisfera nordică în proiecţie

stereografică polară

După deformări avem de a face cu o proiecţie conformă, care

păstrează nedeformate unghiurile. Există un singur punct de deformări nule,
şi anume proiecţia polului, iar deformările maxime se găsesc pe meridiane şi
paralele la marginile hărţii.
Proiecţiile polare se utilizează pentru realizarea unor hărţi ale
emisferelor, dar mai ales pentru întocmirea hărţilor regiunilor circumpolare
delimitate de paralelele de 800 nord şi sud, întrucât deformările care apar în
acest din urmă caz sunt mai reduse. Pot fi reprezentate de asemenea şi
porţiuni din cealaltă emisferă, dar distorsiunile suprafeţelor vor fi foarte
mari. Acest lucru este uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că cercul
ecuatorial de pe planul de proiecţie are raza de două ori mai mare decât raza
ecuatorului terestru redusă la scară.

5.5. Proiecţia stereografică ecuatorială

Planul de proiecţie este tangent la un punct situat pe ecuator, iar
punctul de perspectivă se află pe sferă, într-o poziţie diametral opusă.
Paralelele se reprezintă prin arce de cerc a căror curbură creşte pe măsură ce
ne îndepărtăm de ecuator, care este o linie dreaptă. La rândul lor, distanţele
23
dintre paralele devin din ce în ce mai mari pe măsura creşterii latitudinii.
Meridianele au aspectul unor arce de cerc convergente în cei doi poli, cu
excepţia meridianului central care se reprezintă printr-o linie dreaptă
perpendiculară pe ecuator. Distanţele dintre meridiane cresc pe măsură ce ne
îndepărtăm de punctul central al proiecţiei (Fig. 19).

Fig. 19 Reţeaua cartografică în proiecţie

stereografică ecuatorială
Fiind o proiecţie stereografică păstrează nedeformate unghiurile,
deformând în schimb foarte mult distanţele pe meridiane şi paralele la
marginile hărţii. Singurul punct de deformări nule continuă să rămână
proiecţia polului.

5.6. Proiecţia stereografică oblică

Planul de proiecţie poate fi tangent la sfera terestră într-un punct situat
între ecuator şi cei doi poli sau poate fi secant la sferă pe verticala acelui
punct.
Paralelele sunt reprezentate prin cercuri sau arce de cerc, în timp ce
meridianele sunt linii curbe convergente în pol, cu excepţia meridianului
central care se reprezintă printr-o linie dreaptă (Fig. 20).
Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie conformă. În
cazul planului tangent există un singur punct de deformări nule, şi anume
punctul central al proiecţiei, în timp ce atunci când planul este secant apare
un cerc de deformări nule corespunzând cu cercul de secanţă de pe planul de
proiecţie. În privinţa deformărilor maxime, se poate constata că acestea se
24
întâlnesc pe meridiane şi paralele la marginile hărţii, în cazul planului
tangent, sau în interiorul şi exteriorul cercului de secanţă, în cazul planului
secant.
Acest tip de proiecţii se utilizează în special pentru reprezentarea
teritoriilor cu aspect relativ circular situate la latitudinii medii.

Fig. 20 Reţeaua cartografică în proiecţie

stereografică oblică

5.6.1. Proiecţia stereografică oblică pe plan unic secant Braşov

Întrucât proiecţiile stereografice sunt conforme, şi prin urmare redau
în mod corect poziţia elementelor de pe suprafaţa terestră unele în raport cu
altele, în anul 1933 s-a adoptat o astfel de proiecţie pentru realizarea hărţii
de bază a ţării noastre, apreciindu-se că teritoriul României are o formă
relativ circulară ce îi permite să fie reprezentat pe hartă cu o precizie destul
de bună. Prin urmare, s-a ales ca punct central al proiecţiei un punct situat în
Munţii Perşani, la o distanţă de circa 30 km de Braşov. Planul de proiecţie a
fost coborât cu 4,2 km pe verticala acestui punct rezultând un cerc de
secanţă de deformări nule cu raza de 232,378 km, în interiorul căruia
deformările ajung până la – 33,2 cm/km (în punctul central al proiecţiei), în
timp ce la marginile teritoriului României cresc la + 65 cm/km.
Hărţile realizate în această proiecţie se bazează pe dimensiunile
elipsoidului Hayford şi pe triangulaţia geodezică al cărui punct fundamental
se găseşte pe pilastrul de vest al observatorului astronomic militar din Dealu
Piscului (Năstase, 1983). Întrucât originea sistemului de coordonate
rectangulare se află în centrul ţării s-a convenit ca pentru a se evita apariţia
25
unor valori negative ale coordonatelor să se atribuie acestui punct
coordonatele X = 500 km şi Y = 500 km (în sistem cartezian).
Proiecţia stereografică oblică pe plan unic secant Braşov a continuat
să stea la baza hărţilor topografice româneşti până după cel de-al doilea
război mondial.

5.6.2. Proiecţia stereografică 1970 pe plan unic secant

A fost adoptată în anul 1973 şi are la bază elipsoidul Krasovski 1940
şi sistemul de cote Marea neagră 1975.
Punctul central al proiecţiei se află în centrul României, în apropiere
de oraşul Făgăraş, la intersecţia paralelei de 46 0 latitudine nordică cu
meridianul de 250 longitudine estică. De această dată planul de proiecţie a
fost coborât pe verticală cu 3,2 km rezultând un cerc de secanţa cu raza de
202 km. În aceste condiţii, deformarea în punctul central al proiecţiei este de
– 25 cm/km, iar la marginile teritoriului ajunge la + 63,7 cm/km.
Originea sistemului de coordonate plane se află tot în centrul ţării, fapt
pentru care coordonatele punctului de intersecţie a celor două axe sunt X =
500 km şi Y = 500 km (în sistem Gauss).
De menţionat că nomenclatura foilor de hartă realizate în această
proiecţie corespunde cu nomenclatura hărţilor în proiecţie cilindrică Gauss –
Krüger.

5.7. Proiecţia centrală polară

Punctul de perspectivă este situat în centrul sferei terestre, iar planul
de proiecţie este tangent la sferă într-unul din poli. Astfel, rezultă o reţea
cartografică în care paralelele se reprezintă prin cercuri concentrice cu
centrul comun în proiecţia polului, în timp ce meridianele apar ca linii
drepte sub formă de raze (Fig. 21). Se remarcă faptul că distanţele dintre
paralele cresc pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul central al proiecţiei,
ceea ce face ca deformările să fie maxime pe meridiane la marginile hărţii.
Fiind o proiecţie arbitrară singurul punct de deformări nule se află în
proiecţia polului.
O caracteristică importantă a acestei proiecţii este aceea că ecuatorul
nu poate fi reprezentat, deoarece razele proiectante ajung paralele cu
suprafaţa de proiecţie. Prin urmare, proiecţia centrală polară este utilizată
pentru reprezentarea regiunilor circumpolare.

5.8. Proiecţia centrală ecuatorială

Punctul de perspectivă se află tot în centrul sferei terestre, dar planul
de proiecţie este tangent la un punct situat pe ecuator.

26
 Paralelele sunt hiperbole, care se depărtează din ce în ce mai mult pe
măsura creşterii latitudinii, în timp ce ecuatorul şi meridianele se reprezintă
prin linii drepte (Fig. 22).
Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie arbitrară, având
un singur punct de deformări nule în punctul central al proiecţiei.
Deformările maxime se întâlnesc pe meridiane şi paralele la marginile hărţii.
Această proiecţie nu permite reprezentarea în întregime a unei
emisfere longitudinale, de aceea este folosită cu precădere pentru întocmirea
hărţilor unor teritorii alungite situate de o parte şi de alta a ecuatorului.

Fig. 21 Reţeaua cartografică în proiecţie

centrală polară

Fig. 22 Reţeaua cartografică în

proiecţie centrală ecuatorială

5.9. Proiecţia centrală oblică

Deoarece planul de proiecţie este tangent la un punct situat între

27
ecuator şi cei doi poli paralelele se reprezintă prin linii curbe complexe
(elipse, hiperbole, parabole), cu excepţia ecuatorului care este o linie
dreaptă. Meridianele sunt şi ele linii drepte convergente în proiecţia polului
(Fig. 23).
Fiind o proiecţie arbitrară există un singur punct de deformări nule în
punctul central al proiecţiei, în timp ce deformările maxime se găsesc pe
meridiane şi paralele la marginile hărţii.
Proiecţia centrală oblică se foloseşte mai ales pentru reprezentarea
teritoriilor situate la latitudini medii şi alungite în sensul meridianelor.

Fig. 23 Reţeaua cartografică în

proiecţie centrală oblică

Fig. 24 Reţeaua cartografică în

proiecţie polară Postel
28
 5.10. Proiecţia polară Postel
Numită astfel după numele lui Guillaume Postel, cel care a utilizat-o
prima dată în anul 1581, dar cunoscută în unele ţări şi sub denumirea de
proiecţia polară echivalentă, această proiecţie face parte din categoria
proiecţiilor neperspective. Cu alte cuvinte, reţeaua cartografică se
construieşte pornindu-se de la o anumită condiţie pe care aceasta trebuie s-o
îndeplinească, şi anume aceea de a păstra nedeformate distanţele pe
meridiane. Aspectul reţelei este asemănător cu al celorlalte proiecţii polare,
în sensul că paralelele se reprezintă prin cercuri concentrice cu centrul
comun în proiecţia polului, iar meridianele sunt raze ale acestor cercuri.
Diferenţa constă în faptul că de această dată distanţele dintre paralele sunt
egale (Fig. 24).
Din construcţie proiecţia se dovedeşte a fi echidistantă pe meridiane,
deformările maxime înregistrându-se pe paralele la marginile hărţii.
Se utilizează pentru întocmirea hărţilor emisferelor latitudinale şi a
regiunilor circumpolare.

5.11. Proiecţia polară Lambert

Este tot o proiecţie neperspectivă, care însă trebuie să asigure
echivalenţa dintre suprafeţele de pe glob şi cele de pe hartă.
Reţeaua cartografică este similară cu cea a proiecţiei polare Postel,
deoarece paralelele se reprezintă prin cercuri concentrice egal depărtate, iar
meridianele prin linii drepte sub formă de raze. Deosebirea constă doar în
faptul că razele cercurilor sunt diferite în cele două proiecţii. Astfel, pentru a
îndeplini condiţia de echivalenţă a suprafeţelor Lambert a propus ca razele
cercurilor paralele de pe planul de proiecţie să fie egale cu lungimile
coardelor arcelor de meridian de la pol până la paralelele care se
proiectează. Prin urmare, suprafaţa unui cerc paralel de pe hartă devine
egală cu suprafaţa calotei sferice delimitate de paralela respectivă.
Respectarea condiţiei de echivalenţă duce la apariţia unor mari deformări
unghiulare. De asemenea, distanţele sunt puternic deformate pe meridiane şi
paralele la marginile hărţii.
Proiecţia polară Lambert se utilizează pentru realizarea hărţilor
emisferelor şi regiunilor circumpolare.

29
 VI. PROIECŢIILE CONICE, POLICONICE ŞI
PSEUDOCONICE

Proiecţiile conice folosesc ca suprafaţă de proiecţie un con care se taie

apoi după o generatoare şi se desfăşoară în plan. Reţeaua cartografică este
formată din linii drepte convergente în pol, care reprezintă meridianele, şi
din arce de cerc concentrice, cu centrul comun în proiecţia polului, care
reprezintă paralelele.
În funcţie de modul în care conul atinge suprafaţa terestră proiecţiile
conice se împart în două categorii: proiecţii tangente şi proiecţii secante.
Proiecţiile tangente sunt echidistante pe paralela de tangenţă, în raport cu
care deformările cresc spre nord şi spre sud. În cazul proiecţiilor secante
apar două linii de deformări nule, reprezentate de paralelele de secanţă, faţă
de care deformările se repartizează astfel: între cele două paralele distanţele
se comprimă (scara este mai mică decât unitatea), în timp ce spre exterior
distanţele se alungesc (scara devine mai mare decât unitatea).
Aceste proiecţii se folosesc în special pentru reprezentarea teritoriilor
alungite în sens longitudinal şi situate la latitudini medii, întrucât
deformările în sens longitudinal sunt minime.
În cazul proiecţiilor policonice suprafaţa terestră se proiectează pe
mai multe conuri, fiecare dintre acestea fiind tangent la o altă paralelă. Ideea
este aceea de a folosi din fiecare proiecţie doar zona îngustă aflată de o parte
şi de alta a paralelei de tangenţă, unde deformările sunt minime. Aspectul
reţelei cartografice este diferit comparativ cu hărţile realizate în proiecţie
conică. Astfel, paralelele se reprezintă prin arce de cerc neconcentrice, iar
meridianele prin linii curbe care sunt din ce în ce mai deformate spre
marginile hărţii. De remarcat faptul că ecuatorul şi meridianul central se
reprezintă prin linii drepte.
Hărţile în proiecţie policonică sunt utilizate îndeosebi pentru
reprezentarea teritoriilor alungite în sens latitudinal, întrucât de o parte şi de
alta a meridianului central (pe care scara este egală cu unitatea) distanţele şi
unghiurile sunt foarte puţin deformate.
În sfârşit, în proiecţiile pseudoconice paralelele apar ca arce de cerc
concentrice cu centrul comun în proiecţia polului, pe când meridianele se
reprezintă sub formă de curbe simetrice faţă de meridianul central care este
o linie dreaptă.
Din categoria proiecţiilor menţionate mai sus am ales spre
exemplificare doar câteva pe care le vom aborda pe scurt în continuare.

30
 6.1. Proiecţia conică simplă
Are la bază o condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească reţeaua
cartografică, şi anume aceea de a fi echidistantă pe meridiane. Planul de
proiecţie reprezentat de suprafaţa conului poate fi tangent la oricare paralelă
de pe glob. Astfel, paralelele se vor reprezenta prin arce de cerc concentrice,
cu centrul comun în proiecţia polului, iar meridianele prin linii drepte care
radiază din pol (Fig. 25).
Deformările nule se întâlnesc pe meridiane şi pe paralelele de
tangenţă, în timp ce deformările maxime se găsesc pe paralele la marginile
de nord şi de sud ale hărţii.
O astfel de proiecţie se utilizează pentru întocmirea hărţilor regiunilor
alungite în sens longitudinal, dar condiţia este aceea ca paralela de tangenţă
să treacă prin mijlocul teritoriului care urmează a fi reprezentat.

Fig. 25 Reţeaua cartografică în proiecţie conică simplă

6.2. Proiecţia conică secantă Lambert

Această proiecţie a fost creată de matematicianul elveţian Johann
Heinrich Lambert în anul 1772. Conul este considerat secant la sfera terestră
după două paralele standard alese în aşa fel încât să încadreze cât mai bine
spre nord şi spre sud teritoriile reprezentate. Pentru ca deformările să fie cât
mai reduse se recomandă acestea să fie situate la latitudini medii şi să aibă o
extensiune longitudinală. Meridianele se reprezintă ca linii drepte ce radiază
din proiecţia polului (deşi de multe ori acesta nu este reprezentat pe hartă),
în timp ce paralelele sunt arce de cerc concentrice, care întretaie meridianele
sub un unghi de 900 la fel ca pe glob.
Proiecţia conică Lambert păstrează nedeformate distanţele pe cele două
paralele de secanţă, faţă de care deformările sunt negative către interior şi

31
pozitive spre nord şi spre sud. De asemenea, se păstrează nedeformate
unghiurile pe întreaga suprafaţă a hărţii, ceea ce înseamnă că proiecţia este
conformă.
După anul 1957, proiecţia conică secantă Lambert a fost frecvent
folosită pentru reprezentarea teritoriului Statelor Unite. În cazul părţii
continentale conul taie sfera după paralelele de 330 şi 450 latitudine nordică,
în timp ce pentru reprezentarea în întregime a teritoriului Statelor Unite se
folosesc ca paralele standard paralelele de 370 şi 650 latitudine nordică.

6.3. Proiecţia policonică simplă

Se bazează pe proiectarea punctelor de pe suprafaţa terestră pe mai
multe conuri tangente la paralele diferite. Paralelele se reprezintă prin arce
de cerc neconcentrice, cu excepţia ecuatorului care este o linie dreaptă, în
timp ce meridianele sunt linii curbe convergente în cei doi poli, cu excepţia
meridianului central care se reprezintă printr-o linie dreaptă (Fig. 26). Din
punct de vedere al deformărilor este o proiecţie echidistantă pe paralele şi pe
meridianul central. Deformările maxime apar la intersecţia meridianelor cu
ecuatorul.
În general, proiecţia policonică simplă se foloseşte pentru elaborarea
hărţilor teritoriilor alungite pe direcţie nord – sud.

Fig. 26 Reţeaua cartografică în proiecţie policonică simplă

6.4. Proiecţia pseudoconică Bonne

Deşi a fost utilizată încă din anul 1511 de către Bernardus Sylvanus,
această proiecţie a fost popularizată în mod deosebit în secolul al XVIII-lea
de către Rigobert Bonne, cel care a utilizat-o mult mai frecvent în
32
reprezentările sale cartografice. Condiţia care stă la baza acestei proiecţii
este aceea ca suprafeţele să se păstreze nedeformate. Pentru aceasta,
paralelele se reprezintă ca arce de cerc concentrice, iar meridianele ca linii
curbe simetrice faţă de meridianul central care este o linie dreaptă (Fig. 27).
Deformările nule se află pe paralele şi pe meridianul central, în timp
ce deformările maxime se găsesc pe meridiane la marginile hărţii.
Proiecţia pseudoconică Bonne este utilizată pentru reprezentarea
teritoriilor alungite în sens latitudinal.

Fig. 27 Reţeaua cartografică în proiecţie

pseudoconică Bonne

33
 VII. PROIECŢIILE CILINDRICE ŞI
PSEUDOCILINDRICE

Proiecţiile cilindrice folosesc ca plan de proiecţie suprafaţa unui

cilindru care se taie apoi după o generatoare şi se desfăşoară în plan. După
poziţia cilindrului faţă de sferă se disting trei categorii de proiecţii: normale,
transversale şi oblice.
Proiecţiile normale, drepte sau polare se caracterizează prin faptul că
axa cilindrului coincide cu axa polilor, de aceea toate prezintă o reţea
cartografică în care meridianele şi paralelele se reprezintă prin linii drepte
care se întretaie perpendicular. Diferenţe apar doar în ceea ce priveşte
distanţele dintre liniile de latitudine şi de longitudine. În orice caz, în toate
aceste proiecţii deformările cresc pe paralele, deoarece acestea se reprezintă
prin linii drepte având aceeaşi lungime cu ecuatorul, deşi în realitate ele sunt
cercuri mici pe sferă. Deformările sunt maxime în zonele polare unde polii
se transformă din puncte în linii drepte (aşa-numitele linii polare).
Proiecţiile transversale sau ecuatoriale se bazează pe proiectarea
meridianelor şi paralelelor de pe glob pe suprafaţa unui cilindru aşezat astfel
încât axa lui să formeze cu axa polilor un unghi de 900. Această poziţie
favorizează îndeosebi reprezentarea teritoriilor alungite în sens latitudinal
situate de parte şi de alta a meridianului de tangenţă, unde deformările sunt
minime. Reţeaua cartografică în proiecţiile cilindrice transversale este
alcătuită din linii curbe.
Proiecţiile oblice se obţin prin proiectarea reţelei geografice pe
suprafaţa unui cilindru a cărui axă formează cu axa polilor un unghi mai mic
de 900. Astfel, rezultă reţele cartografice alcătuite din linii curbe mai greu de
calculat, ceea ce a făcut ca acest tip de proiecţii să fie mai puţin utilizat.
În ceea ce priveşte proiecţiile pseudocilindrice (pseudeos = fals),
acestea se numesc astfel deoarece prezintă asemănări cu proiecţiile
cilindrice în privinţa aspectului paralelelor, care sunt linii drepte.
Meridianele, însă, apar ca linii curbe dispuse simetric faţă de meridianul
central care este o linie dreaptă.
Principalele proiecţii cilindrice şi pseudocilindrice sunt următoarele:

7.1. Proiecţia cilindrică pătratică

În această proiecţie cilindrul este considerat tangent la ecuator, iar
meridianele şi paralelele de pe planul de proiecţie sunt linii drepte
perpendiculare, din a căror intersecţie rezultă o reţea de pătrate (Fig. 28). Se

34
remarcă faptul că distanţele dintre paralele se menţin egale, la fel ca şi pe
glob, ceea ce înseamnă că scara pe meridiane este egală cu unitatea. În
consecinţă, din punct de vedere al deformărilor proiecţia cilindrică pătratică
este echidistantă pe ecuator şi pe meridiane, în timp ce deformările maxime
se găsesc pe paralele la marginile de nord şi de sud ale hărţii. Din acest
motiv, această proiecţie este folosită în special pentru reprezentarea
regiunilor intertropicale. De asemenea, ea îşi găseşte aplicabilitate şi la
întocmirea unor hărţi sau planuri ale oraşelor, deoarece, datorită suprafeţelor
reduse, deformările sunt destul de mici.

Fig. 28 Reţeaua cartografică în proiecţie cilindrică pătratică

7.2. Proiecţia cilindrică Lambert

Este o proiecţie cilindrică normală în care cilindrul este tangent la
ecuator. Prin urmare, meridianele şi paralelele se reprezintă prin linii drepte
perpendiculare unele pe altele, dar spre deosebire de meridiane, care sunt
egal depărtate, distanţele dintre paralele se micşorează pe măsură ce ne
îndepărtăm de ecuator (Fig. 29).

Fig. 29 Reţeaua cartografică în proiecţie cilindrică Lambert

35
 Această proiecţie urmăreşte să păstreze nedeformate suprafeţele, fapt
pentru care distanţele de la ecuator până la paralelele care se proiectează se
calculează astfel:
y = Rsinφ

unde:
y – distanţa dintre paralela care se proiectează şi ecuator
R – raza sferei terestre redusă la scară
φ – latitudinea paralelei care se proiectează

Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie echivalentă, care

păstrează nedeformate suprafeţele, dar şi distanţele în lungul ecuatorului.
Deformările maxime se situează pe paralele la marginile de nord şi de sud
ale hărţii, unde polii se transformă în linii polare. Dacă proiectarea punctelor
de suprafaţa terestră se face pe un cilindru secant, deformările se reduc
semnificativ.
Proiecţia cilindrică Lambert este utilizată pentru reprezentarea hărţilor
lumii, dar utilizarea acestor hărţi în scop didactic nu este recomandată,
întrucât respectarea condiţiei de echivalenţă face ca forma teritoriilor
reprezentate să fie puternic distorsionată.

Fig. 30 Harta lumii în proiecţie cilindrică stereografică Gall

7.3. Proiecţia cilindrică stereografică Gall

În această proiecţie cilindrul se consideră secant după paralelele de 45º
latitudine nordică şi sudică, iar punctul de perspectivă se găseşte pe ecuator
şi este întotdeauna opus punctului care se proiectează. Rezultă astfel că
punctul este mobil şi se deplasează pe întreaga circumferinţă a cercului
ecuatorial. Fiind vorba tot despre o proiecţie cilindrică normală meridianele
şi paralelele se vor reprezenta prin linii drepte care se întretaie
36
perpendicular, dar de această dată distanţele dintre paralele cresc odată cu
latitudinea (Fig. 30).
Aceasta este o proiecţie arbitrară, întrucât deformează toate elementele
de pe suprafaţa terestră (totuşi nu într-o măsură atât de mare ca alte
proiecţii), cu excepţia celor două paralele de secanţă unde deformările sunt
nule. Deformările maxime apar pe meridiane şi paralele la marginile de nord
şi de sud ale hărţii.
Proiecţia cilindrică stereografică Gall se utilizează pentru
reprezentarea întregii suprafeţe terestre.

7.4. Proiecţia cilindrică Mercator

Numită astfel după cartograful olandez Gerherd Kremer (Mercator)
care a utilizat-o pentru prima dată în anul 1569, această proiecţie foloseşte
ca suprafaţă desfăşurabilă suprafaţa unui cilindru care poate fi tangent la
ecuator sau secant după două paralele oarecare. Prin urmare, reţeaua
cartografică are un aspect rectangular, dar distanţele dintre paralele cresc
foarte mult pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator, astfel încât polii nu pot
fi reprezentaţi pe hartă (Fig. 31).
După modul în care a fost concepută, această proiecţie este conformă.
Păstrarea nedeformată a unghiurilor şi faptul că loxodroma (linia curbă care
întretaie meridianele sub acelaşi unghi) se reprezintă printr-o linie dreaptă
au făcut ca hărţile în proiecţie Mercator să devină indispensabile pentru
navigaţie, deşi teritoriile reprezentate nu se află în raporturi corecte din
punct de vedere al dimensiunilor lor. Din acest motiv, utilizarea unor astfel
de hărţi în procesul instructiv – educativ trebuie evitată pentru a nu se crea o
imagine eronată în mintea elevilor cu privire la dimensiunile suprafeţelor de
uscat.

7.5. Proiecţia cilindrică transversală Mercator

Este o proiecţie cilindrică în care cilindrul este considerat tangent la
sfera terestră după un meridian care trece prin partea centrală a regiunii ce
urmează a fi reprezentată pe hartă. De multe ori, însă, în vederea reducerii
deformărilor cilindrul este considerat secant după două meridiane dispuse
simetric faţă de meridianul central.
Toate meridianele şi paralelele se reprezintă pe hartă prin linii curbe
care se întretaie perpendicular, la fel ca pe glob, cu excepţia ecuatorului şi a
meridianului central, care sunt linii drepte.
Proiecţia este conformă, ceea ce face ca teritoriile mai restrânse să îşi
menţină forma reală, dar pe măsură ce ne îndepărtăm de meridianul central
spre est sau spre vest forma teritoriilor mai extinse este din ce în ce mai
distorsionată. Când cilindrul este secant, apar două linii de deformări nule, şi
37
anume meridianele de secanţă, între care scara este mai mică decât unitatea.
Spre exteriorul lor, însă, scara devine din ce în ce mai mare, ceea ce impune
ca teritoriile reprezentate să nu aibă o extindere longitudinală mai mare de
15 – 20º de o parte şi de alta a meridianului central.
Această proiecţie a fost mult utilizată pentru realizarea unor hărţi ale
Statelor Unite şi Marii Britanii.

Fig. 31 Harta lumii în proiecţie Mercator

7.6. Proiecţia Gauss – Krüger

A fost propusă de matematicianul german Karl Friederich Gauss în al
doilea deceniu al secolului al XIX-lea, fiind teoretizată ulterior, în anul
1912, de Johannes Krüger, care a elaborat şi formulele de conversie a
coordonatelor sferice în coordonate plane. Principiul constructiv este acelaşi
cu cel al proiecţiei transversale Mercator, numai că proiecţia Gauss – Krüger
împarte suprafaţa globului în 60 de fuse longitudinale cu valoarea de 6º.
Fiecare dintre aceste fuse se proiectează apoi separat pe suprafaţa unui
cilindru considerat tangent la meridianul său central, rezultând o reţea
cartografică ca aceea din Fig. 32. Numerotarea fuselor se face începând de
la meridianul de 180º în sens invers acelor de ceasornic, fapt pentru care
peste teritoriul ţării noastre se suprapun fusele 34 şi 35.
Reprezentarea pe hartă a întregii suprafeţe terestre sau chiar a
suprafeţei din cadrul unui fus longitudinal nu este totuşi convenabilă din
punct de vedere al deformărilor care se produc, de aceea suprafaţa terestră
38
se împarte şi în zone latitudinale având câte 4º fiecare. Acestea zone se
notează cu literele majuscule ale alfabetului latin, atât spre nord cât şi spre
sud de ecuator. Astfel, se ajunge ca peste teritoriul României să se
suprapună zonele latitudinale K, L şi M. Din intersecţia meridianelor şi
paralelelor care delimitează fusele longitudinale şi zonele latitudinale rezultă
o reţea de trapeze. Teritoriile cuprinse în aceste trapeze sunt micşorate apoi
de un milion de ori rezultând mai multe foi de hartă la scara 1: 1000000, ce
alcătuiesc împreună aşa numita Hartă internaţională a lumii în proiecţie
Gauss.

Fig. 32 Harta lumii în proiecţie Gauss - Krüger

Originea sistemului de referinţă al coordonatelor rectangulare se află

în cadrul fiecărui fus, la intersecţia ecuatorului cu meridianul axial. Pentru
ca toate coordonatele să fie pozitive, pentru jumătatea nordică a fusului
originea are coordonatele X = 0 şi Y = 500 km, iar pentru jumătatea sudică
X = 10000 km şi Y = 500 km. De menţionat faptul că în sistemul de
coordonate Gauss coordonata X se referă la distanţa faţă de ecuator, iar
coordonata Y la distanţa faţă de axa verticală a sistemului de referinţă.
Din punct de vedere al deformărilor proiecţia este conformă, iar faptul
că cilindrul este tangent la meridianul central al fusului face ca în lungul
acestuia distanţele să se păstreze nedeformate.
39
 Proiecţia Gauss – Krüger este utilizată mai ales pentru realizarea
hărţilor la scară mare. Avantajul său este acela că foile de hartă rezultate se
pot racorda, ceea ce înseamnă că alăturând hărţile corespunzătoare teritoriul
de pe o hartă se continuă pe celelalte hărţi.

7.7. Proiecţia Universală Transversală Mercator (U.T.M.)

Această proiecţie este similară în privinţa modului de construcţie şi a
aspectului reţelei cartografice cu proiecţia Gauss – Krüger, numai că de
această dată cilindrul este secant la sfera terestră după două meridiane
situate la o distanţă de 180 km de o parte şi de alta a meridianului axial al
fiecărui fus longitudinal. Aceasta face ca scara pe meridianul central să aibă
valoarea de 0,9996, în timp ce pe cele două meridiane de secanţă ea este
egală cu unitatea. O altă deosebire constă în faptul că există 20 de zone
latitudinale, dintre care 19 cu valoarea de 8 0 şi una cu valoarea de 12º
(zona X). Acestea se notează cu literele majuscule ale alfabetului latin,
începând de la C până la X, exceptând însă litera O, pentru a nu fi
confundată cu cifra zero.
Această proiecţie este utilizată în special în Statele Unite şi în ţările
Europei Occidentale, dar în contextul integrării României în noile structuri
politice şi militare baza cartografică a ţării noastre va trebui transformată din
proiecţia Gauss – Krüger bazată pe elipsoidul Krasovski şi pe sistemul de
cote Marea Baltică, în proiecţia U.T.M. bazată pe elipsoidul internaţional
WGS84.

7.8. Proiecţia Sanson

Această proiecţie a fost concepută de cartograful francez Nicolas
Sanson în anul 1650 fiind adoptată în 1729 de astronomul englez John
Flamsteed, motiv pentru care mai poartă şi denumirea de proiecţia Sanson –
Flamsteed. Este vorba de o proiecţie pseudocilindrică în care paralelele se
reprezintă prin linii drepte, la fel ca în proiecţiile cilindrice, în timp ce
meridianele apar ca linii curbe sinusoidale dispuse simetric faţă de
meridianul central, care este o linie dreaptă (Fig. 33).
Din punct de vedere al deformărilor avem de a face cu o proiecţie
echivalentă, care în plus păstrează nedeformate şi distanţele pe paralele şi pe
meridianul central. În ceea ce priveşte deformările maxime, acestea se
întâlnesc pe meridiane la marginile de est şi de vest ale hărţii.
Proiecţia Sanson este utilizată pentru reprezentarea întregii suprafeţe
terestre sau pentru realizarea unor hărţi ale teritoriilor situate de o parte şi de
alta a ecuatorului.

40
 Fig. 33 Harta lumii în proiecţie Sanson

Fig. 34 Harta lumii în proiecţie Mollweide

7.9. Proiecţia Mollweide

În anul 1805 matematicianul german Karl Brandan Mollweide a creat
această proiecţie pseudocilindrică care îi poartă numele, dar care mai este
cunoscută şi sub denumirea de proiecţia Babinet sau proiecţia
homalografică.
În această proiecţie paralelele se reprezintă prin linii drepte, care sunt
din ce în ce mai apropiate pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator, iar
meridianele apar ca arce de elipsă (cu excepţia meridianelor de 90 0, care
formează un cerc), egal spaţiate pe fiecare paralelă şi dispuse simetric faţă
de meridianul central, care este o linie dreaptă.
41
 Această proiecţie este concepută astfel încât să păstreze nedeformate
suprafeţele, fiind prin urmare o proiecţie echivalentă. În plus, pe ecuator şi
pe paralelele de 40º 44’ latitudine nordică şi sudică scara este egală cu
unitatea. În aceste condiţii, deformările maxime se înregistrează la poli şi la
marginile de est şi de vest ale hărţii.
De cele mai multe ori, proiecţia Mollweide este utilizată pentru
realizarea unor hărţi ale lumii care au ca meridian central meridianul de 0º
(Fig. 34).

7.10. Proiecţia Eckert

Atunci când ne referim la proiecţia Eckert avem de fapt în vedere cele
şase modalităţi de reprezentare a reţelei cartografice pe care cartograful
german Max Eckert le-a propus la începutul secolului al XX-lea. Toate cele
şase proiecţii fac parte din categoria proiecţiilor pseudocilindrice, ceea ce
înseamnă că paralelele se reprezintă prin linii drepte. O altă caracteristică
comună este aceea că polii se reprezintă prin linii polare a căror lungime
este egală cu jumătate din lungimea ecuatorului.
În proiecţiile nr. 1 şi 2 meridianele se reprezintă prin linii frânte al
căror punct de frângere se află pe ecuator, de unde rezultă aspectul
trapeziform al reţelei (Fig. 35). În proiecţiile nr. 3 şi 4 meridianele apar ca
linii curbe eliptice dispuse simetric faţă de meridianul central care este o
linie dreaptă (Fig. 36), în timp ce în proiecţiile nr. 5 şi 6 meridianele sunt
curbe sinusoidale, care la rândul lor sunt simetrice faţă de meridianul
central, care şi în acest caz este o linie dreaptă (Fig. 37). Dacă în proiecţiile
1, 3 şi 5 distanţele dintre paralele se menţin egale, în proiecţiile 2, 4 şi 6 ele
se micşorează pe măsura creşterii latitudinii. Acest fapt nu este întâmplător,
deoarece proiecţiile 2, 4 şi 6 sunt echivalente, pe când celelalte trei variante
sunt proiecţii arbitrare, singurele linii de deformări nule fiind ecuatorul şi
meridianul central.
Hărţile realizate în proiecţie Eckert se utilizează pentru reprezentarea
întregii suprafeţe terestre, mai ales în cazul hărţilor tematice.

42
Fig. 35 Harta lumii în proiecţie trapeziformă Eckert

Fig.36 Harta lumii în proiecţie torică Eckert

Fig. 37 Harta lumii în proiecţie sinusoidală Eckert

43
 VIII. PROIECŢIILE POLIEDRICE, CIRCULARE ŞI
DERIVATE

Dacă suprafaţa terestră se împarte într-un număr foarte mare de

trapeze şi fiecare dintre acestea se proiectează pe un plan tangent sau
secant, atunci se obţine o proiecţie poliedrică. Prin urmare, trapezele
sferice se vor transforma în trapeze plane, iar dacă teritoriile cuprinse
în acestea sunt mici, deformările care se produc vor fi extrem de
reduse. În orice caz, deformările sunt mai mici decât erorile grafice, de
aceea, pe hărţile la scări mari, arcele de meridiane şi paralele se
reprezintă prin linii drepte.
Dezavantajul hărţilor construite în proiecţie poliedrică este acela
că nu se pot racorda decât atunci când teritoriile învecinate se află pe
acelaşi meridian sau pe aceeaşi paralelă. Din această cauză, proiecţiile
poliedrice sunt utilizate doar pentru întocmirea hărţilor topografice
împărţite în foi.
În proiecţiile circulare atât meridianele, cât şi paralelele se
reprezintă pin arce de cerc. Singurele linii drepte sunt ecuatorul şi
meridianul central.
Cele mai cunoscute proiecţii din această categorie sunt proiecţia
Grinten şi proiecţia globulară sau sferică.
Proiecţiile derivate, se obţin prin modificarea anumitor proiecţii,
dar păstrează aceleaşi caracteristici ca şi acestea în ceea ce priveşte
deformările care se produc. Cele mai interesante proiecţii derivate sunt
cele întrerupte, la care se adaugă proiecţia stelată.

8.1. Proiecţia Grinten

Este o proiecţie circulară în care paralelele se reprezintă ca arce de
cerc, cu excepţia ecuatorului care este o linie dreaptă. Distanţele dintre
paralele cresc odată cu latitudinea. Meridianele sunt şi ele arce de cerc
convergente în cei doi poli şi dispuse simetric faţă de meridianul central care
este o linie dreaptă (Fig. 38).
Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie arbitrară.
Deformările nule se găsesc pe ecuator şi pe meridianul central, în timp
ce deformările maxime se întâlnesc în zonele polare şi la marginile hărţii.
Această proiecţie este utilizată pentru realizarea hărţilor lumii.

44
 8.2 Proiecţia globulară sau sferică
Se aseamănă cu proiecţia Grinten, în sensul că este tot o proiecţie
circulară în care paralelele sunt arce de cerc, ecuatorul este o linie dreaptă,
iar meridianele sunt arce de cerc dispuse simetric faţă de meridianul central
care se reprezintă printr-o linie dreaptă (Fig. 39). De asemenea, din punct de
vedere al deformărilor este o proiecţie arbitrară ce păstrează nedeformate
distanţele doar pe ecuator şi pe meridianul central. Se deosebeşte totuşi de
proiecţia Grinten prin faptul că distanţele dintre paralele sunt egale, şi în
plus în această proiecţie nu poate fi reprezentată decât o emisferă
longitudinală.

Fig. 38 Harta lumii în proiecţie Fig. 39 Harta lumii în proiecţie

Grinten globulară

8.3. Proiecţia Mollweide – Goode

A fost propusă în anul 1916 de J.P. Goode şi are la bază proiecţia
Mollweide, pe care s-au stabilit o serie de linii de ruptură în lungul
oceanelor, astfel încât continentele să poată fi reprezentate cât mai corect
(Fig. 40). Aşadar, această proiecţie derivată face parte din categoria
proiecţiilor întrerupte. Deşi în ceea ce priveşte deformările este o proiecţie
echivalentă, datorită întreruperii reţelei cartografice deformările care se
produc în zonele polare sunt mai reduse decât pe hărţile unde reţeaua de
meridiane şi paralele are un aspect continuu. Acest avantaj compensează în
bună măsură forma nefirească a reprezentării.
Proiecţia Mollweide – Goode poate fi utilizată şi pentru reprezentarea
continuă şi cu deformări minime a bazinelor oceanice, dar în acest caz
continentele vor fi întrerupte.

45
Fig. 40 Harta lumii în proiecţie întreruptă Mollweide – Goode

46
 IX. HARTA – NOŢIUNI GENERALE

9.1 Principiile reprezentării cartografice şi definiţia hărţii

Orice hartă are la bază câteva principii cartografice care trebuie
neapărat cunoscute de către toţi aceia care îşi propun să o utilizeze. După
Muehrcke (1986), aceste principii pot fi enunţate în felul următor:

1. Hărţile se realizează la scară.

2. Hărţile sunt selective. Ele redau doar acele elemente care sunt
relevante pentru scopul avut în vedere.
3. Hărţile scot în evidenţă unele din elementele reprezentate, în
detrimentul celorlate.
4. Hărţile sunt simbolice. Toate elementele sunt redate prin semne
convenţionale.
5. Hărţile sunt generalizate. Detaliile nesemnificative sunt eliminate,
în special pe hărţile la scară mică.

Pe baza principiilor de mai sus harta a fost definită în mai multe feluri,
în funcţie de accentul mai mare sau mai mic pe care geografii sau cartografii
l-au pus pe fiecare dintre aceste principii. Dintre numeroasele definiţii
întâlnite în literatura de specialitate ne-am oprit doar la câteva, şi anume:

„Harta este imaginea selectivă, simbolizată şi generalizată, la o scară

redusă, a distribuţiei spaţiale a fenomenelor pe o arie largă” (Raisz, 1962).

„Harta este o reprezentare proporţională a unei anumite zone de pe

suprafaţa Pământului, utilizând anumite convenţii” (Crone, 1964).

„Harta este o reprezentare în plan, convenţională, micşorată şi

generalizată, a suprafeţei Pământului şi a fenomenelor naturale şi sociale
de pe ea, reprezentare executată pentru o anumită destinaţie, după reguli
matematice” (Săndulache şi Sficlea, 1966).

„Harta este o reprezentare pe o suprafaţă plană (hârtie, carton,

plastic, pânză sau alt material) a trăsăturilor unei părţi a suprafeţei
Pământului, desenată la o scară specifică. Această reprezentare implică un
anumit grad de generalizare, selectivitate şi convenţionalism, conform cu
scara de lucru şi cu detaliul implicat” (Monkhouse, 1972).
47
 „Harta este o reprezentare convenţională, precisă şi generalizată a
suprafeţei terestre pe o suprafaţă plană, care arată interdependenţa dintre
elementele naturale şi sociale la un moment dat” (Năstase, 1983).

„Harta este reprezentarea grafică care facilitează înţelegerea

spaţială a lucrurilor, conceptelor, condiţiilor, proceselor şi evenimentelor
din lumea omenească” (Harley & Woodward, 1987).

9.1.1. Scara hărţii

Scara ne arată de câte ori au fost micşorate elementele din
natură pentru a putea fi reprezentate pe hartă. Ea poate fi calculată cu
ajutorul formulei:
d 1

D n
unde:
d = distanţa de pe hartă
D = distanţa corespunzătoare de pe teren
n = numărul care arată de câte ori a fost micşorată distanţa de
pe teren pentru a putea fi reprezentată pe hartă

Aplicarea acestei formule presupune ca d şi D să fie exprimate

în aceleaşi unităţi de măsură.
Scara poate fi reprezentată pe hartă sub trei forme: numerică,
directă sau grafică.

Scara numerică apare sub formă de fracţie, de exemplu 1:25000,

1:50000, etc. Aceasta înseamnă că fiecărui centimetru de pe hartă îi
corespund pe teren 25000 şi, respectiv, 50000 de centimetri. Cu cât
numitorul scării este mai mic, cu atât scara hărţii va fi mai mare, deci
reprezentarea mai detaliată, şi invers, cu cât numitorul este mai mare,
cu atât scara va fi mai mică, iar reprezentarea mai generalizată. De
exemplu, o hartă la scara 1:25000 este realizată la o scară mai mare
decât o hartă la scara 1:500000.

Scara directă. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu harta, scara

numerică nu este foarte sugestivă. De exemplu, este destul de greu de
apreciat cât de mult au fost micşorate elementele de pe teren pentru a
fi reprezentate pe o hartă la scara 1:100000. Scara directă ne oferă
posibilitatea să comparăm distanţele de pe hartă cu unele distanţe sau
48
elemente din natură pe care le cunoaştem foarte bine. Astfel, pentru
scara numerică 1:100000, scara directă se exprimă sub forma 1 cm =
1000 m, ceea ce înseamnă că unui centimetru de pe hartă îi corespund
1000 m pe teren. Este acum mult mai uşor să înţelegem raportul de
micşorare, întrucât putem percepe faptul că 1 cm de pe hartă indică o
distanţă cât aceea, să zicem, dintre două staţii de autobuz.
Trecerea de la scara numerică la scara directă se face înlăturând
ultimele două zerouri din numitorul scării. De exemplu, pentru scara
1:25000, prin înlăturarea celor două zerouri rezultă o corespondenţă
care se exprimă sub forma 1 cm = 250 m. Invers, trecerea de la scara
directă la scara numerică se face prin adăugarea a două zerouri după
valoarea care indică distanţa de pe teren. Pentru exemplificare, să
considerăm scara directă 1 cm = 100 m. Prin adăugarea celor două
zerouri la valoarea exprimată în metri obţinem scara numerică
corespunzătoare, şi anume 1:10000.

Scara grafică este un segment de dreaptă divizat, pe care sunt

trecute valori de distanţă exprimate în metri sau kilometri (Fig. 41).
Avantajul scării grafice este acela că permite determinarea distanţelor
reale dintre două puncte de pe hartă în mod direct, fără a face
calcule.

Fig. 41 Scara grafică corespunzătoare scării numerice 1:100000

Se recomandă ca pe orice hartă să fie înscrisă scara grafică,

deoarece în practică este necesar uneori ca hărţile să fie mărite sau
micşorate prin diferite procedee. Alungindu-se sau comprimându-se în
aceeaşi măsură ca şi celelalte elemente de pe hartă, scara grafică va
permite întotdeauna determinarea cu o precizie destul de bună a
distanţelor dintre puncte.
Elementele scării grafice sunt baza şi talonul (Fig. 42). Baza este
segmentul aflat la dreapta diviziunii zero. În funcţie de necesităţi şi de
spaţiul avut la dispoziţie, acest segment poate să se repete de mai
multe ori. Totuşi, lungimea scării grafice trebuie să ţină cont şi de
unele criterii de ordin estetic.
49
 Fig. 42 Elementele scării grafice

Talonul este segmentul aflat la stânga diviziunii zero. El are

aceeaşi valoare ca şi baza şi, în plus, este divizat în unităţi grafice cu
valoare mai mică. Rolul său este acela de a permite determinarea
distanţelor de pe hartă cu o precizie mult mai mare.

9.1.2. Principiul selectivităţii

Transpunerea pe hartă a tuturor elementelor de pe teren este practic
imposibilă. Prin urmare, pe plan vor fi reprezentate întotdeauna doar acele
elemente care sunt deosebit de importante din punct de vedere al scopului
pentru care se întocmeşte harta. Acest lucru este mai uşor de înţeles în cazul
hărţilor tematice, care redau un singur element al cadrului geografic. De
exemplu, pe o hartă a reţelei hidrografice vor fi reprezentate principalele
cursuri de apă dintr-o anumită regiune, în timp ce elementele de relief, căile
de comunicaţie sau localităţile vor fi reprezentate doar în măsura în care
servesc ca repere de orientare sau localizare. Principiul selectivităţii se
aplică însă şi în cazul hărţilor generale, în sensul că vor fi alese întotdeauna
elementele cele mai reprezentative din fiecare categorie, astfel încât pe baza
lor să putem înţelege aspectul teritoriului cartografiat şi să putem deduce
interacţiunile dintre părţile sale componente.

9.1.3. Principiul punerii în evidenţă a elementelor principale

Deşi toate elementele care apar pe hartă sunt relevante în raport cu
scopul pentru care se întocmeşte reprezentarea, unele dintre acestea sunt mai
importante şi de aceea trebuie scoase în evidenţă în detrimentul celorlalte.
Un exemplu elocvent în acest sens îl poate oferi o hartă turistică, pe care
hotelurile, motelurile, restaurantele, cabanele, refugiile sau locurile de
campare sunt reprezentate prin semne de dimensiuni mai mari şi culori mai
intense, pentru a fi uşor de identificat, întrucât ele sunt deosebit de
importante pentru turişti. De asemenea, şoselele, căile ferate, drumurile
forestiere şi chiar potecile constituie alte elemente de interes, ce vor fi la
rândul lor scoase în evidenţă în raport cu alte elemente de pe hartă.
50
 9.1.4. Principiul simbolizării
Harta constituie o imagine codificată a realităţii, deoarece elementele
de pe teren se reprezintă pe plan printr-o serie de simboluri numite semne
convenţionale. Acestea au fost alese în mod arbitrar şi împreună constituie
ceea ce poate fi numit limbajul simbolic al hărţii. Din cauza faptului ca nu
toţi cei care privesc o reprezentare cartografică sunt familiarizaţi cu aceste
semne, ele sunt explicate într-o secţiune specială a hărţii, numită legendă, ce
constituie de fapt cheia care permite decodificarea mesajului cartografic.

9.1.5. Principiul generalizării

Generalizarea presupune inteligenţă, cunoştinţe temeinice de
geografie şi, nu în ultimul rând, un dezvoltat simţ al proporţiei. Ea
poate fi definită ca „procesul ştiinţific, creator, de selecţionare,
simplificare şi sintetizare a conţinutului hărţii în scopul obţinerii unor
reprezentări autentice” (Săndulache şi Sficlea, 1966).
Generalizarea este direct dependentă de scară. Cu cât scara hărţii
este mai mică, cu atât suprafaţa cartografiată va fi mai mare, dar
detaliile vor fi din ce în ce mai reduse. Este ca atunci când ne aflăm
într-un avion care decolează. Pe măsură ce acesta câştigă în altitudine
vom putea cuprinde cu privirea o suprafaţă de teren tot mai extinsă,
dar vom distinge tot mai greu particularităţile elementelor de pe
suprafaţa terestră.
După N.N.Baranschi, Gösta Lundquist, A.M.Komkov şi alţii,
generalizarea conţinutului hărţii presupune următoarele:

 schematizarea şi simplificarea contururilor unor detalii;

 reducerea numărului deosebirilor cantitative şi calitative ale
elementelor reprezentate;
 înlocuirea detaliilor individuale prin grupe de detalii;
 selecţionarea celor mai importante detalii din fiecare element.

De asemenea, după Săndulache şi Sficlea, generalizarea cartografică

se bazează pe mai multe principii, şi anume:

 principiul corelaţiei elementelor reprezentate (de exemplu, între

relief şi hidrografie);
 principiul omogenităţii generalizării (pe toată suprafaţa hărţii să
fie aplicată aceeaşi generalizare);

51
  principiul plenitudinii (eliminarea detaliilor să se facă cu
discernământ, astfel încât expresivitatea hărţii să nu aibă de
suferit);
 principiul succesiunii în generalizare (întâi se vor reprezenta pe
hartă elementele esenţiale şi apoi, în măsura în care nu se
depăşeşte un anumit grad de încărcare, vor fi redate şi celelalte
elemente mai puţin importante);
 principiul exagerării raţionale (alegerea elementelor esenţiale
care vor fi scoase în evidenţă trebuie să aibă în vedere scopul
pentru care se întocmeşte harta).

9.2. Clasificarea hărţilor

Hărţile pot fi clasificate pe baza mai multor criterii, după cum
urmează:

După mărimea suprafeţei cartografiate:

 hărţi care cuprind regiuni ale unui stat
 hărţi ale unei singure ţări
 hărţi ale unor grupuri de ţări
 hărţi ale continentelor
 hărţi ale oceanelor
 hărţi ale emisferelor
 hărţi ale lumii

După scară:
 planuri de detaliu: 1:50 şi 1:100
 planuri urbane: 1:500 şi 1:1000
 planuri de situaţie: 1:2000 şi 1:2500
 planuri topografice: 1:5000, 1:10000 şi 1:20000
 hărţi la scară mare (sau hărţi topografice): 1:25000 – 1:200000
 hărţi la scară mijlocie: 1:200000 – 1:1000000
 hărţi la scară mică (sau hărţi geografice): cele al căror numitor
este mai mare de 1:1000 000 (1:5000000, 1: 10000000, etc.)

După conţinut:
 hărţi generale, care redau suprafaţa terestră cu toate elementele
ei, fără a accentua vreunul dintre acestea
 hărţi speciale (tematice), care scot în evidenţă unul din
elementele peisajului geografic

52
 După destinaţie:
 hărţi de informare ştiinţifică
 hărţi de navigaţie
 hărţi militare
 hărţi turistice
 hărţi rutiere
 hărţi pentru învăţământ

După numărul culorilor:

 hărţi monocrome
 hărţi policrome

53
 X. ELEMENTELE HĂRŢILOR

Toate elementele care apar pe hărţile geografice pot fi grupate

în trei categorii: elemente matematice, elemente de conţinut şi elemente
ale întocmirii şi editării.

10.1. Elementele matematice

Atunci când vorbim de elementele matematice ale unei hărţi ne
referim la scara de proporţie, la reţeaua cartografică (rezultată în urma
utilizării unei proiecţii), la punctele de sprijin şi la cadrul hărţii. În
plus, în cazul hărţilor topografice putem include aici şi reţeaua geometrică
sau caroiajul kilometric.

10.1.1. Scara reprezintă, aşa după cum am mai arătat, relaţia care
există între distanţele de pe hartă şi corespondentele lor de pe
teren. Pe hărţile geografice, din cauza deformărilor care apar la
transpunerea suprafeţei curbe a Pământului pe plan scara nu este
aceeaşi pe întreaga suprafaţă a hărţii. Este nevoie, de aceea, ca uneori să
se indice atât scara principală, cât şi scările secundare respective. Pe
hărţile topografice, însă, din cauza teritoriilor relativ restrânse care se
reprezintă scara se consideră aceeaşi peste tot. Scara poate să apară pe
hartă sub trei forme: numerică, directă sau grafică.

10.1.2. Reţeaua cartografică rezultă din intersecţia meridianelor şi

paralelelor de pe planul de proiecţie. Acestea pot fi reprezentate prin
linii drepte, curbe sau frânte.

10.1.3. Punctele de sprijin sunt puncte determinate prin

măsurători de mare precizie. În această categorie sunt incluse, în
ordinea descrescătoare a importanţei lor, punctele astronomice,
geodezice şi topografice. Pe baza lor se pot calcula coordonatele
celorlalte puncte de pe hartă.
Punctele astronomice sunt acelea ale căror coordonate nu sunt
influenţate de forma şi dimensiunile Pământului, întrucât determinarea
lor se face prin metode astronomice de mare precizie, bazate pe o
tehnică avansată.
Punctele geodezice, determinate prin măsurători geodezice şi
verificate prin metode astronomice, ţin cont de forma sferică a planetei

54
noastre. Ele sunt dispuse astfel încât să formeze o reţea de triunghiuri,
de aceea mai sunt cunoscute sub denumirea de puncte de triangulaţie.
Importanţa lor este foarte mare atât la nivel naţional, cât şi
internaţional, având în vedere faptul că lanţurile de triangulaţie străbat
continentele de la nord la sud sau de la vest către est.
Punctele topografice formează lanţuri de triangulaţie de
importanţă locală, fapt pentru care mai poartă denumirea de puncte
complementare.

10.1.4. Cadrul hărţii este un ansamblu de linii care delimitează

teritoriul reprezentat. El este alcătuit din cadrul interior, cadrul
geografic şi cadrul exterior sau ornamental (Fig. 43).

Fig. 43 Cadrul hărţii

1 – cadrul interior; 2 – cadrul geografic; 3 – cadrul exterior
(sau ornamental); 4 – reţeaua geometrică

Cadrul interior delimitează suprafaţa teritoriului cartografiat. În

cazul proiecţiilor cilindrice, laturile verticale ale cadrului interior
reprezintă meridiane, iar cele orizontale, paralele.

55
 Cadrul geografic mai poartă şi denumirea de cadru gradat
întrucât este împărţit în mai multe segmente, care indică gradele sau
fracţiunile de grad de latitudine şi longitudine. De fapt, numai cadrul
geografic face parte din categoria elementelor matematice.
Cadrul exterior, numit astfel după poziţia pe care o ocupă în
raport cu teritoriul reprezentat, are pur şi simplu rolul de a da hărţii
un aspect plăcut. El este deci un cadru estetic, alcătuit de cele mai
multe ori dintr-o linie mai groasă, dublată de o linie mai subţire.

10.1.5. Reţeaua geometrică (Fig. 43) apare ca o noutate în raport

cu harta geografică. Ea este specifică hărţilor construite în proiecţie
Gauss, la scări cuprinse între 1:25000 – 1:200000. Liniile reţelei
geometrice, din a căror intersecţie rezultă mai multe pătrate, reprezintă
paralele trasate la axele de coordonate adoptate. Acestea sunt proiecţia
ecuatorului şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus.
Pe harta topografică la scara 1:25000 latura unui pătrat al reţelei,
cu lungimea de 4 cm, corespunde pe teren unei distanţe de 1 km. Din
această cauză reţeaua geometrică mai este cunoscută şi sub denumirea
de caroiajul kilometric. Prin extensie, a început să se vorbească de
caroiaj kilometric şi în cazul hărţilor la scări mai mici, deşi lungimea
laturii pătratului se reduce, crescând în schimb valoarea sa de pe teren
(Tab. 2).
Valorile reţelei geometrice sunt înscrise pe hartă între cadrul
geografic şi cel interior, ele dând posibilitatea determinării
coordonatelor rectangulare ale punctelor sau fixării unor puncte pe
hartă atunci când li se cunosc coordonatele rectangulare.

Tab. 2 Valoarea laturii pătratului caroiajului la diferite scări

Scara Lungimea laturii Lungimea corespunzătoare

pătratului pe hartă de pe teren
1:25000 4 cm 1 km
1:50000 2 cm 1 km
1:100000 2 cm 2 km
1:200000 4 cm 4 km
(după Năstase, 1983)

10.2. Elementele de conţinut

Acestea pot fi grupate în două categorii principale: elemente de
planimetrie şi elemente de altimetrie.

56
 10.2.1. Elementele de planimetrie includ toate acele elemente
care apar pe suprafaţa terestră dacă am considera-o plană, adică fără a
lua în considerare relieful. Este vorba, aşadar, atât de elementele fizico-
geografice (hidrografie, vegetaţie, soluri), cât şi de cele social-economice
(aşezări omeneşti, căi de comunicaţie, obiective economice şi culturale
etc.). Toate acestea se reprezintă pe hartă prin semne convenţionale,
care sunt simboluri grafice stabilite prin convenţii (Osaci-Costache, 2006).
Din cauza faptului că hărţile geografice sunt realizate la scări
mici, ele redau doar elementele de planimetrie cele mai importante.
Astfel, harta geografică se dovedeşte a fi foarte săracă în detalii, ea
oferindu-ne mai degrabă o privire de ansamblu asupra regiunilor
cartografiate.
Elementele de planimetrie care apar pe hărţile topografice sunt
mult mai numeroase şi mai detaliate. Ele sunt redate prin semne
convenţionale mai explicite şi prin culori având o altă semnificaţie
decât pe hărţile geografice. De exemplu, culoarea verde se referă la
vegetaţie şi nu la treapta hipsometrică a câmpiilor, aşa cum se
întâmplă pe hărţile geografice.

10.2.2. Elementele de altimetrie întregesc imaginea pe care ne-o

oferă harta. În absenţa lor nu am putea percepe decât distribuţia
spaţială pe orizontală a elementelor de pe suprafaţa terestră. Prin
urmare, reprezentarea reliefului ne permite să intuim şi alte
particularităţi de mare interes ale cadrului natural, care altfel ne-ar
scăpa din vedere.
De obicei, pe hărţile geografice relieful este reprezentat prin
metoda culorilor. Astfel, zonele de câmpie vor fi redate prin diferite
nuanţe de verde (verde închis pentru zonele joase şi din ce în ce
mai deschis pentru cele mai înalte), zonele deluroase prin nuanţe de
galben (tot mai închis pe măsură ce altitudinea creşte), iar cele
montane prin nuanţe de maro (din ce în ce mai închis odată cu
creşterea altitudinii).
Pe hărţile topografice, elementele de altimetrie se pot reprezenta
prin mai multe metode: metoda haşurilor, metoda umbririi, metoda
perspectivă, metoda stereoscopică, metoda curbelor de nivel şi metoda
punctului. Cea mai răspândită dintre acestea este metoda curbelor de
nivel, întrucât permite rezolvarea unor probleme cum ar fi:
determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte, calculul pantelor,
construirea profilelor topografice, etc. Metodele de reprezentare a
reliefului vor fi analizate ulterior.

57
 10.3. Elementele întocmirii şi editării hărţilor geografice

10.3.1. Elementele întocmirii cuprind titlul, legenda şi scrierea.

Titlul se referă la teritoriul reprezentat. El se găseşte, de regulă,
pe latura nordică a hărţii, în poziţie centrală, dar uneori poate să apară
şi în medalionul în care se găseşte legenda.
Legenda este o secţiune a hărţii în cadrul căreia sunt înscrise şi
explicate toate semnele convenţionale utilizate. Fiecare hartă geografică
este însoţită de legenda corespunzătoare.
Scrierea are drept scop personalizarea elementelor reprezentate.
Ea se bazează pe o serie de reguli care, pe lângă faptul că
diferenţiază natura detaliilor care apar pe hartă, realizează şi o
ierarhizare a acestora. Scrierea trebuie să fie lizibilă (denumirile să
poată fi citite uşor, fără efort) şi să fie amplasată în mod adecvat faţă
de elementele la care se referă, astfel încât, pe cât posibil, să nu
acopere alte elemente de interes. De asemenea, scrierea trebuie realizată
cu discernământ pentru a nu supraîncărca harta.

10.3.2. Elementele editării includ instituţia care a tipărit harta,

precum şi unele informaţii privind metoda de tipărire şi tirajul.

10.4. Elementele întocmirii şi editării hărţilor topografice

10.4.1. Elementele întocmirii

Titlul apare pe latura nordică a hărţii topografice, într-o
paranteză. El se referă la numele celei mai importante localităţi de pe
harta respectivă.
Indicativul este un element specific hărţii topografice. El precedă
titlul şi este alcătuit dintr-o succesiune de litere şi cifre, de forma
L – 35 – 74 – B – c. Indicativul este un element de identificare. Aşa cum
în cazul unei table de şah fiecărui pătrat îi corespunde o literă şi o
cifră, adică poziţia sa este definită pe baza unui indicativ de forma
B6, C3, E2, etc., la fel şi indicativul hărţii permite definirea poziţiei
teritoriului cartografiat pe suprafaţa terestră.
Indicativul hărţilor topografice derivă din cel al hărţii
internaţionale a lumii în proiecţie Gauss – Krüger, realizată la scara
1:1000000. Aceasta rezultă din împărţirea globului terestru în fuse
longitudinale de câte 6º şi în zone latitudinale de câte 4º. Pentru
reprezentarea zonelor situate dincolo de paralelele de 88º se utilizează
proiecţii azimutale, care nu se încadrează în indicativele pe care le
vom urmări în continuare.
58
 Cele 60 de fuse longitudinale au fost numerotate de la 1 la 60, în sens
invers acelor de ceasornic, începând de la meridianul de 180º. În latitudine
au rezultat 22 de zone pentru fiecare emisferă, care la rândul lor au
fost notate cu literele majuscule ale alfabetului latin, de la A la V.
Astfel, a apărut un fel de tablă de şah pe sferă, cu alte cuvinte fiecărui
trapez obţinut prin împărţirea globului terestru în zone latitudinale şi
fuse longitudinale îi corespunde un indicativ de forma C – 36, H – 11,
etc. Pentru a se distinge teritoriile din emisfera sudică, în faţa indicativului
se înscrie litera S, aşa încât indicativele de mai sus vor arăta astfel: SC –
36 şi SH – 11.
Teritoriile cuprinse în aceste trapeze sferice au fost micşorate de
1000000 de ori, rezultând mai multe foi de hartă, care împreună alcătuiesc
harta internaţională a lumii. Peste ţara noastră se suprapun zonele
latitudinale K, L şi M şi fusele longitudinale 34 şi 35. Vom urmări în
continuare modul în care derivă indicativele hărţilor realizate la scări
din ce în ce mai mari, din indicativul unei hărţi la scara 1:1000000
întocmită pentru teritoriul României.
Trapezul cu indicativul L – 35 (Fig. 44) se împarte în 4 părţi,
având fiecare 2º în latitudine şi 3º în longitudine. Se notează cele patru
trapeze rezultate cu A, B, C şi D, iar teritoriul cuprins în fiecare dintre
ele se micşorează de 500000 de ori, rezultând foi de hartă la scara
1:500000, al căror indicativ va fi de forma L – 35 – A.
Prin împărţirea trapezului iniţial în şase părţi, atât în latitudine,
cât şi în longitudine, se obţin 36 de trapeze mai mici, având fiecare
40' în latitudine şi 1º în longitudine. Ele se notează cu cifre romane
de la I la XXXVI, iar teritoriile respective se micşorează de 200000
de ori. Indicativul unei astfel de foi de hartă este de forma
L – 35 – XII şi corespunde scării 1:200000.
Încă o dată, trapezul la scara 1:1000000 se împarte în 12 părţi
în latitudine şi tot atâtea în longitudine, rezultând 144 de trapeze şi
mai mici, având dimensiunile de 20' în latitudine şi 30' în longitudine.
Acestea se notează cu cifre arabe, iar teritoriul cuprins în ele se
micşorează de 100000 de ori, rezultând 144 de foi de hartă la scara
1:100000. Indicativul corespunzător unei astfel de hărţi este L – 35 – 10.
În continuare, împărţirea nu mai porneşte de la trapezul iniţial, ci
fiecare trapez la scara 1:100 000 se împarte în patru părţi având 10'
în latitudine şi 15' în longitudine. Teritoriile respective se notează din
nou cu litere majuscule ale alfabetului latin, A, B, C şi D, şi se
micşorează de data aceasta doar de 50000 de ori, rezultând astfel câte
4 foi de hartă la scara 1:50000. O astfel de hartă are un indicativ de
forma L – 35 – 86 – B.
59
 Fig. 44 Indicativul hărţii în proiecţie Gauss-Krüger
(după Năstase, 1983)

Pentru obţinerea unei foi de hartă la scara 1:25 000, fiecare din
trapezele anterioare se împarte în patru părţi, având 5' în latitudine şi
7'30'' în longitudine. Acestea se notează cu a, b, c şi d, indicativul unei
astfel de hărţi fiind L – 35 – 86 – D – c.
Hărţile la scara 1:10000 se obţin din împărţirea unei foi de
hartă la scara 1 : 25000 în patru părţi. Acestea se notează cu cifre de
la 1 la 4, iar teritoriul cuprins în ele se micşorează de 10000 de ori.
Indicativul unei astfel de foi de hartă se obţine din cel al hărţii la
scara 1:25000 din care derivă, la care se adaugă numărul secţiunii
corespunzătoare, de exemplu L – 35 – 92 – B – d – 3.
Indicativele planurilor topografice se formează pe baza aceluiaşi
procedeu. Astfel, pentru întocmirea unor planuri la scara 1:5000 se
împarte harta 1:100000 în 16 părţi, atât în latitudine, cât şi în
longitudine, rezultând 256 de trapeze cu dimensiuni de 1'15'' în sens
latitudinal şi 1'52'',5 în sens longitudinal. Pentru planurile la scara
1:5000 indicativul este compus din acela al foii de hartă din care
60
derivă, la care se adaugă în paranteză numărul foii respective, de la 1
la 256. Aşadar, un astfel de plan are un indicativ de forma L – 35 – 42
– (114).
Planurile la scara 1:2000 se obţin din împărţirea unui plan la
scara 1:5000 în 9 părţi, care se notează cu litere de la a la i. Astfel,
indicativul unui plan topografic la scara 1:2000 este de forma
L – 35 – 42 – (114 – g).
Un ultim aspect care mai trebuie subliniat în legătură cu
indicativul este acela că el ne dă posibilitatea să identificăm foile de
hartă care se racordează. Racordarea se referă la faptul că prin
alăturarea hărţilor teritoriilor învecinate, realizate la aceeaşi scară,
suprafeţele cartografiate se vor afla în perfectă continuitate. Pe cele
patru laturi ale cadrului unei hărţi topografice sunt înscrise foile de
hartă cu care aceasta se poate racorda.
Graficele de pantă (Fig. 45) apar obligatoriu pe hărţile în curbe de
nivel, deoarece ele dau posibilitatea determinării pantelor în mod
direct, fără a mai face calcule. Pentru aceasta este necesar să
comparăm distanţele dintre curbele de nivel alăturate cu segmentele
verticale ale graficelor de pantă, citind dedesubt valorile înclinărilor.
Unul din cele două grafice permite determinarea pantelor dintre
curbele de nivel normale, ia celălalt pe cele dintre curbele de nivel
principale. Utilizarea celui din urmă devine necesară atunci când
pantele sunt foarte mari, ceea ce înseamnă că curbele de nivel normale
sunt atât de apropiate, încât este mai convenabil să se ia în
deschiderea compasului distanţa dintre curbele principale.

Fig. 45 Graficele de pantă

Schema declinaţiei magnetice apare pe acele hărţi care redau o
suprafaţă mai întinsă de teren, cu alte cuvinte, realizate la scări mai
mici. Ea este deosebit de importantă pentru orientarea hărţii după
nordul geografic.

61
 Legenda hărţilor topografice nu este înscrisă pe fiecare foaie de
hartă în parte. Toate semnele şi culorile convenţionale utilizate sunt
cuprinse şi explicate într-un Atlas de semne convenţionale, realizat pentru
mai multe scări de reprezentare.
Scrierea prezintă aceleaşi caracteristici ca şi în cazul hărţilor
geografice.
Informaţiile diverse se referă la anul când a fost executată
ridicarea suprafeţei cartografiate, la reambulările (reactualizări) executate
de-a lungul timpului, la persoanele care s-au ocupat de întocmirea
hărţii, la sistemul de cote folosit şi la elipsoidul de referinţă.

10.4.2. Elementele editării cuprind cam aceleaşi elemente care sunt

specifice şi hărţilor geografice.

62
 XI. REPREZENTAREA RELIEFULUI PE PLANURI ŞI
HĂRŢI

Reprezentare reliefului pe hărţi a constituit dintotdeauna o problemă

dificilă din cauza faptului că este extrem de complicat să redăm un corp
tridimensional pe o suprafaţă plană. Totuşi, o hartă căreia îi lipseşte
dimensiunea verticală este limitată din multe puncte de vedere, de aceea,
încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia să figureze pe
hartă aspectul suprafeţei topografice a teritoriilor cartografiate. Astfel, în
epoca precreştină relieful se reprezenta fie sub forma unor siluete de munţi
văzuţi din profil, fie prin semne convenţionale având aspectul unor şiruri de
pietre sau curgeri noroioase. Aceste modalităţi de reprezentare s-au
perpetuat şi în perioada antică (Fig. 46) fiind preluate ulterior şi de
cartografii Evului Mediu, aşa cum s-a întâmplat şi în Ţările Române cu
Johannes Honterus, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir.
În secolul al XVI-lea, însă, pe hărţile portugheze munţii erau redaţi sub
forma unor coline de culoare verde folosindu-se pentru aceasta o serie de
tehnici preluate de la pictorii peisagişti. Elementul comun al tuturor
metodelor de reprezentare menţionate mai sus este acela că prin ele se
intenţionează a fi redat doar aspectul geomorfologic al formelor de relief
fără a exista vreo legătură între mărimea semnelor convenţionale şi
altitudinile reale ale terenului.

Fig. 46 Detaliu de pe harta romană Tabula Peutingeriana

63
 11.1. Metoda cotelor
Odată cu inventarea barometrului, în anul 1643, a devenit posibilă
determinarea destul de precisă a altitudinilor absolute ale punctelor de pe
suprafaţa terestră, care au putut fi astfel transpuse pe plan sub formă de cote.
Metoda cotelor a cunoscut o dezvoltare maximă la sfârşitul secolului
al XVIII-lea atunci când progresele realizate în metoda triangulaţiei au făcut
posibilă calcularea diferenţelor de nivel dintre puncte pe baza înclinării
pantelor şi a distanţelor determinate geodezic. Pe măsură ce rapiditatea
măsurătorilor a crescut s-a înmulţit şi numărul cotelor de pe planurile
topografice, ceea ce a făcut să fie satisfăcută într-o mai bună măsură cerinţa
de a asigura o corelaţie între reprezentarea plastică a reliefului şi situaţia
concretă de pe teren. Acest lucru s-a realizat prin amplasarea unor cote
suficient de dese, astfel încât să permită definirea aspectului general al
formelor de relief. Totuşi, metoda cotelor prezintă dezavantajul că
presupune un mare efort de imaginaţie din partea celui care doreşte să
descifreze aspectul reliefului. De asemenea, determinarea cu precizie a
valorilor pantelor nu este posibilă, iar informaţiile privind treptele de relief
şi altitudinile au un caracter destul de general (Săndulache şi Sficlea,
1966). Din aceste motive, metoda cotelor este folosită astăzi doar în
combinaţie cu alte metode de reprezentare a reliefului.

Fig. 47 Reprezentarea reliefului prin

metoda umbririi

11.2. Metoda umbririi

Aspectul vizual al hărţilor s-a îmbunătăţit în momentul în care s-a
renunţat la vechea reprezentare perspectivă în favoarea proiectării
ortogonale a reliefului pe o suprafaţă plană. Considerându-se că lumina cade
64
pe suprafaţa reprezentării din faţă şi din stânga s-a obţinut un joc de lumini
şi umbre care a dus la apariţia unui efect de volum. Cu alte cuvinte, s-a a
rezultat o perspectivă tridimensională sugestivă şi extrem de plăcută privirii,
chiar dacă formele de relief erau reprezentate în alb şi negru (Fig. 47).

11.3. Metoda haşurilor

Progresele secolului al XVIII-lea au continuat cu apariţia ideii de a
trasa pe hărţi liniile de cea mai mare pantă a terenului. Astfel, a luat naştere
metoda haşurilor care a dus de asemenea la apariţia unui efect de umbrire,
dar de data aceasta el a fost obţinut fie prin apropierea sau depărtarea liniilor
fie prin varierea grosimii lor. De remarcat faptul că reprezentarea, deşi
sugestivă (Fig. 48), are doar o valoare calitativă, întrucât pe astfel de hărţi
nu pot fi determinate pantele sau diferenţele de nivel dintre puncte.

Fig.48 Reprezentarea reliefului prin metoda

haşurilor
Metoda haşurilor a fost teoretizată de topograful austriac Johann
Georg Lehmann (1765 – 1811), care în anul 1799 a propus ca liniile de cea
mai mare pantă a terenului să fie egal spaţiate pe hartă, dar grosimea lor să
varieze în funcţie de înclinarea suprafeţelor conform unei scale cu nouă
trepte având valori cuprinse între 0º şi 45º. Acest sistem de reprezentare s-a
bazat pe principiul iluminării verticale care are drept consecinţă faptul că un
teren orizontal este complet luminat, iar un versant înclinat la 90º este
complet umbrit.
O încercare de a îmbunătăţi procedeul Lehmann a constituit-o
introducerea principiului iluminării oblice potrivit căruia razele de lumină
nu cad perpendicular pe suprafaţa terestră ci sunt orientate dinspre nord-vest
sub un unghi de 45º. În consecinţă, pantele înclinate la 45º şi având o
expoziţie nord-vestică apar pe hartă cu culoarea albă, pantele similare ca
65
înclinare dar orientate spre sud-est sunt complet umbrite, în timp ce pantele
intermediare ca valoare şi orientare apar mai luminate sau mai umbrite în
funcţie de situaţia lor concretă.
Un alt procedeu de redare a reliefului l-a constituit „legea sfertului”, în
cazul căreia intensitatea umbrei era dată de utilizarea unor haşuri de aceeaşi
grosime, dar inegal depărtate între ele. În mod concret, „legea sfertului”
impunea ca depărtarea dintre două haşuri să fie egală cu un sfert din
lungimea primelor haşuri executate.

11.4 Metoda curbelor de nivel

Următorul pas în evoluţia metodelor de reprezentare a reliefului l-a
constituit apariţia curbelor de nivel (cunoscute şi sub denumirea de
izohipse). Inventatorul acestui sistem de reprezentare poate fi considerat
hidrologul olandez Nicholas Samuel Cruquius (1678 – 1754) căruia i-a venit
ideea să unească printr-o linie continuă punctele de egală adâncime de pe
hărţile batimetrice ale râului Merwede, în sectorul său inferior. Aceeaşi idee
a avut-o la scurtă vreme şi geograful francez Phillippe Buache, care a reuşit
să reprezinte prin curbe de nivel configuraţia fundului Canalului Mânecii.
Tot un francez, Marcellin Ducarla-Bonifas (1738 – 1816), a propus
ulterior utilizarea curbelor de nivel pentru reprezentarea formelor de relief
ale uscatului, reuşind în acest sens să elaboreze în scurtă vreme o hartă
hipsometrică a Franţei.

Fig. 49 Principiul metodei curbelor de nivel

66
 Definite ca linii care unesc puncte cu aceeaşi altitudine curbele de
nivel rezultă din intersecţia suprafeţei terestre cu o serie de planuri
orizontale, paralele şi aflate la o distanţă egală unul faţă de altul (Fig. 49),
distanţă stabilită în funcţie de scara de proporţie a hărţii şi de gradul de
detaliere dorit. Prin proiectarea pe plan a punctelor aflate pe conturul
formelor de relief la intersecţia cu fiecare dintre planurile orizontale şi prin
unirea acestor puncte cu o linie curbă iau naştere izohipsele, aşa cum le
cunoaştem de pe hărţile topografice (Fig. 50).

Fig. 50 Curbe de nivel pe harta topografică

Fig. 51 Tipuri de curbe de nivel

1 – principală; 2 – normală; 3 – ajutătoare; 4 - accidentală

67
 Distanţa existentă pe verticală între două curbe de nivel alăturate, care
de altfel este egală cu distanţa care separă planurile de secţionare a
suprafeţei terestre, poartă denumirea de echidistanţă. Echidistanţa este
influenţată de scară şi de forma de relief reprezentată. Astfel, pe hărţile
la scara 1:10000 ea este de 2,5 m, pe cele la scara 1:25000 are valoarea
de 2, 5 sau 10 m, la scara 1:50000, de 10 sau 20 m, iar la scara 1:100000,
de 20 sau 40 m. În zonele cu relief muntos echidistanţa este mai mare decât
în zonele joase şi relativ netede. Spre deosebire de hărţile topografice,
pe cele geografice echidistanţa nu se menţine aceeaşi, ci devine din ce
în ce mai mare pe măsura creşterii altitudinii.
Curbele de nivel sunt de mai multe feluri, în funcţie de
importanţa lor, şi anume: curbe de nivel principale, normale, secundare
sau ajutătoare şi accidentale (Fig. 51).
Curbele de nivel principale sunt trasate cu o linie continuă mai
groasă de culoare maro-roşcat. Din loc în loc ele sunt întrerupte pentru
a se putea înscrie valorile de altitudine respective.
Curbele de nivel normale se desenează cu o linie continuă de
culoare maro-roşcat, dar mai subţire decât cea prin care se reprezintă
curbele principale. Între două curbe de nivel principale se găsesc patru
curbe de nivel normale.
Curbele de nivel secundare sau ajutătoare se trasează prin
linii întrerupte. Echidistanţa lor este egală cu jumătate din echidistanţa
curbelor normale.
Curbele de nivel accidentale sunt redate prin linii punctate sau
întrerupte. În cazul acestora din urmă segmentele sunt mai mici decât
cele ale curbelor secundare. Echidistanţa curbelor accidentale este egală
cu un sfert din cea a curbelor normale. Totuşi, curbele accidentale, aşa
cum indică şi numele, sunt utilizate ori de câte ori este nevoie să se
scoată în evidenţă anumite „accidente” de relief, adică neregularităţi ale
scoarţei terestre având echidistanţe mai mici decât un sfert din
echidistanţa curbelor normale. În aceste situaţii se recomandă ca pe
curbele accidentale să se înscrie valorile de altitudine respective.
În Figura 52 pot fi urmărite formele de relief care rezultă din
modul în care se combină curbele de nivel.
Cunoaşterea proprietăţilor curbelor de nivel dă posibilitatea
descifrării mai rapide şi mai exacte a reliefului de pe planurile şi
hărţile topografice. Aceste proprietăţi sunt următoarele:

 curbele de nivel nu se întretaie

 distanţele dintre curbele de nivel sunt invers proporţionale cu

68
 valorile pantelor (curbele foarte apropiate indică pante mari, iar cele
distanţate indică pante mici)
 curbele de nivel înaintează spre obârşia văilor şi se frâng în talvegul
acestora, sub forma literei „V” sau „U”
 valorile referitoare la altitudine de pe curbele de nivel sunt orientate
cu baza cifrelor în sensul de coborâre a pantei

Fig. 52 Sector de hartă în curbe de nivel

1 – vale cu curs temporar; 2 – şa; 3 – cotă; 4 – mamelon;
5 – vale cu curs permanent; 6 – bot de deal; 7 – curbă de
nivel principală; 8 – curbă de nivel normală; 9 – pinten;
10 – culme; 11 – bergstrich (indicator de pantă); 12 – confluenţă
Pe hărţile topografice, citirea curbelor de nivel este mult uşurată
de prezenţa indicatoarelor de pantă, care mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de bergstrich – uri. Acestea sunt nişte liniuţe dispuse
perpendicular pe curbele de nivel, având rolul de a indica sensul în
care coboară panta (Fig. 53).
Avantajul metodei curbelor de nivel este acela că dă posibilitatea
rezolvării unor probleme de ordin practic, cum ar fi: determinarea
diferenţelor de nivel dintre puncte, calculul altitudinii punctelor şi
pantelor dintre acestea, construirea profilelor, etc.

69
 Un mare dezavantaj al acestei metode constă în faptul că
reprezentarea reliefului nu este sugestivă. Cu alte cuvinte, atunci când
privim o hartă pe care sunt trasate curbe de nivel nu sesizăm la
prima vedere aspectul reliefului, fiind nevoie să procedăm la o
descifrare a acestuia. De asemenea, metoda curbelor de nivel nu dă
posibilitatea reprezentării suprafeţelor plane şi a celor puternic
înclinate. În cazul suprafeţelor plane, din cauza denivelărilor extrem de
reduse, harta aproape că va fi lipsită de curbe de nivel, ceea ce ar
crea falsa impresie că în acea zonă suprafaţa terestră este perfect
orizontală. Pentru a se înlătura acest neajuns se recurge, de obicei, la
îndesirea cotelor.

Fig. 53 Indicatoare de pantă (bergstrich-uri)

În cazul suprafeţelor puternic înclinate, curbele de nivel vor fi

extrem de apropiate sau chiar se vor suprapune, astfel încât în acele
zone harta îşi va pierde expresivitatea. De aceea, reprezentarea pe hartă
a abrupturilor, viroagelor şi a altor accidente de relief se va face prin
haşuri sau semne speciale.
De-a lungul timpului au existat numeroase preocupări care au vizat
creşterea gradului de expresivitate a reprezentărilor cartografice prin
combinarea izohipselor cu efecte de umbrire sau haşuri. De altfel, trasarea
haşurilor pe astfel de hărţi a fost mult uşurată de faptul că direcţia de cea
mai mare pantă este dată de perpendiculara pe curbele de nivel.

11.5. Metoda tentelor hipsometrice

În vederea aprecierii globale a caracteristicilor reliefului pe hărţile la
scara 1:200000 şi pe cele realizate la scări mai mici s-a trecut la colorarea
diferită a intervalelor hipsometrice pentru a putea fi puse astfel mai bine în
70
evidenţă câmpiile, podişurile şi munţii. De-a lungul timpului s-au folosit
mai multe scale de culori. Prima dintre acestea, propusă de F. Hauslab în
anul 1830 utiliza culorile alb, galben, maro, verde, albastru-verzui şi violet.
Această scală nu a fost însă niciodată folosită în practică. Au urmat
apoi scala lui E. Sydow (1842), care conţinea doar culorile verde, maro şi
albastru, şi scala geografului rus I. I. Simaşko (1858), imitat ulterior de
cartograful austriac K. Peucker, acestea din urmă având la bază principiul
„cu cât mai sus cu atât mai luminos”, ceea ce înseamnă că altitudinile cele
mai mari erau redate cu culoarea roşie sau portocalie.

Fig. 54 Reprezentarea reliefului prin metoda profilelor

oblice echidistante

11.6. Metoda profilelor oblice echidistante

O metodă complet distinctă de vizualizare intuitivă a reliefului a fost
inventată în anul 1932 de japonezul Tanaka Kitiro. Ea constă în secţionarea
reliefului cu o serie de planuri paralele înclinate la 450 în raport cu
orizontala, din intersecţia fiecăruia dintre acestea cu suprafaţa topografică
rezultând un profil care se proiectează pe plan. Metoda este pur geometrică
şi relativ uşor de aplicat, iar reprezentarea rezultată este mult mai plastică
(Fig. 54). De menţionat că poziţia detaliilor planimetrice rămâne
nemodificată, dar pentru ca acestea să poată fi amplasate pe hartă este
necesar ca curbele de nivel să fie întrerupte, ceea ce face imposibilă
cunoaşterea altitudinii punctelor din cadrul arealului respectiv.

11.7 Metoda stereoscopică

Cea mai recentă modalitate de reprezentare a reliefului pe hărţi este
aceea care are la bază metoda anaglifelor (termen derivat din grecescul
71
anaglyphos, care înseamnă „a imprima în relief”). Efectul tridimensional
caracteristic anaglifelor a fost descoperit la jumătatea secolului al XIX-lea
de către francezii Joseph D’Almeida şi Louis du Hauron şi a fost folosit
ulterior la realizarea unor producţii cinematografice în relief. Astfel, cu
ajutorul unor ochelari speciali spectatorii prezenţi în sala de spectacole
priveau filmul proiectat pe ecran percepând imagini tridimensionale, ca şi
când ar fi vizionat de fapt o piesă de teatru.
În esenţă, anaglifa reprezintă o imagine compozită tipărită în două
culori diferite, care atunci când este privită cu ajutorul unor ochelari speciali
având lentilele colorate în culorile din care este alcătuită imaginea oferă o
perspectivă tridimensională. Acest efect are la bază principiul vederii
binoculare potrivit căruia fiecare om, atunci când priveşte, vede de fapt două
imagini distincte, care se combină apoi în creier rezultând o imagine
stereoscopică. Un proces similar se produce şi în cazul unei anaglife. De
exemplu, dacă pe un suport de hârtie sunt suprapuse nu tocmai perfect două
imagini ale aceleiaşi realităţi, una colorată în roşu iar cealaltă în albastru, şi
dacă privim imaginea cu ajutorul unei perechi de ochelari având o lentilă
roşie şi una albastră creierul nostru va percepe de fapt două imagini distincte
pe care le va integra apoi într-o singură imagine în relief.
Utilizarea anaglifelor în cartografie presupune trasarea curbelor de
nivel în culori complementare ceea ce permite obţinerea unei imagini în
relief. În acest fel, analiza şi interpretarea altimetriei unei regiuni sunt mult
uşurate, întrucât perspectiva pe care o obţinem este aceea a unui aviator care
survolează teritoriul respectiv.
La ora actuală, metoda anaglifelor este utilizată pe scară largă în
cartografia spaţială, întrucât imaginile stereografice obţinute sunt deosebit
de utile pentru înţelegerea caracteristicilor topografice ale diferitelor corpuri
cereşti.

72
 XII. METODE DE REPREZENTARE PE HĂRŢILE
SPECIALE

După conţinutul lor hărţile se împart în două categorii: hărţi

generale, care redau suprafaţa terestră cu toate elementele ei, fără a
accentua vreunul dintre acestea, şi hărţi speciale sau tematice, care scot
în evidenţă un singur element al cadrului geografic. La rândul lor,
acestea din urmă se împart în hărţi calitative, cum ar fi harta
solurilor, a vegetaţiei, a repartiţiei elementelor faunistice, etc., hărţi
cantitative, cum sunt cele care redau, de exemplu, densitatea populaţiei
sau cantităţile de precipitaţii înregistrate pe un anumit teritoriu, şi hărţi
dinamice, cum sunt cele care indică evoluţia numerică a populaţiei sau
direcţiile de mişcare a materiilor prime şi produselor finite.
Reprezentarea elementelor de conţinut ale hărţilor tematice se
poate face prin mai multe metode, care pot fi grupate însă în două
categorii, şi anume: metode cartografice şi metode statistice.

12.1. Metodele cartografice

Reprezentarea cu precizie a elementelor şi fenomenelor de pe
suprafaţa terestră se poate realiza cu ajutorul metodelor cartografice.
Acestea includ: metoda arealelor, metoda fondului calitativ, metoda
semnelor, metoda punctului, metoda liniilor de mişcare şi metoda
izoliniilor.

12.1.1. Metoda arealelor

Constă în delimitarea pe hartă a unor suprafeţe pe care anumite
elemente sau fenomene prezintă o repartiţie neuniformă.
La aplicarea acestei metode trebuie să se aibă în vedere
următoarele:

 dacă limita arealului se poate trasa la scara hărţii, atunci arealul

este precis, iar dacă delimitarea este aproximativă, atunci arealul
este schematic;
 arealul poate avea un caracter relativ, dacă elementele delimitate
sunt mobile (oameni, animale, păsări), sau un caracter absolut,
dacă elementele pe care le include sunt fixe (zăcăminte de
minereuri, formaţiuni vegetale, etc.);

73
  dacă limita unui fenomen nu este determinată cu precizie,
delimitarea se va face cu o linie întreruptă, iar dacă este
determinată cu rigurozitate, arealul se va delimita printr-o linie
continuă;
 prin metoda arealelor se poate reprezenta dinamica unui
fenomen, ceea ce impune însă utilizarea unor linii de grosimi
sau culori diferite pentru evidenţierea stadiilor succesive de
evoluţie a arealului respectiv.

Metoda arealelor se utilizează mai ales pentru reprezentarea

repartiţiei diferitelor tipuri de culturi, a zăcămintelor de minereuri utile
şi combustibili fosili, a plantelor şi animalelor, etc.

12.1.2. Metoda fondului calitativ

La metoda fondului calitativ se apelează atunci când elementele
sau fenomenele la care se face referire ocupă întreaga suprafaţă a
teritoriului reprezentat, dar prezintă caracteristici diferite de la o zonă
la alta. Aceste deosebiri calitative vor fi puse în evidenţă prin
colorarea sau haşurarea diferită a arealelor delimitate pe hartă, fapt
pentru care metoda fondului calitativ mai este cunoscută şi sub
denumirea de metoda fondului colorat sau metoda fondului haşurat. În
ultima vreme, însă, este mult mai comod să se utilizeze culorile. Alegerea
acestora nu se face la întâmplare, ci se recomandă ca pe cât posibil
fiecare culoare să permită asocierea sa cu elementul sau fenomenul
reprezentat. De exemplu, pentru suprafeţele acvatice se va folosi
culoarea albastră, pentru vegetaţie, verde, pentru relief maro, etc.
Reprezentarea prin metoda fondului calitativ a dinamicii
elementelor sau fenomenelor este mai dificilă, întrucât presupune
suprapunerea pe aceeaşi hartă a mai multor culori.
În general, această metodă se aplică pentru teritorii delimitate pe
criterii fizico – sau economico – geografice.

12.1.3. Metoda semnelor

Este o metodă cartografică care se utilizează atunci când se
urmăreşte reprezentarea pe hartă a elementelor ce nu pot fi redate la
scară, dar de care nu se poate face abstracţie. Semnele pot fi: artistice,
simbolice, geometrice şi sub formă de litere.
Semnele artistice (Fig. 55) încearcă să redea exact elementul
reprezentat (un vapor, un autoturism, un far de navigaţie, etc.). Aşadar,
ele presupun doar un efort de recunoaştere.

74
 Semnele simbolice, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
semne stilizate, urmăresc să păstreze detaliile cele mai semnificative
ale elementelor din natură, astfel încât printr-un efort intuitiv să le
putem descifra.
Semnele geometrice (Fig. 56) apar sub formă de cercuri, pătrate,
dreptunghiuri, etc. Deşi nu sunt sugestive, fiind deci absolut necesar să
fie explicate într-o legendă, ele prezintă avantajul că pot fi desenate
uşor şi, în plus, permit o localizare exactă a elementelor la care se
referă.
Semnele sub formă de litere (Fig. 57) se folosesc cu precădere pentru
reprezentarea zăcămintelor de minereuri utile.

Fig. 55 Semne artistice

Hg Sb Mo Ni S Co

Mn Fe Cr Cu Pb Au

K P W Al Sn U

Ag Pt V Ti Mg Zn

Fig. 56 Semne geometrice Fig. 57 Semne sub formă de litere

75
 În funcţie de modul în care dimensiunile semnelor se raportează
la elementele la care se referă putem întâlni două situaţii: între semnele
utilizate şi elementele simbolizate există o proporţie absolută sau între
semne şi elementele respective se stabileşte o proporţie relativă, în
scopul atenuării amplitudinii dintre valorile extreme. În primul caz se
vorbeşte de semne în scară absolută, iar în cel de-al doilea caz, de
semne în scară relativă. Indiferent de situaţie, legenda trebuie să
explice dimensiunile acestora.

Fig. 58 Dispunerea reală a punctelor pe o hartă

(repartiţia podgoriilor din România)

12.1.4. Metoda punctului

Scopul unei hărţi construite prin această metodă nu este acela de
a furniza informaţii precise cu privire la localizarea diferitelor
elemente sau fenomene de pe suprafaţa terestră, ci de a oferi o
imagine a variabilităţii lor spaţiale.
Metoda constă în stabilirea valorii punctului (care poate să se
refere la suprafeţe, volume, număr de locuitori, etc.) şi în acoperirea
hărţii cu atâtea puncte câte solicită elementele reprezentate. De
exemplu, dacă pe un teritoriu trăiesc 1.000.000 de oameni, iar valoarea
punctului se stabileşte la 10.000 de locuitori, atunci pe harta
teritoriului respectiv se vor marca 100 de puncte.
În privinţa dispunerii acestora trebuie remarcat că se pot întâlni
două situaţii, şi anume:
76
  punctele sunt dispuse uniform pe suprafaţa hărţii, dar în acest
caz reprezentarea este prea puţin sugestivă;
 punctele sunt dispuse în mod real, ceea ce permite o mai bună
apreciere a repartiţiei spaţiale a fenomenelor reprezentate
(Fig. 58).

12.1.5. Metoda liniilor de mişcare

Liniile de mişcare, numite şi linii dinamice, sunt utilizate pentru
reprezentarea fluxurilor de transport dintre două puncte. Ele apar cel
mai frecvent sub formă de linii, benzi sau săgeţi, a căror lăţime este
direct proporţională cu intensitatea sau volumul transporturilor. Este
posibil însă ca indiferent de amploarea fenomenului să utilizăm benzi
sau săgeţi având aceeaşi lăţime, dar în această situaţie diferenţierea se
va face prin aplicarea unor haşuri, tente sau culori în interiorul
acestora.
Dacă liniile de mişcare urmăresc exact traseul de deplasare
(cursul unui râu, o cale ferată, etc.) atunci reprezentarea este precisă,
iar dacă unesc punctul de plecare cu cel de sosire, fără a indica
traseul parcurs, atunci reprezentarea este schematică.
Uneori, este necesar să scoatem în evidenţă nu numai volumul şi
traseul fluxurilor de transport, ci şi structura acestora. În acest caz vom
face apel la linii dinamice structurale. Ele se obţin prin împărţirea
liniilor de mişcare în zone longitudinale a căror lăţime este direct
proporţională cu valoarea elementelor la care se referă. Aceste zone se
colorează sau se haşurează diferit.
Metoda liniilor de mişcare se foloseşte foarte mult în geografia
economică pentru reprezentarea fluxurilor de materii prime, produse
finite, forţă de muncă, etc., dar ea îşi găseşte aplicabilitate şi în
geografia fizică, deoarece permite evidenţierea tendinţelor de evoluţie
ale unor fenomene sau reprezentarea pe hartă a reţelei hidrografice.

12.1.6. Metoda izoliniilor

Izoliniile (izos = egal) sunt linii care unesc puncte cu aceeaşi
valoare. Ele nu există ca atare în natură, fiind aşadar un produs
artificial al cartografiei, apărut din necesitatea de a pune în evidenţă
acele aspecte ale cadrului natural care nu pot fi percepute în mod
direct de către om (de exemplu, repartiţia temperaturilor şi
precipitaţiilor). Astfel, izoliniile ne permit să înţelegem acele fenomene
care sunt prea abstracte sau care se desfăşoară pe suprafeţe mult prea
extinse.

77
 Pentru trasarea izoliniilor este necesar ca pe hartă să fie înscrise
mai multe puncte de valori cunoscute. Dacă numărul acestora nu este
suficient de mare, izoliniile se vor trasa prin interpolare. Acest
procedeu se bazează pe presupoziţia că între două puncte alăturate
fenomenul are o răspândire uniformă. De asemenea, pentru trasarea
izoliniilor este necesar ca fenomenul respectiv să aibă o răspândire
continuă pe întreaga hartă.
În funcţie de elementele la care se referă, izoliniile au denumiri
diferite, şi anume:

 izohipse (sau curbe de nivel) – linii care unesc puncte cu

aceeaşi altitudine
 izobate – linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime
 izobare – linii care unesc puncte cu aceeaşi presiune
 izobaze – linii care unesc puncte cu aceeaşi intensitate a
ridicării sau coborârii scoarţei terestre
 izocrone – linii care unesc punctele în care un fenomen se
produce în acelaşi timp
 izodense – linii care unesc puncte cu aceeaşi densitate
 izofreate – linii care unesc puncte cu aceeaşi adâncime a pânzei
de apă freatică
 izogone – linii care unesc puncte cu aceeaşi valoare a
declinaţiei magnetice
 izohaline – linii care unesc puncte cu aceeaşi salinitate
 izohiete – linii care unesc puncte cu aceeaşi cantitate de
precipitaţii
 izonefe – linii care unesc puncte cu aceeaşi nebulozitate
 izopicne – linii care unesc puncte cu aceeaşi densitate a apelor
oceanice
 izotahe – linii care unesc puncte cu aceeaşi viteză
 izoterme – linii care unesc puncte cu aceeaşi temperatură

Pe baza distanţei dintre izolinii se pot trage concluzii privind

modificare spaţială a fenomenului pe care îl reprezintă. Astfel, dacă
distanţele dintre izolinii sunt mici, aceasta indică că fenomenul
respectiv se modifică foarte rapid, în timp ce distanţele mai mari arată
că modificările sunt lente (Osaci-Costache, 2004).

78
 12.2. Metodele statistice
Se utilizează pentru reprezentarea unor indicatori statistici, dar
prezintă dezavantajul că nu permit localizarea precisă pe hartă a
fenomenelor respective.
Cele mai răspândite metode statistice sunt diagrama, cartograma
şi cartodiagrama.

12.2.1. Diagramele
Pentru ilustrarea valorii absolute sau a structurii unui fenomen se
pot utiliza figuri geometrice, a căror construcţie se bazează pe anumite
reguli. Acestea sunt diagramele. Cele prin care se reprezintă valorile
absolute poartă denumirea de diagrame simple, iar cele care redau
structura unui fenomen se numesc diagrame complexe. Deşi sunt
utilizate cu precădere în geografia economică ele pot fi folosite şi
pentru reprezentarea unor fenomene fizico – geografice.
Diagramele simple cuprind: diagrama în coloane, diagrama în
benzi, cronograma (sau historiograma), diagrama prin pătrate
proporţionale şi diagrama prin cercuri proporţionale.
Diagrama în coloane (Fig. 59) se utilizează pentru compararea
mai multor mărimi. Coloanele se construiesc în funcţie de un sistem
de axe OX – OY, în care pe ordonată se va alege scara reprezentării,
iar pe abscisă vor fi dispuse bazele coloanelor.

Fig. 59 Diagramă în coloane

Diagrama în benzi (Fig. 60) se deosebeşte de cea în coloane

prin faptul că scara reprezentării va fi de această dată pe abscisă, iar
bazele coloanelor vor fi pe ordonată. În acest fel, coloanele se
transformă în benzi. Această metodă este utilizată pentru reprezentarea
elementelor liniare (căi ferate, şosele, râuri, etc.).

79
 Fig. 60 Diagramă în benzi

Cronograma redă dinamica în timp a unui fenomen. Mai poartă

şi denumirea de historiogramă, deoarece arată istoricul evoluţiei
fenomenului respectiv (Fig. 61). De fapt, o cronogramă este tot o
diagramă în coloane, numai că de această dată distanţele care separă
coloanele vor fi proporţionale cu intervalele de timp ce separă
momentele când au fost înregistrate datele statistice. De asemenea,
cronograma poate avea aspectul unui grafic construit pe baza unui
sistem de axe de coordonate (Fig. 62).

Fig. 61 Cronogramă în coloane

80
 Fig. 62 Cronogramă sub formă de grafic

Diagrama prin pătrate proporţionale (Fig. 63) se bazează pe faptul

că valorile indicatorilor statistici sunt proporţionale cu suprafeţele unor
pătrate. Aşadar, metoda constă în construirea unor pătrate de mărimi
diferite, ale căror laturi se calculează astfel:

l S
unde:
l – latura pătratului
S – valoarea indicatorului statistic

În această formulă vom înlocui de fiecare dată pe S cu valoarea

unuia dintre indicatorii statistici, iar apoi, în funcţie de rezultatele
obţinute, se va alege o scară adecvată de reprezentare.

Diagrama prin cercuri proporţionale (Fig. 64) porneşte de la

ideea că valorile indicatorilor statistici sunt proporţionale cu suprafeţele
unor cercuri. Prin urmare, în acest caz se pune problema determinării
razelor acestora. Din formula S = πR 2, unde S este suprafaţa cercului,
iar R raza acestuia, rezultă că:
S
R


Pe baza valorilor calculate se va putea stabili scara de reprezentare.

81
 Fig. 63 Diagramă prin pătrate proporţionale

Fig. 64 Diagramă prin cercuri proporţionale

Diagramele complexe (sau structurale) includ: diagrama prin sectoare

circulare, diagrama prin dreptunghi, diagrama prin pătrat, diagrama polară,
diagrama triunghiulară şi piramida structurală.
Diagrama prin sectoare circulare (Fig. 65) se realizează pornind
de la un cerc de bază a cărui rază se alege în mod arbitrar. În
interiorul acestuia se vor separa mai multe sectoare proporţionale cu
valorile indicatorilor statistici. Mărimea sectoarelor respective se va
calcula cu regula de trei simplă, considerându-se că cercul, care are
360º, reprezintă întregul, adică 100%. De exemplu, pentru a se calcula
mărimea în grade a unui sector căruia îi corespunde valoarea de 60%
se procedează astfel:

100% .................................360º
60% ................................. x

60  360
x  216 0
100

82
 Fig. 65 Diagramă prin sectoare circulare

Diagrama prin dreptunghi (Fig. 66) este mai uşor de realizat,

întrucât de data aceasta întregul (100%) este dat de înălţimea unui
dreptunghi construit într-un sistem de axe de coordonate unde pe
verticală se înscrie scara de reprezentare. Interiorul acestui dreptunghi
se va împărţi apoi în mai multe zone proporţionale cu indicatorii
statistici.
Diagrama prin pătrat constă în desenarea unui pătrat de bază, al
cărui interior se împarte în 100 de pătrate mai mici, care reprezintă
cele 100 de procente. Pentru redarea structurii unui anumit fenomen se
vor colora sau haşura atâtea pătrate câte corespund fiecărei categorii
statistice.

Fig. 66 Diagramă prin dreptunghi

83
 Diagrama polară se utilizează îndeosebi în meteorologie şi
climatologie. Scopul ei este acela de a ilustra variaţiile anumitor
parametri, cum ar fi de exemplu frecvenţa sau viteza vântului pe direcţii
(Fig. 67).

Fig. 67 Diagramă polară

Diagrama triunghiulară (Fig. 68) se foloseşte ori de câte ori este

necesar să se reprezinte un fenomen cu trei variabile. Fiecare dintre
ele se exprimă în procente şi se înscrie pe una din laturile
triunghiului. Caracterizarea fenomenului respectiv se face în funcţie de
poziţia acestuia în cadrul diagramei.

Fig. 68 Diagrama texturii solului

84
 Piramida structurală (Fig. 69) permite reprezentarea structurii pe
grupe de vârstă şi sexe a populaţiei, dar poate fi utilizată şi în
biogeografie, pentru redarea structurii pe verticală a asociaţiilor
vegetale.

Fig. 69 Piramida vârstelor

12.2.2. Cartograma
Cartograma are la bază o hartă pe care sunt delimitate anumite unităţi
teritoriale. Colorarea sau haşurarea diferită a acestora dă indicaţii cu privire
la variaţia indicatorilor statistici în cuprinsul suprafeţei cartografiate (Fig.
70). Dezavantajul cartogramei este acela că nu permite sesizarea diferenţelor
care apar în cadrul unităţilor teritoriale şi, în plus, ele crează falsa impresie
că de la un teritoriu la altul trecerile sunt bruşte, fără a exista o zonă de
tranziţie între valorile indicatorilor statistici.
Realizarea unei cartograme presupune mai întâi de toate stabilirea
unor intervale de valori şi alegerea unor culori sau haşuri diferite pentru
fiecare dintre acestea. Ulterior, aceste culori sau haşuri se vor aplica pe hartă
în funcţie de indicatorii statistici care caracterizează teritoriile delimitate.

85
Fig. 70 Reprezentarea densităţii populaţiei României la nivel de judeţe
prin metoda cartogramei

Fig. 71 Reprezentarea densităţii populaţiei României şi a structurii pe

sexe la nivel de judeţe prin cartodiagramă complexă

86
 12.2.3. Cartodiagrama
Cartodiagrama rezultă în urma suprapunerii unor diagrame pe o
hartă pe care sunt delimitate anumite unităţi teritoriale (Fig. 71). În
funcţie de felul diagramelor, cartodiagrama poate fi structurală, când
arată structura unui fenomen, dinamică, când arată evoluţia în timp a
acestuia, sau complexă, când redă mai multe elemente în acelaşi timp.
Atunci când este necesar să se reprezinte mai mulţi indicatori
statistici cartodiagrama se poate combina cu cartograma.

87