Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

OMUL, GRĂDINA EDEN ȘI

PĂSĂRILE MIGRATOARE

În 1958 un profesor american de Istorie a Științei de la Colegiul Springfield, statul

Massachusetts, a elaborat o teorie atât de impresionantă încât însăși Albert Einstein, după
ce a verificat din punct de vedere fizic și matematic validitatea acesteia, semna
entuziasmat prefața lucrării
științifice remarcând următoarele:
“(…) comunicarea primită de la
domnul Hapgood m-a electrizat.
Ideea lui este originală și de o
mare simplitate (…) merită atenția
serioasă a oricui care se preocupă
de teoria dezvoltării pământului.”

Charles H. Hapgood a fundamentat teoria Dizlocării Scoarței Terestre (Earth's Shifting

Crust theory) pornind de la existența unei hărți antice care
reproduce extrem de fidel liniile de coastă ale Antarcticii, cu
câteva secole înainte ca acest lucru să fie realizat de știința
modernă. Harta lui Piri Reis este o hartă a lumii pre-moderne
elaborată în 1513. Încă de la apariția ei harta a suscitat
controverse aprinse, în special din cauza porțiunii
reprezentând Antarctica, continent descoperit abia cu 300 de
ani după moartea cartografului turc. Harta arată coasta
propriuzisă a Antarcticii și nu marginea calotei polare de sud,
realizare teoretic imposibilă până în secolul XX. Doar după

1
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

al doilea război mondial tehnica modernă a fost capabilă să distingă între marginea de
gheață și cea de pământ a continentului.

Cum explică Charles H. Hapgood existența acestei hărți? Ei bine, după ce arată în studiul
său că harta este de fapt o compilație de mai multe hărți mult mai vechi (aducând
argumente cartografice și de tehnica întocmirii hărților extrem de convingătoare)
Hapgood demonstrează că în urmă cu peste 11 mii de ani continentul Antarctic nu era
acoperit de gheață, ci o mare parte din el se afla în zona temperată. El amintește și de
faptul că Atlantida era descrisă de Platon ca fiind o insulă de mărimea unui continent,
înconjurată de Oceanul Planetar1, arătând însă că dacă privești lumea de deasupra
Antarcticii (și nu din dreptul ecuatorului, cum obișnuim astăzi) descrierea se potrivește
perfect, în jurul continentului existând într-adevăr doar un singur mare ocean. Astfel,
1
Platon (prin personajul Critias din dialogurile sale) descrie Atlantida ca o insulă mai mare decât Libia și Asia Mică laolaltă,
situată în Atlantic chiar dincolo de Pilonii lui Hercule (inițial aceștia sunt considerați a fi strâmtoarea Gibraltar, însă nu există
nicio altă referire în antichitate la această strâmtoare cu acerastă denmire, prin urmare localizarea acestora este incertă)

2
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Hapgood afirmă că e foarte probabil ca Antarctica să fi fost în trecut chiar Atlantida și că

harțile lui Piri Reis sunt de fapt cópii după cópii ale unor reproduceri, transmise din
navigator în navigator, la origine stând hărți de pe vremea când continentul nu se afla sub
ghețuri și era locuit de înfloritoarea civilizație atlantă. Dacă această teorie vi se pare
fantezistă, vă invit să citiți cartea lui Charles Hapgood amintindu-vă că orașul Troia și
celebrul război descris de Homer în Iliada au fost considerate la fel de fanteziste până în
1872, când arheologul german Heinrich Schliemann a descoperit ruinele Troiei în
Anatolia apuseană a Turciei.

Revenind însă la teoria Dizlocării Scoarței Terestre, aceasta pornește de la faptul că

stratul de gheață ce se formează din precipitații la poli (și care poate atinge grosimi de
mii de metri) nu se depune uniform în jurul axei de rotație a Pământului.

Litosfera
(scoarța terestră) – constituie ca și grosime cca 0,3% din distanța până la centrul
planetei, stratul imediat dedesubt având consistența asfaltului topit.

3
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Această masă de gheață se mărește permanent și atunci când calota polară include zone
de uscat (insule, continente), din cauza forței centrifugale creată de rotația Pământului
partea “descentrată” trage la un moment dat efectiv de scoarța terestră, înspre ecuator.
Întrucât litosfera – extrem de subțire
față de diametrul planetei – este
situată pe un miez semi-lichid (de
consistența asfaltului topit) care la
rândul său este așezat pe miezul de
magmă (rocă topită), o acumulare de
gheață neuniformă poate (la
atingerea unei mase critice) să
determine dislocarea întregii scoarțe
terestre din acest echilibru fragil și
determinarea alunecării acesteia
peste miezul lichid.

Hapgood arată în lucrarea sa că acest lucru se întâmplă periodic, la intervale între 9 și 15

mii de ani, determinând “mutări” ale polului cu câte 15-200, ultima dată evenimentul
având loc în urmă cu aproximativ 11.700 de ani (la sfârșitul a ceea ce geologii numesc
ultima Epocă Glaciară). În lucrare se arată că această deplasare a întregii scoarțe terestre
peste miezul de lichid incandescent al planetei determină reactivarea vulcanilor existenți
și apariția altora noi, un amănunt semnificativ asupra căruia însă voi reveni un pic mai
încolo.

În urmă așadar cu 12 milenii, calota de gheață a “polului nord” de-atunci era situată
conform teoriei lui Hapgood în zona Marilor Lacuri din SUA (locație pentru care în
lucrare argumentația este ireproșabilă). Aceasta a acumulat la un moment dat o masă
semnificativ mai mare de gheață în partea dinspre Florida, ceea ce a dus la fenomenul de
dislocare descris mai sus.

4
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Forța centrifugă a rotației Pământului, aplicată prin intermediul acestor mase de gheață
continentului american, a “tras” efectiv de acea zonă înspre ecuator, determinând astfel
rotirea întregii scoarțe a Pământului peste miezul lichid într-un un proces lent, de cîteva

mii de ani. Odată ieșite din zona arctică, masele de gheață s-au topit treptat, determinând
implicit diminuarea și în final dispariția forței centrifuge exercitată asupra scoarței
terestre. Așadar și mișcarea întregii litosfere a scăzut în intensitate, pe măsură ce calota
intrată în zonele mai calde se topea și pierdea din masa de gheață, implicit din forța
aplicată asupra acesteia de rotația Pământului. La un moment dat nu a mai existat
suficientă tracțiune și alunecarea scoarței terestre peste suprafața de magmă a luat sfârșit,
stabilind actualul Pol Nord - la aproximativ 160 de cel anterior.

Hapgood deduce în lucrarea sa că acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori în istoria
planetei, intervalul depinzând doar de existenta sau nu a uscatului sub calotele polare și
de clima din intervalul selectat, respectiv de viteza de depunere a precipitațiilor în zonele
polare. Cert este că aceste depuneri nu pot fi niciodată perfect circulare, precipitațiile
fiind influențate de curenți marini, fronturi atmosferice, lanțuri muntoase șamd – toate

5
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

neuniform distribuite pe planetă, determinând frecvențe și intensități deasemenea

neuniforme pe calotele polare.

Pentru întreg studiul vă îndemn să parcurgeți însă cartea “Earth's Shifting Crust: A Key
To Some Basic Problems Of Earth Science”, o lucrare științifică de o acuratețe și rigoare
deosebită.

Ceea ce l-a mai interesat mai puțin însă pe genialul domn Hapgood a fost ce s-a
întâmplat în urmă cu 12.000 de ani pe restul planetei, respectiv ce alte lucruri mai
explică teoria sa în afara exactității unor hărți antice și locația probabilă a
Atlantidei.

Când am dat în toamna lui 2016 de studiul “Earth's Shifting

Crust: A Key To Some Basic Problems Of Earth Science”,
citisem cam tot ce se putea citi pe o altă temă, aparent
complet diferită de geologie și fizica Pământului, și anume
seria impresionantă de cărți a d-nei Elaine Morgan despre
posibilul interludiul acvatic în evoluția homo sapiens. Încă
din anii ’70 ai secolului trecut, începând cu prima ei carte
(“Descent of woman”, 1972) d-na Morgan atrage atenția
asupra unor caracteristici fiziologice și de comportament ale
omului incompatibile cu teoria clasică a evoluției, acceptată
la acea vreme ca alternativă la creaționism (darwinismul).

D-na Morgan remarca faptul că la om lipsa părului de pe trup nu e deloc justificată de

temperaturile mai ridicate din savane, cum afirmase Charles Darwin2 în teoria sa
evoluționistă, întrucât blana izolează termic mult mai eficient de căldura soarelui decât

2
Charles Darwin este cel mai celebru naturalist britanic. Geolog, biolog și autor de cărți, Darwin este fondatorul teoriei
referitoare la evoluția speciilor.

6
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

lipsa acesteia, iar acumularea la om a grăsimii sub piele nu compensează acest lucru ci
dimpotrivă, izolează termic doar organele interne lăsând pielea pradă arsurilor solare.

Darwin justifica în lucrările sale poziția verticală a omului prin faptul că, ridicat în două
picioare, omul ar fi văzut mai departe în savană, sau putea alerga cu viteză mai mare.
Peste ierburile înalte din savană nu se văd însă decât animalele mai înalte, e replica d-nei
Morgan, și nicidecum dușmanii veritabili (care se târăsc pe burtă la apropierea de pradă),
iar în ceea ce privește viteza de deplasare în caz de pericol, aceasta e semnificativ mai
mare la deplasarea pe patru membre decât pe două. În plus, d-na Morgan constată că
bipedalismul vine cu costuri ridicate în ceea ce privește sănătatea sistemului nostru osos
(poziția verticală exercită o presiune nefirească pe vertebrele situate în jumătatea
inferioară a coloanei) și asupra sistemului cardiovascular. De menționat și că aducerea pe
lume de urmași este mult îngreunată de configurația bazinului femeii, îngustare produsă
tocmai din cauza poziției verticale a omului.

Toate aceste disconcordanțe (si multe altele pomenite în lucrare) dispar însă în opinia d-
nei Morgan dacă luăm în considerare o perioadă de evoluție a homo sapiens în mediul
acvatic. Țesutul adipos aderent subcutanat (adică grăsimea situată într-un strat uniform
sub întreaga suprafață a pielii) este o caracteristică în special a mamiferelor marine
(balenă, delfin, focă sau leu de mare, dugong etc), necesară pentru a proteja cu succes
organele interne de temperatura mai scăzută a apei, în acest mediu blana fiind evident un
inconvenient. De asemenea d-na Morgan arată că poziția verticală a omului este mai
logic explicată dacă o considerăm acvadinamică (forma ideală pentru înot), iar în ceea ce
privește presiunile extreme exercitate asupra sistemului osos și a celui cardiovascular, ele
sunt practic inexistente la deplasarea prin apă.

Personal am corespondat cu d-na Morgan timp de doi ani, până la finele lui 2010, la
ultimul e-mail răspunzându-mi însă fiul dânsei (Gareth Morgan), care m-a informat cu
regret că starea de sănătate a mamei sale o împiedică să mai poată coresponda. Cu toate
că d-na Morgan mi-a spus foarte clar din primele mailuri (corespondența noastră a

7
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

început în 2008, imediat după publicarea ultimei sale lucrări) că a epuizat acest subiect și
că nu are de gând să mai publice vreo lucrare pe această temă, am primit permisiunea
dânsei să îi scriu când dau în cercetările mele de câte ceva în sprijinul teoriei acvatice.
Avem o glandă în corp care funcționează pe bază de iod (glanda tiroidă), un mineral
extrem de greu de găsit în legume și fructe dar aflat din abundență în apa mării, îi scriam
într-unul din mailuri. Nașterile naturale sunt aproape nedureroase în apă, aminteam în
altul. Un creier de mărime apropiată cu cel uman are delfinul pentru că, se descoperise
recent, el nu doarme niciodată, folosind cu schimbul câte-o jumătate de creier în timp ce
cealaltă jumătate “doarme”, o caracteristică specifică doar mamiferelor acvatice… Cred
că în total i-am comunicat d-nei Morgan peste 20 de argumente noi în sprijinul teoriei
acvatice, însă ele nu au vazut niciodată lumina tiparului. Elaine Morgan s-a stins din viață
la 12 iulie 2013.

În cele șapte cărți publicate de-a lungul vieții doamna Morgan a intrat însă suficient de
mult în detalii, așadar pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul vi le recomand cu
căldură (Descent of Woman, 1972; The Aquatic Ape, 1982: The Scars of Evolution,
1990; The Descent of the Child: Human Evolution from a New Perspective, 1995; The
Aquatic Ape Hypothesis, 1997 și The Naked Darwinist, 2008).

Ce însă nu a reușit să explice Elaine Morgan este de ce a plecat omul din zonele
subtropicale de șes (fie ele și în vecinătatea mării), abundente în hrană și cu o climă
ideală, ca să colonizeze regiuni incomparabil mai sărace în de-ale gurii și cu o climă
total nepotrivită fizicului uman.

Aici intervine legătura inedită pe care am făcut-o în anul 2016 cu teoria Dislocării
Scoarței Terestre a d-lui Hapgood.

Oamenii de știință consideră că omul a apărut în zona subtropicală de șes, undeva între
Algeria și Niger. Povestea Creației din Geneză relatează că grădina Eden s-a situat între
Tigru și Eufrat (astăzi în sudul Irakului). Ambele locații, chiar dacă la 4000 de km

8
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

distanță, se află la aceeași latidudine și au cam aceeași climă, așadar știința și religia nu
se contrazic aici de nici un fel.

Dacă e să dăm însă crezare ipotezei Dislocării Scoarței Terestre, fosilele umane dinainte
de așa-numita migratie a omului spre nord ar trebui căutate, chiar dacă aproximativ la
aceeași longitudine (undeva între 0-500E), sigur nu la latitudini unde astăzi găsim climă
subtropicală, ci mai degrabă acolo unde exista această climă înainte de ultima dizlocare
din urmă cu peste 12.000 de ani.

Revenind la studiul lui Hapgood și notând că la ultima deplasare scoarța s-a mutat
dinspre Marile Lacuri în direcția Florida (adică spre sud) cu 160, putem lesne reface
traseul pe care l-au avut și alte zone ale globului. Marile Lacuri din America de Nord se
situează între 800 și 900 longitudine vestică.

Pe cealaltă parte a globului, zona situată între 800 și 900 (longitudine estică de data asta)
trebuie să fi migrat spre nord tot cu 160, alte longitudini având însă ceva mai puțin de
suferit, respectiv deplasarea spre nord în restul emisferei estice fiind sub 160 Acest lucru
a permis adaptarea ființelor vii din acele teritorii la schimbări climatice mai puțin drastice
în același interval de timp (probabil unul de ordinul sutelor sau chiar miilor de ani).

În mijlocul “fâșiei” dintre 0 și 500 longitudine estică (care include leagănul omenirii),
chiar la jumătate se află logitudinea 250 est. Dacă admitem teoria d-lui Hapgood,
teritoriul de pe această longitudine, situat înaintea ultimei dizlocări într-o superbă climă
subtropical-mediteraneană, trebuie să se fi deplasat în urmă cu cca 12.000 de ani cu 8 sau
10 grade spre nord.

O privire pe hartă și refacerea imaginară a acestei deplasări ne indică fără îndoială că

porțiunea străbătută de arcul de cerc 250 longitudine estică, aflată înainte de dizlocare în
zona ideală de climă pentru om, este de fapt actuala Europă de sud-est, respectiv spațiul
carpato-danubiano-pontic.

9
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

A fost spațiul carpato-danubiano-pontic înainte de ultima dizlocare o zonă insulară

sau lagunară, în așa fel încât să fi putut circumscrie intermezzo-ul acvatic al
evoluției homo sapiens fundamentat în lucrările d-nei Morgan?

Coincidență sau nu, zonă dintre Alpi, Balcani și Carpați (și până la actuala Mare Neagră)
îndeplinește exact aceste condiții, iesirea acestor ținuturi de sub ape fiind un eveniment
din punct de vedere geologic relativ recent.

Europa în miocenul târziu (în urmă cu cca 5,5 mil ani)

Este unanim recunoscut de oamenii de știință că deja din Cretacic (cu 147 - 65 milioane
ani în urmă) zona Hațegului a fost o insulă tropicală din Oceanul Tethys. Cum de actuala
zonă temperată din România a avut atunci o climă tropicală este însă un mister. E doar un
fapt, adoptat ca atare și neexplicat de știință.

O asemenea climă în Europa nu poate însă fi în nici un fel pusă pe seama succesiunii de
epoci glaciare, teorie care domină actuala paradigmă geologică. Oricât de mult s-ar
retrage ghețurile spre nord, zonele temperate nu au prin definiție cum să devină tropicale,

10
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

măcar pentru faptul că razele soarelui nu au cum să cadă mai aproape de verticală în zone
la asemenea distanță de ecuator.

Teoria Dizlocării Scoarței Terestre a d-lui Hapgood arată însă foarte clar cum acest lucru
e posibil, și anume prin deplasarea întregii scoarțe terestre, permițând apropierea sau
îndepărtarea de ecuator a unor teritorii vaste.

Cred însă că cel mai convingător argument în favoarea teoriei Dizlocării Scoarței
Terestre nu este unul geologic.

De mic copil m-au impresionat berzele care ajungeau în România, mai ales când erau
surprinse de ploi reci de primăvară, sau chiar de “zăpada mielior”3, stând zgribulite dar
cu stoicism în cuiburile lor clădite pe stâlpii de electricitate sau pe hornurile caselor de la
sate. Poate acesta e motivul pentru care am făcut în 2016 legătura cu lucrarea d-lui
Hapgood, după cum vom vedea în cele ce urmează.

În cazul homo sapiens oamenii de știință explică migrația spre zone mai nordice prin
insuficiența spațiului vital, explicație cel puțin discutabilă. Omul a “migrat” către nord cu
mult înainte de a ocupa în totalitate arealul disponibil în zona subtropicală și tropicală
(considerat de baștină), deci “evadarea din aglomerație” este o ipoteză care cade din start.

Oamenii de știință mai invocă inteligența și curiozitatea umană ca explicație la extinderea

homo sapiens pe Terra, chiar dacă migrația spre nord pare să fi fost, dimpotrivă, una
dintre cele mai neinteligente decizii luate vreodată de om. Chiar dacă am accepta
argumentul curiozității, în mod evident inteligența decide întotdeauna pentru căldură și
abundență dacă alternativa este frig și lipsa hranei (în zonele temperate este penurie
totală de hrană cel puțin câteva luni pe an, sau chiar în cea mai mare parte a anului la
latitudini mai apropiate de cercul polar).
3
“zăpada mielor” este ultima ninsoare din sezonul de iarnă și este un indicator al venirii primăverii. Ea este considerată
ultima suflare a iernii și a primit aceast nume deoarece în această perioadă sunt aduşi pe lume mieii, simbolul primăverii
(sfârşitul lui martie, sau începutul lui aprilie).

11
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Am învățat însă de la cineva extrem de inteligent că atunci când nu mai ai argumente, e

bine să judeci prin comparație, așa că m-am întrebat dacă vreo altă specie a făcut
vreodată ceva asemănător cu migrația omului proaspăt ieșit din paleolitic. Logica are că
dacă există și alte vietăți pe Pământ cu un comportament similar, e posibil ca explicația
să nu fie curiozitatea sau inteligența umană, ci factori externi, independenți de dotarea
mentală a indivizilor unei specii.

Acestea fiind spuse, revin la berzele mele și întreb: ce ar putea determina niște ființe cu
grad de inteligență și conștiință evident mult mai scăzute decât homo sapiens să facă
același lucru? Mă refer, desigur, la păsări. Și mai exact, la păsările migratoare.

De două ori pe an au loc migrații masive ale acestor vertebrate ovipare, primăvara
dinspre zonele calde spre cele temperate și toamna în sens invers. În prezent se apreciază
că nu mai puțin de 5 miliarde de păsări migrează anual doar între Europa și Africa, fără a
mai pune la socoteală celelalte 45 de miliarde de păsări din Americi, din Asia și din alte
zone ale lumii care au toate aceeași “idee fixă”, de a se muta în masă dintr-o parte în alta
a lumii, de două ori pe an. Dacă plecarea păsărilor toamna din zonele temperate înspre
cele calde are o oarecare logică (vine iarna, vine frigul, nu mai e de mâncare), întoarcerea
primăvara este total inexplicabilă. Zonele calde ce le găzduiesc peste iarnă ar putea fără
probleme susține păsările din punct de vedere al hranei tot timpul anului, așadar
zburătoarele nu au niciun motiv autentic de a reveni în Europa.

Un principiu derivat din cel al “lamei lui Occam” spune că, dacă există doar o singură
explicație pentru un fenomen, oricât de improbabilă pare aceasta totuși ea este cu
siguranță cea valabilă. Și în cazul migrației păsărilor există o explicație firească, unica de
fapt, și anume chiar teoria Dizlocării Scoarței Terestre.

Referindu-ne la păsările migratoare europene, singura explicație pentru migrația acestora

este că speciile în cauză au apărut de fapt în Europa, și anume în timpurile când acest

12
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

continent avea o climă mult mai caldă. Când locul lor de baștină a început să aibă
perioade (la început scurte, dar apoi din ce în ce mai lungi) de dispariție a hranei din
cauza scăderilor periodice de temperatură, ele au adoptat de nevoie soluția mutatului pe
timpul iernii în zonele mai calde. Instinctul le cheamă însă mereu înapoi acasă, în
ținuturile unde strămoșii lor au apărut și au viețuit milioane de ani fără a fi nevoiți să
migreze. Pentru memoria colectivă a păsărilor este probabil doar o chestiune de timp
până lucrurile se vor schimba din nou. Poate data viitoare schimbarea va fi în favoarea
lor, în așa fel încât nu vor mai fi nevoite să facă “naveta” anuală. Următoarea dislocare a
scoarței terestre ar putea foarte bine să mute Europa înapoi în zona subtropicală…

Dacă acceptăm acest argument, atunci cel mai probabil e că și homo sapiens a fost
“mutat” în același mod, adică cu tot cu ținuturile sale de baștină. Șansa lui (ca și a
păsărilor dealtfel) a fost că procesul a durat sute sau chiar mii de ani, timp în care homo
sapiens a putut găsi soluții la perioadele din ce în ce mai lungi de frig și de lipsă a hranei.
Omul nu avea cum să-și ia zborul spre sud, cum au avut păsările posibilitatea de a învăța
să o facă și continuă să o facă până în zilele noastre, însă a avut timp berechet pentru a
găsi alte soluții: utilizarea pieilor și blănurilor altor animale pentru a se proteja de frig,
mutatul de pe malul mării (sau din lagune) în peșteri, construirea de case ca adăpost de
intemperii și descoperirea diverselor metode de a face provizii alimentare.

Atunci când în sfârșit deplasarea scoarței terestre s-a oprit, teritoriul abundent și cald în
care a apărut omul se mutase cu totul într-o climă cu patru anotimpuri, cu cel puțin patru
sau cinci luni pe an în care nu se găsea absolut nimic de mâncare în natură. Procesul însă
a durat mii de ani, timp în care perioadele de frig au fost la început câteva zile, apoi
câteva săptămâni și doar la final câteva luni, timp suficient pentru homo sapiens să
descopere agricultura, să inventeze metode de depozitare a alimentelor de origine
vegetală și să învețe cum să țină hrana vie pe lângă casă sub forma animalelor domestice.

Aceste ocupații au apărut – coincidență sau nu – cam în același timp cu ultima dizlocare
calculată de Hapgood. Studiul situează evenimentul geologic în urmă cu 11 sau 12 mii de

13
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

ani. Dovezi arheologice incontestabile arată că oamenii au început să planteze semințe în

urmă cu aproximativ 11.500 de ani iar porcii, oile și bovinele au fost domesticite în urmă
cu cca 10.000 de ani.

Dislocarea scoarței terestre și mișcarea acesteia pe deasupra miezului de magmă

topită a fost însoțită de o intensificare fără precedent a activităților vulcanice.

E foarte probabil ca zona în care homo sapiens își ducea traiul abundent și liniștit să fi
fost devastată încă din primii ani ai dislocării scoarței terestre de nenumărate erupții,
acestea durând sute sau mii de ani, alungând oamenii în zonele învecinate mai neafectate
de activitățile vulcanice care păreau să nu se mai termine.

În Biblie, biotopul ideal pentru om este considerat a fi fost Gradina Edenului. Apoi este
scris că omul a fost “alungat” și “condamnat” la agricultură. “(…)blestemat va fi
pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi
pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Facerea, Cap.3, vers.17-18).
Interesant este însă că în Biblie “izgonirea” din Eden este marcată și de apariția unor
flăcări: “Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus
heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.”
(Facerea, Cap.3, vers.24).

Am arătat până aici că spațiul carpato-danubiano-pontic pare să fi îndeplint condițiile

pentru evoluția omului în acest areal (zonă insulară sau lagunară, inițial cu climă
subtropical-mediteraneană, deplasată apoi de dislocarea scoarței terestre în zona de climă
temperată), dar oare poartă aceste ținuturi și semnele de foc ale “izgonirii” omului din
Grădina Eden?

Pe latura apuseana a Carpatilor Orientali se afla ramura muntilor vulcanici Oaș-Gutii-

Țibleș si Căliman-Gurghiu-Harghita, care se intind pe o lungime de peste 300 km. E
foarte posibil ca în zilele lui de glorie acest lanț de vulcani, atunci în plină activitate, să fi

14
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

format o imagine apocaliptică prin erupțiile profilate amenințător pe cerul nopții, timp de
sute de ani fără oprire, părând de la distanță adevărate săbii de flacări vâlvâitoare puse la
paza Edenului.

Este vorba de același teritoriu care înainte a fost parte dintr-un ocean tropical plin de
insule, insulițe și lagune. Este vorba de același teritoriu pe care miliarde de păsări
demonstrează în fiecare an că dorul de casă e mai puternic decât schimbările climatice și
că aceste ținuturi au fost odată paradisiace. Iar Maica Domnului le spunea într-o apariție
din 1499 unor călugări din Bisericani (România, județul Neamț): “Nu mai mergeţi la
Muntele Athos, pentru că şi aici este grădina Mea”, afirmație confirmată de însuși Papa
Ioan Paul al II-lea cu prilejul vizitei sale în România din anul 1999, întâmplător sau nu
prima călătorie apostolică a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă.

Dacă omul își are de fapt originea în spațiul carpato-danubiano-pontic, nu ar trebui

ca primele semne ale civilizației să fie găsite tot în acest areal?

Nu mă refer la primele fosile umane, pentru că homo sapiens e posibil să fi ajuns și în

alte părți ale lumii, ci mă refer la vestigii care să dovedească apariția întâi pe aceste
meleaguri a formelor evoluate de comunicare, a meșteșugurilor și a primelor forme de
artă și cultură autentică.

La istorie am învățat despre

rune, hieroglife și alte scrieri
considerate primele din lume.
Între timp știm însă că cele
mai vechi artefacte purtătoare
de scris din lume nu sunt
nicidecum cele predate în
cărțile de istorie.

15
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Descoperite în anul 1961, Tăblițele de la Tărtăria (România, jud. Alba) au o vechime de

cca. 7500 de ani. Acestea sunt datate 5.500 î.Hr., cu circa două mii de ani înainte ca
egiptenii sau sumerienii să se fi gândit măcar la așa ceva. În plus acest scris nu servea
unor scopuri economice, juridice sau administrative, ci era o scriere sacră, apărută
neîndoielnic în urma utilizării îndelugate a
acestei forme de comunicare. Prin urmare
scrisul în primele lui forme trebuie să fi
apărut cu câteva sute sau mii de ani
înaintea tăblițelor de la Tărtăria, probabil
mai degrabă mileniile 7 și 9 î.Hr., cum par
să confirme și hieroglifele de pe pietrele
scrise de pe Muntele Goia (România, jud.
Argeș, Carpații răsăriteni), datate ca fiind cu siguranță mai vechi de anul 6.000 î.Hr.

Dacii, străvechii locuitori ai acestor meleaguri, s-a descoperit că aveau cunoștințe

avansate de medicină, utilizând pastile din cenușă vulcanică ca absorbant pentru răni și
executând proceduri medicale complexe, inclusiv unele extrem de riscante cum sunt
deschideri în oasele craniului. Medicii daci aveau în dotare truse cu instrumente
chirugicale, în interiorul uneia dintre acestea fiind descoperite pensete de bronz, bisturie
cu lamă fină şi sonde medicale, iar la Poiana (județul Galați, fosta Piroboridava) s-a găsit
un craniu dac cu urme vindecate de trepanații.

16
Iuliu Ciupe-Vaida “Omul, Grădina Eden și Păsările Migratoare”

Cultura Cucuteni de pe aceste meleaguri fabrica vase de

lut cu decorațiuni complexe în urmă cu peste șapte
milenii, respectiv la 5.000-5.500 î.Hr., cu 1.000 de ani
înaintea celor mai vechi vase de lut egiptene și cu 2.500
de ani înainte de construcția piramidelor. Cele mai vechi
vase egiptene sunt considerate cele din cultura amrațiană,
datate în jurul anului 4.000 î.Hr., iar cea mai veche piramida este cea a lui Djoser,
construită de arhitectul Imhotep în perioada 2.667-2.488 î.Hr..

Argumentele ar putea continua la infinit, însă nu mi-am propus nicidecum să

epuizez aici subiectul.

Imbinarea teoriei Dislocării Scoarței Terstre cu cea a interludiului acvatic în evoluția

homo sapiens, ipoteza că nu omul a căutat să migreze spre meleaguri mai vitrege ci a fost
“mutat” în zona temperată fără voia sa, că teritoriu său de baștină ar putea fi actualul
spațiu carpato-danubiano-pontic și că acesta a fost de fapt leagănul cultural, spiritual și
civilizator al omenirii moderne – toate acestea necesită cu siguranță argumentări mai
ample, științifice și arheologice, făcute pro sau contra de specialiști.

Personal am împărtășit în acest articol o opinie personală, o ipoteză contextuală, o

deducție făcută prin prisma lecturilor de care am pomenit în acest articol. Cred însă că
aceste asocieri sunt interesante și pot constitui baza de plecare a unor cercetări mai
ample. Sper că cele expuse aici v-au deschis și pofta de a parcurge lucrările citate, dar
sper mai ales sper să vă facă mândri de România etern fascinantă, de locurile acestea și
de strămoșii noștri, arătând că e posibil ca trecutul neamului românesc să fi avut un
parcurs mult mai amplu și decisiv pentru istoria universală.

Iuliu Ciupe-Vaida
Arad, 08.04.2021

17