3.

PLANETA PĂMÂNT

Planeta Pământ este a treia planetă în ordinea depărtării de Soare,

astfel că planetele Mercur şi Venus sunt considerate planete interioare, iar
celelalte – exterioare (orbitei Pământului).
Soarele, se deplasează în cadrul sistemului galaxian Calea Lactee
cu o viteză de 600 milioane km/an (pe o elipsă, dar direcţia actuală este
către steaua Vega din constelaţia Lira).
Pământul se deplasează în jurul Soarelui cu o viteză medie de 30
km/s. Urmând Soarele în drumul său, Pământul descrie o traiectorie sub
formă de spirală în Univers.
Vârsta Pământului (calculată ştiinţific, pe baza legii dezintegrării
radioactive) este apreciată la 4,5 miliarde ani.
Referitor la apariţia Pământului, teoria cosmogonică Kant – Laplace
afirmă că Pământul (ca şi celelalte planete) s-ar fi desprins, în stare
incandescentă, din Soare, după care s-a răcit, de la suprafaţă către interior,
devenind ceea ce este astăzi.
Astăzi, este preferată ipoteza potrivit căreia sistemul planetar al
Soarelui s-ar fi format prin recompunerea unor materii mai vechi, resturi ale
altor corpuri cereşti, astfel că Pământul a fost la început o planetă rece, cu
o compoziţie apropiată de cea a meteoriţilor, după care, datorită proceselor
de dezintegrare radioactivă a uraniului, toriului şi potasiului s-a ajuns la
punctul de topire şi, datorită forţei gravitaţionale, componentele mai grele s-
au separat la interior, iar la exterior au rămas componentele mai uşoare
care s-au răcit şi constituie acum scoarţa terestră …

3.1. Dimensiunile Pământului

Principalele date cu privire la dimensiunile Pământului sunt
următoarele (conforme cu ultimul model de geoid, adoptat în anul 1984):
• Diametrul ecuatorial; 12 746,32 km;
• Diametrul polar: 12 713,55km;
• Circumferinţa ecuatorială; 40 075,15 km;
• Circumferinţa polară; 39 940,80 km;
• Suprafaţă: 510 900 000 km2.
Pământul are formă sferică (mai corect, este aproximatriv un
elipsoid de rotaţie, este un geoid – termen apărut tocmai pentru a explica
această formă deosebită a Terrei). Dacă forma sferică a Pământului a fost
intuită încă din timpuri străvechi - prima dată de către Thales din Milet, în
sec. VII î.H. (prin observarea umbrei lăsate de Pământ pe Lună, ca şi prin
constatarea că, la o corabie care se apropie de ţărm, mai întâi i se vede
42 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

vârful catargului şi apoi este văzută în întregime), determinarea

dimensiunilor sale a presupus o deosebită ingeniozitate.
Determinarea razei Pământului a fost realizată pentru prima dată,
cu o precizie surprinzător de mare, de către Eratostene (275 – 195 î.H.),
care era bibliotecar în Alexandria.
Eratostene aflase din relatările celor care călătoreau la Assuan
(Siena, în antichitate) pe vechiul drum al caravanelor (ce urmărea Nilul
aproximativ în linie dreaptă, de-a lungul meridianului), că într-o anumită zi
din an (era chiar ziua solstiţiului de vară, prin Assuan trecând Tropicul
Racului) Soarele ajungea la amiază atât de sus pe bolta cerească încât
lumina direct apa din fundul unui puţ foarte adânc. Aceasta însemna că
Soarele ajungea la zenit când trecea meridianul (culminaţia sa atingea
verticala locului), deci făcea cu verticala locului un unghi de 0°.
Cum drumul dintre Alexandria şi Assuan era străbătut frecvent de
caravane, distanţa era cunoscută cu destulă precizie (5000 de stadii, o
stadie fiind egală cu 158 m). Cunoscând că cele două localităţi sunt situate
pe acelaşi meridian şi făcând ipoteza absolut rezonabilă că Soarele se află
la o distanţă foarte mare şi, deci, razele solare în cele două localităţi sunt
paralele, Eratostene a măsurat, cu ajutorul gnomonului, în ziua solstiţiului
de vară, unghiul pe care Soarele îl face cu verticala locului la Alexandria
(de fapt, unghiul dintre un obelisc şi direcţia umbrei sale), valoarea
rezultată fiind  = 7°12’ (sau 7,2 grade).
Reprezentând situaţia descrisă în planul meridianului (fig. 3.1), se
observă că unghiul  = 7°12’, pe care-l fac razele Soarelui cu verticala
locului la amiază în Alexandria, este corespondent cu unghiul la centrul
Pământului ce subîntinde arcul de 5000 de stadii.

Fig. 3.1. Reprezentarea geometrică pentru calculul razei Pământului.

3. Planeta Pământ 43

Aplicând regula de trei simplă, cum un cerc are 360°, înseamnă că

lungimea circumferinţei Pământului este:

360
L  5000  250.000 stadii,
7,2

sau

L  250.000 0,158  39690km,

valoare care este foarte apropiată de cea adevărată, de 39 940 km.

De-a lungul timpului a fost însă cunoscută mai mult valoarea
calculată de Ptolemeu (83 – 161 d.H.) în cadrul operei sale capitale (care
prezenta sistemul geocentric), transmisă de arabi sub numele Almagesta:
180 000 de stadii - foarte imprecisă, în raport cu valoarea calculată de
Eratostene, dar conformă cu mai vechea afirmaţie a lui Seneca, care
considera că se poate ajunge în Asia trecând Oceanul Atlantic: “Cu un vânt
bun, în câteva zile de navigaţie, se poate ajunge în Asia”.
Aceasta a fost ideea care l-a animat pe Columb în temerara sa
expediţie spre Vest, şi numai norocul de a întâlni un continent interpus între
Europa şi Asia (America, pe care marii filozofi Platon şi Aristotel îl intuiau,
totuşi!) a salvat expediţia de la un final nefericit.

3.2. Explorări geografice

Dacă informaţiile cu privire la forma sferică a Pământului şi despre
mişcările acestuia au fost obţinute pe baza observaţiilor şi a calculelor
realizate de către astronomi, cunoştinţele cu privire la întinderea suprafeţei
acestuia (oceane, mări, continente, insule…) au fost obţinute de
exploratori, prin expediţii realizate în scopuri de cucerire, comerciale sau
ştiinţifice.
În antichitate, civilizaţia occidentală se limita la bazinul Mării
Mediterane şi al Mării Negre, iar legătura cu civilizaţiile din Est (India şi
China) era practic inexistentă, doar lumea arabă având relaţii comerciale
cu acestea.
Principalele evenimente care au lărgit orizonturile lumii cunoscute
sunt prezentate succint în continuare:
• cca 470 î.H. – periplul lui Hannon cartaginezul, care depăşeşte
coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar) şi ajunge până pe coastele
Guineii;
• expediţia de cucerire a lul Alexandru cel Mare (336 – 323 î.H.), de
la Dunăre la Nil şi la Indus;
44 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

• 325 î.H. – călătoria lui Pytheas din Massalia (Marsilia de astăzi),

care ajunge în Islanda şi pe coastele vestice ale peninsulei scandinave;
• descoperirea marelui drum al mătăsii, din China până la
Samarkand (aproape de lacul Aral), de către chinezul Chang Ch’ien, în anii
130 î.H;
• vikingul Leif Erikson descoperă Groenlanda în anul 982 d.H., după
care acostează pe ţărmul de Nord-Est al Americii în anul 1000;
• marocanul Ibn Battuta, ”Herodotul lumii musulmane”, explorează
în secolul XIV un teritoriu imens, de la ţărmul Atlanticului până în China şi
din stepele eurasiatice până în savanale Mauritaniei;
• veneţianul Marco Polo călătoreşte între anii 1271 – 1295 în toată
partea centrală şi de sud a Asiei, rămânând în China timp de 17 ani;
• 1488 – expediţia lui Bartolomeu Diaz atinge Capul Bunei
Speranţe, întrezărind posibilitatea ocolirii Africii prin sud (acum începe
perioada marilor descoperiri geografice);
• 1492 – Cristofor Columb, aflat în serviciul Spaniei, descoperă
America;
• în anii 1497 – 1498 John Cabot explorează ţărmurile nord-estice
ale Americii;
• 1498 - portughezul Vasco da Gama descoperă drumul Indiilor,
ocolind Africa pe la sud şi ajungând la Calcutta;
• 1500 – portughezul Alvares Cabral ajunge pe coastele Braziliei;
• 1513 – Vasco Nunez de Balboa traversează istmul Panama şi
descoperă Oceanul Pacific;
• 1519 – 1522: Fernando Magellan, navigând spre Vest, realizează
pentru prima dată înconjurul globului pământesc;
• 1520 - Hernando Cortez cucereşte Mexicul;
• 1532 – Francisco Pizarro cucereşte Peru;
• în anii 1534-1535 Jacques Cartier explorează ţinuturile din zona
Labradorului;
• 1540 – Orellana explorează America de Sud efectuând o expediţie
pe Amazon;
• 1642 – olandezul Abel Tasman descoperă Noua Zeelandă;
• 1843 – britanicul Ross atinge Antarctida;
• 1840 – 1873: doctorul David Livingstone explorează Africa, urmat
de Morton Stanley (în căutarea izvoarelor Nilului);
• 1909 – americanul Robert Peary ajunge la Polul Nord;
• 1911 – norvegianul Roald Amundsen atinge Polul Sud, urmat de
englezul Robert Scott;
Apariţia avionului la începutul secolululi XX a făcut posibilă
descoperirea şi celor mai inaccesibile locuri de pe planetă, încheindu-se
astfel lunga epopee a descoperirilor geografice.
3. Planeta Pământ 45

3.3. Coordonate geografice şi reprezentări cartografice

Stabilirea coordonatelor geografice pentru Pământ a fost
dintotdeauna o necesitate, dar definirea unui sistem de coordonate corect
pentru Pământ a devenit posibilă după cunoaşterea formei şi dimensiunilor
sale, confirmate de marile descoperiri geografice.
Sistemul de coordonate geografice constă dintr-o reţea imaginară
de parelele (cercuri care sunt parelele cu ecuatorul Pământului) şi
meridiane (cercuri mari – al căror plan conţine axa polilor de rotaţie a
Pământului). Există o infinitate de paralele şi meridiane, astfel că orice
punct de pe pământ poate fi localizat la intersecţia unei anumite paralele
(latitudine) şi a unui anumit meridian (longitudine), poziţie precizată fără
echivoc.
Paralelele sunt situate de la 0° (această paralelă este chiar
ecuatorul) până la 90°, de o parte şi de alta a ecuatorului (paralelele de 90°
sunt de fapt două puncte – cei doi poli). Această notaţie este dată de
valorile arcelor corespunzătoare pe sfertul de meridian ce acoperă distanţa
de la ecuator la fiecare pol.
Paralele speciale pot fi considerate:
- paralela de 0° (ecuatorul), care împarte suprafaţa Pământului în
două emisfere: emisfera nordică (latitudine nordică, N) şi emisfera sudică
(latitudine sudică, S)
- paralelele de 45°N şi 45°S, care se află la jumătăţile distanţelor
dintre ecuator şi polul Nord, respectiv polul Sud;
- paralelele de 23°27’N şi 23°27’S (tropicul Racului, respectiv
tropicul Capricornului), care corespund latitudinilor maxime la care Soarele
atinge verticala locului (într-o singură zi - ziua solstiţiului de vară sau ziua
solstiţiului de iarnă) şi ale căror denumiri sunt datorate semnelor zodiacale
în care se afla Soarele (la vremea stabilirii zodiacului) în ziua solstiţiului de
vară (22 iunie), respectiv a solstiţiului de iarnă (22 decembrie);
- paralelele de 66°33’N şi 66°33’S (valoarea reprezintă diferenţa 90°
- 23°27’), numite cercuri polare (de Nord şi de Sud), care reprezintă
latitudinile minime la care Soarele nu se mai ridică de sub orizont pentru
minim o zi (delimitează zonele polare, unde se produc nopţi şi zile polare);
- paralelele de 90° (polul Nord şi polul Sud), sunt de fapt reduse la
două puncte, în care axa de rotaţie intersectează suprafaţa pământului; aici
anul are o zi polară şi o noapte polară, fiecare de câte 6 luni.
Meridianele trec prin cei doi poli şi acoperă toată lungimea de 360°
a ecuatorului. S-a hotărât ca meridianul care trece prin localitatea
Greenwich (unde este observatorul astronomic regal), de lângă Londra, să
fie meridianul 0°, iar notaţia meridianelor să se realizeze în cele două
direcţii, Est şi Vest, astfel că există meridiane de la 0° la 180°, longitudine
estică şi longitudine vestică.
46 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Meridiane speciale pot fi considerate:

- meridianul de 0° (meridianul Greenwich), în raport cu care se
stabileşte ora (ora GMT – Greenwich Mean Times);
- meridianul de 180°, opus meridianului de 0°, astfel că cele două
meridiane împart suprafaţa Pămantului în alte două emisfere; emisfera
estică (longitudine estică, E) şi emisfera vestică (longitudine vestică, V);
meridianul de 180° reprezintă meridanul de schimbare a datei (fiind situat
în oceanul Pacific, traversează foarte puţine zone de uscat sau
arhipeleaguri, astfel că linia de schimbare a datei se suprapune în mare
parte meridianului).
Sistemul de coordonate geografice este cel mai adecvat pentru
localizarea oricărui punct, ca şi pentru reprezentarea suprafeţelor, pe un
glob pământesc sferic, dar crează dificultăţi la realizarea hărţilor plane.
Ca urmare, reprezentarea unei suprafeţe sferice pe o suprafaţă
plană a constituit dintotdeuna preocupări ale cartografilor.
Pentru reprezentarea Pământului pe hărţi plane (planigloburi) sunt
utilizate două tipuri de proiecţii:
1. Proiecţia clindrică, în care se consideră sfera înscrisă într-un
cilindru drept şi fiecare punct de pe sferă este proiectat pe suprafaţa
cilindrului la nivelul latitudinii sale şi pe direcţia meridianului. Cea mai
cunoscută proiecţie cilindrică este proiecţia Mercator (cartograf olandez).
Este interesant de precizat că Arhimede (287 – 212 î.H.) a fost cel
care a demonstrat că sfera înscrisă într-un cilindru drept are aceeaşi
suprafaţă cu aria laterală a acestuia (4r2), iar volumul său reprezintă 2/3
din cel al cilindrului (motiv pentru care la mormântul său a fost ridicată o
coloană de marmură pe care era o sferă înscrisă într-un cilindru!).
Aceasta înseamnă că suprafaţa planiglobului este, într-adevăr,
egală cu a globului (sferic), numai că suprafeţele sunt cu atât mai
deformate (sunt lăţite!) cu cât sunt mai apropiate de poli (la ecuator,
deformarea este nulă).
În ciuda acestui neajuns, sunt situaţii când proiecţiile cilindrice sunt
preferabile (de ex., harta fusurilor orare este realizată numai în acest mod).
2. Proiecţia conică, în care sfera este înscrisă în două conuri
identice, având bazele în planul ecuatorului şi tangente la sferă pe o
anumită paralelă – în cazul planiglobului, cea de 45° (Nord şi Sud), care
este la jumătatea distanţei dintre ecuator şi pol.
Proiecţia conică deformează mai puţin decât proiecţia cilindrică, dar
nu păstrează aria totală. Ea deformează spre poli şi spre ecuator,
deformarea fiind nulă la paralela de tangenţă.
Atunci când nu se reprezintă întreg globul pământesc, ci doar o
regiune de mici dimensiuni, este avantajos să se realizeze proiecţia pe un
plan tangent sferei într-un punct din centrul regiunii (proiecţie plană).
3. Planeta Pământ 47

3.4. Localizarea punctului geografic definitoriu pentru România

Când se vorbeşte despre poziţia României pe globul pământesc se
afirmă că este situată la intersecţia paralelei 45°N (latitudine nordică) cu
meridianul 25°E (longitudine estică).
Acesta este punctul geografic definitoriu pentru poziţia României -
privită la nivel macroregional.
Acest punct este situat chiar în judeţul Arges – judeţ definit ca
poziţie “în jumătatea sudică a Românei, la intersecţia paralelei 45°N cu
meridianul 25°E”, astfel că devine incitantă identificarea acestui punct şi,
eventual, marcarea sa (fig. 3.2).

45°N/25°E

Fig. 3.2. Poziţia punctului de coordonate 45°N / 25°E.

48 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Localizarea acestui punct poate constitui oportunitatea de ieşire din

anonimat pentru localitatea pe teritoriul căreia se află, acest loc putând
deveni o atracţie turistică, mai ales dacă zona este pitorească.
Se justifică interesul pentru localizarea acestui punct şi pentru faptul
că el nu se va schimba în timp - coordonatele geografice au fost stabilite
pentru totdeauna!
În aprilie 2007, avand la dispoziţie un echipament GPS, l-am
identificat în teren într-o frumoasă drumeţie: se află pe teritoriul comunei
Davideşti, într-o zonă împădurită, la capătul văii unui pârâu ce se constituie
în ultimul afluent pe dreapta al râului Argeşel. Acest punct important ar
putea fi indicat printr-un panou amplasat pe marginea drumului judeţean DJ
733, ce urmează valea Argeşelului.
Recent, am realizat o “mică expediţie” (fig. 3.3), prin care am
identificat şi punctele în care principalele drumuri din judeţul Argeş sunt
secţionate de paralela 45°N:
• Piteşti – Câmpulung Muscel (E 574): în comuna Ţiţeşti;
• Piteşti – Curtea de Argeş (DN 7C): în comuna Merişani;
• Piteşti – Râmnicu Valcea (E 81): în comuna Cotmeana (aici sunt
de fapt 7 puncte de intersecţie, dată fiind succesiunea de curbe din valea
Cotmenei, dar cel mai potrivit pentru marcat este primul punct dinspre
Piteşti, în deal - unde drumul este în aliniament şi în palier).
Şi aceste puncte ar putea fi marcate şi exploatate în interes turistic
(o formulare de genul “Sunteţi la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul
Nord; mai aveţi de parcurs încă 5.000 de kilometri!” ar avea efect).

45°N/E 81 45°N/DN7 45°N/E 574

C

Fig. 3.3. Coordonate geografice importante în judeţul Argeş.