1.

TIMPUL

Transporturile au ca obiect de activitate deplasarea în timp şi în

spaţiu a mărfurilor, persoanelor sau informaţiilor.
În ceea ce priveşte timpul, acesta poate fi descris prin orarul de
transport, care include momentul de început al transportului, momentele
intermediare si momentul de ajungere la destinaţie.
Dar lucrurile nu sunt totuşi atât de simple, pentru că pot apare şi
alte aspecte de care să se ţină seama, cum ar fi calendarul utilizat,
schimbarea datei pe glob, ora locală, ora de vară, etc.
Ca urmare, este interesant de prezentat câteva elemente cu privire
la timp, inclusiv de ordin filozofic.

1.1. Conceptul “timp”

Aristotel (384 – 322 î.H.) manifesta prudenţă în ceea ce priveşte
timpul, fiind de părere că “nimeni nu ştie ce este timpul şi cum să-l
stăpânească”. În cartea sa “Fizica”, el menţionează ideile lui Democrit (cca
460 – 370 î.H.) conform căruia “timpul nu este ceva ce a luat naştere”,
adică nu are un început.
Newton (1642 – 1727) afirmă că “timpul absolut, adevărat şi
matematic, curge în mod egal şi fără nicio legătură cu ceva extern”, iar
Leibnitz (1646 – 1716) consideră că “timpul şi spaţiul sunt percepţii
subiective”.
Filozoful Immanuel Kant (1724 - 1804) susţine că spaţiul şi timpul
sunt forme ale intuiţiei (există numai în conştiinţa noastră), nu sunt
concepte de sine stătătoare, cum este materia. Intuim trecerea timpului
(care pare reală) doar ca observatori ai unor fenomene periodice
(succesiunea zilelor, anotimpurilor …).
Se pare deci că dacă nu există mişcare nu există nici timp, iar
relaţia lui Galilei din mecanică, prin care se descrie legătura dintre spaţiu,
viteză şi acceleraţie, poate fi un argument:

v 2  v02  2as , (1.1)

unde:
• v – viteza la un moment dat;
• v0 – viteza iniţială;
• a – acceleraţia;
• s – spaţiul.
16 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Mai târziu, Lagrange (1736 - 1813) introduce timpul ca a patra

dimensiune, adăugată sistemului de coordonate cartezian (cu 3 coordonate
rectangulare).
Publicarea în anul 1905 de către Einstein (1879 – 1955) a teoriei
relativităţii restrânse declanşează o adevărată revoluţie în fizică, inclusiv în
ceea ce priveşte spaţiul şi timpul. Plecând de la premiza că viteza luminii în
vid este constantă în orice direcţie din spaţiu (c = 300 000 km/s), Einstein a
demonstrat că spaţiul şi timpul sunt relative, adică sunt mărimi care depind
de viteza de deplasare a sistemului de referinţă. Astfel, dacă un sistem fizic
(de ex., o navă cosmică) aflat în mişcare rectilinie şi uniformă se
deplasează (în raport cu Pământul) cu o viteză apropiată de viteza luminii
în vid, timpul se dilată, adică va trece mai încet (deci persoanele de la bord
vor îmbătrâni mai încet decât semenii lor de pe Pamânt – acesta este chiar
motivul basmului “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” al lui
Petre Ispirescu!). În ceea ce priveşte spaţiul, acesta se contractă, adică
obiectele de la bordul navei vor deveni mai mici…
Relaţia analitică reprezentativă pentru această teorie este celebra
formulă a energiei:

E  mc 2 (1.2)

unde:
• E = energia;
• m – masa;
• c – viteza luminii în vid (300.000 km/s).
Relativitatea timpului şi spaţiului este sugerată de Eminescu în
poemul Luceafărul, în prezentarea călătoriei pe care Hyperion o face la
Demiurg pentru a renunţa la nemurire:
“Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Ratăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum isvorau lumine;
1. Timpul 17

Cum isvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul ...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.”
Este remarcabil că Eminescu precizează corect “ziua cea de-ntâi”
ca fiind cea în care apare pentru prima dată lumina, astfel că dificultatea
tehnică de a înţelege primele 3 zile ale Creaţiei (care nu pot fi numărate în
percepţia actuală, pentru că de-abia în ziua a patra Dumnezeu a făcut
Soarele!) poate fi depăşită doar printr-o înţelegere firească a acestor unităţi
de timp: “zilele” în care Dumnezeu a făcut lumea, sunt de fapt etape ale
Creaţiei, la alte dimensiuni ale timpului (“Şi căi mii de ani treceau / În tot
atâtea clipe.”). Apare astfel posibilitatea de a accepta data Facerii Lumii ca
un moment când se trece de la numărarea celor 7 zile cosmice la ani
pământeni, de mărime cunoscută. Se depăşeşte astfel un obstacol major
între evoluţionism şi creaţionism ...
În 1916, Einstein publică teoria relativităţii generale, care se referă
la sisteme fizice aflate în mişcare accelerată într-un câmp gravitaţional, în
cadrul căreia se afirmă că lumina este deviată la trecerea prin câmpul
gravitaţional al corpurilor cereşti cu mase foarte mari (cum este şi Soarele),
ceea ce face ca spaţiul să devină curb, astfel că pentru descrierea sa este
necesară trecerea la geometria neeuclidiană, ale cărei principii fuseseră
deja formulate de Riemann (1826 – 1866).
În ciuda celebrităţii lor, teoriile lui Einstein au fost şi sunt contestate,
motivele fiind destul de rezonabile. Astfel, afirmaţia că viteza luminii în vid
este absolută (independentă de mişcarea sursei de lumină şi direcţia de
propagare a luminii) nu este sustenabilă, dat fiind că în spaţiu nu există un
punct absolut imobil în raport cu care să fie măsurată această viteză. Mai
mult, se postulează că viteza luminii în vid este viteza maximă posibilă în
natură, dar criticii teoriei au demonstrat experimental că există şi viteze mai
mari în cosmos (însă adepţii lui Einstein nu le-au recunoscut…).
Totuşi, poate fi considerată un corolar afirmaţia lui Einstein: ”Dacă
toată materia ar dispărea din Univers, împreună cu ea ar dispărea şi spaţiul
şi timpul”.
Este recunoscut faptul că există mai multe feluri de timp: timpul fizic
(cel măsurat cu un ceas), timpul subiectiv sau psihologic (interior, cel al
conştiinţei), timpul biologic (timpul controlat de aşa-numitul ceas biologic)...
Referitor la întrebările de tipul “Este timpul infinit? Curge uniform?
Poate fi accelerat? Este reversibil?”, un răspuns corect îl dă fizicianul
18 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

american Chew, laureat al premiului Nobel: “Cred că acesta este unul din
cele mai încurcate aspecte ale fizicii”. Totuşi, se pare că există un consens
cu privire la ireversibilitatea timpului - atât a celui fiziologic cât şi a celui
fizic.

1.2. Cronologii
Revenind la aspecte mai practice, deşi timpul nu are un început,
este necesar ca el să fie măsurat în raport cu un moment iniţial. Astfel, se
numeşte început al cronologiei sau al unei ere momentul de la care se
numără anii (sau evenimentele periodice) într-un sistem oarecare.
Grecii numărau olimpiadele, începând cu anul 776 î.H., când a avut
loc prima olimpiadă.
Romanii se raportau la data întemeierii Romei (AUC - Ab Urbe
Condita), care corespunde anului 754 î.H. (Terenţius Varro precizează că
intemeierea Romei a avut loc în al 3-lea an al Olimpiadei a VI-a).
Musulmanii au ca dată de referinţă anul 622 d.H., când Mahomed,
întemeietorul religiei islamice, a pronunţat Hegira.
Mult timp, în ţările române, ca de altfel în toată lumea creştină, s-a
folosit ca dată de referinţă “Facerea Lumii” – anul 5508 î.H., aşa cum sunt
numerotaţi anii în scrierile cronicarilor. După răspândirea creştinismului, s-a
generalizat utilizarea ca dată de referinţă anul naşterii lui Iisus Hristos, care
corespunde celui de-al 27-lea an de domnie a împăratului Octavian August.
Este interesant că pentru convertirea anilor de la Facerea Lumii (veleat) în
ani conformi cu cronologia actuală, având ca moment de referinţă naşterea
lui Iisus Hristos, pentru evenimentele care au avut loc toamna se scad
5509 ani (nu 5508 ani!), deoarece teologii au calculat cu destulă precizie
data facerii lumii (începutul erei bizantine) – 1 septembrie 5508!

1.3. Calendare
În ceea ce priveşte calendarul, este remarcabil că forma actuală a
acestuia este rezultatul unei lungi evoluţii, el fiind perfecţionat odată cu
descoperirile ştiinţifice în domeniul astronomiei şi sub presiunea
necesităţilor de ordin social.
În sens general, calendarul este un sistem, elaborat de om, pentru a
socoti zilele, adică pentru a măsura timpul în scurgerea lui permanentă. În
limbajul curent, practic, calendarul este un tablou al succesiunii zilelor,
săptămânilor, lunilor şi anotimpurilor unui an.
La baza oricărui calendar stau câteva noţiuni sumare de
astronomie. Aştrii care prezintă mişcări uşor observabile de om la o simplă
examinare a cerului sunt şi cei mai vizibili pentru observatorul de pe
Pământ: Soarele şi Luna.
1. Timpul 19

Principalele mişcări pe care le execută Pământul sunt mişcarea de

rotaţie în jurul axei proprii, cu o periodicitate de 24 de ore, şi mişcarea de
revoluţie în jurul Soarelui, cu o periodicitate de un an. Consecinţa mişcării
de rotaţie este succesiunea zilelor şi nopţilor, iar consecinţa mişcării de
revoluţie este succesiunea anotimpurilor.
Luna execută o mişcare de revoluţie în jurul Pământului cu o
periodicitate de 29,5 zile, consecinţa fiind succesiunea celor 4 faze ale lunii
(lună nouă, lună la primul pătrar, lună plină, lună la ultimul pătrar).
Aceste 3 mişcări au influenţat direct viaţa omului, fiecare din ele
asigurându-i câte o unitate de timp:
1). Mişcarea diurnă aparentă a Soarelui i-a dat perioada ei, ziua
solară medie, adică mica unitate de timp;
2). Repetarea fazelor Lunii i-a dat unitatea medie de timp, luna – cu
o durată de 29,5306 zile medii (luna sinodică);
3). Repetarea perioadelor de vegetaţie (adică mişcarea anuală a
Soarelui) i-a dat unitatea mare de timp, anul, cu o durată de 365,2422 zile
medii (anul tropic).
Unităţile de timp de mai sus – ziua, luna şi anul, aşa cum se vede
din valorile lor numerice, nu sunt comensurabile una cu alta, adică nu se
poate găsi o unitate care să se cuprindă de un număr întreg de ori în
celelalte unităţi.
Aceasta constituie problema calendarului: găsirea unei unităţi
convenţionale de timp – anul calendaristic – care să cuprindă un număr
întreg de zile, ce poate varia cu cel mult o zi, în aşa fel ca succesiunea lor
să reproducă succesiunea anilor tropici sau a lunilor sinodice.
Diferite civilizaţii, în decursul veacurilor, au luat ca bază a
calendarului lor anul tropic; acestea sunt calendarele solare, care au ca
unitate anul calendaristic (cu 365 sau 366 zile). Alte civilizaţii au la baza
calendarului lor luna sinodică – acestea sunt calendarele lunare, care au ca
unitate luna, cu un număr întreg de zile. Pentru a fi în concordanţă şi cu
perioadele de vegetaţie, unele civilizaţii, dispunând de calendare lunare, le-
au transformat în calendare luni-solare.
Dar oricare ar fi calendarul, fiecare – cu o influenţă reciprocă –
utilizează toate unităţile: în calendarele solare există luni arbitrare, iar în
cele lunare există un an lunar arbitrar. Pe lângă aceste unităţi s-a adoptat
de către toate calendarele o nouă unitate, săptămâna, având 7 zile; acest
număr îşi are originea în concepţia geocetristă, care considera că Pământul
este situat în centrul universului şi în jurul lui se învârte bolta cerească,
între care şi cele mai vizibile 7 corpuri luminoase de pe cer (planetele
Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, plus Soarele şi Luna).
În continuare sunt prezentate câteva moduri de soluţionare a
problemei calendarului în decursul istoriei.
20 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

A. Calendare solare. Cel mai vechi calendar solar este cel egiptean,
care uimeşte prin gradul său de imprecizie: anul civil egiptean număra 365
de zile (avea 12 luni de câte 30 de zile, urmate de 5 zile suplimentare),
astfel că la fiecare 4 ani astronomici era pierdută câte o zi întreagă din
calendarul civil, ceea ce făcea ca la fiecare 1508 ani eroarea acumulată să
fie de un an întreg, eroarea corectându-se de la sine. Egiptenii erau
conştienţi de imperfecţiunea calendarului lor (astfel, deoarece lunile acestui
an rătăceau, trecând de la un anotimp la altul, anul egiptean era numit şi an
vag sau rătăcitor!), dar, datorită tradiţiei şi, mai ales, faptului că nu-i deranja
în calculul muncilor agricole, care nu se ghidau după acest calendar, ci
după steaua Sirius (revărsările Nilului începeau în momentul când steaua
Sirius răsărea odată cu Soarele), l-au păstrat aproape 4000 de ani.
Un contraexemplu în acest sens îl reprezintă precizia ridicată a
calendarului solar al maiaşilor (cu date cosmice calculate până la milioane
de ani în trecut şi în viitor, deci având cunoştiinţe astronomice extraordinar
de avansate, dar rămaşi în atâtea alte privinţe în urmă - de pildă ei nu
cunoşteau nici măcar roata), explicaţia constând în faptul că la maiaşi
trebuia cunoscut cu precizie momentul începerii ploilor, pentru ca porumbul
să fie deja însămânţat, spre deosebire de egipteni, care însămânţau grâul
dupa revărsarea Nilului.

Fig. 1.1. Complexul de sanctuare de la Sarmisegetusa Regia.

1. Timpul 21

Deşi civilizaţia maya este acreditată cu cel mai exact calendar din
istorie (365,242129 zile, în condiţiile în care actualele calcule realizate de
NASA dimensionează anul tropic la 356,242198 zile), calendarul dacic
este, în realitate, mult mai exact decât cel mayaş şi incredibil de apropiat
de cel actual: 365,242197 zile! El introducea o eroare de o zi la 8840 de ani
şi avea, în plus, o proprietate unică: anul începea cu prima zi a primei
săptămâni din an şi se termina în ultima zi a ultimei săptămâni din an.
Precizia calendarului dacic poate fi explicată prin faptul că Zamolxe
a fost sclavul marelui matematician grec Pitagora (c. 580 î.H. – c. 500 î. H.)
şi discipol al acestuia (l-a însoţit şi în călătoria din Egipt), dar rămâne o
enigmă uimitoarea asemănare a calendarului maiaş cu cel dacic.
Analizând structura complexului de sanctuare de la Sarmisegetusa
Regia (ansamblu comparabil cu celebrul sanctuar megalitic de la
Stonehenge, dar, spre deosebire de acesta, aproape deloc mediatizat) –
fig. 1.1, s-a constatat că dacii aveau un calendar solar bazat pe cicluri de
13 ani. Anii dacici aveau un număr de 47 săptămâni, dintre care două
săptămâni erau de excepţie (doar 7 şi 6 zile, faţă de numărul obişnuit de 8
zile), iar numărul de zile dintr-un an varia între 364 si 367 de zile.
Abia în anul 46 î.H. calendarul egiptean avea să suporte acea
corecţie simplă din partea astronomului alexandrin Sosigene, la ordinul lui
Iulius Cezar, care decretează utilizarea noului calendar – numit calendar
iulian - în Imperiul Roman. Calendarul iulian lua în considerare şi fracţiunea
de cca o pătrime de zi care fusese neglijată de către egipteni: la fiecare 4
ani, ziua de 24 februarie (ziua a şasea – sextilis – înaintea calendelor lui
martie: de remarcat şi faptul că, etimologic, cuvântul “calendar” provine din
termenul latin “calende”) se număra de 2 ori (bi-sextilis), sporind astfel
numărul de zile al anului bisect (bisextil) la 366. Dar şi acest calendar
prezenta un neajuns: cu cele 365 de zile şi 6 ore ale sale, anul lui Cezar
depăşea cu 11 minute şi 10,4 secunde durata reală a perioadei de revoluţie
a Pământului în jurul Soarelui, astfel că în 384 de ani se producea o
întârziere de 3 zile faţă de succesiunea anilor tropici, deoarece durata unui
an tropic este de 365,2422 zile solare mijlocii, şi nu de 365,25 zile, cum era
luat în calcul de Sosigene, pe baza măsurătorilor posibile la vremea aceea.
Corectarea avea să se facă peste mai bine de un mileniu şi
jumătate, în contextul favorabil al Renaşterii, dar din necesităţi de ordin
religios: prin erorea cumulată se ajunsese să se pună sub semnul îndoielii
corectitudinea datei celei mai importante sărbători a creştinităţii, Paştele.
Conform cu o veche regulă, Paştele trebuie să se aniverseze la un moment
bine determinat de poziţia Soarelui şi a Lunii: în prima Duminică de după
prima fază de lună plină consecutivă echinoxului de primăvară. Data în
care ziua este egală cu noaptea trebuia să fie pe 21 martie, dar calendarul
22 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

iulian indica evenimentul astronomic cu un decalaj care în secolul al XVI-

lea ajunsese la 10 zile.
În anul 1514, papa Leon al X-lea adresă universităţilor, regilor şi
împăratului Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană îndemnul de a
trimite învăţaţi astronomi, dar şi învăţaţi teologi, la un conciliu pentru
reforma calendarului. Discuţiile s-au prelungit mai bine de o jumătate de
veac, timp în care în fruntea bisericii s-au perindat câţiva papi, dar, în
sfârşit, noul calendar a intrat în vigoare când suveran pontif era papa
Grigore al XIII-lea, astfel că a fost denumit “calendar gregorian”. Noul
calendar, elaborat de astronomul italian Luigi Lilio, a devenit timp oficial
începând cu ziua de vineri, 15 octombrie 1582; ziua anterioară, joi, 4
octombrie 1582, fusese ultima zi măsurată după sistemul timpului civil
iulian.
Reforma calendarului a constat în:
- adăugarea celor 10 zile amintite, pentru eliminarea decalajului
acumulat: astfel, după 4 octombrie 1582 a urmat 15 octombrie 1582; la noi
în ţară reforma a fost aplicată în anul 1924, când decalajul ajunsese de 13
zile, astfel că 1 octombrie (stil vechi) a devenit 14 octombrie (stil nou);
- pentru ca în viitor situaţia să nu se mai repete, se desfiinţează anul
bisect în toţi anii seculari al căror număr nu este divizibil cu 400; astfel, anul
1600 a fost bisect, iar anii 1700, 1800 şi 1900, nu; anul 2000 a fost, după
400 de ani, primul an secular bisect. Astfel, lungimea medie a anului
gregorian este de 365,2425 zile solare medii. În acest mod se va produce
un decalaj (întârziere) de o zi faţă de anul tropic doar la 3300 de ani.
B. Calendare lunare. Majoritatea popoarelor au avut la început un
calendar lunar, cu luna calendaristică de 29 de zile şi de 30 de zile,
alternative (luna sinodică are 29,5 zile). Anul lunar avea 354 sau 355 de
zile, adică 12 luni sinodice. Un astfel de calendar este în uz la musulmani.
Pentru a evita decalajul faţă de fazele Lunii, ei consideră cicluri de 30 de
ani, în care 11 ani au 355 de zile şi 19 ani au 354 de zile.
C. Calendare luni-solare. Tradiţia spune că legendarul rege Numa
Pompilius a reformat vechiul calendar lunar (care avea 355 de zile) în sec.
VII î.H., realizând un calendar luni-solar, care să ţină seama atât de ciclul
lunar cît şi de ciclul solar. În acest scop, la cele 12 luni de câte 28 – 31 zile
fiecare, existente până atunci, a adăugat încă o lună (intercalată între 22 şi
23 februarie) – a treisprezecea – de câte 22 zile la fiecare 2 ani şi de câte
24 zile la fiecare 4 ani. Dar socoteala era nu numai complicată, ci şi foarte
imprecisă, căci la fiecare 4 ani rămânea un prisos de 4 zile, care producea
mari tulburări.
Actualul calendar evreiesc se bazează pe observaţia că 235 luni
sinodice au durata aproape egală cu 19 ani tropici. Pe această bază, într-
1. Timpul 23

un ciclu de 19 ani se consideră 12 ani cu câte 12 luni şi 7 ani cu câte 13

luni.
Trebuie accentuat că eroarea de o zi la cca 3.300 de ani pe care o
introduce calendarul gregorian, care este utilizat practic la nivelul întregii
planete, nu constituie nicio problemă, deoarece o simplă corecţie de o zi
după scurgerea celor 3300 ani este foarte uşor de realizat, fără a introduce
tulburări în desfăşurarea activităţii sociale. Din acest punct de vedere nu se
poate pretinde nimic mai mult (chiar dacă ar putea fi soluţii de calendare
mai precise – aşa cum ar fi cel propus de astronomul şi poetul persan
Omar Khayaan pe la anul 1100 d.H., cu eroare de o zi la 10 000 de ani, dar
mult prea complicat).
Dar problema calendarului – incomensurabilitatea celor 3 unităţi de
timp – nu este rezolvată în totalitate: săptămâna nu a fost luată în calcul (şi
nici trimestrele anului). Astfel că lipsurile calendarului modern sunt:
• Lunile calendaristice sunt de 4 feluri: de 28, 29, 30 şi 31 de zile;
• Trimestrele sau sferturile de an sunt, de asemenea, diferite: de 90,
91 şi 92 de zile;
• Datele lunilor nu corespund cu zilele săptămânii, astfel încât
pentru o anumită dată (ziua, luna şi anul) nu se poate preciza imediat (fără
a consulta un calendar) ziua din săptămână care îi corespunde.
Aceste neajunsuri au fost prezentate la Congresul Internaţional de
Astronomie de la Roma din anul 1922. Dificultatea rezidă din faptul că
numerele 365 şi 366 nu sunt divizibile cu numărul 7, iar la numărul de 7 zile
ale săptămânii în nici un caz nu se poate renunţa – nu numai de dragul
tradiţiei, ci şi din cauza problemelor pe care le-ar ridica o conversie a
vechilor date.
În 1923, un Comitet al fostei Ligi a Naţiunilor (predecesoarea
Organizaţiei Naţiunilor Unite) a examinat aproape 200 de proiecte pentru
un nou calendar, dintre care a reţinut în final un proiect care propunea ca
toate trimestrele anului să aibă durate egale, de căte 91 de zile, adică să
aibă 13 săptămâni, prima lună a fiecărui trimestru urmând a avea câte 31
de zile, iar celelalte câte 30 de zile. Fiecare trimestru, ca şi fiecare an,
începea întotdeauna în aceeaşi zi a săptămânii – duminica – şi în modul
acesta ziua săptămânii se determină uşor după data lunii. Fiecare lună ar
avea 26 de zile lucrătoare (sau 22, actualmente) şi 4 duminici, iar toate
datele lunii sunt legate în permanenţă de o anumită zi a săptămânii.
Deoarece 4 trimestre împreună numără numai 364 de zile, după 30
decembrie se introduce o zi nedatată, o zi internaţională de odihnă, numită
Ziua Anului Nou. În anii bisecţi, o zi asemănătoare de odihnă urma să se
introducă şi după 30 iunie. În felul acesta durata anului calendaristic
rămâne neschimbată, în timp ce conţinutul său se stabilizează.
24 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Calendarul cel nou, “calendarul viitorului” cum a fost numit, trebuia

să intre în vigoare în 1939, însă evenimentele de atunci, când cea mai
mare conflagraţie a tuturor timpurilor deja izbucnea, au amânat “sine die”
punerea în aplicare a acestui calendar.
Viaţa cere ca viitorul calendar să fie comod, simplu şi stabil, şi de
aceea este de aşteptat că, mai curând sau mai târziu, un calendar
perfecţionat va înlocui calendarul gregorian.

1.4 Ora locală

Este cunoscut faptul că, datorită rotaţiei Pământului în jurul axei
sale, rând pe rând fiecare meridian trece prin dreptul Soarelui, în acel
moment Soarele având poziţia cea mai ridicată faţă de orizont în locul
respectiv (este la culminaţie), moment care teoretic ar corespunde orei
12.00 locale. Dar lucrurile au trebuit să fie reglementate prin legi
recunoscute la nivel internaţional, pentru ca prevederile cu privire la timpul
local să fie corect aplicate şi să nu se producă tulburări în ceea ce priveşte
coordonarea în timp a evenimentelor la scară planetară.
Timpul civil al unui loc este definit, prin măsurători astronomice,
astfel încât ora 12 să coincidă cu amiaza locului (momentul când Soarele
ajunge în punctul cel mai înalt de pe cer – pe meridianul locului). Dar cum
există o infinitate de meridiane, s-a stabilit o împărţire a suprafeţei
Pământului în zone numite fuse orare (fig. 1.2). Fiecare fus orar are asociat
un meridian numit meridianul central al fusului orar. Toate punctele
încadrate într-un fus orar au ca timp legal timpul civil al meridianului central
al fusului orar respectiv.
Prin definiţie, un fus orar este o zonă de pe Pământ în care este
legal în vigoare aceeaşi oră (acelaşi timp). Timpul aflat legal în vigoare într-
un anumit loc este numit timp legal, oră legală, oră oficială sau, uneori, timp
standard sau oră locală.
Pe mare, sunt luate ca meridiane centrale toate meridianele multiplu
de 15°. Fiecărui astfel de meridian îi corespunde ca fus orar zona cuprinsă
între 7°30‘ Est faţă de meridianul central şi 7°30‘ Vest faţă de meridianul
central. De exemplu, zona cuprinsă între 22°30‘ şi 37°30‘ longitudine estică
(unde se află ţara noastră) are ca timp legal timpul civil al meridianului de
30° longitudine estică. În orice punct de pe glob, diferenţa dintre timpul civil
şi timpul legal este astfel de cel mult 30 de minute. Diferenţa de timp legal
între două fusuri orare vecine este de exact 1 oră.
Timpul civil al meridianului 0° este timpul universal coordonat
(UTC), care are la origine timpul civil al observatorului astronomic din
Greenwich - Anglia. Timpul universal coordonat coincide cu timpul legal al
fusului orar cuprins între 7°30‘ longitudine vestică şi 7°30‘ longitudine
estică.
1. Timpul 25

Timpul legal al fiecărui fus orar este specificat relativ la UTC. De

exemplu, pentru fusul orar cuprins între 22°30‘ şi 37°30‘ longitudine estică,
adică pentru fusul având ca meridian central meridianul de 30° longitudine
estică, timpul legal este egal cu UTC+2h. Asta înseamnă că, de exemplu,
dacă UTC este 15 octombrie ora 14:32, fusul orar UTC+2 are ca timp legal
15 octombrie ora 16:32, iar fusul orar UTC+10h are ca timp legal 16
octombrie ora 00:32. Dacă UTC este 15 octombrie ora 07:12, fusul orar
UTC+2h are timpul legal 15 octombrie ora 09:12, iar fusul orar UTC-11h
are timpul legal 14 octombrie ora 20:12.
Meridianul 180° are asociate două fusuri orare. Un fus se întinde de
la meridianul 172°30‘ longitudine estică până la meridianul 180° şi are
timpul legal egal cu UTC+12h. Celălalt fus se întinde de la meridianul 180°
până la meridianul 172°30‘ longitudine vestică şi are timpul legal egal cu
UTC-12h. Între aceste două fusuri orare diferenţa de timp legal este de
exact 24 de ore, adică o zi. Linia de demarcaţie dintre ele (meridianul 180°)
se numeşte linia de schimbare a datei.
Fusurile orare reale. Pe uscat, liniile de demarcaţie dintre fusurile
orare sunt modificate în aşa fel încât să se suprapună, pe cât posibil, peste
graniţele stalelor sau diviziunilor administrative. Ca urmare,există puncte în
care diferenţa dintre timpul legal şi timpul civil este mai mare de 30 minute.

Fig. 1.2. Harta fusurilor orare.

Unele fusuri orare sunt atât de mult lăţite încât ajung să se

învecineze cu fusuri orare având timpul legal cu 2 sau chiar 3 ore mai mare
26 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

sau mai mic. De exemplu, China are pe întreg teritoriul aceeaşi oră legală,
deşi se întinde pe aproximativ 60° longitudine şi ar trebui să fie divizată în 5
fusuri orare distincte.
Linia de schimbare a datei, îndeosebi, este modificată pentru a evita
arhipelagurile din Oceanul Pacific. Ca urmare, există fusuri orare dincolo de
UTC+12h, şi anume UTC+13h şi UTC+14h. Acestea sunt construite în
zone care, ideal, ar trebui să aparţină de fusurile UTC-11h şi, respectiv,
UTC-10h.
Pe lângă fusurile orare cu diferenţe de număr întreg de ore, există,
din motive istorice, teritorii în care ora legală este intermediară între două
fusuri "obişnuite". De exemplu, India are ora legală UTC + 5h30min.
Ora de vară este ora legală adoptată de unele ţări sau teritorii pe
timpul unei părţi a anului, cu începere la o dată din timpul primăverii şi până
la o dată din timpul toamnei. Ora de vară este de obicei cu o oră înaintea
orei oficiale standard, care este de multe ori numită, prin contrast cu ora de
vară, ora de iarnă.
Acest sistem are ca scop folosirea din plin, cât mai mult timp, a
luminii Soarelui. În lunile de vară, ora este dată înainte pentru ca
principalele activităţi umane să se desfăşoare cât mai mult posibil pe
lumină naturală, economisind astfel energia electrică necesară iluminatului.
În România, ora de vară a fost introdusă pentru prima dată în 1932,
după care, din 1943, practica trecerii la ora de vară a fost suspendată,
pentru ca să fie reintrodusă începând cu 1979. În prezent, ora de vară se
aplică în fiecare an, în ultima duminică din martie (ora 03:00 devine 04:00),
şi ultima duminică din octombrie (ora 04:00 devine 03:00).
Utilitatea acestor concepte rezultă şi din următoarele 2 relatări.
La sfârşitul primei călătorii efectuate în jurul Pamântului de expediţia
condusă de Magellan (1519 – 1522), navigând spre Vest, cronicarul
expediţiei, Antonio Pigafetta, descoperă că, deşi ţinuse cu toată exactitatea
jurnalul de bord, se pare că ... a scăpat o zi! Ceea ce nu era adevărat, în
schimb această constatare a devenit dovada cea mai clară că Pământul
are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale (o rotaţie completă în timp de o
zi), astfel că înconjurând globul pământesc de la Est spre Vest se pierde o
zi din jurnal (dar care în zilele noastre este corectată la trecerea liniei de
schimbare a datei).
Această constatare a fost exploatată de Jules Verne în romanul său
„Ocolul Pământului în 80 de zile”, în care eroul, Phileas Fogg, înconjură
globul pământesc de la Vest la Est şi ajunge la Londra în cea de a 81-a zi,
pierzând pariul prin care se angaja să realizeze acest ocol în maximum 80
de zile. Dar...deznodământ fericit: eroul numărase o zi în plus (nu ţinuse
cont de linia de schimbare a datei), astfel că, de fapt, a câştigat pariul!