„După câteva miliarde de ani de evoluție, suntem

gata, în sfârșit, să ne părăsim planeta și să vedem

universul cu ochii noștri Acum câteva secole, cei care
străbăteau lumea se îmbarcau pe corăbii șubrede și
petreceau luni întregi în cabine înghesuite, întunecate
și umede Călătoriile în necunoscut erau mult mai
primejdioase, iar dintre cei plecați la drum doar puțini
se mai întorceau acasă […]. Provocările de azi nu sunt
mai descurajante decât cele din trecut […]. Trebuie să
sfidăm limitele și să unim umanitatea în jurul unui
scop comun. Vom ignora oare acest apel și vom
renunța la explorare? Nu cred asta. Printre noi vor fi
mereu hoinari.”
Andrew Rader

Andrew Rader
Dincolo de lumea cunoscută
De la marile descoperiri geografice la călătoriile
spațiale
 Prefață

Încă de la început, trebuie să subliniem originalitatea

deosebită a abordării unei teme de actualitate în istoria
și geografia lumii: cunoașterea orizonturilor actuale ale
planetei noastre și a celor posibile în viitor, în
contextul explorării spațiului cosmic.
Structurată în patru părți, cartea oferă o viziune
cuprinzătoare, dar esențială și unitară, asupra evoluției
cunoașterii planetei, precum și a explorării posibile a
spațiului cosmic apropiat sau mai îndepărtat.
Partea întâi, „începuturile”, abordează, în mod
concentrat și argumentativ, expansiunea omenirii, de
la migrarea din Valea Marelui Rift African, în valuri
succesive, până la limitele actuale ale oicumenei
(spațiul locuit) și ale antroposferei. În acest sens, sunt
explorate modul de interacțiune al speciilor și
triburilor constituite de-a lungul evoluției (de
exemplu, interacțiunile dintre Homo sapiens și Homo
neanderthalensis), dezvoltarea uneltelor, precum și
motivațiile principale ale acestor lungi și periculoase
deplasări: curiozitatea, dorința de a cunoaște și de a
explora mediul înconjurător.
Pentru a sublinia curajul cunoașterii, autorul
prezintă modul în care a fost populată Oceania, pe
parcursul unui mileniu, populare încheiată în anul
1400. Deși este un teritoriu de patru ori mai întins
decât Europa, Polinezia are o singură cultură. Originile
acesteia, presupuse în Insula Taiwan, sunt rezultatul
unei succesiuni de explorări curajoase cu inovații
tehnologice minime și al unei fantastice memorii
individuale și colective referitoare la insulele
explorate, în intervale diferite de timp, revizitate sau
nu în perioade mai recente.
În continuare, sunt descrise explorările din
Antichitate (realizate de fenicieni, greci, romani,
indieni, chinezi) și din Evul Mediu (arabi, țări
europene, polinezieni) care au lărgit, în cercuri
concentrice, lumea cunoscută în acel moment pentru
populațiile respective.
Partea a doua, „Redescoperirea lumii”, prezintă
descoperirile întreprinse de la declinul Imperiului
Roman până la călătoria lui Magellan în jurul lumii.
Epoca de „redescoperire” a lumii nu este abordată
dintr-o viziune europocentristă, ci sunt aduse în
discuție și alte evenimente precum explorarea
Oceanului Indian („cealaltă Mediterană”),
descoperirile geografice ale Chinei, popularea
Polineziei și popularea integrală a Americilor. Sunt
menționați astfel o serie de exploratori care au jucat un
rol esențial în lărgirea orizonturilor cunoașterii precum
Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de
Magellan, Marco Polo. Prin înconjurul lumii poate fi
considerată încheiată aproape întreaga activitate de
explorare și cunoaștere a continentelor și oceanelor,
desigur în linii foarte generale.
Partea a treia, „Modernitatea”, aduce în discuție
expansiunea imperiilor coloniale, dezvoltarea științelor
încurajate de această expansiune și noile lor frontiere
(printre pionieri se numără Cook, Darwin, Humboldt),
explorări și cercetări spre interiorul continentelor, spre
regiunile înghețate, apariția avioanelor și posibilitatea
de a zbura, cursa spațială (din 1900 până în prezent),
precum și dezvoltarea roboților și a modulelor
independente.
În ceea ce privește evoluția explorării spațiului
cosmic, autorul face o trecere în revistă a principalelor
evenimente, menționând printre altele inițiative mai
vechi (printre pionieri se află Țiolkovski, Wernher von
Braun, Goddard, Koroliov), crearea NASA, programul
Sputnik (1957–1960), zborul istoric al lui Gagarin pe
Lună (1962), explorarea Lunii și diferitele misiuni
relativ recente întreprinse pe Venus și pe Marte.
Toate aceste demersuri, atât la suprafața planetei, cât
și în aventura cosmică a omenirii, sunt motivate, în
principal, de curiozitate, fiind astfel identificate
mijloace și metode noi de cercetare și tehnologii
corespunzătoare.
 Partea a patra, „Devenind Star Trek”, modifică în
mod clar perspectiva, de la trecutul apropiat și
contemporan la un viitor posibil: cunoașterea,
explorarea și, în final, popularea unor planete.
Astfel, autorul abordează istoria parcursă din
perspectiva unei realități viitoare posibile,
presupunând că întregul proces de cunoaștere a
oceanelor, continentelor și regiunilor are o continuitate
logică în viitor, și anume transformarea și colonizarea
unor planete cât mai îndepărtate. În acest proces, se
acordă o atenție corespunzătoare creării inteligenței
artificiale. Dintre corpurile cerești aflate în sistemul
nostru solar, sunt analizate posibilitățile oferite de
Lună, Mercur, Marte, Ceres (un asteroid), Calisto,
Ganymede, Titan. De asemenea, este adusă în discuție
perspectiva „terraformării”, pentru a desemna
procesele prin care pe o planetă aparent ostilă se pot
crea condiții similare cu cele de pe Terra. Autorul se
oprește asupra planetei Marte în acest sens, a cărei
explorare (și, în cele din urmă, colonizare) presupune o
succesiune de intervenții, foarte complexe,
interconectate, dificile, dar nu imposibile. El arată, în
repetate rânduri, că omenirea are vocația explorării, iar
îndeplinirea oricăror obiective ține doar de tehnologii
noi pe care le va dezvolta.
Călătoria spre stele și viața pe alte planete sunt,
așadar, subiecte care se bucură de o atenție sporită în
cartea de față, abordările prezentate fiind
complementare altor raționamente anterioare
(dezvoltate, de exemplu, de Carl Sagan și Issac
Asimov). În privința călătoriei în spațiul cosmic,
autorul optează pentru soluția „călătoriilor
îndelungate și fără întoarcere” (această idee a fost
dezvoltată, la jumătatea secolului trecut, de un autor
român, Sergiu Fărcășan, în lucrarea O iubire din anul
41042).
Cartea are o structură explicativă și selectivă, sub
raportul datelor de informare, facilitând, în același
timp, înțelegerea unui proces uman general:
cunoașterea orizonturilor apropiate, cercetarea altor
regiuni, crearea unor tehnologii care să susțină
cunoașterea, explorarea spațiului cosmic și popularea
unor alte planete.
Stilul este accesibil, frecvent dubitativ și interogativ,
pentru a lăsa, astfel, libertatea exprimării altor opinii,
dar se pot sesiza și referințele ironice și hilare care
îmbogățesc textul.
Această carte, cu totul excepțională, trebuie apreciată
pentru complexitatea temei abordate, care adună în
paginile ei întreaga istorie a explorărilor umane de
peste 10.000 de ani, propunând un viitor optimist plin
de posibilități.
 Octavian Mândruț

Doar cei care riscă să meargă prea departe vor afla cât de
departe poate ajunge cineva.
T.S. Eliot

Introducere

La 21 decembrie 2015, SpaceX a anunțat aterizarea

unei rachete reutilizabile după lansarea unui satelit pe
orbită. A fost prima companie care a reușit acest lucru.
Racheta Falcon 9 este acum expusă cu mândrie în fața
sediului companiei din Hawthorne, California. Trec pe
lângă ea în drum spre muncă.
Ce importanță are acest lucru? Să reformulez. Ce s-a
întâmplat în 1492? Ultimul regat maur din Spania a
capitulat în ianuarie 1492, luând astfel sfârșit o cucerire
islamică de 781 de ani care amenințase întreaga
Europă. În martie, Scoția și Franța au restabilit o
alianță veche de două secole împotriva Angliei. Câteva
zile mai târziu, Spania a declarat că intenționa să
expulzeze evreii de pe teritoriul său, strămutând peste
100.000 de persoane. În mai, 232 de oameni au pierit în
urma unei revolte din Olanda. În august, un candidat
rapace și-a asigurat numirea în poziția de papă dând
mită, iar alegerea sa a provocat scandal după ce s-a
aflat că avea mai mulți copii cu diverse amante. În
octombrie, Henric al VII-lea al Angliei a încheiat un
tratat de pace cu francezii, după ce condusese peste
Canalul Mânecii o invazie a Europei continentale. În
noiembrie, un meteorit a lovit un ogor de grâu din
Franța și a creat un glob de foc vizibil cale de 160 de
kilometri.
Aceste evenimente au zguduit milioane de vieți, dar
ce ne amintim despre anul 1492? Columb a traversat
oceanul. Atunci când privim istoria dintr-o perspectivă
mai largă, ne dăm seama că, peste 500 de ani, nu vor
mai avea importanță disputele politice mărunte,
bârfele despre celebrități și fluctuațiile bursei.
Explorarea însă da. Columb e important nu prin
prisma realizărilor sale individuale, ci pentru că a
inaugurat o nouă era a descoperirilor care a conectat
oameni din toate părțile lumii. A extins frontierele „a
ceea ce știm”.
În decembrie 2015, asta au făcut și inginerii de la
SpaceX – cel puțin ca prim pas al unei evoluții ce avea
să se desfășoare în mai multe etape. Faptul că racheta a
aterizat este important pentru că trăim pe o planetă
telurică mare cu o gravitație puternică. Este foarte
dificil să ajungem în spațiu. Rachetele trebuie să
zboare la limita tehnică a fezabilității, deși
combustibilul lor reprezintă peste 90% din greutatea
lor totală. Pentru a le maximiza performanța, practica-
standard era producerea de rachete de unică folosință.
Dar să folosești astfel de rachete era ca și cum ai
arunca la gunoi avioanele după fiecare zbor.
Călătoriile în spațiu devin mai ieftine dacă rachetele
sunt folosite de mai multe ori, iar aceasta a fost una
dintre inovațiile care au deschis calea explorărilor
întreprinse de oameni în cosmos.
Până la urmă, fiecare explorare este o investiție în
viitor. Descendenții noștri se vor bucura de majoritatea
avantajelor de pe urma expansiunii omenirii în
cosmos, așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei ori
de câte ori am decis să privim dincolo de linia
orizontului. Să ne întrebăm de ce ar trebui să călătorim
dincolo de atmosfera planetei este ca și cum i-am
întreba pe strămoșii noștri de ce au plecat din Valea
Marelui Rift. Aveau tot ce le trebuia, deci de ce au
plecat? Dar poate că dincolo de acele culmi se aflau noi
surse de hrană sau anumite soluții pe care nu le-au
putut descoperi decât doar atunci când s-au aventurat
în necunoscut.
Crucial este faptul că apropierea de frontiera a ceea
ce este posibil ne va încuraja să găsim soluții la
probleme încă nerezolvate, iar aplicațiile acestor soluții
vor fi adesea neașteptate.
Columb a navigat pe corăbii de coastă precare,
neechipate pentru apele învolburate ale Atlanticului,
fiindcă atunci nu se inventaseră încă vase pentru
navigarea pe ocean – și nici n-ar fi fost construite
vreodată dacă oamenii nu ar fi aflat despre noile
continente de peste mări. Dacă nu am fi dorit să
traversăm oceanul, nu am fi inventat vasele de linie
sau zborurile transcontinentale. La începutul
Războiului Rece, Statele Unite nu știau cum să trimită
oameni în spațiu, dar, în încercarea de a afla acest
lucru, NASA a inventat tehnologii de susținere a vieții,
sisteme pentru filtrarea apei, unelte electrice fără cablu
de alimentare, îmbrăcăminte ignifugă, transferul de
date fără fir, panouri solare, glucometre, sisteme de
control la distanță, echipamente pentru prognozare
meteorologică, aparate de imagistică medicală și încă
cel puțin alte 2000 de instrumente derivate.
Aceasta este o carte despre beneficiile explorării. Este
o poveste despre descoperiri și aventuri, despre bogății
și cuceriri, despre prejudecăți și toleranță.
Prima parte începe cu cel dintâi val de expansiune al
umanității și apoi relatează călătoriile oamenilor din
Antichitate, de la polinezieni la egipteni și la greci,
încheindu-se odată cu destrămarea Imperiului Roman.
Așa cum vom vedea, aceste civilizații știau că
explorarea, comerțul și schimbul de idei erau cruciale
pentru prosperitatea lor.
 Cea de-a doua parte prezintă ceea ce se întâmplă
după declinul Imperiului Roman, începând cu vikingii
și până la expediția lui Magellan în jurul lumii. În
timpul acestei „epoci a marilor descoperiri geografice”
s-au realizat legăturile între majoritatea zonelor
planetei, formându-se astfel sistemul nostru global
modern.
Cea de-a treia parte ne duce în expedițiile științifice
și ne poartă până la cer, odată cu descoperirea
zborului, și apoi într-o cursă prin spațiu până în
vremurile moderne. Acum că lumea este mai conectată
ca oricând, ne-am putea întreba: oare mai avem ceva
de descoperit? Răspunsul este, în mod cert, da. Date
recente adunate în urma misiunilor de descoperire a
planetelor, de exemplu cele receptate de telescopul
spațial Kepler, sugerează faptul că numai în galaxia
noastră se află miliarde de planete asemănătoare
Pământului, iar în univers există sute de miliarde de
galaxii. Ceea ce înseamnă că mare parte din istoria
explorărilor este încă nescrisă.
În cea de-a patra parte, voi încerca să evidențiez cum
vor arăta viitoarele misiuni de explorare a spațiului,
dincolo de Terra. Voi încerca să răspund la câteva
întrebări, printre care: de ce este Marte cel mai
important obiectiv pe termen scurt și cum putem
ajunge, trăi și prospera acolo? Ce urmează după
Marte? Vom putea călători vreodată spre alte stele?
Care este destinația finală a umanității?
Oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, este
limpede că civilizația noastră se află într-un moment
de răscruce. Timp de 100.000 de ani, am trăit în mici
triburi răspândite pe suprafața planetei, fără să știm
ceva despre ceea ce nu se afla în imediata noastră
vecinătate. Abia în ultimele secole, marea familie a
omenirii s-a reunit, împărtășind aceeași viziune despre
lume. Ne confruntăm cu provocări uriașe, printre care
creșterea populației globale, distrugerea mediului
înconjurător și epuizarea resurselor, dar cele mai
valoroase instrumente pe care le avem la îndemână
sunt aceleași care ne-au ajutat să ajungem până în acest
punct al evoluției: curiozitatea, motivația, capacitatea
de a colabora pentru a găsi soluții la probleme comune
și imaginația. Cred că specia noastră are un viitor
strălucit în față. Mai avem încă multe de explorat.

Partea întâi
Începuturile
 Capitolul 1
Părăsirea leagănului

Oamenii nu au populat de la început Pământul. Ne

tragem dintr-un mic grup de primate care au evoluat
timp de milioane de ani în Valea Marelui Rift. Am
reușit să ne răspândim pe planetă mulțumită uneltelor
pe care am început să le dezvoltăm acum aproximativ
100.000 de ani. Au existat cu siguranță și valuri
anterioare de migrație proto-umană. Specia Homo
erectus este prima care și-a părăsit leagănul, începând
să se răspândească în Eurasia acum aproximativ 1,5
milioane de ani. Rudele noastre din familia
hominidelor au ajuns primele în Orientul Mijlociu, în
China și în Asia de Sud-Est și au învățat cum să
folosească pentru prima oară focul. Homo erectus a și
vânat pentru întâia dată animale mari și a creat unelte
complexe. Este posibil să fi construit plute și chiar să fi
traversat mari întinderi de apă, dar se pare că, odată ce
și-a părăsit locul de origine, nu s-a mai întors acolo.
Însă povestea să nu se confundă cu a noastră.
Următoarele primate care au părăsit Africa, acum
mai bine de 800.000 de ani, au aparținut unei specii
numite pe bună dreptate Homo antecessor. Este posibil
ca acești hoinari să fi fost nu doar strămoșii noștri, ci și
cei ai rudei noastre foarte apropiate, omul de
Neanderthal (există încă niște dezbateri referitoare la
relația exactă de înrudire). Homo antecessor arăta în
principiu ca noi, dar era mai îndesat și avea un craniu
și un creier mai mici. Acest creier mai mic prezenta
câteva avantaje: consuma mult mai puțină energie
decât al nostru, cu abundenta noastră materie cenușie,
și îi permitea să se dezvolte și să se maturizeze mai
repede. În timp ce oamenii moderni nu se pot
reproduce anatomic înainte de vârsta de 12 ani, un
individ obișnuit din specia Homo antecessor devenea
adult la vârsta de 8 sau 9 ani.
Acum aproximativ 600.000 de ani, din Homo
antecessor a apărut Homo heidelbergensis. Aceasta este,
probabil, prima specie care a creat o cultură complexă
cu o limbă complet articulată, un ritual de
înmormântare (poate o religie primitivă?) și artă
rupestră (au fost găsite rămășițe de vopsea, dar nu și
picturile în sine). Dispunând de instrumente mai
avansate (unelte, foc, îmbrăcăminte din piei de
animale), Homo heidelbergensis a ajuns în zonele reci ale
Europei și Siberiei. Probabil că, în timpul expansiunii
sale în Eurasia, Homo heidelbergensis s-a întâlnit cu
Homo erectus și cu descendenții săi, care locuiau deja în
acele zone. De fapt, mare parte din istorie, Pământul a
fost locuit de multe specii umane. Este de-a dreptul
uimitor că trăim într-o epocă în care există o singură
specie umană. Această situație persistă de numai circa
30 000 de ani – mai puțin de un procent din timpul
scurs de la apariția hominizilor. În mod indubitabil, în
trecut au existat multe interacțiuni între diversele
specii umane. Cum au decurs oare acele întâlniri?
Este posibil ca diferitele specii umane să se fi ignorat,
în general, unele pe celelalte, să fi cooperat sau să fi
făcut troc. Pe de altă parte, ar fi putut să se vâneze una
pe cealaltă. Se știe că anumite grupuri de cimpanzei
atacă alte primate, inclusiv alți cimpanzei de același
fel, le ucid sau chiar le mănâncă. Există dovezi care
indică faptul că unii dintre primii hominizi practicau
canibalismul (la fel ca și unii oameni moderni
anatomic, de altfel). Oare indivizii din diversele specii
umane îi priveau pe ceilalți ca pe „oameni” sau ca pe
„animale”? Poate că nici una, nici alta. Se întâmplă
adesea ca diverse animale să se strângă în jurul unei
surse de apă fără să se atace. Poate că primii hominizi
îi priveau pe ceilalți doar cu o oarecare curiozitate.
În timp ce de-a lungul Eurasiei aveau loc aceste
întâlniri între Homo heidelbergensis și Homo erectus,
strămoșii noștri se mulțumeau să populeze o zonă
restrânsă din estul Africii. Data viitoare când vă
întreabă cineva de unde sunteți, îi puteți spune că vă
trageți „de undeva de lângă lacul Turkana”. Nu eram
foarte mulți și a fost cât pe ce să nu supraviețuim ca
specie. Uneori, întreaga noastră populație a numărat
câteva mii de exemplare. Este posibil ca una dintre
aceste gâtuiri genetice să fi fost cauzată acum
aproximativ 75.000 de ani de erupția supervulcanului
Toba de pe insula Sumatra. Acesta a emis în atmosferă
suficient de multă cenușă pentru a produce o iarnă
vulcanică lungă de șase ani. Aceste gâtuiri genetice1
reprezintă motivul pentru care oamenii sunt una
dintre speciile terestre cu cea mai mică diversitate
genetică. În ciuda variațiilor de înfățișare vizibile cu
ochiul liber, oamenii sunt extrem de asemănători. Știm
acest lucru din studiile făcute pe gene care urmăresc
diferențele produse în ADN-ul mitocondrial pe
măsură ce diversele grupuri de oameni s-au separat în
timp unele de altele2.
Nu este limpede unde ar trebui să tragem linia de
demarcație arbitrară care indică apariția oamenilor
moderni anatomic. Cea mai veche fosilă care nu este
diferită, ca structură, de cea a omului modern datează
de acum 195.000 de ani și a fost descoperită în Kenya
1
Fenomenul evolutiv de „gâtuire genetică” (efectul „gâtului de sticlă” sau de
„strangulare a populației”) apare când o proporție semnificativă a unei
populații sau specii este eradicată sau nu mai poate asigura perpetuarea acesteia
(n. red. ).
2
Spre deosebire de ADN-ul celular, pe care îl moștenim de la ambii părinți,
ADN-ul mitocondrial este moștenit numai de la mamă. Acesta ne oferă foarte
multe informații despre istoria noastră genetică, pentru că se schimbă foarte
puțin de la o generație la alta (n. a. ).
în anul 1975. Dar poate că un indicator mai bun ar fi
cultura. Peștera Blombos din Africa de Sud, locuită
acum 100.000 de ani, este unul dintre primele situri
care prezintă o gamă completă a comportamentelor
oamenilor moderni. Dovezile paleontologice ne indică
faptul că aici erau folosite numeroase resurse, erau
construite unelte din materiale variate folosind tehnici
complexe, aveau loc diverse acte artistice, exista o
organizare socială polivalentă și locuitorii aveau
practici ritualice. S-au găsit aici rămășițe de cochilii, de
păsări, de țestoase, de ouă de struț și de pigment de
ocru, precum și oase gravate, unelte de piatră cu
detalii și mărgele din scoici folosite ca bijuterii.
(„Modernitatea” locuitorilor din această peșteră stă în
varietatea animalelor pe care le mâncau și în dorința
de a se împodobi.)
Unii cercetători numesc migrația din Africa
întreprinsă de anumiți membri ai speciei noastre
„Departe de Africa II”, pentru a o diferenția de
precedentele migrații ale hominizilor, dar nu trebuie să
vă imaginați hoarde de oameni așteptând sunetul
fluierului de plecare la granițele continentului. Datele
sunt imprecise, numărul migranților mic, iar
suprafețele în discuție sunt enorme. Există, de
asemenea, numeroase dispute privind dovezile
paleontologice de care dispunem. Cei mai mulți
cercetători consideră că au existat două valuri de Homo
sapiens care au părăsit Africa – primul acum 120.000 de
ani, care nu a mers mai departe de Orientul Mijlociu,
iar al doilea, cel decisiv, acum 50.000 de ani. În orice
caz, între 120.000 și 70.000 de ani în urmă, mici grupuri
de oameni moderni au părăsit Africa și nu s-au mai
întors niciodată. Acum cel mult 50.000 de ani, câțiva
aventurieri au ajuns în Australia, fie urmând un pod
terestru accesibil în timpul unei scăderi a nivelului
mării, fie plecând cu bărcile pe mare din Indonezia.
Până acum 40.000 de ani, oamenii ajunseseră să se
răspândească în Europa și în Siberia, unii venind
dinspre Orientul Mijlociu și alții traversând
strâmtoarea Gibraltar înspre Spania. Acum cel mult
14.000 de ani, oamenii sosiseră pentru prima oară în
Americi, traversând din Siberia înspre Alaska.
Oamenii moderni au ajuns primii în Australia și în
Americi, dar în toate celelalte locuri s-au întâlnit cu
siguranță cu urmași din precedentele valuri de
migrație. În Europa și în Orientul Mijlociu, strămoșii
noștri au avut contacte semnificative și constante cu
neanderthalienii, care locuiau acolo de sute de mii de
ani. Neanderthalienii nu erau atât de diferiți de noi.
Erau mai puternici și, poate, mai inteligenți. Au creat
unelte sofisticate și probabil că aveau un limbaj
articulat. Au construit bărci primitive și au vânat
mamuți și alte animale mari. Într-o luptă corp la corp
ne erau cel puțin egali, fiind îndesați, vânjoși și
puternici. Relațiile de rudenie între neanderthalieni și
Homo sapiens erau atât de strânse, încât probabil că
interacțiunile dintre cele două specii nu difereau cu
nimic de cele dintre două triburi.
Dovezile recente sugerează faptul că
neanderthalienii erau deja în declin atunci când au
sosit strămoșii noștri, dar probabil că, atunci când
primii Homo sapiens s-au mutat pe teritoriile lor, s-au
iscat cel puțin câteva conflicte sângeroase. Una dintre
ideile mai interesante lansate este aceea că strămoșii
noștri ar fi fost purtătorii unor boli la care
neanderthalienii nu mai fuseseră expuși, o prefigurare
interesantă a contactului dintre Lumea Veche și
Americi. Însă, cel mai probabil, neanderthalienii au
fost înlăturați în lupta evolutivă. Poate că, mulțumită
unor unelte mai bune, strămoșii noștri au putut să
vâneze și să strângă hrana într-un mod mai eficient.
Această ipoteză este extrem de plauzibilă pentru că
neanderthalienii aveau trupuri și creiere mai mari și
necesitau mai multă hrană, ceea ce înseamnă că erau
mai vulnerabili la inaniție.
Indiferent care ar fi fost motivul, neanderthalienii au
dispărut de pe planetă cu 40.000–28.000 de ani în urmă
– dar nu complet. Proiectul Genomului
Neanderthalian a confirmat faptul că în genomul
oamenilor moderni există încă porțiuni semnificative
din ADN-ul neanderthalienilor. Proporțiile exacte
diferă în funcție de localizarea geografică (fiind mai
reduse în Africa, de unde oamenii moderni nu au
plecat niciodată), dar se pare că, în cazul multor
populații umane, până la 4% din ADN-ul acestora
reprezintă o moștenire de la neanderthalieni.3
Proporția este prea mică pentru a indica o convergență
între oameni și neanderthalieni, dar este indiscutabil că
genele celor două specii s-au amestecat uneori. Dacă
aveți strămoși care provin din afara Africii, ați putea să
dați vina pe moștenirea voastră neanderthaliană atunci
când vă dor genunchii sau când nu reușiți să vă țineți
de o dietă – deși, bineînțeles, nu v-ar fi de prea mare
ajutor.
După exodul Homo sapiens din Africa, specia noastră
s-a răspândit și a ocupat fiecare colțișor al planetei, cu
excepția Antarcticii și a câtorva insule izolate. Cu
timpul, am învățat să stăpânim la perfecție focul, să
folosim pieile de animale pentru îmbrăcăminte și
adăposturi și să ne construim unelte din piatră și din
oase. Am domesticit câinii ca să ne ajute să vânăm și să
3
Există și dovezi că ne-am fi amestecat cu alte specii de oameni. Circa 3-5% din
ADN-ul populațiilor din Asia de Sud-Est par să provină de la oamenii de
Denisova, o specie care s-a desprins puțin înainte de neanderthalieni din cea a
strămoșilor noștri (n. a.).
ne păzească taberele sau poate că s-au domesticit
singuri, selectând puii cei mai blânzi. 4 Am inventat
primele elemente de cultură – sculptura, pictura
rupestră și obiectele folosite pentru ritualurile de
înmormântare. Acum aproximativ 25.000 de ani, am
inventat olăritul, funiile, harpoanele, fierăstraiele, acele
de cusut, marsupiile împletite pentru copii, hainele,
coșurile și plasele de pescuit. Tot cam în acea epocă au
apărut și primele așezări permanente, cum ar fi
străvechiul sat cu colibe construite din pietre și oase de
mamut descoperit la Dolní Věstonice, în Cehia.
Modul de viață al oamenilor s-a schimbat în mod
radical odată cu apariția agriculturii, atunci când
populațiile de vânători-culegători din Orientul
Mijlociu, China și America Centrală au început să
rămână timp mai îndelungat în zone unde creșteau în
mod natural anumite ierburi sălbatice – precursoarele
grâului, orzului, orezului, porumbului și ale oricăror
alte cereale cunoscute în prezent. Li s-a părut firesc să
aleagă cele mai bune semințe sălbatice și să le planteze
4
Numai lupii cei mai îndrăzneți, dar și cei mai toleranți, s-ar fi apropiat de
taberele oamenilor în căutare de resturi de mâncare și ar fi rămas suficient timp
la fața locului pentru a afla dacă puteau trăi în tovărășia unor bipezi atât de
neobișnuiţi. Acești lupi mai blânzi ar fi avut un avantaj evolutiv din pricina
accesului la hrana adunată de oameni. Câinii sunt, până la urmă, lupi
binevoitori cărora le place să mănânce resturi. Nu trebuie, deci, să vă supăraţi
dacă vă prindeți câinii scormonind noaptea prin coșul de gunoi. Așa le este firea
(n. a. ).
pentru a le recolta în anul următor. Astfel, fără nicio
intenție, au îndrumat omenirea pe calea spre un trai
sedentar. A fost oare bine sau rău? Luați individual,
unii dintre vânătorii-culegători aveau meniuri mai
sănătoase și mai variate, dar asta numai în vremurile
bune când puteau găsi suficientă mâncare. Cerealele
oferă o sursă constantă de hrană pentru mult mai
mulți oameni. În zilele noastre, peste jumătate dintre
caloriile consumate de oameni provin din trei tipuri de
cereale: porumb, orez și grâu. Agricultura a fost un
element esențial al civilizației pentru că a asigurat
supraviețuirea unor populații mari de oameni care
astfel au putut conlucra.
Pentru 97% din istoria speciei noastre, oamenii au
trăit în mici triburi nomade care cuprindeau mai puțin
de o sută de indivizi și erau organizate în jurul
familiilor extinse. Atunci când am început să locuim
împreună cu populații străine, a trebuit să dezvoltăm
structuri de putere și legi care să reglementeze
comportamentul unei specii încă predispuse la accese
de violență. Interacțiunile din interiorul comunităților
au încurajat apariția inovațiilor tehnice – prin
producția specializată, prin capacitatea de a colabora
pentru a găsi soluții la probleme comune și de a face
schimb de idei. Am domesticit la scară largă animale și
am învățat să prelucrăm metalele. Ca urmare a
conflictelor financiare, culturale și militare cu
populațiile vecine, am dezvoltat sisteme economice,
religii și armate. Odată cu apariția agriculturii,
peregrinările noastre au luat sfârșit, dar au fost create
și condițiile unei dezvoltări tehnologice masive care
ne-a oferit instrumentele necesare pentru a întreprinde
un al doilea val de explorări.
 Capitolul 2
Primii exploratori

Spre deosebire de primii hominizi, Homo sapiens a

fost prima specie umană care s-a aventurat în Australia
și în Americi. Prima dată a ajuns în Australia – acum
aproximativ 50 000 de ani. Nivelul mării era atunci mai
scăzut, pentru că la poli exista mai multă gheață. Deși,
din cauza celor 555 de kilometri care o despart de
Indonezia, Australia nu poate fi văzută cu ochiul liber
nici măcar într-o zi senină, s-ar fi putut zări totuși ceva
la un nivel mai scăzut al mării. Dar această rută
presupunea în continuare traversarea a 185 de
kilometri de apă în largul mării, ceea ce se putea face
chiar și pe cele mai primitive plute sau canoe din lemn
construite de aborigenii australieni înainte de contactul
cu europenii. Ținând cont că au avut la dispoziție mii
de ani, pare inevitabil ca anumite grupuri mici de
oameni să fi traversat Marea Timor spre Australia, fie
că au intenționat sau nu. Refugiații din Indonezia
parcurg și astăzi această rută cu ajutorul unor plute
rudimentare.
Australienii s-au împărțit în diverse comunități care
s-au specializat apoi în funcție de resursele locale.
Australia este un continent secetos, dar foarte divers,
care cuprinde păduri tropicale, savane temperate,
munți înghețați și deșerturi vaste. Cei mai mulți dintre
aborigeni și-au păstrat stilul de viață nomad, săpând
pentru a găsi rădăcini comestibile și adunând fructe,
semințe și insecte. Foloseau sulițe pentru a vâna
șopârle, șobolani marsupiali, păsări, șerpi și diverse
marsupiale ale subordinului Phalangeriformes5. Reușeau
adesea să vâneze canguri și alte animale mari cu
ajutorul unor bumeranguri sau ghioage pe care le
aruncau. Vânătorii aborigeni erau foarte pricepuți în
luarea urmelor și pândirea prăzii, reușind să se
apropie de ea dacă stăteau ascunși și se fereau din
direcția vântului sau dacă își mascau mirosul.
Învățaseră să se deghizeze folosind blănuri de animale
și să imite sunetele acestora pentru a le atrage în
capcană pe cele mai curioase dintre ele. Foloseau focul
ca să-și extindă teritoriile de vânătoare sau încurajau
creșterea anumitor plante. Pescuiau cu mâna liberă,
agitând nămolul de pe fundul apei pentru a surprinde
peștii sau presărând frunzele strivite ale unor plante
otrăvitoare în apă pentru a-i paraliza.
Dezvoltarea uneltelor de pescuit precum sulițele,
plasele și coșurile-capcană din răchită a dus la
formarea unor comunități care s-au instalat în unele
5
Acest subordin include aproximativ 70 de specii de mamifere marsupiale
arboricole de mărime medie din Australia și Noua Zeelandă. în limba engleză
sunt numite generic possum datorită asemănării cu oposumul și cu celelalte
specii de marsupiale din Americi (n. tr.).
zone din sudul Australiei. Aceste comunități au pus
bazele unor sisteme de diguri construite manual, de
rezervoare și de canale într-un mozaic imens de zone
umede traversate de râuri în drumul lor spre mare.
Sistemele de acvacultură le-au asigurat accesul la zone
de pescuit bogate chiar și în perioadele de secetă.
Datorită acestor inovații, populațiile au crescut și au
dezvoltat o rețea înfloritoare de schimburi. Poate că, în
cele din urmă, astfel de îmbunătățiri treptate ar fi dus
la dezvoltarea unor societăți complexe care să dispună
de niște tehnologii și mai avansate. Dacă aborigenii
australieni ar fi rămas izolați, nu este imposibil de
imaginat că ei ar fi început într-o bună zi să exploreze
lumea și să caute acea „Terra Borealis Incognita”
despre care unii geografi australieni credeau că
menține echilibrul sferei cerești.
Cealaltă expansiune majoră a oamenilor a fost
colonizarea Americilor. Consensul științific este acela
că Americile au fost colonizate dinspre Asia, dar
tiparul acestei migrații, momentul în care s-a petrecut
și locul de origine exact al coloniștilor reprezintă
obiectul unor dezbateri aprinse. Așa cum învață copiii
la școală, principala teorie este că oamenii au migrat pe
jos din Siberia până în Alaska acum aproximativ 14.000
de ani, fie pe limbi de pământ, fie pe gheață, urmărind
turme de animale migratoare ca să le vâneze. Acest
lucru ar fi fost posibil în timpul ultimei mari
glaciațiuni, o epocă în care clima Pământului s-a răcit
foarte mult, ducând la secete, creșterea enormă a
suprafeței deșerturilor și scăderea nivelului mării.
Întrucât nivelul mării era atunci cu aproximativ 125 de
metri mai scăzut decât în prezent, Marea Britanie era
legată de Europa și Siberia de Alaska prin fâșii de
pământ, iar majoritatea insulelor din Indonezia erau
lipite între ele.
Această teorie a oamenilor care au mers pe jos din
Siberia până în Alaska prezintă anumite probleme. În
timpul ultimei mari glaciațiuni, continentele din
emisfera nordică erau acoperite de calote glaciare cu o
grosime de câțiva kilometri. Atâta gheață la o
asemenea scală este ceva de neimaginat pentru noi în
ziua de azi: nici măcar cei mai înalți zgârie-nori nu ar fi
reușit să le depășească în înălțime. Calota glaciară din
Chicago ar fi avut o grosime de trei ori mai mare decât
înălțimea Turnului Willis (fost Sears)6. Stratul de
gheață din zona orașelor Toronto și Montreal era de
cinci ori mai gros. Acești ghețari de mărimea unui
continent au fost suficient de masivi încât să sculpteze
toate albiile importante din America de Nord, inclusiv
Marile Lacuri. Cu alte cuvinte, întreaga suprafață a
6
Acest zgârie-nori are o înălțime de 527 de metri și este cel mai înalt din
Chicago și din Statele Unite (n.tr.).
Canadei, a Alaskăi și a Platoului Siberian era acoperită
cu ghețari imenși. Pe gheață nu cresc plante, așadar,
turmele de animale migratoare nu au cu ce să se
hrănească, iar oamenii cu atât mai puțin. Pare foarte
puțin probabil că strămoșii noștri au traversat acești
ghețari ca să ajungă în America de Nord.
Probabil că nu au făcut-o. Deși în zilele noastre în
Alaska există ghețari care pătrund în ocean, zona de
coastă are o climă temperată relativ blândă. În timpul
ultimei mari glaciațiuni, această zonă de coastă a
înaintat câteva sute de kilometri spre sud în Oceanul
Pacific. Este posibil ca de-a lungul acestei coaste să fi
existat un coridor navigabil. Chiar dacă accesul pe
pământ ar fi fost imposibil, trebuie să fi existat zone
marine fără gheață și insule pe care putea crește
vegetația. În plus, pădurile de alge din zona de coastă
a Pacificului sunt medii extrem de productive, oferind
o arie bogată de pești, moluște, păsări marine, foci,
morse și vidre, care susțin multe comunități de oameni
în ziua de azi. Prin urmare, probabil că viziunea
noastră despre existența unor triburi nomade care
urmăreau turme de animale rumegătoare ar trebui
revizuită; am putea să ne imaginăm, mai degrabă,
pescari care vânau și culegeau hrană de-a lungul
coastei sau care foloseau poate bărci pentru a naviga
de la o insulă la alta.
 Probabil că Americile ar fi fost colonizate chiar și
dacă nu ar fi existat o fâșie de pământ sau de gheață.
Uităm adesea cât de îngustă este, de fapt, strâmtoarea
Bering. Poate că fosta guvernatoare a Alaskăi nu poate
totuși să vadă Rusia de la fereastra casei (după cum
este citată într-o parodie)7, dar într-o zi senină putem să
vedem Rusia din Alaska continentală. E la mai puțin
de 93 de kilometri distanță și, dacă luăm în considerare
insulele, traversarea nu implică suprafețe marine mai
late de 46 de kilometri. Poate că, într-o bună zi, va
exista o legătură feroviară de mare viteză (fie printr-un
pod, fie printr-un tunel) care să lege Statele Unite de
Rusia. De fapt, o altă migrație din Siberia în America
de Nord a avut loc mai târziu și cu siguranță numai pe
mare. Strămoșii inuiților au sosit relativ recent, acum
câteva mii de ani, într-un alt val de colonizare, separat
de cel al amerindienilor, traversând dinspre Asia cu
ajutorul bărcilor. Ei păstrează și astăzi contactul cu
rudele lor siberiene din populația ciukci.
Inuiții s-au răspândit în zona arctică a Canadei acum
aproximativ o mie de ani și au strămutat populațiile
7
De fapt, Sarah Palin, guvernatoarea Alaskăi de la acea vreme, a declarat în
septembrie 2008, într-un interviu pentru ABC News, când a fost întrebată dacă
deține informații secrete despre Rusia, întrucât Alaska se află atât de aproape,
că: „Sunt state învecinate, așa că poți să vezi Rusia de aici, din Alaska”. Ulterior,
într-o parodie difuzată în cadrul Saturday Night Live, în care a fost interpretată
de Tina Fey, a fost citată spunând: „Nu văd Rusia de la fereastra casei mele! ”,
declarație care ulterior i-a fost atribuită în mod greșit (n. red.).
care locuiau acolo încă de la primul val de colonizare
al Americilor. Inuiții au adus din Asia echipamente
mult mai avansate, inclusiv bărci de tip caiac și umiak8
– ambarcațiuni etanșe din piei de animal care erau mai
performante decât plutele de lemn și pirogile. Au adus
cu ei unelte și arme mai avansate decât cele din
culturile arctice precedente și au știut să construiască
din piatră unelte foarte eficiente, de exemplu cuțite,
vârfuri de suliță, săgeți și harpoane ale căror tăișuri se
toceau greu. Arsenalul lor cuprindea harpoane și lănci
din cupru și fier pe care le foloseau pentru a vâna
giganticele balene de Groenlanda, animale de până la o
sută de tone.9 Ca și celelalte civilizații de dinainte de
epoca bronzului, inuiții foloseau metalul din meteoriți.
(În zona arctică rămășițele de meteoriți sunt mult mai
ușor de observat pe covorul alb de zăpadă și de
gheață.) Inuiții mai aveau un alt avantaj enorm față de
locuitorii mai vechi ai acelei regiuni – câinii. Aceștia
erau folosiți de inuiți la scară largă pentru a trage sănii,
pentru a păzi locuințele și pentru a lua urma
vânatului.
8
„Caiacul” înseamnă în limba inuită „barca bărbaților”, iar umiak înseamnă
„barca femeilor” – obiectele sunt similare, dar unul este menit bărbaților, iar
celălalt femeilor (n.a.).
9
Câteva alte tehnologii inuite importante: ochelarii de protecție împotriva
zăpezii confecționați din os (arată ca niște ochelari de soare futuriști), cârlige,
ace, sule, lopeți, pioleți și geamanduri din piele de focă folosite pentru a
recupera balenele rănite în timpul partidelor de vânătoare (n.a.).
 Cu ajutorul tehnologiei lor mai avansate, inuiții au
nimicit sau au strămutat forțat în câteva secole
populația mai veche a zonei arctice din Canada.
Pare cunoscut?
Poate că vikingii au fost primii europeni care au
debarcat în America de Nord, dar este greu de crezut
că au fost prima populație eurasiatică avansată care a
făcut acest lucru. Diferențele principale ar fi că vikingii
cunoșteau scrierea, știau cum să prelucreze
minereurile de metal și creșteau animale domestice
pentru hrană. Aceste deosebiri par însă neînsemnate
(ținând cont că mulți amerindieni știau să facă toate
aceste lucruri), prin urmare cred că trebuie să le
acordăm inuiților meritul discutabil de a fi fost primii
oameni din Lumea Veche care au explorat, au
colonizat și au cucerit Americile după primul val de
colonizare.
În anul 1300, inuiții ajunseseră în partea de vest a
Groenlandei și începuseră să avanseze spre sud, de-a
lungul coastei, iar în anul 1400 ajunseseră în partea de
est a acesteia. Dispariția așezărilor vikinge din acele
zone corespunde perfect acestei cronologii. Este
aproape cert că, de fapt, competiția cu inuiții și
existența unui climat în curs de răcire au contribuit la
declinul populației vikinge. Inuiții cunoșteau mai bine
mediul arctic; de exemplu, construiau bărci mai
performante cu care să poată naviga printre sloiuri și
puteau vâna animale marine mai mari. Poate că acești
foști eurasiatici au fost primul și singurul popor nord-
american care a reușit să elimine, în mod definitiv, un
rival european.
Ne închipuim adesea că, înainte de contactul cu
europenii, amerindienii formau mici triburi izolate de
vânători-culegători, dar nu este deloc așa. În fapt,
14.000 de ani reprezintă o perioadă suficient de lungă
pentru a putea ocupa continente: în Europa, trecerea
de la perioada triburilor de vânători-culegători la
epoca modernă s-a făcut în mai puțin de un sfert din
acest interval. Amerindienii s-au divizat în zeci de
populații vorbind limbi diferite și în sute de culturi
unice în timpul epocilor de izolare. La sosirea
europenilor, majoritatea amerindienilor trăiau în
comunități agricole permanente. Existau și orașe mari,
nu doar în Mesoamerica și în Anzi, ci și pe teritoriul
continental al Statelor Unite. Se estimează că la sosirea
lui Columb populația Americilor depășea 100 de
milioane de locuitori. Probabil că, în anul 1492, trăiau
mai mulți oameni în Americi decât în Europa.10
Principalul motiv pentru care ni-i închipuim pe
10
În unele regiuni din Americi s-a revenit abia recent la nivelul populațiilor
precolumbiene. De exemplu, populația Mexicului a ajuns la valoarea celei de
dinainte de colonizare abia în anii 1960 – de circa 40 de milioane de locuitori
(n.a.).
amerindieni ca pe niște vânători-culegători nomazi
este acela că până la 90% dintre aceștia fuseseră răpuși
de boli înainte să se întâlnească, de fapt, cu vreun
european. Amerindienii trăiseră timp de mii de ani
izolați de europeni și de africani. Europenii nu erau,
nici ei, complet imuni la boli. Cel puțin o treime din
populația europeană a fost ucisă de Moartea Neagră
între 1347 și 1351, iar acesta este doar unul dintre
multele valuri de epidemii care au măturat zona
eurasiatică. Europenii care le-au supraviețuit și-au
dezvoltat însă sisteme imunitare mai puternice din
pricina acestei expuneri constante. Bolile au apărut în
general în Africa și în zona eurasiatică din pricina
traiului în proximitatea animalelor domestice, sursa a
aproximativ 75% dintre patogenii care afectează
oamenii. Singurul animal domestic mai mare din
Americi a fost lama, care trăia în grupuri mai mici și
nu interacționa atât de mult cu oamenii, iar populațiile
umane nu au intrat în contact cu microbii din Lumea
Veche până la sosirea europenilor.
Amerindienii erau atât de sensibili la boli și din
pricina similarității lor genetice. Cu cât sistemele
imunitare ale oamenilor dintr-o populație sunt mai
diverse, cu atât se transmit mai greu bolile, pentru că
vectorii patogeni trebuie să se adapteze la aceste
diferențe. Dat fiind faptul că America de Nord a fost
colonizată de o foarte mică populație de origine
asiatică, descendenții acestor pionieri aveau o
diversitate genetică scăzută. Acesta este motivul
pentru care aproape toți amerindienii au grupa
sangvină 0 (I), în timp ce populațiile din celelalte zone
ale lumii au grupe sangvine diverse. Din pricina lipsei
diversității genetice, bolile europene au făcut prăpăd
în comunitățile amerindiene.
Pe lângă bolile aduse din Europa, au fost și multe
provenite din Africa. Coloniștii europeni s-au
reorientat spre forța de muncă africană, adică spre
sclavie, atunci când majoritatea amerindienilor au
pierit. Sclavia a fost, firește, practicată la scară largă în
zona sudică a ceea ce este astăzi Statele Unite ale
Americii, dar a fost chiar mai răspândită în zona
Caraibilor și în America de Sud, mai ales în Brazilia,
unde au fost aduși pentru a lucra pe plantațiile de
trestie de zahăr peste 4 milioane de africani – aproape
jumătate dintre toți cei aduși în Americi. Între anii 1500
și 1800, aici au sosit mai mulți africani decât europeni,
majoritatea în lanțuri. Africanii au adus cu ei boli
precum malaria și febra galbenă, care au găsit medii
propice în zonele tropicale din Americi. Prin urmare,
amerindienii s-au confruntat cu o amenințare dublă,
cea a bolilor europene și africane.
Acest război biologic nu a fost însă cu totul
unilateral. Există cel puțin o boală despre care credem
că a călătorit în cealaltă direcție. În mod indiscutabil,
sifilisul a existat în Americi înainte de contactul cu
europenii, dar în Lumea Veche primele cazuri au fost
documentate la Napoli în iarna dintre anii 1494 și 1495.
Italienii susțineau că sifilisul fusese răspândit de
trupele franceze, fapt pentru care i se spunea adesea
„boala franceză”. Din acel moment, europenii aveau să
se tot confrunte cu cazuri de sifilis, iar în primii o sută
de ani a fost letal. Epidemia de sifilis a ucis
aproximativ 5 milioane de europeni înainte să-și
piardă din virulență din pricina mutațiilor și a
adaptărilor sistemului imunitar.11 Pare foarte puțin
probabil ca apariția sa bruscă în Europa la atât de
puțin timp după descoperirea Lumii Noi să fi fost o
simplă coincidență. Probabil că sifilisul a fost adus, de
fapt, din Lumea Nouă în cea Veche, poate chiar odată
cu prima expediție a lui Columb, de unul dintre
prizonierii săi amerindieni sau de vreun membru al
echipajului – câțiva dintre aceștia participau la
invadarea Italiei atunci când au fost documentate
primele cazuri.
11
Dat fiind faptul că sifilisul se transmite numai prin contact sexual, răspândirea
sa ne oferă informații despre viețile intime ale europenilor din acele vremuri.
Am putea crede că o boală venerică s-ar fi răspândit mult mai lent într-o
societate mult mai credincioasă și mai reprimată sexual decât cea de astăzi.
Lucru care, în practică, nu pare să se întâmple niciodată (n.a.).
 Probabil că tragedia procesului de reunificare a
umanității nu ar fi putut fi evitată după atâtea secole
de izolare, dar catastrofa i-a lovit în mod
disproporționat pe amerindieni. Observatorii europeni
au consemnat că, în urma primului contact, au pierit
enorm de mulți indigeni, dar nu și-au dat seama de
amploarea devastării pentru că, din momentul în care
bolile au fost transmise, epidemiile le-au luat-o mult
înainte exploratorilor europeni, depopulând
continente întregi. Până în secolul al XX-lea,
amerindienii au fost afectați în mod disproporționat de
boli, dar cei mai mulți dintre ei au fost probabil uciși în
prima sută de ani de la primul contact, departe de
ochii europenilor. Bolile au devastat aceste continente,
iar noii coloniști europeni au găsit numai zone pustii și
au presupus că în Americi existaseră mereu puțini
indigeni.

Capitolul 3
Oamenii mării

Înainte de inventarea scrierii, a hărților și a

tehnologiilor care le permit oamenilor să se deplaseze
oriunde pe glob, cunoștințele geografice au fost mereu
fragmentate și greu de transmis mai departe. Nu
trebuie însă să credem că primii exploratori erau mai
puțin îndrăzneți sau mai puțin abili. Unii dintre ei au
reușit niște lucruri extraordinare, ceea ce este cu atât
mai impresionant cu cât nu au avut la dispoziție
mijloace de comunicare scrise. Probabil, una dintre
cele mai mari reușite ale exploratorilor a fost
colonizarea, în ceva mai mult de o mie de ani, a
triunghiului polinezian situat între Hawaii, Insula
Paștelui și Noua Zeelandă – o zonă cu o suprafață
echivalentă cu a Africii, adică de aproape patru ori mai
mare decât Statele Unite – de către o singură cultură.
Bazându-se pe tehnici inovative de construire a
ambarcațiunilor, luându-și cu ei animalele și plantele
domestice și păstrându-și populația și cultura,
polinezienii au reușit să colonizeze practic fiecare
părticică de pământ de pe cel mai mare ocean al
planetei.
Oceanul Pacific este imens. Acoperă o treime din
suprafața Pământului și ar putea aduna la un loc toate
cele șapte continente. Atunci când europenii au
început să-l exploreze, au fost uimiți să constate că
aproape toate insulele erau deja locuite. Li se părea că
ambarcațiunile locale erau teribil de precare pentru
călătoriile lungi pe mare. Indigenii din anumite locuri,
de exemplu de pe Insula Paștelui, nu păreau să știe să
navigheze și aveau la dispoziție numai canoe precare
încropite din lemn adus de mare. Însă acești oameni
„primitivi” reușiseră să navigheze, nu o dată, ci de
multe ori, zeci de mii de kilometri în largul mării și să
acosteze fără probleme pe ceea ce erau până la urmă
niște puncte pierdute în imensitatea celui mai mare
ocean de pe Pământ. Este ca și cum Columb ar fi
parcurs într-o canoe zecile de mii de kilometri ale
Atlanticului dintre Spania și Insulele Bermude fără să
știe de existența acestora – iar apoi ar fi făcut asta de
câteva sute de ori.12
Misterul din jurul acestei răspândiri polineziene a
inspirat teorii dintre cele mai bizare. Una dintre
acestea susținea că Pacificul ar fi fost la un moment dat

12
Europenii au găsit foarte greu Insulele Bermude (izolate în largul
Atlanticului), iar cele mai multe dintre primele expediții au trecut pe lângă ele
fără să le observe. Insulele au fost descoperite accidental de unele corăbii, așa
cum s-a întâmplat cu cele nouă corăbii plecate în anul 1609 din Anglia spre
Jamestown, care au eșuat pe reciful de corali ce înconjoară insula principală -
eveniment care a stat la baza piesei Furtuna a lui Shakespeare (n. a.).
un continent uriaș. Pământul ar fi fost acoperit de ape
după un cataclism, poate o mare erupție vulcanică sau
un cutremur, iar deasupra nivelului mării ar fi rămas
numai câteva insule. Ceea ce ar fi însemnat că
polinezienii erau, de fapt, urmașii unui popor fără
cunoștințe de navigație din care mai rămăseseră câteva
sute de comunități izolate răspândite pe cuprinsul
oceanului. Probabil că acea catastrofă fusese de dată
recentă, pentru că europenii au observat că
polinezienii aveau încă aceeași cultură și vorbeau
aceeași limbă. Atunci când a acostat în Noua Zeelandă,
căpitanul Cook l-a chemat pe Tupaia, navigatorul și
interpretul său din Tahiti, iar acesta, pentru că nu avea
nimic de pierdut, a încercat să comunice cu băștinașii
maori. Spre uluirea tuturor celor prezenți, Tupaia și
maorii vorbeau o limbă aproape identică, deși trăiau
pe insule aflate la mai bine de 5500 de kilometri
depărtare una de cealaltă. Era ca și cum o corabie
plecată din Barcelona ar fi navigat până în Golful
Persic și ar fi descoperit că iranieni de acolo erau
vorbitori nativi de spaniolă.
Probabil că polinezienii se trag din strămoși care au
trăit pe insula Taiwan acum aproximativ 3000 de ani.
Aceștia au plecat înainte de inventarea scrierii, dar,
după dezvoltarea agriculturii, au luat cu ei fructe de
arbori de pâine, taro, igname, banane și nuci de cocos
pe care le-au plantat pe insulele pe care le-au
descoperit. Domesticiseră pentru hrană porci, găini și
câini, dar majoritatea proteinelor pe care le mâncau
proveneau din mare – din pești și crustacee. Erau
experți în comerțul la distanțe mari și își găsiseră
clienți care așteptau cu nerăbdare să le aducă silex și
obsidian, folosite pentru confecționarea uneltelor. Deși
nu știau să scrie, culturile polineziene au păstrat o
vastă tradiție orală. De exemplu, șefii de trib din
Hawaii pot să recite din memorie o listă de strămoși
din peste douăzeci de generații și își cunosc
ascendența mai bine decât cele mai multe familii regale
europene.
Strămoșii polinezienilor au ajuns în Tonga și în
Samoa în jurul anului 900 î.e.n., iar aici s-a născut
cultura lor marină unică. Nu cunoaștem cronologia
exactă, dar știm că valuri de polinezieni s-au răspândit
spre nord, în Hawaii, în jurul anului 300 e.n., spre est,
în Insula Paștelui, în jurul anului 700 e.n., și spre sud,
în Noua Zeelandă, în jurul anului 1300 e.n. Polinezia
este compusă din mii de insule, iar unele dintre
arhipelagurile sale sunt compuse din sute (Fiji, de
exemplu, are cel puțin 332 de insule), dar majoritatea
sunt extrem de îndepărtate una de cealaltă și nu există
nicio șansă să fie văzute cu ochiul liber, nici măcar în
zilele cele mai senine. Insula Paștelui este, de exemplu,
unul dintre cele mai izolate locuri de pe Pământ, fiind
situată la 2220 de kilometri de cel mai apropiat țărm
locuit (distanța aproximativă dintre Africa și Brazilia).
Este imposibil ca navigatorii polinezieni să fi ales o
direcție la întâmplare și să fi pornit într-acolo în
speranța că aveau să dea de pământ. Magellan, care a
devenit în anul 1521 primul european care a traversat
Oceanul Pacific, a străbătut de la est la vest întregul
teritoriu polinezian fără să vadă vreo insulă. Cum au
reușit, așadar, polinezienii să găsească aproape toate
insulele locuibile de pe cuprinsul celui mai mare ocean
de pe Pământ?
O altă teorie emisă de europeni a fost aceea că
marinarii polinezieni au descoperit accidental
pământuri noi atunci când au deviat de la rutele lor.
Poate că acest lucru s-a întâmplat din când în când, dar
este imposibil ca întreaga expansiune polineziană să fi
fost rezultatul unor „descoperiri prin rătăcire”.
Pregătirile pe care le faci pentru o excursie de o zi pe
mare sunt complet diferite de cele pentru o călătorie
transoceanică de mii de kilometri.13 Orice marinar
polinezian care s-ar fi rătăcit atât de mult ar fi dat
curând de necaz pe măsură ce ar fi rămas fără mâncare

13
Este interesant faptul că în limba engleză termenul pentru călătorie, journey,
este folosit pentru călătorii lungi, deși provine din franțuzescul journee, care
desemnează distanța pe care un călător o poate parcurge într-o zi (n. a.).
și apă. Chiar și dacă unele insule au fost descoperite
astfel, această metodă presupune și faptul că
exploratorii ar fi știut să se întoarcă acasă pe același
drum și să le povestească celorlalți despre cele
descoperite – dar mai putem oare să spunem că se
rătăciseră dacă reușeau să facă acest lucru? Concluzia
cea mai evidentă este aceea că exploratorii polinezieni
au călătorit cu bună știință spre tărâmurile noi în vase
mari și echipate să navigheze pe apele oceanului,
luându-și cu ei familiile, animalele domestice și
semințele.
Această concluzie este susținută de tehnologia
navală polineziană, care este extrem de adaptată la
călătoriile lungi pe mare, deși pare foarte simplă.
Unele canoe polineziene cu flotoare laterale pot fi
foarte lungi – până la 15 metri – și pot să susțină timp
de mai multe săptămâni echipaje de peste 20 de
persoane. Imaginați-vă o canoe lungă dotată cu vergi
perpendiculare, pe care sunt legate mici „geamanduri”
sau flotoare de forma unei canoe care plutesc paralel
cu corpul acesteia la o distanță de 3 până la 4,5 metri.
Canoele mai mici au un singur flotor, iar cele mai mari
au adesea instalate astfel de geamanduri pe ambele
părți, pentru o stabilitate mai mare. În anumite
versiuni mai mari, două canoe sunt legate de aceeași
vergă, formând un catamaran. Canoele cu flotoare
laterale au o stabilitate mult mai mare decât cele
obișnuite chiar și când sunt valuri mari, îmbinând
stabilitatea navelor mari cu agilitatea celor mai mici.
Sunt încă foarte folosite pentru cursele maritime în
Hawaii, Tahiti, Samoa și Noua Zeelandă.
Pe fiecare insulă polineziană exista o castă a
navigatorilor care nu numai că au descoperit insule
aflate la mii de kilometri distanță, ci au și creat de-a
lungul secolelor o vastă rețea comercială care le unea
pe toate (deși unele dintre ele au pierdut în timp
contactul cu celelalte, cum a fost cazul Insulei
Paștelui). Acești marinari navigau de la o insulă la alta
pe baza învățăturilor transmise pe cale orală de la
maeștri la ucenici, adesea prin intermediul cântecelor.
Pentru a se orienta, țineau minte mișcările stelelor,
unghiurile în care se aflau Soarele și Luna, forma
norilor care acopereau insulele și mișcările de creștere
și scădere ale curenților oceanici. Pentru a determina
dimensiunile unui grup de insule și direcția în care se
aflau, acești navigatori examinau schimbările
aspectului valurilor. Probabil că urmăreau, de
asemenea, păsările migratoare14, iar uneori duceau cu
14
Această idee a fost sugerată pentru prima oară de navigatorul australian
Harold Gatty, care a scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial un ghid
de supraviețuire pentru armata americană, în care a prezentat tehnicile de
navigație polineziene pentru a-i ajuta pe marinarii naufragiaţi ai statelor aliate.
A servit, de asemenea, ca navigator pe prima aeronavă care a înconjurat globul
ei, în cuști, fregate pe care le foloseau pentru a vedea
dincolo de linia orizontului. Odată eliberate, păsările
se înălțau și se îndreptau rapid spre pământ dacă îl
puteau vedea, iar în caz contrar, se întorceau în canoe
ca să nu își ude penele, poposind pe apă.
În timpul primei sale călătorii prin Pacific, căpitanul
Cook l-a recrutat pe navigatorul polinezian Tupaia.
Acesta din urmă nu mai văzuse niciodată o hartă, dar,
în ciuda acestui fapt, a reușit să deseneze din memorie
o schiță a tuturor insulelor importante situate la
distanțe de până la 3700 de kilometri la nord și la vest
de insula lui natală, Raiatea (aflată lângă Tahiti). Este
cam ca și cum cineva ar fi recitat din memorie ruta
dintre Detroit și Los Angeles în vremurile în care
drumurile nu fuseseră încă construite. Tupaia și-a
amintit 130 de insule, iar pe harta lui a trecut 74. În
mod surprinzător, deși putea descrie acele insule,
Tupaia nu vizitase decât câteva dintre ele. Navigatorii
de pe insula lui nu le mai vizitaseră pe cele mai
îndepărtate de pe vremea bunicilor lor, dar
cunoștințele se transmiseseră de la o generație la alta.
Oamenii de pe insula sa cântau seara în jurul focului
despre tărâmurile dinspre vest, iar plăcuta lor
rememorare era înflorită cu legende.

pământesc (în anul 1931), expediție în care s-a bazat aproape exclusiv pe
estimarea traseului în funcție de indicațiile busolei (n. a.).
 Marinarii polinezieni nu plecau pe mare orbește.
Încercau, de obicei, să navigheze contra direcției
vântului, ca să se poată întoarce în siguranță în cazul
în care întâmpinau dificultăți. În timpul călătoriilor
mai lungi, navigatorii erau separați, ca să nu se poată
influența unul pe celălalt.15 Fiind izolați de restul
echipajului (pe cât de mult era posibil acest lucru pe o
canoe în mișcare), se concentrau mereu pentru a
determina ce distanță parcurseseră, unde se aflau și
încotro se îndreptau. De obicei, li se interzicea să
doarmă (în călătoriile mai scurte), ca să nu-și piardă
șirul observațiilor. În timpul zilei, urmăreau direcția de
deplasare cu ajutorul Soarelui. Îi puteau estima poziția
chiar și în zilele înnorate, determinând unde erau mai
deschiși la culoare norii. Noaptea se orientau după
Lună și după stele.
Polinezienii nu erau doar navigatori, ci și pionieri,
plecând împreună cu familiile, cu câinii, găinile și
porcii lor în expediții coloniale vaste care au implicat
multe canoe. Pe drum colectau apă de ploaie și își
suplimentau resursele de hrană și de apă cu pește (care
este o sursă foarte bună de apă potabilă pentru că
rinichii săi filtrează sarea din apa marină). Duceau cu
15
Acest concept al comparării unor estimări independente multiple este crucial
pentru procesul de corectare a erorilor din sistemele moderne de orientare
folosite pentru ghidarea navelor, a avioanelor și chiar a rachetelor cosmice (n.
a.).
ei semințe sau răsaduri de arbori de pâine, taro,
igname și banane, o gamă largă de ustensile și piatră
de cea mai bună calitate din care să își construiască
orice unelte de care mai puteau avea nevoie.16 Ei nu s-
au rătăcit pur și simplu – coloniștii polinezieni erau
mai bine pregătiți să se instaleze pe un nou tărâm
decât mulți dintre omologii lor europeni de mai târziu,
care au sosit în Americi având la dispoziție doar două
opțiuni: să moară de foame sau să îi prade pe alții.
De-a lungul timpului, s-au separat într-o gamă largă
de culturi înrudite care au ocupat mii de insule, de la
Samoa și Tonga la Insulele Cook și Insulele Marchize.
Pe insula Fiji, polinezienii s-au integrat în cultura
melaneziană mai timpurie. În nord, au devenit
hawaiieni. În sud, au devenit maori neozeelandezi. S-
au găsit urme de așezări până în Insulele Auckland, la
555 de kilometri de extremitatea sudică a Noii
Zeelande, în locuri în care temperaturile scad adesea
sub zero grade în timpul iernii (iunie-septembrie). Pe
îndepărtata Insulă Macquarie, situată la jumătatea
distanței dintre Noua Zeelandă și Antarctica, încă
40.555 de kilometri înspre sud, s-au găsit urme de
unelte, posibil de origine polineziană. Dacă originea
acestora este confirmată, atunci s-ar părea că ele susțin
legenda maori despre un mare navigator care a condus
16
Versiunea preistorică a imprimantelor 3-D (n. a.).
o expediție înspre sud până când a ajuns într-un loc
„cu frig cumplit, în care din marea înghețată creștea
ceva”. Această descriere i s-ar potrivi Ghețarului de
Șelf Ross sau poate chiar continentului Antarcticii, dar
este posibil și să fi fost vorba de aisberguri. Oricum am
lua-o, este limpede că, înainte de epoca marilor
descoperiri geografice, polinezienii s-au aventurat
mult mai departe spre sud decât oricine altcineva.
Polinezienii au ajuns între anii 700–1100 e.n. În
îndepărtata Insulă a Paștelui, limita estică a
expansiunii lor teritoriale. Au găsit acolo o insulă
fertilă acoperită de păduri falnice, inclusiv o rudă
gigantică și acum dispărută a palmierului Jubaea
chilensis17.
Acest arbore este cel mai înalt descoperit vreodată,
atingând o înălțime de 30 de metri și un diametru al
trunchiului de 1,5 metri la bază. Probabil că emigranții
de pe Insula Paștelui au sosit dinspre Insulele
Marchize, situate la peste 2220 de kilometri distanță
înspre vest. Au prosperat, pentru început, și au creat o
civilizație care cuprindea aproximativ douăzeci de
clanuri și de sate și o populație de 15.000 de locuitori.
Dat fiind faptul că întreaga insulă are o suprafață de

17
Palmier originar din Chile care produce după vârsta de 60 de ani fructe mici și
rotunde cu un diametru de 2-3 centimetri. Specia este extrem de rezistentă la
frig (n. tr. ).
163 de kilometri pătrați, densitatea populației atingea
92 de persoane pe kilometru pătrat – mult mai mult
decât în Hawaii în zilele noastre, iar aceasta depindea
de importurile de hrană din exterior. Această
concentrație de populație a creat cu siguranță
probleme de mediu.
Cele mai vizibile relicve de pe Insula Paștelui sunt
cele 887 de statui moai, „capetele gigantice” răspândite
de-a lungul insulei. Unele dintre ele sunt uimitor de
mari. Cea mai înaltă, numită Paro, era înaltă de nouă
metri, având un cap exagerat de mare, cam de
dimensiunea celui al Statuii Libertății. Cea mai grea
cântărea 86 de tone – cât 20 de elefanți africani adulți.
Una dintre statuile rămase neterminate avea însă niște
dimensiuni și mai mari – o înălțime de 18 metri și o
greutate de 270 de tone. A fost cu siguranță necesară o
societate complexă pentru a fauri aceste statui
uimitoare, ca să nu mai vorbim despre transportarea
acestora. Deși magnifice, ele au fost totuși dărâmate
înainte de descoperirea insulei de către europeni în
anul 1722. Cei de pe insulă își distruseseră, aparent,
propriile statui în urma unei calamități.
După cum explică Jared Diamond în excelenta sa
carte Collapse, Insula Paștelui este un exemplu clasic de
supraexploatare a unui ecosistem fragil. Deși fertil,
stratul de sol era subțire, fiind predispus la degradare
odată ce au fost tăiați copacii. Această degradare a fost
accentuată de șobolanii aduși de coloniști, care au
mâncat fructele palmierilor și astfel au împiedicat
regenerarea pădurilor. Odată cu defrișarea pădurilor,
localnicii nu au mai putut să fabrice canoe, ceea ce nu
doar că i-a împiedicat să pescuiască, ci i-a făcut să
piardă în mod irevocabil contactul cu lumea
exterioară. Din pricina luptei constante pentru
supraviețuire, locuitorii au căzut în capcana războiului
și a canibalismului constant. În 1722, europenii au găsit
mai puțin de 3000 de locuitori ducând o viață mizeră.
Cei mai mulți dintre ei au fost uciși de boli sau răpiți
de negustorii de sclavi, așa că în 1877 mai rămăseseră
doar 111 supraviețuitori. În zilele noastre, populația
insulei a crescut mult, însă rezistă numai datorită
sprijinului oferit de autorități și turismului. Ar trebui
să luăm soarta lor ca pe un avertisment referitor la ce
se poate întâmpla atunci când o populație izolată, dar
în creștere, ajunge să își consume nesustenabil
resursele – există riscul ca soarta locuitorilor Insulei
Paștelui să se repete la scară globală.
Polinezienii nu sunt singurii marinari care au
traversat oceanele lumii. În timp ce ei migrau prin
Pacific, rudele lor din Insulele Sunda, acum aparținând
Indoneziei, s-au îmbarcat într-o impresionantă
călătorie de mai bine de 6500 de kilometri în direcția
opusă. Folosind aceleași tehnici de navigație, ei au
explorat întreaga circumferință a Oceanului Indian de
la Malaysia la Africa de Sud și au stabilit colonii în
Insulele Seychelles și în arhipelagul Chagos18. Activi
mai ales între anii 200 î.e.n. Și 500 e.n. (fiind astfel
contemporanii romanilor de mai la vest), acești
„polinezieni din Oceanul Indian” au întreținut o rețea
de comerț care se întindea din Africa până în
Indonezia. Acești marinari transportau mirodenii
precum scorțișoară și piper, menite piețelor europene
cu mult înainte să fi auzit cineva de portughezi.
Moștenirea acestor marinari supraviețuiește pe
insula Madagascar. Deși specia noastră s-a diferențiat
în Africa și a trăit acolo timp de 97% din existența sa,
oamenii străvechi nu au ajuns niciodată în
Madagascar, care s-a separat de continent acum 160 de
milioane de ani. Această insulă, izolată atât de mult
timp, a fost și este habitatul unor specii de animale
unice și fascinante. Peste 75% dintre animalele din
Madagascar nu mai trăiesc niciunde altundeva. Dat
fiind faptul că pe insulă nu au existat maimuțe,
18
Arhipelagul Chagos este situat în apropiere de Ecuator, exact în mijlocul
Oceanului Indian. Diego Garcia, cea mai mare insulă din arhipelag, a aparținut
Marii Britanii începând cu Războaiele Napoleoniene, fiind ocupată de armata
americană din anul 1966. Datorită locației sale strategice, pe această insulă a fost
construită cea mai importantă stație de urmărire prin satelit și s-a instalat cea
mai mare bază militară din regiune, iar de aici au fost lansate atacuri ale
bombardierelor B-52 până spre Afganistan (n. a.).
lemurienii au ajuns să pună stăpânire pe o gamă
uimitor de largă de nișe ecologice. În schimb, a evoluat
fossa – seamănă cu o pumă mai mică, dar este, de fapt,
înrudită cu mangustă –, care a început să vâneze
lemurienii. Pe insulă trăiesc o sută de specii de
cameleoni, mai mult de jumătate dintre toate
varietățile de pe Pământ. Primii oameni sosiți pe insulă
au fost întâmpinați de păsări-elefant înalte de trei
metri și având aproape 500 de kilograme. Întrucât
aceste păsări depuneau ouă cu un diametru de până la
90 de centimetri (echivalentul a șase ouă de struț sau
160 de ouă de găină), puteau să hrănească un sat întreg
cu omleta rezultată dintr-un singur act reproductiv –
ceea ce adesea se și întâmpla, după cum ne indică
fragmentele de coajă de ou găsite în diverse situri
arheologice. Însă, fiind hăituite de vânători flămânzi și
de cei care le furau ouăle, aceste păsări gargantuești au
dispărut acum patru secole.
Madagascarul este astăzi un amestec de culturi din
Africa, Peninsula Arabă, India, China și Europa, dar
primii săi locuitori erau marinari sosiți acum mai bine
de 1000 de ani în canoe cu flotoare laterale. Insula are
și astăzi multe legături culturale cu Polinezia, inclusiv
o limbă cu origini comune, muzică și dansuri, ritualul
de „înmormântare” a răposaților în canoe pe mare și
cultivarea de taro, banane și nuci de cocos. Acestea
sunt doar câteva dintre rezultatele călătoriilor de
descoperire care au legat Africa de Asia de Sud-Est și
de Pacific. Marinari pricepuți explorau și colonizau un
teritoriu oceanic vast care acoperea un sfert din
suprafața planetei cu mult înainte de sosirea
europenilor pe acele meleaguri.
Capitolul 4
Antichitatea
 Marea Mediterană – literalmente „o mare în mijlocul
pământurilor”, după cum îi sugerează numele – a fost
pe vremuri o imensă câmpie de sare. Eurasia a intrat în
coliziune cu Africa acum 6 milioane de ani, în timpul
perioadei numite criza messiniană, întrerupând astfel
legătura cu Oceanul Atlantic. Pe măsură ce apa mării
s-a evaporat, dunele de sare au format straturi groase,
iar cea mai mare parte din viața marină a pierit. Dar,
acum aproximativ 5 milioane de ani, a apărut brusc o
breșă, formându-se astfel strâmtoarea Gibraltar, care
desparte Spania de Maroc, iar apele Atlanticului au
pătruns prin ea. O bună bucată de timp aici s-a aflat
cea mai înaltă și mai impresionantă cascadă din lume –
un volum de apă de o mie de ori mai mare decât al
Amazonului, care curgea de la aproape 1600 de metri
înălțime și umplea câmpia marină secată.19 Primii
oameni din vechime au ajuns curând după toate
acestea la țărmul mării nou-formate – care separa
Europa de Africa și de Asia și avea să devină una
dintre cele mai importante rute pentru schimburile
culturale.
19
Probabil că o revărsare similară a dus la formarea Mării Negre. Regiunea
acesteia a fost separată timp de zeci de mii de ani de Mediterana, până în jurul
anului 5600 î. e. n., când apele vijelioase ale acesteia au pătruns aici printr-o
breșă în zona Bosforului și astfel s-a format Marea Neagră. Poate că acest
eveniment a fost sursa miturilor despre potoape, precum cel al lui Noe, pentru
că el a avut loc într-o regiune dens populată, în care se aflau multe sate de
dinainte de epoca bronzului (n. a.).
 Istoria omenirii este strâns legată de cea a
Mediteranei. Pe insula Creta s-au găsit unelte de piatră
de acum 130.000 de ani, care ne indică faptul că primii
oameni (și, foarte probabil, neanderthalienii) navigau
pe apele acesteia în ambarcațiuni primitive. Această
mare a devenit un pol comercial datorită situării ei
centrale și faptului că în ea se varsă fluvii și râuri din
toate direcțiile. Apele ei mult mai calme decât cele ale
oceanului le-au permis marinarilor să parcurgă
distanțe mari într-o relativă siguranță, ținându-se pe
lângă țărmuri și putând mereu să vadă pământul. Din
pricina alinierii de la est la vest a Mediteranei,
țărmurile ei s-au bucurat de climate similare, ceea ce a
încurajat răspândirea plantelor, a animalelor, a
oamenilor și a civilizațiilor. Climatul ei uscat și
temperat era ideal pentru creșterea cerealelor, a
strugurilor și a măslinelor și pentru turmele de capre și
oi. În vremuri străvechi, „Mediterana” însemna „acolo
unde cresc măslinii” pentru oamenii din Spania, Italia,
Grecia, Turcia, Egipt sau Maroc.
Egiptul și-a construit leagănul civilizației în colțul
sud-estic al mării, în jurul zonei fertile a Nilului.
Acesta este sursa vitală a Egiptului, care nu asigură
doar alimentarea cu apă, ci și inundații anuale care
îmbogățesc solul cu aluviuni minerale purtate dinspre
Platoul Etiopian. Dacă nu ar exista Nilul, Egiptul ar fi
un deșert de nelocuit. Țara este complet dependentă
de fluviu chiar și în zilele noastre. Nilul susține a treia
cea mai numeroasă populație din Africa (mai mult de
90 de milioane de persoane), peste 95% dintre egipteni
putând ajunge oricând pe jos până la el. Datorită
fertilității Nilului, în Egipt s-au dezvoltat agricultura,
scrisul, olăritul, zidăria și sistemul legislativ și a fost
fondată o suită de dinastii care au condus timp de
peste 3000 de ani zona sud-estică a Mediteranei.
Arhitecții egipteni au construit structuri mărețe
precum piramidele, singurele minuni ale lumii antice
care au supraviețuit până în zilele noastre, și Sfinxul,
care este și astăzi cea mai mare statuie sculptată dintr-
un singur bloc de piatră.
În genere, egiptenii antici nu sunt cunoscuți drept
mari exploratori. Este, în parte, o consecință a
mitologiei lor, conform căreia reîncarnarea putea avea
loc doar în preajma Nilului cel dătător de viață.
Pericolul unei morți pe tărâmuri îndepărtate nu
amenința, în consecință, numai trupul, ci și sufletul.
Datorită localizării sale strategice, Egiptul a devenit
totuși un important pol comercial. Ca și America de
Nord, Egiptul se învecinează cu două mări globale
importante care nu comunică una cu cealaltă. Canalul
Faraonilor a unit Marea Roșie cu Nilul și, deci, cu
Mediterana cu mult înainte de deschiderea Canalului
Suez în 1869. Mulțumită lui, o ambarcațiune putea,
teoretic, să navigheze din Mediterană până în Orientul
îndepărtat prin Egipt fără să trebuiască să ocolească
întreaga Africă. Canalul era dificil de traversat pentru
că exista o problemă constantă: sarea din Marea Roșie
se răspândea în apele Nilului, distrugând recoltele și
contaminând apa dulce. Inginerii greci din timpul lui
Ptolemeu I Soter (un strămoș al Cleopatrei) au rezolvat
totuși această problemă folosind soluția noastră
modernă: o serie de ecluze care le permiteau navelor
să traverseze porțiuni cu niveluri de apă mai ridicate
sau mai coborâte.20
Există o multitudine de dovezi care indică faptul că
egiptenii au întreprins călătorii lungi pe mare, dar nu
știm încotro s-au îndreptat. Egiptenii antici au trăit cu
foarte mult timp în urmă. Pentru Cleopatra,
piramidele erau mai îndepărtate decât este domnia ei
pentru noi, fiind construite acum 4500 de ani, într-o
epocă în care trăiau încă mamuții lânoși. Ținând cont
că egiptenii antici au precedat majoritatea celorlalte
civilizații, nu este foarte limpede pe cine ar fi putut ei
să viziteze. În Grecia existau doar nomazi și păstori de
capre cu o cultură de dinainte de epoca bronzului.
Italia, Franța și Spania erau și mai înapoiate. În
20
Canalul care unea Nilul cu Marea Roșie s-a colmatat în timp cu aluviuni și a
fost abandonat (n. a.).
Orientul Mijlociu existau câteva civilizații și sunt
dovezi că egiptenii făceau comerț în estul Mediteranei,
de unde cumpărau lemn de cedru (arbore prezent pe
steagul actual al Libanului), dar cea mai mare parte a
zonei mediteraneene era un mărăciniș sălbatic. Poate
că egiptenii au vizitat mare parte din ea, dar nu s-a
păstrat nicio dovadă privitoare la călătoriile lor spre
vest.
Știm însă că au depus mari eforturi pentru a călători
pe Marea Roșie în cealaltă direcție, înspre un tărâm
căruia îi spuneau Punt. Nu suntem siguri unde se afla
Punt, dar descrierile sale sugerează că se afla, probabil,
în preajma Cornului Africii, acolo unde Marea Roșie
întâlnește Oceanul Indian. Această teorie este susținută
și de analiza genetică a mumiilor babuinilor aduși
cândva din Punt în Egiptul antic, care au ajuns până la
urmă la British Museum.21 Egiptul se află la o distanță
de aproximativ 3700 de kilometri de Cornul Africii, o
călătorie impresionantă pentru niște marinari
străvechi. Prima consemnare a unei expediții spre Punt
provine de pe vremea Vechiului Regat Egiptean, cam
când a fost construită și Marea Piramidă din Giza
21
Egiptenii mumificau adesea animale, mai ales pisici, câini, maimuțe și păsări.
Se pare că acest lucru nu avea legătură cu practicile religioase, ci era menit mai
degrabă să păstreze amintirea unui animal de companie îndrăgit. Ce mod mai
bun de a ți-l reaminti pe Fluffy decât să îl pui deasupra șemineului, ca să te poți
bucura în continuare de compania lui? (n. a.).
(2560 î.e.n.). Expedițiile spre Punt erau deja o practică
obișnuită în timpul Regatului Mijlociu Egiptean
(aproximativ 2050–1650 î.e.n.). Punt nu pare să fi fost
egalul Egiptului în termeni de putere sau de realizări
culturale, dar era un regat bogat care a avut legături
comerciale cu ținuturile din inima Africii.
Impactul cultural al acestor călătorii peste mări s-a
păstrat într-una dintre primele opere de ficțiune din
lume. Povestirea naufragiatului este veche de peste 4000
de ani și a fost păstrată pe un sul de papirus; ea ne
povestește despre un egiptean care a naufragiat pe o
insulă pustie. El întâlnește acolo un șarpe care se
dovedește a fi „stăpânul tărâmului Punt” și posesorul
unor puteri magice. Marinarul jură să-i spună
faraonului despre puterile șarpelui și să răspândească
în cele șapte zări vestea existenței sale. Șarpele îi oferă
în schimb daruri de preț – tămâie, mirodenii, fildeș,
babuini și ogari vii. Faraonul este atât de mulțumit de
aceste daruri atunci când marinarul ajunge acasă, încât
îl înnobilează și îl scaldă în bogății. Povestea are toate
caracteristicile unei fabule de aventuri: un explorator
fără experiență dă peste un tărâm fermecat, se luptă cu
un monstru, îl înfrânge și devine mai înțelept pentru
că supraviețuiește acestei experiențe. Este limpede că
în conștiința populară din acele vremuri nu existau
doar călătoriile îndrăznețe, ci și poveștile despre ele,
ceea ce este valabil și în ziua de azi.
Ambarcațiunile egiptene traversau deja adesea
Marea Roșie în timpul domniei reginei Hatshepsut22, în
jurul anului 1500 î.e.n. Făceau comerț cu bronz, cupru,
pietre prețioase și alte bunuri transportate pe uscat
până la Eilat, în capătul golfului Akaba23. Hatshepsut
însăși a luat parte la cea mai vestită expediție spre
Punt, care a fost descrisă în hieroglifele găsite în
complexul de temple mortuare de la Deir al-Bahri. La
bordul flotei nu se afla doar aur pentru achiziționarea
de bunuri, ci și un mare număr de soldați menit să
demonstreze puterea Egiptului. În acele vremuri,
regatul egiptean se extinsese de-a lungul Nilului și
ajunsese să se amestece cu civilizația nubiană.24 De aici
au rezultat contacte prelungite cu interiorul Africii. Nu
suntem siguri cât de departe au călătorit egiptenii, dar
știm că ei au observat despărțirea Nilului în doi
afluenți la Khartoum, la 1850 de kilometri spre sud. În
cadrul expedițiilor mai târzii din timpul Dinastiei
22
Una dintre primele conducătoare de stat din istorie, după scurta domnie a lui
Sobekneferu, în poziția de faraon, cu câteva secole înainte, și a unei regine
sumeriene pe nume Kubaba (n. a.).
23
Port strategic și în zilele noastre, fiind singurul punct de acces al Israelului
spre Marea Roșie, precum și loc al vestitului atac al lui Lawrence al Arabiei
împotriva garnizoanei turcești, atât în versiunea istorică a poveștii, cât și în cea
de la Hollywood (n. a.).
24
Nubienii erau diferiți de egipteni, dar existau unele similarități. Au construit,
de fapt, mai multe piramide decât egiptenii, deci în Sudan există mai multe
decât în Egipt (deși piramidele sudaneze sunt, în general, mai mici) (n. a.).
Ptolemeice, egiptenii au traversat Nilul Albastru până
au ajuns la Platoul Etiopian, întrecându-i cu mai bine
de 2000 de ani pe exploratorii europeni care au
„descoperit izvoarele Nilului”.
Există și alte dovezi cu privire la faptul că egiptenii
au pătruns adânc în interiorul Africii. Știm din
picturile murale că prințesele egiptene foloseau ca fard
de pleoape o substanță metalică albă-cenușie, iar
analiza chimică a sarcofagelor a confirmat faptul că era
vorba de antimoniu. Singura sursă confirmată de
antimoniu din acele vremuri era o serie de mine în aer
liber aflate în Africa de Sud. Un alt indiciu ne este dat
de okapi. Aceste rude ale girafei par să fi fost corcite cu
zebrele din pricina dungilor de pe picioare. Sunt rare
în zilele noastre, dar în acele vremuri erau cu siguranță
întâlnite mai des. În orice caz, însă, okapi nu se pot
adapta pentru a trăi în savanele din Sudan și nu ar fi
avut cum să se răspândească mult dincolo de junglele
din Africa Centrală, la mai bine de 3700 de kilometri
de Egipt. În ciuda acestui fapt, okapi le erau cunoscute
egiptenilor antici și figurau chiar și în mitologia
acestora. Aceste exemple nu sunt concludente pentru
că atât antimoniul, cât și okapi ar fi putut să ajungă
acolo în mod indirect, prin comerț. Însă chiar și în acest
caz ne sugerează faptul că egiptenii antici aveau
legături mult mai strânse cu Africa față de europenii
de dinainte de epoca victoriană.
În jurul anului 1200 î.e.n., în estul Mediteranei s-a
format o nouă civilizație maritimă prosperă. Nu a fost
vorba de un imperiu condus de faraoni, ci de o
confederație de orașe-stat care aveau legături culturale.
Acești „fenicieni” au creat în timp prima talasocrație a
lumii – un regat care stăpânea mările și se baza pe o
rețea de rute comerciale maritime.25 Fiecare oraș
fenician era independent din punct de vedere politic și
nu știm în ce măsură locuitorii se considerau un singur
popor. Semănau din acest punct de vedere cu orașele-
stat grecești, care împărtășeau o cultură comună și care
se aliau adesea în vremuri de criză, dar care își
protejau cu înverșunare suveranitatea. În limba scrisă a
fenicienilor s-a folosit pentru prima oară un alfabet cu
litere – precursorul alfabetului grec și al celui latin care
stau, la rândul lor, la baza tuturor limbilor europene
de astăzi. Multe dintre preceptele civilizației vestice
au, de fapt, origini feniciene și s-au răspândit de-a
lungul rutelor lor comerciale maritime.
Fenicienii au fost primul popor care a format colonii
importante pe țărmurile vestice ale Mediteranei.
25
Cuvântul „fenician” provine de la numele grecesc al purpurei, un pigment
produs din cochilii măcinate pentru care erau faimoși negustorii din regiune.
Purpuriul a fost asociat de-a lungul întregii noastre istorii cu regalitatea datorită
acestui pigment antic deosebit de valoros. Nu știm cum își spuneau fenicienii,
dar proveneau din tărâmul Kanaan („Canaanul” biblic) (n. a.).
Civilizația vestică nu ar fi existat, probabil, sau ar fi
fost cel puțin foarte diferită fără influențele feniciene.
Ei au construit orașe și posturi comerciale și au creat
rețele de comerț moștenite în timp de Imperiul Roman.
Le vindeau vechilor greci sticlă, țesături și vestita lor
vopsea purpurie, iar egiptenilor – vin și cherestea. Pe
măsură ce grecii au adoptat tradițiile maritime ale
fenicienilor, cele două culturi și-au împărțit
Mediterana – fenicienii dominând țărmul sudic din
Africa de Nord până în Spania, iar grecii colonizând
Italia și sudul Franței. În centru, Sicilia era împărțită
între partea vestică feniciană și cea estică grecească.
Acest echilibru de forțe s-a menținut până la
ascensiunea Imperiului Roman, care a cucerit Grecia și
s-a luptat pentru controlul mărilor cu civilizația din
Cartagina, o colonie feniciană.
Fenicienii au dezvoltat primele nave mari cu vâsle și
pânze și au pus bazele tehnologiei maritime europene
viitoare. Pentru prima oară, exploratorii au părăsit
apele calme ale Mediteranei și s-au aventurat pe
Atlantic dincolo de strâmtoarea Gibraltar. Până în anul
500 î.e.n., aceștia reușiseră să ajungă pe insula
britanică pe nave solide adaptate navigării pe ocean și
făceau troc pentru a obține cositor și plumb. În timp ce
Roma era un biet sătuc care se lupta pentru
supraviețuire, fenicienii înființau posturi comerciale și
mine în Cornwall. În jurul anului 425 î.e.n., colonia
feniciană Cartagina a numit un explorator pe nume
Hanno Navigatorul în fruntea unei flote de 60 de nave
ca să străbată Atlanticul. A acostat în Insulele Canare
și, posibil, în Madeira, la 1 850 de kilometri în largul
Atlanticului. A înființat o serie de posturi comerciale
în Maroc și a navigat apoi de-a lungul coastei Africii.
Nu știm cât de departe s-a aventurat Hanno, dar
descrierile călătoriilor sale par să indice faptul că a
ajuns cel puțin în Senegal, în partea cea mai vestică a
Africii, și că este posibil să fi navigat până în dreptul
junglelor din Africa Centrală.
În orice caz, Hanno a călătorit mai departe decât
orice alți europeni de dinaintea portughezilor care au
făcut-o două mii de ani mai târziu. Călătoria lui Hanno
fost relatată de istoricul grec Herodot și ilustrată în
picturi murale descoperite în ruinele Cartaginei, ea
incluzând întâlniri cu băștinași, vulcani și animale
exotice care ar fi putut să fie gorile. Herodot ne descrie
„negoțul tacit” practicat de fenicieni în timp ce
navigau de-a lungul țărmului Africii. Pentru a trece
peste barierele lingvistice și peste neîncrederea
reciprocă, echipajele feniciene își alegeau câte o plajă
din apropierea satelor indigene și își înșirau pe nisip
bunurile cu care voiau să facă negoț. Aparent,
localnicii își dădeau seama că acele bunuri erau de
vânzare și întindeau lângă ele altele, pe care le
considerau echivalente ca valoare. Echipajele adăugau
apoi obiecte sau le luau înapoi, negociind până când
cele două părți conveneau asupra trocului.
Ca și în cazul egiptenilor, nu știm exact până unde
au călătorit fenicienii, pentru că cele mai multe
însemnări din lumea antică s-au pierdut de-a lungul
mileniilor. Fenicienii erau vestiți în Antichitate pentru
construcțiile lor navale și au dezvoltat corăbii mai
bune decât oricare altele din Europa de dinaintea lui
Columb. Au construit nave cu osaturi adânci, cu mai
multe punți, cu chile și cu pânze manevrate cu parâme
și palane, călăfătuind spațiile dintre scânduri. Este
posibil ca cele mai mari nave ale lor să fi dislocat mai
bine de 450 de tone de apă – mai mult decât Santa
Maria, cea mai mare dintre corăbiile lui Columb. Erau
obișnuiți cu călătoriile lungi pe mare. Unii cercetători
au sugerat chiar că navigatorii fenicieni ar fi putut să
traverseze Oceanul Atlantic spre Americi. Deși ar fi
putut face cu ușurință acest lucru, există puține dovezi
în sprijinul acestei ipoteze, așadar, trebuie să
presupunem că nu au făcut-o, cel puțin nu intenționat.
Cu toate acestea, ținând cont că pentru mai bine de 500
de ani ar fi putut să întreprindă o astfel de călătorie, nu
putem exclude complet ideea unei traversări, măcar
accidentale, spre Americi.26
Există cel puțin un document care confirmă o
călătorie pe mare timpurie întreprinsă împreună de
egipteni și de fenicieni. Potrivit lui Herodot, în jurul
anului 600 î.e.n., faraonul Nekau al II-lea ar fi angajat
un echipaj fenician pentru o expediție menită să
înconjoare continentul african. Herodot ne povestește
în Istoriile sale că flota ar fi navigat spre sud pe Marea
Roșie, ar fi depășit Cornul Africii, ar fi ocolit
continentul și ar fi ajuns înapoi pe Mediterană prin
strâmtoarea Gibraltar. Un lucru foarte straniu s-ar fi
petrecut în timp ce echipajul trecea de extremitatea
sudică a Africii. În momentul în care flota se îndrepta
spre vest, oamenii din echipaj ar fi văzut Soarele
mișcându-se pe cer de la răsărit (în spatele lor) la apus
(în fața lor), în partea dreaptă a navei (lucru care nu se
întâmplă niciodată în Europa). Pentru cei mai mulți
dintre contemporanii săi, acesta a fost un pretext
pentru a se îndoi de întreaga poveste, iar Herodot
însuși a considerat detaliul o scorneală. Privind însă
retrospectiv, acest detaliu ar putea să confirme
veridicitatea întregii relatări. Orice echipaj care ar
naviga spre vest în jurul Africii ar vedea într-adevăr
26
De-a lungul anilor, în Americi au fost descoperite unele relicve de origine
presupus feniciană, inclusiv inscripția de la Bat Creek găsită în 1889, într-un
tumul funerar din statul Tennessee. S-a dovedit însă că toate acestea au fost
identificate greșit sau sunt probabil falsuri (n. a.).
trecerea Soarelui pe cer prin dreapta lor, pentru că s-ar
afla la sud de ecuator. Povestea ilustrează perfect și un
fapt geografic confirmat: navigarea în jurul Africii este
posibilă. Pare puțin probabil ca Herodot să fi intuit
acest lucru din întâmplare.
Este oare atât de greu de crezut că marinarii din
vechile timpuri ar fi dus la bun sfârșit o aventură care
devenise deja o rutină pentru europenii din timpul
marilor descoperiri geografice, mai ales având în
vedere că foloseau, de fapt, aceeași tehnologie? Ar fi
fost nevoie numai de un echipaj curajos de aventurieri
dornici să exploreze necunoscutul. Poate că nu vom ști
niciodată. Ne-au rămas prea puține vestigii pentru a
trage concluzii certe. Probabil că multe dintre
realizările remarcabile ale Antichității nu au fost
consemnate niciodată, iar altele s-au pierdut, fără
îndoială, de-a lungul mileniilor. O civilizație viitoare
care ne-ar analiza realizările, să spunem, descifrând
literele de pe monumentele lui Lincoln și Jefferson nu
și-ar imagina poate niciodată că am reușit să ajungem
pe Lună. Putem să ne reamintim cu destul de multă
siguranță unele dintre faptele remarcabile ale
oamenilor din Antichitate și putem să emitem
presupuneri despre altele, dar nu vom putea fi
niciodată siguri de amploarea realizărilor lor.
Lucrurile stau mai rău decât v-ați putea închipui.
Grecii și romanii prețuiau cunoașterea Antichității, dar
mare parte din aceasta s-a pierdut odată cu declinul
Imperiului Roman. Împăratul Iustinian I a închis
școlile de filosofie grecești în anul 529, într-o încercare
de a uni Imperiul Bizantin sub o singură religie. În
biblioteca din Alexandria se găseau peste 100.000 de
pergamente, dar acest tezaur a fost distrus printr-o
serie de jafuri și de incendii, începând cu asediul lui
Iulius Cezar în anul 48 î.e.n. Și culminând cu decretul
de demolare emis de papa creștin copt Teofil al
Alexandriei în anul 391 e.n. Probabil că nu vom
cunoaște niciodată amploarea acestor distrugeri. Se
știe că Euripide a scris peste 90 de piese de teatru,
dintre care s-a păstrat însă numai o cincime. Din
vastele scrieri istorice ale lui Herodot ne-au rămas
numai fragmente disparate repovestite de alții.
Democrit a enunțat pentru prima oară existența
atomilor și este considerat întemeietorul științei, dar
despre teoriile lui ne-au rămas numai câteva zvonuri
controversate. Poate că au existat și alți savanți
renumiți despre care însă nu vom ști niciodată.27

27
Unele scrieri au supraviețuit numai din pricină că hârtia era foarte scumpă.
Anumite persoane au răzuit, de-a lungul timpului, scrierile vechi pentru a
reutiliza paginile, iar scrierile originale au putut fi mai apoi reconstituite, pentru
că nu fuseseră șterse cu totul. În acest fel s-au păstrat scrieri vestite ale lui
Arhimede, Cicero și Seneca. Este cam ca și cum ați șterge o povestire de
Hemingway pentru a scrie în locul ei o listă de cumpărături (n. a.).
 Ce știm cu siguranță este că cetățenii civilizațiilor din
Antichitate erau exploratori și oameni de știință
entuziaști la fel de curioși ca noi cu privire la lumea
înconjurătoare. Eratostene (276–195 î.e.n.) a fost unul
dintre primii administratori ai Bibliotecii din
Alexandria și savantul cel mai important al epocii sale.
A fost un adevărat erudit, părând să îl intereseze totul,
de la științe la matematică și de la astronomie la
poezie, muzică, filosofie politică și istorie. A scris chiar
și piese de teatru. Domeniile sale de expertiză au fost
atât de diverse, încât contemporanii îi spuneau în
glumă „beta” (a doua literă a alfabetului grecesc),
pentru că era al doilea în orice domeniu. Dar este
limpede că era cu siguranță alfa, și nu beta, în câteva
dintre acestea. Este considerat „părintele geografiei”,
iar în lucrarea sa Geographika a întocmit harta lumii
cunoscute, a descris mai bine de 400 de orașe și a
împărțit suprafața Pământului în cinci zone climatice
pe care le folosim ca referință și în zilele noastre: două
zone reci la poli, două zone temperate și o zonă
ecuatorială tropicală.28
28
Câteva dintre realizările sale: dezvoltarea unui algoritm pentru găsirea
numerelor prime (ciurul lui Eratostene), calcule balistice pentru catapulte,
calcularea precisă a distanței până la Soare și cea nu foarte precisă a diametrului
său (date fiind dimensiunile în discuție, o eroare de 400% nu este totuși chiar
atât de rușinoasă). Trebuie să îi mulțumim lui Eratostene pentru calendarul de
365 de zile și pentru că data de 29 februarie există doar o dată la patru ani. El a
mai inventat și un sistem cronologic asemănător cu al nostru, dar care începea
 Eratostene a creat prima hartă a lumii, pe care o
putem recunoaște și astăzi. Aceasta cuprinde Europa,
Asia și Africa și reproduce corect teritoriile din jurul
Mediteranei, devenind din ce în ce mai vagă înspre
nord, sud și est. Este ilustrat cursul complet al Nilului,
inclusiv cele două lacuri din care izvorăște, pe care
exploratorii europeni din secolele al XVIII-lea și al XIX-
lea s-au străduit să le caute mai bine de o sută de ani.
Sunt trasate clar albiile principalelor râuri din Europa
și din Asia, iar Eratostene reușește să traseze, într-o
epocă de dinainte de Imperiul Roman, contururile
imprecise ale insulei britanice, dar și ale Irlandei. El a
suprapus peste hartă o rețea de linii de referință
orizontale și verticale, inventând astfel conceptele de
latitudine și longitudine. Eratostene și-a dat seama,
acum mai bine de două mii de ani, că navigarea în
jurul continentului african era posibilă și că se putea
ajunge în Asia navigând spre vest, dat fiind faptul că
lumea este sferică.
Eratostene nu a schițat numai lumea, ci i-a calculat și
circumferința, fapt cu atât mai remarcabil cu cât a
reușit să facă acest lucru fără să părăsească Egiptul. În
relatarea unui negustor se menționa faptul că în
Syene29 (un oraș situat la sud în susul Nilului), în ziua

odată cu cucerirea cetății Troia (n. a.).

29
Oraș egiptean cunoscut în prezent ca Assuan, situat în sudul țării (n. red.).
solstițiului de vară, la prânz, umbra unui observator ar
bloca reflecția Soarelui în apa unei fântâni adânci, ceea
ce ar fi însemnat că la acea dată și oră razele Soarelui
ar fi căzut perpendicular pe suprafața Pământului. A
studiat, pentru a face o comparație, unghiul Soarelui la
prânz, în aceeași zi, în Alexandria. I-a ieșit un rezultat
de 1/50 din circumferința unui cerc, adică aproximativ
șapte grade. El a presupus că planeta este sferică și a
ajuns la concluzia că circumferința acesteia este de 50
de ori distanța până la Syene.30 A calculat astfel
circumferința Pământului cu o eroare de mai puțin de
10%. Aproape 2000 de ani mai târziu, Cristofor
Columb a aflat despre calculele lui Eratostene, dar a
preferat să se încreadă într-o hartă fantezistă care
indica o circumferință cu o treime mai mică. Dacă nu
și-ar fi făcut iluzii, probabil că nu ar fi plecat niciodată
– sau, dacă ar fi făcut-o totuși, și-ar fi dat seama că nu
ajunsese în Asia, ci într-o Lume Nouă.

30
Nu știm cu certitudine cum anume Eratostene a calculat distanța până la
Syene. Este posibil să fi întrebat pur și simplu caravanele locale cât anume le lua
să ajungă până acolo. Carl Sagan a sugerat că a plătit un bărbat care să meargă
până acolo și să măsoare astfel distanța în pașii parcurși. Orice s-ar fi întâmplat,
distanța pe care a calculat-o a fost de circa 5000 de stadii. Un stadiu înseamnă
circa 180 de metri, fiind determinat de lungimea pistei de alergare din cadrul
unui stadion olimpic din Grecia Antică (pe care poți să-l măsori astfel și azi).
Cum un stadiu avea circa 180 de metri, Pământul ar fi avut o circumferință
estimată de 44 337 kilometri, cu o eroare de 10% din valoarea acceptată de
40.072 de kilometri. Repetând acest calcul cu o precizie mai mare, ar fi obținut
40 307 kilometri, o eroare uimitor de mică de nici 0,16% (n. a.).
 Capitolul 5
Epoca clasică

Cam pe vremea Egiptului antic, în insula Creta

înflorea o civilizație mică, dar prosperă, care se
răspândea pe întinsul Mediteranei. Civilizația minoică
a fost o cultură de negustori, artiști, arhitecți și filosofi
din epoca bronzului timpurie – prima verigă dintr-un
lanț care a dus la dezvoltarea Greciei și a Imperiului
Roman. Acești navigatori au făcut comerț cu egiptenii
încă de pe vremea construirii piramidelor, au colonizat
coasta Siriei și insulele din Marea Egee și au dat
naștere civilizațiilor feniciene și grecești. Dar, în jurul
anului 1400 î.e.n., civilizația minoică a dispărut pe
neașteptate. Probabil că declinul său a fost produs de
un cutremur sau de o erupție vulcanică care a devastat
Creta și a distrus palatul din Cnossos. Insula a fost
invadată curând de grecii de pe continent. Aceștia nu
au distrus însă cultura minoică, ci au adoptat-o. Grecii
aveau să își însușească curând religia, arta și cultura
minoică și să continue tradițiile maritime ale vechii
civilizații.
Unele dintre cele mai cunoscute elemente ale
mitologiei grecești au rădăcini minoice. În legenda
Minotaurului, regele Minos cucerește Atena și cere ca
la fiecare nouă ani să fie trimiși în Creta șapte tineri și
șapte fecioare ca sacrificii oferite Minotaurului, un
monstru cu trup omenesc și cap de taur.31
Eroul atenian Tezeu se oferă să ia locul uneia dintre
victime. Marcându-și drumul cu ajutorul unui ghem
de ață primit de la fiica lui Minos, Ariadna, de care se
îndrăgostise, Tezeu intră în labirintul Minotaurului și
îl ucide.32 Dedal, arhitectul care construise labirintul,
fusese închis într-un turn, pentru a-i proteja secretele.
Inventator priceput, el evadează împreună cu fiul său
Icar folosind aripi din pene lipite cu ceară – o poveste
timpurie despre dorința omului de a zbura. Icar cade
însă în mare pentru că zboară prea aproape de Soare și
aripile lui se topesc.33
31
Primele Jocuri ale foamei, de unde se vede că nu scriem niciodată lucruri noi, ci
doar reluăm intrigi mai vechi (n.a.).
32
S-a adeverit apoi că Minotaurul era fiul din flori ai lui Minos, ceea ce
înseamnă că Ariadna și-a ajutat iubitul să îi ucidă fratele. Nu pare un gest
frumos, dar au trăit apoi fericiți cu toții până la adânci bătrâneți. Cu excepția
tatălui lui Tezeu, care s-a aruncat în mod tragic de pe niște stânci pentru că cei
de pe nava care îl purta pe fiul său au uitat să arboreze un stindard alb, cum se
înțeleseseră. Iar zeița Atena i-a ordonat lui Tezeu să o lase pe Ariadna în Creta,
pentru un motiv sau altul, deci, de fapt, nimeni nu a trăit apoi fericit. în afară de
Dionisos, fratele Atenei, care a salvat-o pe Ariadna. Nu putem să nu ne
întrebăm dacă zeii nu au înscenat cumva toată afacerea (n. a.).
33
Minos l-a urmărit apoi pe Dedal până în Sicilia, dar a fost atras într-o capcană
cu apă clocotită. Poveștile grecești par să abunde mereu în acte de sex și violență
gratuite, ceea ce poate că explică succesul lor la public de-a lungul anilor. Sunt
un soi de Urzeala Tronurilor înainte de HBO. în povestea grecească, Dedal este
zugrăvit ca un geniu al mecanicii, căruia îi este atribuită în mod improbabil
inventarea dulgheriei, o ocupație destul de generală, și totuși elementară, ca să
nu fi fost, probabil, inventată de un singur om. Mai la bătrânețe, Dedal îl învață
 Grecii au moștenit spiritul marinăresc al minoicilor.
În povestea lui Iason și a argonauților, o trupă de eroi
navighează pe Marea Neagră în căutarea lânii de aur a
unui berbec înaripat (care va deveni constelația
Berbecului). O altă operă clasică grecească, Odiseea lui
Homer, este probabil cea mai iubită poveste despre
explorări și aventuri din toate timpurile. Ca pedeapsă
pentru că au jefuit Troia (mai precis pentru ideea cu
calul de lemn pe care l-au folosit pentru a se strecura în
oraș), Odiseu și echipajul lui îndură timp de zece ani o
călătorie istovitoare pe tărâmuri necunoscute. La
început, lotofagii le oferă fructe care îi seacă de energie
și îi fac să uite de unde vin. Sunt apoi capturați de
ciclopi, care vor să îi mănânce. Mai apoi o vrăjitoare îi
transformă în porci, dar acceptă să îi elibereze în
schimbul iubirii lui Odiseu. În sfârșit, navighează pe
lângă sirene, al căror cântec vrăjit îi atrage pe marinari
spre pieire. Pentru a evita această soartă, echipajul își
astupă urechile cu ceară, mai puțin Odiseu, care este
legat de un catarg și se poate astfel bucura de vocile lor
fermecătoare. Odiseu și câțiva dintre marinarii lui se
întorc până la urmă în Grecia, mai înțelepți după tot
acest periplu. Astfel a intrat în limbajul obișnuit

artele mecanicii pe nepotul său Perdix, dar, pentru că nu suportă să aibă un

rival, îl lasă să cadă în gol și să moară în cursul unei vizite la Acropolele din
Atena. Cea mai nereușită vacanță în familie din istoria lumii (n. a.).
cuvântul „odisee”.
Mai mult decât poate oricare altă cultură, grecii au
inventat elementele civilizației occidentale. Contribuția
lor cea mai larg apreciată este democrația, care a
apărut aproape accidental atunci când cetățenii Atenei
l-au îndepărtat în anul 508 î.e.n.34 pe tiranul care îi
conducea, dar influența grecilor antici a fost cel puțin
la fel de importantă în alte domenii ale societății:
teatru, poezie, filosofie, literatură și uzul limbii.35 Este
remarcabil să constatăm că anumite capodopere
grecești scrise acum două mii de ani sunt încă complet
relevante din punct de vedere social. Sofocle, Euripide,
Eschil, Esop și Homer au surprins însuși sufletul
umanității în scrierile lor despre putere, smerenie,
perseverență, integritate și autocontrol.
Ideile grecești s-au răspândit de-a lungul și de-a latul
Mediteranei odată cu progresul imperiului lor
comercial maritim. Începând aproximativ cu anul 1000
î.e.n., grecii s-au extins dincolo de tărâmul lor de
34
Înainte de evenimentul în cauză, Atena avea legi dure adoptate de
conducătorul Dracon (de unde ne-a rămas cuvântul „draconic”). Cetățenii
Atenei votau ridicând mâna sau folosind uneori pietre de diverse culori. Ei
hotărau uneori prin vot exilarea anumitor concetățeni prea turbulenţi, al căror
nume era înscris pe un ciob de ceramică numit ostrakon (de unde ne-a rămas
cuvântul „ostracizare”) (n. a.).
35
Aproximativ 60% dintre cuvintele limbii engleze provin fie din greacă, fie din
latină, în proporții aproximativ egale. Un profesor grec pe nume Xenophon
Zolotas a ținut două prelegeri în limba engleză folosind numai cuvinte
provenite din greacă, care pot fi înțelese de vorbitorii ambelor limbi (n. a.).
baștină din Marea Egee și au fondat colonii pe
țărmurile Mediteranei și ale Mării Negre. Au înființat
pe coaste posturi comerciale, ca să facă schimburi de
bunuri cu localnicii din zonele mai îndepărtate, iar
aceștia au intrat astfel în sfera de influență a culturii și
a limbii grecești. Aceste posturi comerciale s-au
dezvoltat, în timp, în orașele mediteraneene de astăzi.
Influența grecească s-a extins până în Franța, Italia și
pe coasta adriatică, iar Marea Neagră a devenit un lac
grec înconjurat de colonii care îi exploatau bogatele
resurse de pește și de sare. În câteva secole, mult mai
mulți greci trăiau în afara țării lor de baștină, în cele
peste 500 de colonii de peste mări, decât pe teritoriul
acesteia. Multe dintre aceste așezări și-au întrecut
vechile zone de origine – de exemplu Siracuza, în
Sicilia, care a devenit cel mai mare oraș grecesc din
lume, populația lui întrecând-o pe cea a Atenei.
Orașele-stat și coloniile grecești își apărau cu
înverșunare independența. Se aflau cel mai adesea în
competiție sau în conflict, dar în vremuri de criză se
uneau uneori pentru a face față pericolului comun.
Cele mai multe amenințări veneau dinspre est.
Proporțional vorbind, Imperiul Persan a fost cel mai
mare din istorie, cuprinzând în epoca sa de maximă
înflorire aproape jumătate din populația lumii și
ocupând un teritoriu care se întindea de la Marea
Mediterană spre India. Deși este prezentată adesea ca
replica despotică a glorioasei Grecii antice, în Persia
exista, de fapt, o societate extrem de tolerantă și de
cosmopolită. Era vorba de o confederație multietnică
de state, mai degrabă decât de o țară. Cetățenii săi au
construit drumuri și poduri și au înființat servicii
publice eficiente. Pentru a putea comunica în tot
teritoriul pe care îl ocupau, persanii au creat un
serviciu poștal, iar eficiența acestuia (despre care ne
relatează Herodot) a inspirat mottoul neoficial al poștei
din Statele Unite („Nici zăpada, nici ploaia, nici
căldura, nici bezna nopții nu-i opresc pe acești
curieri”).
Poate că o cucerire persană a Greciei nu ar fi dus la
sfârșitul civilizației occidentale. Viața sub ocupația
persană continua aproape ca și până atunci atâta timp
cât noii cetățeni își plăteau taxele și trimiteau trupe
pentru întărirea armatei. O înfrângere în fața
persanilor ar fi putut totuși să înăbușe în fașă perioada
de aur care a urmat victoriei grecești. Până în anul 500
î.e.n., Persia cucerise deja coloniile grecești din Asia
Mică, iar susținerea oferită de greci răscoalelor din
orașele ocupate avea să ducă în curând la conflicte. În
anul 499 î.e.n., prima invazie a lui Darius I a fost oprită
odată cu înfrângerea umilitoare a persanilor în Bătălia
de la Maraton36. Drept răzbunare, Xerxes, fiul lui
Darius, a adunat cea mai mare forță armată de până
atunci – 100.000 de soldați din tot Imperiul.37 Această
invazie, care a avut loc în anul 480 î.e.n., a fost scena
unora dintre cele mai dramatice momente ale istoriei
militare, inclusiv o luptă de ariergardă purtată de un
contingent de 300 de spartani care au rezistat timp de
patru zile împotriva unei forțe persane de câteva zeci
de ori mai numeroasă în îngusta trecătoare Termopile
și care au pierit cu toții.
Persanii au spart până la urmă blocada și au
incendiat Atena (stratul de cenușă poate fi încă
descoperit în cursul excavărilor), dar populația
acesteia câștigase timp și reușise să se evacueze. Grecii
s-au refugiat pe Peloponez, o peninsulă accesibilă doar
printr-un istm lung de 6 kilometri și lat de 21 de metri.
Xerxes și-a trimis forțele maritime pentru a-i înconjura,

36
Această bătălie, un triumf al Atenei, care a învins fără să trebuiască să se
bazeze pe trupele spartane disciplinate, dar întârziate, este astăzi amintită mai
ales din pricina cursei de maraton. Povestea (probabil apocrifa) este aceea că
mesagerul grec Fidipide ar fi alergat cei 42 de kilometri până la Atena, ar fi
anunțat victoria și apoi s-ar fi prăbușit la pământ, epuizat (n. a.).
37
Nu cunoaștem numărul exact. Herodot dă o cifră de un milion, dar suntem
aproape siguri că exagerează mult. Istoricii recenţi estimează un număr de
60.000 până la câteva sute de mii de soldați. în orice caz, armata ar fi adus cu o
reuniune a Organizației Națiunilor Unite în care erau reprezentate zeci de limbi
și de popoare din tot Imperiul, inclusiv persani, asirieni, fenicieni, babilonieni,
egipteni, libieni, evrei, macedoneni, greci, cerchezi, afgani, indieni și mulți alții
(n. a.).
dar flota persană a căzut într-o capcană în golful
Salamis și a fost înfrântă. Conform aproape tuturor
criteriilor38, Bătălia de la Salamina a fost una dintre cele
mai mari lupte navale din istorie, dar, de fapt, în ea s-
au înfruntat mai ales grecii cu grecii: flota persană era
alcătuită cu precădere din nave provenite din orașele-
stat din Asia Mică, sprijinite de contingente importante
de egipteni și fenicieni. Dezastrul de la Salamina a
marcat sfârșitul ofensivei persane, dar ocupația Persiei
asupra grecilor s-a încheiat abia în anul 479 î.e.n., după
la fel de importanta, dar mult mai puțin vestita, Bătălie
de la Plateea.
Odată cu înfrângerea persanilor, grecii au rămas fără
rivali în zona Mediteranei, dar curând au început să se
lupte între ei. După 50 de ani de expansiune fără
precedent, Războiul Peloponesiac (431–404 î.e.n.) a
asmuțit Atena și imperiul ei împotriva unei coaliții de
state grecești conduse de Sparta. Forțele terestre
spartane mai puternice au reușit curând să asedieze
Atena, dar orașul a rezistat o vreme datorită
importurilor de hrană din coloniile de peste mări. În
38
După numărul de nave (peste 300 grecești și de două ori mai multe persane),
de marinari (200.000 sau mai mulți) și de nave scufundate (mai mult de 300).
Celelalte candidate la acest titlu sunt Bătălia de la Ecnomus (256 î.e.n. ) dintre
romani și cartaginezi, Bătălia de la Lepanto (1571) dintre creștini și otomani și
două bătălii din secolul al XX-lea - cea a Iutlandei (1916) și cea din golful Leyte
(1944). Se spune că Xerxes ar fi privit bătălia dintr-un scaun, de pe un deal de
deasupra golfului (n. a.).
cele din urmă, Atena a fost înfrântă din pricina unei
campanii dezastruoase în Sicilia, a foametei și bolilor
din oraș. Au existat voci care au cerut incendierea
orașului, dar spartanii au refuzat să-și radă de pe fața
pământului o fostă aliată care luptase cu atât de mult
curaj atunci când Grecia fusese amenințată.39 Societatea
grecească a rezistat, dar războiul a slăbit pentru mult
timp orașele din sud și a predat inițiativa nordului,
unde se ridica o nouă putere.
Pentru grecii din peninsulă, macedonienii erau niște
țărani înapoiați, dar din rândurile acestora aveau să
apară două genii militare, tată și fiu, care să unească
Grecia și să cucerească apoi cea mai mare parte a lumii
cunoscute. Tatăl, Filip al II-lea al Macedoniei, a devenit
rege în anul 359 î.e.n. Și s-a concentrat pe
reorganizarea armatei. Grecii folosiseră în luptă timp
de secole formațiile de lăncieri, dar Filip și-a echipat
infanteria cu lăncii mult mai lungi, de până la șase
metri, și i-a antrenat până când a făcut din ei o forță de
elită. În timp ce formația avansa, rândurile intercalate
de lăncii se apărau reciproc și se înfigeau în oricine le
stătea în cale. Până în anul 336 î.e.n., Filip își extinsese
39
Într-o comedie tragică ateniană care relatează ultimele stadii ale războiului,
personajul care îi dă titlul, Lysistrata, le convinge pe grecoaice să nu mai aibă
relații sexuale cu soții lor cât timp continuă să se lupte între ei. Nu avem dovezi
că acest lucru s-ar fi petrecut în realitate, dar o acțiune similară fost organizată
cu succes în ultimii ani de femeile din Liberia (n. a.).
teritoriul macedonean printr-o serie de războaie și de
alianțe, ajungând să cuprindă întreaga Grecie. 40 Fiul
său, care i-a moștenit tronul la vârsta de 20 de ani, avea
să își întreacă tatăl și să devină poate cel mai mare
geniu militar din istorie și, cu siguranță, cel mai
umblat aventurier militar din Antichitate.
Alexandru cel Mare crease, până la vârsta de 30 de
ani, unul dintre cele mai mari imperii din istorie, care
se întindea din Grecia până în India. Nu se putea opri,
la fel ca marinarii greci din Odiseea (pe care o ținea
mereu la îndemână). Ce îl mâna pe Alexandru?
Campania sa militară împotriva persanilor a fost inițial
concepută ca un efort limitat pentru eliberarea grecilor
din Asia Mică aflați încă sub jugul acestora, dar
succesele timpurii l-au făcut să prindă elan și s-au
transformat, treptat, în obsesii. Nu a fost vorba
niciodată de o sete de răzbunare, ci mai degrabă de
dorința eternă a lui Alexandru de a vedea și de a
înțelege lumea. Mulțumită campaniilor sale, grecii au
descoperit tărâmuri despre care nu mai auziseră
niciodată; multe dintre acestea ni se par îndepărtate
chiar și în zilele noastre. Alexandru era mânat de
40
Se spune că Filip i-ar fi amenințat pe spartani: „Dacă pătrund pe teritoriul
vostru, vă voi distruge fermele, vă voi măcelări poporul și vă voi nărui orașul”.
Răspunsul spartanilor: „Dacă”. Ei erau cunoscuţi pentru formulările concise,
lucru reflectat în cuvântul „laconic”, derivat din „Laconia”, regiunea grecească
în care se afla Sparta (n. a.).
dorința de a ajunge la „capătul lumii și la Marele
Ocean Exterior”.
Imperiul clădit de el nu i-a supraviețuit prea mult
timp, și totuși a avut un mare impact asupra lumii,
pentru că a unit pentru prima oară estul și vestul.
Înainte de el, oamenii călătoreau uneori în regate
învecinate, dar rareori se aventurau dincolo de acestea.
Alexandru a dus în Asia nu doar o armată, ci și o
civilizație, iar în Grecia s-a întors cu multe cunoștințe
despre tărâmuri îndepărtate. Exemplul său a fost
urmat de filosofi, oameni de știință și de stat greci, într-
o polenizare culturală încrucișată de mari proporții.
Însuși stilul personal al lui Alexandru a încurajat
emulația. Cei mai mulți bărbați de dinainte de el
purtau barbă, dar Alexandru prefera să se
bărbierească, iar acest obicei a fost adoptat de supușii
din imperiul său și copiat de romani. Nu este exagerat
să spunem că o față atent bărbierită a devenit un
simbol al bărbăției datorită lui Alexandru41.
Campania de zece ani a lui Alexandru (334–324
î.e.n.) a slăbit puterea Persiei într-o serie de bătălii
decisive, dar el nu a înfrânt Imperiul Persan, ci mai
degrabă l-a asimilat. Cu fiecare victorie câștiga din

41
Singura imagine a lui Alexandru care ne-a rămas este un mozaic roman din
ruinele Pompeiului, care ni-l înfățișează ca pe un tânăr chipeș, dar știm că se
bărbierea și din relatări ale vremii (n. a.).
credibilitatea pe care o pierdea omologul său, Darius al
III-lea. Din pricină că Imperiul Persan era o coaliție
multietnică ai cărei cetățeni nu erau, în cea mai mare
parte, persani, conducătorilor locali li s-a părut indicat
să treacă de partea cealaltă și să îi jure loialitate lui
Alexandru. Aventurile sale militare l-au purtat prin
Turcia, în josul coastei siriene și în Egipt, prin deșert
spre Mesopotamia și Persia propriu-zisă, prin Asia
Centrală și apoi spre Afganistan și India. Îndrăzneala
sa, care friza nesocotința, este ilustrată de o povestire
(probabil apocrifa). În orașul Gordium din Asia Mică
se afla un nod de funie atât de încâlcit, încât nimeni nu
îl putea desface. O profeție afirma că el putea fi
descâlcit numai de viitorul „stăpân al Asiei”.
Alexandru, om de acțiune, a hotărât că nu conta cum
desfăcea nodul, așa că a tăiat funiile cu sabia.
Niciun aspect al aventurii lui Alexandru nu a fost
însă planificat. A eliberat Egiptul de sub jugul persan,
a fost primit ca un rege și a fondat Alexandria cu a sa
bibliotecă magnifică. L-a urmărit apoi pe Darius prin
Orientul Mijlociu până în Babilon și de acolo până în
capitalele persane gemene Susa și Persepolis, unde a
pus stăpânire pe vistieriile statului. A stat cinci luni în
Persepolis, dar a incendiat din greșeală palatul după ce
s-a îmbătat crâncen la una dintre petrecerile sale de
pomină. Un guvernator persan l-a asasinat între timp
pe Darius și a stârnit o revoltă, așa că Alexandru a
pornit la drum pentru a înăbuși noua amenințare.
Expediția aceasta s-a transformat într-un măreț tur al
Asiei care l-a purtat multe mii de kilometri spre
tărâmuri noi și îndepărtate. A fondat mai multe orașe
de-a lungul drumului și le-a numit pe toate după sine
(nimeni nu îl poate acuza de o modestie exagerată).42 S-
a însurat cu prințesa Roxana din Bactria (în
Afganistan) pentru a întări legăturile cu noii lui supuși
și apoi și-a îndreptat atenția asupra Indiei.
În anul 326 î.e.n., grecii au traversat fluviul Ind și au
învins o armată indiană numeroasă în măreața Bătălie
de la Hidaspes, unde au fost folosiți peste o sută de
elefanți de luptă. Alexandru a fondat după bătălie
două orașe indiene care mai există și astăzi, iar pe unul
dintre acestea le-a numit după calul său, Bucefal. Ar fi
dorit să înainteze spre China, dar soldații lui au
anticipat o serie nesfârșită de bătălii și au refuzat să
meargă mai departe. Fuseseră plecați aproape zece ani
și le era dor de patrie. Alexandru a încercat să îi
convingă să continue, dar până la urmă a acceptat să
pornească spre casă urmând cursul Indului spre sud
până la ocean, unde l-a însărcinat pe amiralul

42
Printre orașele fondate de Alexandru se numără Kandahar din Afganistan (a
fost redenumit ulterior) și Alexandria Eshate („Alexandria cea mai
îndepărtată”) la granița cu China (n.a.).
Nearchus să exploreze coasta indiană și Golful Persic.
Unii dintre soldații lui au navigat împreună cu flota
spre Persia, dar majoritatea au fost nevoiți să îndure
un marș istovitor prin deșertul Gedrosiei, unde mulți
dintre ei au pierit.
Alexandru nu avea să se mai întoarcă niciodată în
Grecia. A murit în Babilon în anul 323 î.e.n., la vârsta
de 32 de ani, după o beție cruntă, la scurt timp de la
întoarcerea din India. Nu știm dacă l-a răpus vreo
boală sau dacă a fost otrăvit, dar moartea sa subită a
creat un gol de putere imposibil de umplut. Fiul și
fratele lui au fost curând uciși și a urmat o luptă
haotică pentru putere. În final, în Grecia, Egipt și
Babilon s-au constituit trei blocuri conduse de generali
de-ai lui Alexandru. Imperiul se destrămase, dar
statele care s-au format din el au păstrat legăturile
dintre est și vest timp de multe secole. Regatul greco-
bactrian din Afganistan și cel indo-grecesc din India au
dezvoltat culturi grecești hibride, au trimis primii
emisari spre China și au creat Drumul Mătăsii, un
culoar de bunuri și de idei între Europa și China.
Prima unificare a estului cu vestul a inițiat schimburi
culturale care aveau să modeleze lumea. Ideile grecești
s-au răspândit în Asia, iar ideile asiatice au fost aduse
în lumea mediteraneeană și au influențat arta,
literatura, arhitectura, muzica, matematica și științele. 43
Limba greacă a fost timp de mii de ani limba
occidentală a științei. Numele biblice au adesea origini
grecești, pentru că, deși Isus și discipolii lui vorbeau
aramaica, greaca era limba universală din acele
vremuri. Grecia răspândea influențe culturale în toată
lumea cunoscută, așa cum o face astăzi Hollywoodul,
iar părinții ambițioși le dădeau copiilor lor nume
grecești. Imperiul Roman însuși era pe jumătate
grecesc, diseminând ideile grecilor, mai degrabă decât
elaborând unele proprii. Savanții romani vorbeau
greaca, citeau în greacă și angajau pentru copiii lor
profesori greci. Mulți dintre împărații romani erau, de
fapt, greci, iar mai târziu, odată cu mutarea polului
dominat de putere la Constantinopol, asta erau cu toții.
În perioada de după călătoriile lui Alexandru, a avut
loc cea mai intensă înflorire a descoperirilor științifice
până cel puțin la Renaștere. Aceasta a fost era
Ptolemeilor din Egipt, administratorii marii biblioteci
din Alexandria, care nu cereau tributuri în bani, ci în
cunoaștere. Navele care acostau în portul lor erau

43
Mulți greci s-au convertit la budism și este posibil ca ei să fi preluat anumite
elemente în respectiva religie, cum ar fi eroii divini, arderea de tămâie și florile
oferite ca ofrandă. Unele sculpturi ale lui Buddha par, de asemenea, să se
bazeze pe imaginea lui Alexandru. în Afganistan au fost găsite instrumente
astronomice grecești, iar conceptele acestora despre sfera cerească par să se fi
strecurat în lucrări astronomice indiene (n. a.).
percheziționate, iar sulurile găsite la bord erau copiate
și adăugate colecțiilor bibliotecii. În acei ani au fost
descoperite sau sistematizate aproape toate domeniile
științei. Hiparh a inventat trigonometria, a prezis
eclipsele și a inventariat corpurile cerești. A emis
ipoteza că stelele se nasc și mor, de unde ideea că
universul se formase cândva și că avea să se
sfârșească.44 Dionysos Thrax a inventat gramatica,
categorisind elementele limbii (substantive, verbe,
adjective). Herofil a realizat harta sistemului digestiv, a
nervilor, a venelor și a arterelor din trupul uman și a
dedus faptul că inima este o pompă, iar creierul –
centrul conștiinței. Arhimede a aproximat valoarea lui
pi și a inventat oglinzi parabolice, pompe cu șurub,
scripeți, catapulte și alte dispozitive mecanice.
Unele dintre invențiile grecești par de-a dreptul
moderne. Aristotel a scris despre un submarin folosit
pentru spionarea porturilor inamice. Apollonios din
Perga a elaborat matematica elipselor, a parabolelor și
a hiperbolelor, tipurile de curbe care descriu
traiectoriile proiectilelor și ale vehiculelor
interplanetare. Heron din Alexandria a inventat
angrenaje cu roți dințate, roboți mecanici, uși

44
Ideea unui univers efemer este întâlnită și în cosmologia hindusă, dar nu este
limpede dacă Hiparh a fost sau nu influențat de contactul dintre Grecia și India
(n. a.).
automate, seringi de uz medical, motoare cu aburi 45 și
distribuitoare automate care ofereau doze de apă
sfințită în schimbul unei monede. În anul 1902, din
epava unei nave grecești veche de 2000 de ani a fost
recuperat un dispozitiv cunoscut drept mecanismul de
la Antikythera. Acesta este primul calculator analogic
cunoscut, el putând prezice cu ajutorul a 37 de
angrenaje mecanice poziția obiectelor cerești cu zeci de
ani înainte. Istoria nu este predefinită; este posibil să-i
imaginăm un curs alternativ în care aceste inovații ar fi
continuat neabătute și cosmonauții greci46 ar fi ajuns pe
Lună în data de 20 iulie 969, cu o mie de ani înainte de
misiunile Apollo.
Nu a fost să fie, din păcate. Societatea grecească a
fost afectată, în final, de gradul său ridicat de
stratificare și de faptul că puterea era concentrată în
mâinile unei mici minorități a populației. Toți cetățenii
Atenei puteau vota, dar numai bărbații liberi
proprietari de teren puteau fi cetățeni, iar ei
reprezentau doar 10% din populație. Dat fiind faptul
că o treime din populație era în sclavie, participarea

45
Grecii au inventat atât motorul cu aburi, cât și căile ferate, dar nu le-au asociat
niciodată. La Diolkos, în Corint, animalele de povară erau folosite pentru a
trage mărfuri de-a lungul unor șine de cale ferată. Au fost atât de aproape să
aibă trenuri! (n. a.).
46
„Cosmos”, folosit ca atare în limba rusă, provine din greacă. Limba rusă și
alfabetul său au, de fapt, mai multe influențe grecești decât limba engleză (n. a.).
socială semnificativă era permisă doar unei clase foarte
puțin numeroase din pricina segregării economice și
sociale. Existau și urme de rasism. Egiptul era condus
de un rege grec și de o clasă educată de aceeași
naționalitate, iar cea mai mare parte a populației nu
avea șanse semnificative de progres social. Lumea era
împărțită între greci și ceilalți. Străinii erau numiți
„barbari”, o insultă rasistă adresată celor care vorbeau
o altă limbă decât greaca; despre aceste limbi se
spunea că sunt doar înșiruiri de sunete de neînțeles, un
soi de „bar bar bar”. Asemănările cu civilizația noastră
sunt, din păcate, numeroase.
Unii greci i-au căutat însă intenționat pe barbari.
Cam în aceeași perioadă în care Alexandru mărșăluia
de-a lungul Asiei în misiunea sa de cucerire, un grec
foarte diferit călătorea spre cealaltă parte a lumii,
mânat de simpla curiozitate. Călătoriile sale aveau să îl
poarte de-a lungul Europei de Nord, în jurul insulei
britanice, prin teritoriile stăpânite de triburile
germanice și până pe tărâmul arctic al soarelui de la
miezul nopții – fenomen pe care l-a descris pentru
prima oară. Pytheas „Grecul” s-a născut la câțiva ani
după Alexandru, în colonia grecească Massalia
(actuala Marsilie din Franța). El a explorat timp de 15
ani teritoriile nordice care le fuseseră cunoscute foarte
puțin până atunci locuitorilor zonei mediteraneene.
Întors acasă, Pytheas avea să scrie cel puțin 18 opere
faimoase, care aveau să formeze bazele geografiei
nord-europene în secolele care au urmat.47
Aceasta a fost poate prima expediție științifică
adevărată. Pytheas a consemnat cu precizie distanțele
pe care le-a parcurs, a schițat hărți detaliate și a descris
în amănunt diverse fenomene ale naturii. A estimat cât
de mult se îndreptase spre nord măsurând unghiul
dintre Soare și Pământ.48 Relatările care ne-au mai
rămas despre călătoriile lui nu ne permit să îi
reconstruim întregul itinerar, dar știm că a ajuns într-
un fel sau altul în Britannia, fie mergând pe rutele
comerciale care străbăteau Franța, fie navigând pe
Atlantic pe o navă greacă sau cartagineză. Tindem să
privim Europa de Nord a acelor vremuri așa cum o
făceau grecii – un teritoriu întunecat, populat de
barbari primitivi –, dar pe vremea lui Pytheas
civilizația începuse să se extindă. Celții și britonii
trăiau în comunități agricole stabile și aveau
47
Nu au supraviețuit, din nefericire; avem doar relatări ale savanţilor greci și
romani de mai târziu (n. a.).
48
Această metodă de calculare a latitudinii a fost folosită de navigatori de-a
lungul întregii noastre istorii. O poate face oricine îndreptând un braț spre
Steaua Nordului și celălalt spre orizont. Unghiul dintre brațe va indica
latitudinea (în emisfera nordică), iar gradele de latitudine sunt situate la
aproximativ 111 kilometri unul de celălalt. Calcularea longitudinii este o cu
totul altă chestiune, care nu a fost rezolvată decât în anul 1735, atunci când un
ceasornicar englez a găsit, în sfârșit, o metodă practică de a face acest lucru (n.
a.).
cunoștințele tehnologice necesare pentru a construi
ambarcațiuni solide și rețele comerciale în regiunile
lor. Poate că lui Pytheas i-a fost ușor să-și cumpere
astfel un loc pe o navă cu un echipaj prietenos, dispus
să tolereze curiozitatea unui călător exotic.
Pytheas a trăit alături de populația din sudul insulei
britanice și a găsit printre ei ghizi care l-au ajutat să
ajungă în zonele mai îndepărtate. Britonii fuseseră de
mult timp în contact cu negustorii cartaginezi, deci
este posibil să se fi putut înțelege cu ei într-o limbă
comună. Îi descrie pe locuitori ca fiind oameni simpli
și ospitalieri, care știau să se bucure de viață, și
recomandă mai ales băuturile locale din cereale și din
miere (berea și miedul). Acești britoni locuiau în colibe
modeste cu acoperișuri de paie și coceau pâine din
faina cerealelor pe care le depozitau în beciuri. Erau
conduși de căpetenii și aveau parte cel mai adesea de
pace. Atunci când mergeau la război, foloseau care de
luptă (descrise mai târziu și de romani), ieșite de mult
din uz în zona mediteraneeană. Ghizii britoni ai lui
Pytheas l-au condus în susul coastei de vest a insulei
britanice și până la extremitatea nordică a Scoției, pe
care o descrie ca pe un tărâm înghețat, bântuit de urși.
(Lucru care pare straniu pentru că în Marea Britanie
nu există urși, dar, aparent, pe vremea aceea ei încă
trăiau în zonele respective.49)
Pytheas auzise legende despre insula „Iern”, dar se
pare că nu a pus niciodată piciorul în Irlanda. Ne
relatează faptul că irlandezii acelor vremuri erau
canibali, dar este posibil să nu fie decât propaganda
britonilor. Povestește despre vopseaua albastră folosită
de scoțieni pentru a-și picta chipurile, o practică
obișnuită a războinicilor din Scoția din vremurile
romane și până în Evul Mediu.50 În arhipelagul
Orkney, Pytheas descrie fluxuri și refluxuri de până la
80 de coți (36 de metri) – numărul real nu depășește 50,
dar tot sunt mult mai mari decât cele din Mediterana,
care nu depășesc câțiva centimetri. Tot aici, Pytheas
face pentru prima oară legătura dintre ciclul regulat al
mareelor și fazele lunii. Mai aveam de așteptat încă
2000 de ani, până la Newton, pentru o descriere
formală a forței gravitației. Totuși, Pytheas aplica deja
metoda științifică pentru a-și adapta teoriile la
observațiile de pe teren.
El povestește că a navigat timp de șase zile spre nord
din Scoția și că a ajuns „la capătul lumii”, într-un loc

49
Asocierea dintre climatele nordice și urși este constantă, cuvântul „arctic”
provenind din grecescul arctos, termenul pentru „urs”. (Denumirea științifică a
ursului brun este Ursus arctos, în traducere „Urs urs” într-o combinație de latină
și greacă) (n. a.).
50
De unde și chipurile vopsite în albastru din filmul Inimă neînfricată. Romanii le
spuneau „picți”, adică „oameni pictați” (n. a.).
numit „Ultima Thule”. Ar putea fi vorba despre
Groenlanda, Islanda, Norvegia sau Insulele Feroe,
situate între Scoția și Islanda. În anumite relatări,
menționează că a întâlnit acolo oameni, ceea ce pare să
excludă Islanda și Groenlanda, pentru că acestea nu
erau încă locuite. Pytheas descrie Ultima Thule ca pe
un tărâm în care vara soarele nu apune niciodată, care
este învăluit iarna într-o beznă eternă și în care marea
se solidifică într-o întindere de gheață care „nu poate fi
traversată cu barca sau pe jos”. Grecii erau cu
siguranță familiarizați cu chiciura, cu ghețarii din vârf
de munte și, ocazional, cu ninsoarea, dar probabil că
ideea unui loc friguros acoperit mereu de ghețuri ar fi
fost dificil de imaginat, deci observatorii contemporani
ar fi fost sceptici. Astăzi, știm totuși că aceste observații
despre zona arctică sunt exacte, ceea ce sugerează
faptul că Pytheas le-a văzut într-adevăr cu ochii lui.
Călătoriile sale ulterioare aveau să îl poarte pe
Pytheas până în Europa de Est, urmând rutele seculare
ale comerțului cu chihlimbar. Grecii îi spuneau
acestuia elektron și îi atribuiau puteri vindecătoare
mistice din pricina capacității sale de a acumula o
sarcină electrică – de aici provenind cuvântul
„electricitate”. În urma acestei călătorii, Pytheas a
devenit prima persoană din zona mediteraneeană
despre care știm că a vizitat Danemarca, Germania și,
posibil, Polonia din zilele noastre și care a întâlnit pe
drum triburi precum „teutonii”. Nu suntem siguri
dacă această călătorie spre est a făcut parte din prima
sa expediție sau a fost întreprinsă separat, pentru că el
descrie și Ucraina, și regiunea fluviului Don din sudul
Rusiei, care ar fi fost mult mai accesibile dinspre
coloniile grecești de la Marea Neagră. Pytheas a fost, în
orice caz, unul dintre cei mai umblați cetățeni ai lumii
antice și unul dintre primii oameni care au călătorit
doar de dragul descoperirilor științifice.
O nouă putere și-a început ascensiunea în lumea
mediteraneeană în secolul de după Alexandru și
Pytheas. Conform legendei, Roma a fost fondată în
anul 753 î.e.n. De frații gemeni Romulus și Remus
(despre care se spune că ar fi fost crescuți de o
lupoaică51), ultimul rege fiind detronat în anul 509
51
Există chiar și o teorie care postulează faptul că numele „Roma” provine din
cuvântul ruma, numele dat de vechii etrusci glandelor mamare; ar fi, cu
î.e.n., cu exact un an înaintea Atenei. În timp ce Atena
a jucat un rol central în cultura grecească în plină
înflorire, Roma avea să rămână timp de secole la
marginea lumii civilizate. Unui observator
contemporan i s-ar fi păruit de neînchipuit că acel
orășel neînsemnat avea să ajungă să domine întreaga
zonă mediteraneeană, dar locuitorii săi aveau o
trăsătură crucială: curiozitatea. Roma era deschisă spre
ideile noi și le adopta rapid.
Ea copia armele și strategiile mai bune ale inamicilor.
Dacă aceștia găseau metode administrative
promițătoare, le încerca. Această deschidere i-a permis
să controleze cu efort minim un imperiu gigantic:
rareori intervenea cât timp cei din provincii își plăteau
impozitele și nu se răsculau.
Un nume mai bun pentru Imperiul Roman ar fi
Imperiul Greco-Roman. Romanii au cucerit Grecia în
anul 146 î.e.n., dar învingătorii au fost, în mare parte,
cei asimilați. Imperiul a fost dominat de cultura greacă
într-o asemenea măsură, încât a devenit o fuziune
greco-romană – conducătorii proveneau din Roma, iar
oamenii de știință din Grecia. Limba greacă a fost
folosită în continuare predominant în educație, fiind
siguranță, una dintre cele mai stranii etimologii ale unui nume de oraș. Fanii
serialului Star Trek vor ști că Romulus și Remus sunt planetele-gemene de
baștină ale romulanilor și că aceștia folosesc nume, ranguri și titluri romane (n.
a.).
vorbită la scară largă chiar și de romanii din Italia. O
asimilare culturală asemănătoare avut loc mai târziu,
atunci când „barbarii” au cucerit Roma și au devenit,
în esență, romani. Cultura greco-romană a persistat în
Europa de Vest și, prin extensie, în America de Nord,
întrucât s-a răspândit în teritoriile franceze, britanice,
spaniole și germane. Iată de ce Capitoliul Statelor
Unite ale Americii este construit într-un stil clasic și
numit după centrul administrativ din vârful colinei
romane Mons Capitolinus. Iată de ce vulturul roman a
fost ales ca simbol de zeci de state. Lunile din calendar
au nume romane.52 Această carte este tipărită folosind
alfabetul latin al romanilor, într-o limbă care îmbină
elemente latine, grecești și germanice.53
Expansiunea Romei a dus la conflicte cu Cartagina,
un oraș-stat fenician care controla sudul Mediteranei.
În ciuda eforturilor eroice ale lui Hannibal, care este
vestit pentru faptul că a purtat elefanți de luptă din
Spania peste Alpi, Roma a înfrânt Cartagina în
Războaiele Punice („punic” derivă din denumirea pe
52
În limba engleză, numele zilelor săptămânii provin din denumirile romane,
dar în unele dintre ele zeii romani au fost substituiţi cu unii anglo-saxoni (de
exemplu, romanii spuneau Martis pentru ziua de marți, „ziua lui Marte”; anglo-
saxonii I-au înlocuit cu zeul lor războinic, Tyr, și au folosit propriul lor cuvânt
pentru „zi”, ajungând astfel la tiwesdaeg, astăzi Tuesday) (n. a.).
53
Cu referire la textul original în limba engleză; în limba română, elementele
germanice sunt mai puțin semnificative, putând fi înlocuite într-o astfel de
enumerare cu cele slavice (n. tr.).
care le-o dădeau romanii acestor inamici, poeni). Roma
a câștigat pentru că cetățenii săi aveau rezerve de forță
de muncă54 și pentru că a putut să se adapteze. Roma
era o putere terestră, dar a învățat să construiască
corăbii studiind o navă cartagineză care eșuase în
preajma coastei Italiei. După doar nouă ani, romanii își
construiseră o forță navală, iar aceasta învingea flota
cartagineză de 300 de nave la Capul Ecnomus, în
Sicilia. Două nave cartagineze capturate au fost purtate
în triumf pe străzile Romei ca simboluri ale puterii sale
maritime în plină dezvoltare. Romanii au ajuns să
controleze, în final, fiecare colțișor al coastelor
Mediteranei, căreia i-au spus Mare Nostrum („Marea
Noastră”), un nume pe care Mussolini a încercat să îl
reintroducă în uz în anii 1930.
La trecerea dintre milenii, în vremea lui Augustus
(Caius Iulius Caesar Octavianus Augustus), Imperiul
Roman se întindea pe o suprafață de aproximativ 4,6
milioane de kilometri pătrați (aproape două treimi din
suprafața Australiei sau a Statelor Unite continentale).
Era conectat printr-o rețea comercială eficientă și de
drumuri și poduri construite atât de bine, încât multe
54
Mary Beard a estimat în cartea SPQR. O istorie a Romei Antice (ed. Trei,
București, 2017 – n. Tr.) că, la sfârșitul perioadei Republicii, mai mult de
jumătate dintre bărbații romani luptaseră în străinătate – în Grecia, Spania,
Africa și Orientul Mijlociu. Conform acestei estimări, s-ar putea ca romanii să fi
fost cel mai umblat popor din istorie (n. a.).
dintre ele sunt folosite și astăzi. Existau peste 80.000 de
kilometri de drumuri romane pietruite (suficient
pentru a înconjura de 20 de ori Statele Unite).
Principalele drumuri europene sunt construite pe
locurile vechilor căi romane. Era un imperiu multietnic
cu oameni din zeci de culturi diferite. Roma era un
oraș foarte cosmopolit (un cuvânt provenit din greacă);
a fost primul oraș din lume care a ajuns la o populație
de un milion de locuitori, un nivel care a fost depășit
de Londra abia în secolul al XIX-lea. Nu ar fi fost
neobișnuit să găsim în Roma oameni originari din
Africa și Orientul Mijlociu trăind și făcând negoț sau
călători de pe meleaguri îndepărtate precum India sau
China. Oricine putea deveni cetățean roman și mulți
străini au și făcut-o; unii dintre ei au devenit renumiți
dramaturgi, filosofi, generali, politicieni sau chiar
împărați.55
Mulțumită legăturilor lor de peste mări, romanii
aveau cunoștințe mult mai vaste despre lume decât
oricare alți europeni de dinainte de perioada marilor
descoperiri geografice – mai bine de 1000 de ani mai
târziu. Romanii au dezvoltat rute comerciale pe Marea
55
În ultimii ani ai Imperiului, existau mai mulți senatori romani de origine
străină decât de origine italiană. în anul 212, împăratul Caracalla (care avea
origini africane) le-a acordat cetățenie tuturor oamenilor liberi care trăiau între
granițele Imperiului. A fost cea mai mare acțiune de acest tip din istorie: 20 de
milioane de oameni dintr-un foc (n. a.).
Roșie spre India după ce au cucerit Egiptul în anul 30
î.e.n., în timpul marii iubiri dintre Cleopatra și Marc
Antoniu. Conform geografului roman Strabon, o flotă
de mai bine de 100 de nave călătorea anual spre India
și Asia de Sud-Est. La fel ca portughezii de mai târziu,
romanii își planificau aceste călătorii pentru a coincide
cu vânturile musonice. Importau din Africa și din
India animale exotice precum lei, tigri, rinoceri,
elefanți și cobre pentru spectacolele de circ și luptele
cu gladiatori. Femeile romane la modă purtau șaluri,
mărgele și eșarfe indiene vopsite cu indigo.
În cămările romanilor bogați se găseau zahăr, ierburi
și mirodenii din India. Piperul era extrem de prețuit în
bucătăria romană. Plinius cel Bătrân se plânge în
Istoria Naturală că „jumătate de kilogram de piper
negru costă 15 denari, iar de piper alb – șapte” și că
„nu este an în care Imperiul Roman să nu îi dea Indiei
50 de milioane de sesterți”. Un sesterț era echivalent cu
câțiva dolari americani, iar un denar cu aproximativ 12
dolari, de unde rezultă un preț de mai bine de 100 de
dolari pe jumătate de kilogram de piper și importuri
anuale care depășeau 100 de milioane de dolari.56 Ceea
ce înseamnă că romanii importau anual din India 600
56
În cazul în care vă întrebați ce bani foloseau romanii: 1 aureus de aur = 2
quinari de aur = 25 de denari de argint = 50 de quinari de argint = 100 de sesterți
de bronz = 200 de dupondii de bronz = 400 de asses de cupru = 800 de semises de
cupru = 1 600 de quadrantes de cupru (n. a.).
de tone de piper, o cifră depășită numai la mijlocul
secolului al XVI-lea, atunci când portughezii și
venețienii au redeschis vechile rute comerciale. Aceste
legături comerciale sunt dovedite și de prezența
monedelor romane găsite pe întregul teritoriu indian.57
Imperiul Roman avea însă și o legătură fragilă cu
China. Este consemnat faptul că împăratul Augustus a
trimis un sol înspre Seres, fiind probabil vorba de
China, deși termenul era folosit pentru a desemna
întregul Orient îndepărtat.58 Prima confirmare certă a
unui ambasador roman este consemnată în jurul
anului 160 e.n., în surse documentare chineze de pe
vremea lui Marc Aureliu. Probabil că trimișii
călătoriseră pe mare și ajunseseră în China prin
Vietnam, ei aducând, conform relatărilor, daruri care
constau în fildeș, cornuri de rinocer și carapace de
țestoase. China a fost vizitată și de un număr de
cetățeni romani. Un călător pe nume Maës Titianus a
parcurs Drumul Mătăsii în jurul anului 75 e.n.,
ajungând cel puțin până în vestul Chinei. În jurul
anului 220 e.n., un negustor roman a vizitat curtea
57
Se spune că apostolul Toma ar fi vizitat India în anul 52 și știm că în timpul
Imperiul Roman au fost fondate comunități creștine și evreiești pe teritoriul
acesteia. Probabil că anumiți misionari au ajuns prin forțe proprii până în China
(n. a.).
58
Hărțile romane făceau distincție între tărâmul mătăsii (Serica), de la capătul
rutei terestre numite Drumul Mătăsii, și tărâmul Qin (Sinae), la care se putea
ajunge pe cale maritimă, chiar dacă cele două erau unul și același loc (n. a.).
imperială a Regatului Wu (una dintre entitățile politice
chineze din acele vremuri), unde a fost întâmpinat de
împăratul Sun Quan și întrebat despre Roma, fiind
apoi organizată o expediție maritimă care să îl ducă
înapoi acasă.
Aceste experiențe sunt surprinzător de similare cu
cele ale lui Marco Polo de 1000 de ani mai târziu,
subliniind faptul că expedițiile europene ulterioare
spre Asia nu au fost, de fapt, descoperiri inedite, ci
redescoperiri ale unei lumi pe care romanii o
cunoscuseră deja. Pare limpede că între Roma și China
au existat legături susținute, chiar dacă sporadice, și
schimburi comerciale. Chinezii au trimis la rândul lor
câțiva soli spre Roma, căreia îi spuneau Da Qin, adică
„Marele Imperiu”59, concepându-l ca pe o
contragreutate a Chinei situată la capătul vestic al
Eurasiei, care ținea lumea în echilibru. Cea mai
detaliată consemnare care s-a păstrat până în zilele
noastre este cea a lui Gan Ying, care a călătorit spre
vest în anul 97 e.n., dar care poate că nu a ajuns mai
departe de Golful Persic, la marginea lumii romane.
Este posibil ca însemnările lui Gan Ying să se fi bazat
pe surse secundare; ele includ o descriere fantezistă a
sistemului de guvernare roman, notând faptul că
59
Traducerea mot-à-mot ar fi „Marea Chină”, pentru că în limba chineză nu se
face vreo deosebire între termenul „imperiu” și termenul „China” (n. a.).
Imperiul nu avea lideri permanenți, ci selecta cei mai
buni candidați pentru posturile de conducere, care
puteau fi înlăturați cu ușurință atunci când era găsit un
lider mai bun.60
Mai există o altă modalitate prin care romanii ar fi
putut să ajungă în China. După Bătălia de la Carrhae
din anul 53 î.e.n., cel puțin 10.000 de legionari romani
au fost capturați de parți, al căror imperiu se întindea
din Mesopotamia până în Afganistan. Este posibil ca
unii dintre acești prizonieri de război să fi fost asimilați
în armata parților și transferați spre est, ajungând să-i
înfrunte pe chinezi 17 ani mai târziu în Bătălia de la
Zhizhi, loc în care surse chinezești consemnau
prezența unor străini misterioși într-o formație „în
solzi de pește”, care ne amintește de formația romană
testudo (țestoasă). Potrivit unei legende locale, acești
războinici au fost capturați de chinezi și strămutați în
regiunea Liqian, descendenții lor susținând și în zilele
noastre faptul că se trag din romani.61 Această ipoteză
presupune un curs al evenimentelor foarte complicat,
iar o explicație alternativă ar putea fi că acei războinici

60
Probabil că el interpretează astfel alegerile romane pentru Senat, care i-a
supraviețuit Imperiului și s-a reunit până în anul 603 în partea occidentală și
până în 1204 în estul bizantin (n. a.).
61
Rezultatele testelor ADN ale locuitorilor din această zonă au fost
contradictorii, dar nu și concluzive pentru a demonstra vreo ascendență romană
(n. a.).
erau urmașii grecilor lui Alexandru, care conduseseră,
până la urmă, imperii din Asia Centrală timp de secole
la rând (ultimul dintre ele, de la granița indo-chineză,
a dispărut la peste 60 de ani după aceste evenimente).
Oricare ar fi fost detaliile, este limpede că oamenii din
epoca clasică au călătorit foarte departe și astfel au
înțeles lumea mult mai bine decât oricare alți locuitori
ai planetei din următorul mileniu.

Partea a doua
Redescoperirea lumii

Capitolul 6
Barbari veniți din nord

Căderea Imperiului Roman nu a fost marcată de un

singur eveniment punctual. Repere importante au fost
adoptarea creștinismului de Constantin cel Mare în
anul 312, separarea permanentă în jumătatea estică și
cea vestică în anul 395, jefuirea Romei de către vizigoți
și vandali în anul 410 și, respectiv, anul 455 și
îndepărtarea de la tron a ultimului împărat roman la
28 august 476. În acel moment, Imperiul se divizase în
cel puțin 20 de state succesoare, inclusiv Imperiul
Roman de la Răsărit, care avea să reziste încă 1000 de
ani.62 Din multe puncte de vedere însă Imperiul
Roman nu a dispărut niciodată. Regatele care i-au luat
locul, de exemplu cel al vizigoților din Spania, al
ostrogoților în Italia, al vandalilor în Africa de Nord și
al francilor în Europa de Vest, nu au cucerit imperiul,
ci au devenit una cu el, adoptând limba, cultura și
religia romană. Europa s-a transformat într-un mozaic
de mici state independente, a căror istorie își are
originile în Imperiul Roman.
Tindem să ne gândim la „barbari” ca la niște nomazi
violenți cu gândul numai la cucerire, dar cei mai mulți
dintre ei duceau o viață pastorală liniștită și trăiau de
mult timp în interiorul granițelor imperiului. Îi mâna
cel mai adesea simpla dorință de a fi romani. Un mare
număr de barbari serviseră ca mercenari în armata
romană. Unii luptaseră împotriva Imperiului, iar alții
pentru acesta – Teodoric cel Mare al vizigoților, de
exemplu, a încheiat o alianță cu Roma pentru a opri
hunii năvălitori ai lui Attila.63 Nu existau discrepanțe
62
Acest „Imperiu Bizantin” se considera roman din toate punctele de vedere,
deși pe cuprinsul său se vorbea limba greacă. Pentru un timp a reușit chiar și să
recucerească Italia și să includă din nou Roma. Primii conducători ai Rusiei au
încheiat căsătorii cu această linie dinastică imperială și și-au arogat astfel titlul
de „țari” (derivat din „cezari”). Chiar și germanii au putut să pretindă că aveau
o vagă legătură, datorită Sfântului Imperiu Roman, astfel apărând termenul de
„kaizer” (n. a.).
63
Teodoric cel Mare a fost venerat în Europa ca salvator al civilizației, pentru că
a venit în ajutorul Imperiului Roman împotriva lui Attila în Bătălia de pe
Câmpiile Catalaunice, acolo unde a fost ucis; el a inspirat personajul lui
tehnologice importante între romani și „barbari”, așa
cum ne-am putea imagina acest lucru. De-a lungul
secolelor, tehnologia se răspândise mult mai rapid
decât se extinseseră granițele Imperiului. Atunci când
Iulius Cezar a invadat insula britanică în anul 54 î.e.n.,
el a găsit la fața locului o cultură din epoca fierului și o
populație de câteva milioane de oameni. Aceștia
foloseau deja monedele, cunoșteau scrisul și făceau
comerț cu popoarele din zona mediteraneeană.
Europenii din nord construiau de secole
ambarcațiuni solide. În anul 1992, au fost găsite în
Dover rămășițele unei nave din epoca bronzului,
construită cu sute de ani înainte de sosirea romanilor.
Fusese produsă din panouri de stejar și avusese o
lungime de nouă metri, putând să susțină până la 12
membri ai echipajului. În anul 56 î.e.n., Iulius Cezar a
purtat o bătălie navală în largul coastei atlantice
franceze împotriva tribului galic al veneților,
înfruntare în care au fost implicate 100 de nave de
fiecare parte. Conform descrierilor sale, navele
veneților erau mult mai solide decât cele romane, fiind
construite din scânduri de stejar prinse cu cuie de fier
„groase cât degetul” și putând să înfrunte condițiile
dure de navigat pe Atlantic. Din pricină că aveau
carene foarte groase, navele veneților rezistau bine la
Théoden din Rohan în Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien (n. a.).
izbiturile de berbec ale navelor inamice (cea mai
folosită tactică navală mediteraneeană); abordajul lor
era dificil pentru că erau foarte manevrabile. Pe toată
durata bătăliei, de pe catargele înalte ale navelor
veneților a fost trasă o ploaie de săgeți înspre galerele
romane. Cât timp a existat, Imperiul Roman a
menținut continuu în Marea Nordului o flotă menită
să prevină pirateria din pricina acestei adevărate
amenințări maritime a presupușilor „barbari”.
Romanii nu au cucerit niciodată Irlanda, dar au avut
legături comerciale cu această insulă căreia îi spuneau
„Hibernia”. Negustorii romani călătoreau într-acolo și
probabil că au existat și câteva expediții militare de
mică amploare, date fiind echipamentele romane
descoperite în cursul cercetărilor arheologice. La
începutul secolului al V-lea, în timpul lungului declin
al Imperiului, un cetățean roman pe nume Patriciu a
fost răpit de pirații irlandezi și luat în sclavie. A scăpat
după câțiva ani și s-a întors în insula britanică, unde a
intrat în rândul clericilor. Viitorul Sfânt Patriciu s-a
întors apoi ca misionar în Irlanda pentru a răspândi
învățăturile creștinismului. Irlandezii au adoptat cu
entuziasm noua religie, iar mănăstirile irlandeze au
avut un rol important în păstrarea vechilor manuscrise
grecești și romane, chiar dacă acestea fuseseră scrise de
păgâni. Unul dintre acești primi călugări ne-a lăsat
câteva indicii despre călătoriile irlandezilor din acele
vremuri.
Sfântul Brendan din Clonfert s-a născut probabil la
câțiva ani după Patriciu, cândva la sfârșitul secolului al
V-lea. Există câteva versiuni ale lucrării sale, Navigația
Sancti Brendani Abbatis („Călătoria Sfântului Brendan
abatele”)64, dar în cele mai multe dintre ele este
consemnat faptul că a pornit pe mare la începutul
secolului al VI-lea, cu un echipaj de 16 persoane, într-o
navă maritimă irlandeză tradițională numită currach,
construită din lemn și din piele de bou. Pentru
Brendan și tovarășii lui, aceasta era o călătorie
spirituală, ei navigând spre necunoscut pur și simplu
pentru a se rătăci și pentru a-și demonstra astfel
credința.65 Pe drum au găsit câteva zeci de insule,
unele dintre ele locuite de oameni, altele de oi și altele
de animale mistice precum grifonii și păsările
paradisului. Cele mai multe dintre întâmplările
povestite sunt fanteziste sau simbolice, dar câteva
detalii interesante ar putea să își aibă baza în observații
reale. „Demonii aruncând cu bolovani de pe munți de
64
Această relatare, posibil scrisă după moartea sa și bazată pe aventurile unui
personaj fictiv, a fost tradusă în multe limbi și a devenit bestseller în Europa
Evului Mediu. Se presupune că a fost citită de Columb și că a avut o influență
considerabilă asupra lui (n. a.).
65
În tradiția celtică, se considera că, dacă navigai spre vest, ajungeai în
împărăția divină, de unde și tema „trecerii spre vest” des invocată de elfi în
trilogia Stăpânul inelelor a lui Tolkien (n. a.).
foc” și „stâlpii de cristal ieșind din marea înghețată”
seamănă foarte mult cu vulcanii și cu aisbergurile. O
„insulă care se scufundă” ar putea fi o balenă în
plonjon, de unde am putea face unele paralele cu alte
povești marinărești clasice precum cele ale lui Iona sau
ale lui Sinbad Marinarul.
Nu știm exact ce locuri a vizitat Sfântul Brendan,
asta dacă a plecat într-adevăr la drum. Islanda este
principala variantă, iar Groenlanda este o posibilitate.
Anumiți cercetători au sugerat că ar fi putut ajunge în
Insulele Azore sau Canare, care se află spre sud, dar
unde se poate ajunge cu ușurință din Irlanda. Fie că
ajunsese undeva sau nu, oamenii au presupus că
relatările Sfântului Brendan erau adevărate, astfel că în
Evul Mediu cartografii europeni au plasat în Oceanul
Atlantic insule bazate pe descrierile lui. Columb a luat
cu el o hartă care includea o „Insulă a Sfântului
Brendan” plasată în Atlantic, cam la jumătatea
distanței până în America de Nord. De fapt, printre
europeni era larg acceptată ideea că în Atlantic existau
tărâmuri necunoscute – singura întrebare fiind dacă
erau numai insule sau făceau parte din continentul
asiatic.
A vizitat oare Sfântul Brendan America? Nu s-au
găsit dovezi care să indice că el sau oricare alt
navigator irlandez din acele vremuri ar fi ajuns atât de
departe, dar călugării, cu stilul lor de viață minimalist,
nu ar fi lăsat în urma lor prea multe dovezi
arheologice. Ar fi fost cu siguranță posibil. Călugării-
navigatori irlandezi vizitaseră în acele vremuri
Islanda, iar de acolo sunt mai puțin de 370 de kilometri
până la coasta Groenlandei. De unde mai sunt doar tot
atâția până la insula Baffin, în Canada, și 926 de
kilometri până în Labrador. Astăzi, există Societatea
Sfântului Brendan, ai cărei membri construiesc nave
tradiționale și susțin ideea că irlandezii din vechime ar
fi ajuns în America. În încercarea de a demonstra că
acest lucru era posibil, un aventurier pe nume Tim
Severin a construit în anul 1976 un currach lung de zece
metri, folosind doar mijloacele tehnice existente la
începutul secolului al VI-lea. Severin a navigat în
această barcă (descrisă ca „o mare banană din piele”)
din Insulele Feroe, din preajma Scoției, până în
Newfoundland.66
Există dovezi concludente că un grup de exploratori
nordici din vechime ar fi ajuns într-adevăr în America.
Este vorba de vikingi, care, la 8 iunie 793, au năvălit
asupra unei Europe luate prin surprindere. În acea zi,
un echipaj viking a acostat pe țărmul nordic al Angliei
66
Există și o legendă conform căreia episcopii creștini din Spania și-ar fi condus
congregațiile peste Atlantic pentru a fugi de invazia maură. Ei s-ar fi stabilit pe
Antillia, o insulă inclusă pe hărțile medievale, care a dat numele Antilelor din
Caraibe (n. a.).
și a măcelărit călugării de la mănăstirea din
Lindisfarne, jefuind-o de toate obiectele de valoare.
Acest act de violență săvârșit de războinici misterioși
asupra unei comunități religioase pașnice a trimis
unde de șoc în întreaga Europă, vestea ajungând până
la Aachen, la curtea lui Carol cel Mare. Pentru a
comemora respectivul măcel, a fost cioplită o „piatră a
apocalipse!”, care ilustra pe o latură războinici sălbatici
înarmați cu săbii și cu topoare și pe cealaltă, sfârșitul
lumii. Europenii din Evul Mediu erau complet
nepregătiți pentru atacurile-surpriză ale vikingilor care
au urmat și nu le-au găsit vreo altă explicație în afara
„furiei divine”. Începuse era vikingilor.
Mânați de competiția dură pentru terenuri din
zonele lor de baștină, acești navigatori și războinici din
zona scandinavă aveau să terorizeze timp de două
secole Europa până când aveau să se convertească, în
cele din urmă, la creștinism, să se amestece cu
localnicii și să se așeze la casele lor. Pornind de la
sălașurile lor din Danemarca, Norvegia și Suedia, ei au
întreprins atacuri și au colonizat regiuni ample din
Europa, din Rusia până în Islanda, unindu-le prin
rețele comerciale. S-au răspândit spre sud în zona
mediteraneeană până în Sicilia și în nordul Africii și au
urmat râurile din Rusia până la Marea Neagră. Au
fondat comunități și regate care există și în zilele
noastre. Aceste schimburi culturale au avut o amploare
nemaiîntâlnită din vremurile clasice până atunci și
datorită lor europenii au traversat pentru prima oară
Atlanticul.
Percepțiile asupra vikingilor au fost influențate de
atacul asupra mănăstirii din Lindisfarne mai mult
decât de oricare alt eveniment. Istoricii din afara zonei
scandinave au început să le evalueze în mod temeinic
tehnologia, cunoștințele marinărești, realizările și
explorările abia după anii 1890.67 Ca și grecii antici,
vikingii puneau mare preț pe individualitate și pe
curiozitate. Cutezanța și vitejia au fost întrețesute în
mitologia lor: după moarte, vikingii călătoreau până în
Valhalla, unde luptele și ospețele nu aveau sfârșit. Un
războinic ucis se reîncarna a doua zi și o lua de la capăt
(ceea ce pare să fie similar cu anumite descrieri ale
iadului). Vikingii se mândreau cu măiestria lor în
luptă; în limba engleză, abilitatea lor de a ajunge într-o
stare de furie și de curaj absolute este la originea
cuvântului berserk. Derivat din denumirea vikingă
pentru blana de urs, cuvântul îi desemnează pe cei

67
Probabil că termenul de „viking” provine din rădăcina vik („estuar”), deci
erau numiți vikingi cei care navigau înspre golfuri sau în sus pe râuri și lansau
atacuri. Acești războinici scandinavi nu formau o comunitate unitară, ci își
dădeau diverse nume în funcție de locația geografică. Populația care s-a stabilit
în Irlanda, de exemplu, își spunea Ostmen („oamenii de la vest”), pentru că
Irlanda se află la vest de zona scandinavă (n. a. ).
care „devin ca urșii”.
Vikingii aveau un panteon populat de zeități cu
trăsături umane, multe dintre ele având credincioși și
printre anglii și saxonii care s-au stabilit în insula
britanică. Aceștia din urmă au introdus zeii în numele
zilelor săptămânii folosite și acum în limba engleză:
Tyr68, zeul cerului (ziua de marți, în engleză Tuesday),
Odin69, conducătorul zeilor (ziua de miercuri, în
engleză Wednesday), Thor, zeul tunetelor (joi, în
engleză Thursday), Frigg, zeița căsătoriei și a fertilității
(vineri, în engleză Friday).70 În ciuda presupusei lor
violențe, vikingii trăiau într-o societate surprinzător de
liberă, cel puțin pentru standardele vremurilor lor.
Aveau o ierarhie socială constând dintr-o clasă a
nobililor (numiți jarl), oameni liberi (numiți karl) și
sclavi (numiți thrall71), dar în societățile lor aceste clase
se amestecau și erau protejate măcar într-o anumită
măsură de un sistem legal. Oamenii liberi erau, de
obicei, mai săraci decât nobilii, dar aveau aceleași
drepturi și libertăți, ceea ce înseamnă că vikingii au
fost una dintre primele societăți cu o clasă de mijloc

68
În engleză, Tiw (n. red.).
69
În engleză, Wotan (n. red.).
70
Vikingii venerau și zeități mai obscure, de exemplu Ull, zeul schiatului. Este
reprezentat pe pietrele runice în echipament complet, pregătit să pornească pe
pârtie (n. a.).
71
Originea termenului englezesc enthralled - „subjugat” (n. a.).
considerabilă. Sclavii erau cel mai adesea străini
capturați în timpul atacurilor. Ei nu erau liberi, dar
duceau o viață mai puțin aspră decât cei înrobiți în
epoci mai recente; puteau să aibă proprietăți, își
puteau cumpăra libertatea, fiind adesea eliberați atunci
când stăpânii lor erau mulțumiți de ei. Femeile vikinge
se căsătoreau, de obicei, de tinere cu bărbați aleși de
tații lor, dar, pentru acele vremuri, aveau foarte multă
putere: puteau să moștenească și să dețină proprietăți,
să conducă afaceri, să întreprindă acțiuni în justiție și
chiar să divorțeze de un soț abuziv și să primească de
la acesta pensie alimentară.
Navele erau în centrul culturii vikinge, iar oamenii
erau adesea înmormântați în acestea împreună cu toate
posesiunile lor, pregătiți pentru călătoria spre Valhalla
(arheologii găsesc uneori nave complete pline ochi cu
vestigii). Cele mai vestite sunt drakkarele, nave
suficient de agile și cu un pescaj scăzut, adaptat
navigării în amonte pentru a întreprinde atacuri.
Drakkarele se deplasau cu ajutorul vâslelor și al
pânzelor; unele dintre ele erau foarte mari, atingând
lungimi de până la 36 de metri și putând să susțină
echipaje de aproape o sută de persoane. Pentru
călătoriile lungi sau pentru transportul de mărfuri,
vikingii foloseau așa-numitele knarr, nave late cu chile
joase. Unele dintre acestea erau la fel de mari ca navele
lui Columb – mai lungi și mai largi decât un vagon de
mărfuri. Erau folosite cel mai adesea pentru a călători
pe Mediterană sau pe Atlantic. Ambele tipuri de nave
aveau adeseori câte un cap de dragon instalat la proră,
menit să sperie monștrii marini, spiritele răuvoitoare
și, fără îndoială, inamicii umani.72 Multe dintre
cuvintele marinărești din limba engleză provin de la
vikingi, inclusiv termenii pentru chilă (keel), plută (raft)
și tribord (starboard), acesta din urmă referindu-se
inițial la vâsla uriașă instalată într-o parte a navei și
folosită pentru a cârmi (cealaltă parte a navei a fost
denumită ulterior babord – port, în limba engleză,
pentru că aceea era partea pe care andocau
ambarcațiunile).
În timpul călătoriilor lungi pe mare, punțile navelor
vikinge erau încărcate cu oameni, provizii și chiar
animale domestice, printre care vaci, boi, oi, câini și
cai. Focul deschis nu era permis la bord pentru a nu
produce incendii și de aceea alimentele consumate în
timpul călătoriilor erau uscate, sărate sau murate.
Aceasta s-a dovedit a fi una dintre armele secrete ale
vikingilor, pentru că, fără să își dea seama de acest
72
Capul de dragon era adesea scos pentru a nu speria spiritele terestre
prietenoase, la fel ca steagul cu oase și cap de mort ridicat de pirați înaintea
bătăliilor. Multe dintre navele lor erau atent decorate, uneori pentru a-i speria
de moarte pe inamici și alteori numai pentru a ilustra personalitatea echipajului
(n. a.).
lucru, consumul intens de ceapă, ridichi și varză
murată le-a oferit vitamina C, iar aceasta i-a protejat la
rândul ei de scorbut, boală care a făcut ravagii printre
alți marinari până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Vikingii erau navigatori pricepuți și se orientau după
poziția Soarelui, a Lunii și a stelelor. Ca și polinezienii,
ei știau să citească indiciile naturii – mișcările mareei,
ale valurilor, ale curenților, ale norilor, direcția
vânturilor și zborul păsărilor. În locul busolei
magnetice (care fusese inventată deja în China, dar nu
ajunsese încă în Europa), vikingii foloseau o „busolă
solară” cu care aflau distanțele pornind de la unghiul
razelor astrului celest, un soi de ceas solar. Este posibil
ca ei să fi folosit și așa-numitele „pietre ale Soarelui”,
bucăți de rocă transparentă care polarizau lumina și îi
ajutau să găsească poziția stelei chiar și în zilele
înnorate.
Vikingii au început să se aventureze dincolo de
tărâmul lor de baștină scandinav în jurul anului 800.
Setea lor de călătorii a luat inițial forma atacurilor
sporadice, dar, de-a lungul timpului, tot mai mulți
dintre ei au decis să rămână peste mări. În anul 850,
armatele vikinge își petreceau deja iernile în Anglia. În
anul 870, căpeteniile daneze fondaseră regate
permanente și împărțiseră țara cu anglo-saxonii după
o luptă în care forțele lor se dovediseră egale. Chiar și
astăzi, cele mai multe dintre orașele și târgurile din
regiunea istorică numită Danelaw, din estul Marii
Britanii, au nume de origine daneză. Regele Knut cel
Mare, care conducea Norvegia și Danemarca, a unit
până la urmă Anglia în anul 1016, dar aceasta a fost
înfrântă în anul 1066 de normanzii conduși de
Wilhelm Cuceritorul73, care au adăugat limba franceză
la marele creuzet cultural al insulei britanice.
Normanzii erau însă la rândul lor vikingi cărora li se
permisese să se stabilească pe teritoriul francez după
ce fuseseră de acord să nu mai jefuiască Parisul în
timpul atacurilor lor frecvente în susul Senei.74
În est, vikingii au traversat Marea Baltică și au
navigat pe râurile interconectate ale Rusiei. Au dat aici
peste un popor numit „slavi”, pe care l-au obligat să
care pentru ei navele de la un râu la altul (originea
cuvântului „sclav”). Negustorii vikingi au făcut avere
navigând în josul fluviului Volga și ajungând la
Bagdad, unul dintre cele mai bogate orașe din lume, în
ale cărui bazare abundau bunurile exotice importate
din zone îndepărtate precum India sau China.

73
Poreclit „Wilhelm Bastardul” înainte să cucerească Anglia. Un nume nu atât
de răsunător (n. a.).
74
În anul 845, în cursul celui mai important atac, vikingii au jefuit Parisul și au
cerut o răscumpărare de 7 000 de livre de aur și argint pentru a face cale
întoarsă. Se crede că acest atac ar fi fost condus de legendarul Ragnar „Pantaloni
din Piele” Lodbrok (n. a.).
Căpeteniile vikinge au construit regate în puncte
strategice de-a lungul râurilor rusești. Unul dintre
acestea, fondat pe Nipru, la Kiev, a devenit Rutenia
Kieveană și a fost condus până în anul 1598 de o
succesiune de monarhi din dinastia Rurik, devenind
piatra de temelie a Rusiei moderne. Vikingii au dat
chiar și numele acestei țări: „rus” provine din termenul
folosit de ei pentru vâsle. În Imperiul Bizantin
(continuatorul Imperiului Roman de Răsărit),
vikingilor li se spunea varegi. La început, au jefuit
orașele de la coasta Mării Negre dominată de bizantini,
pornind de pe râurile rusești și ucrainene pe care le
controlau. Aceste atacuri au luat sfârșit numai atunci
când împăratul bizantin a hotărât să îi angajeze ca
mercenari, ei formând mai apoi garda imperială,
numită de atunci „Garda Varegă”.
În vest, vikingii din Norvegia au început în jurul
anul 800 colonizarea Insulelor Shetland și apoi a
Insulelor Feroe. Insulele Shetland sunt situate imediat
la nord de Scoția75 și vikingii au găsit aici pășuni și
75
Insulele Shetland contribuie în parte la boomul petrolier scoțian, dar lucrurile
s-ar putea schimba curând. Ele au fost dăruite Scoției de Danemarca în anul
1468 cu prilejul căsătoriei dintre Margareta a Danemarcei și Iacob al III-lea al
Scoției, dar există o clauză care stipulează faptul că Danemarca le poate cere
oricând înapoi, plătind o zestre de 10.000 de coroane daneze. Se spune că
anumiţi emisari scoțieni ar fi distrus în anul 1579 orice însemnări scrise privind
această înțelegere, dar actuala regină a Danemarcei susține că are o copie. Dacă
acest lucru este adevărat, atunci Danemarca ar putea să încerce să plătească
zone de pescuit bogate. Pe aceste insule trăiesc astăzi o
mulțime de animale de mici dimensiuni, printre care
oi pitice prețuite pentru lâna lor, ponei care nu
depășesc în înălțime câinii de talie mare, micii
ciobănești de Shetland și unele dintre cele mai scunde
vite din lume (animalele domestice de talie mică au un
impact scăzut asupra ecosistemului fragil, dar
locuitorii acestor insule le cresc doar ca să se laude).
Insulele Feroe, situate între Scoția și Islanda, sunt mai
stâncoase, mai umede și mai înnorate decât Insulele
Shetland; sunt, de fapt, unele dintre cele mai cețoase
regiuni de pe Pământ. Aceste insule au de două ori
mai puține zile cu soare și cu 60% mai multe zile cu
ploaie decât Seattle, care este vestit pentru umiditatea
crescută. Din această cauză, sunt mai potrivite pentru
pescuit decât pentru agricultură, dar și aici putem găsi
rase pitice de oi, vite și ponei – chiar dacă acestea sunt
puțin mai mari decât varietățile de Shetland, cel puțin
conform specialiștilor care măsoară lucrurile de acest
gen. Feroeza este una dintre limbile moderne cele mai
înrudite ale vechii limbi vikinge.
Vikingii au înființat în anul 841 un post comercial la

zestrea respectivă, poate ca răspuns la aprobarea unui eventual referendum

privind independența Scoției. Cât ar valora astăzi 10.000 de coroane daneze?
Luând în considerare inflația, ar putea fi vorba de până la 3,7 miliarde de dolari
americani - ceea ce pare mult, dar ar putea, de fapt, să fie un chilipir date fiind
rezervele de petrol în discuție (n. a.).
Dublin, la mică distanță în josul râului de o așezare
celtică, iar de aici au întreprins atacuri și activități
comerciale de-a lungul coastei irlandeze. Unii dintre ei
s-au căsătorit cu localnici, iar alții au navigat mai
departe, încurajați de poveștile irlandeze despre
tărâmurile din vest. O saga ne spune că, în anul 868,
un viking pe nume Flóki a descoperit o insulă mare
căreia i-a spus Snæland („Lumea zăpezii”) și că a
hotărât să rămână acolo peste iarnă. Primăvara, el și-a
dat seama că acel tărâm (Islanda) era mai călduros
decât se așteptase și că era acoperit de pășuni înverzite
și bogate. Flóki a navigat apoi încă
370 de kilometri spre vest și a descoperit
Groenlanda, iar apoi s-a întors în Norvegia și a
povestit despre existența unor țărmuri nelocuite care
puteau fi colonizate cu ușurință. Coloniștii au năvălit
în Islanda în jurul anului 874, fugind de guvernarea
aspră a regelui norvegian și acostând la Reykjavik
(„Golful cețurilor”, numit astfel din pricina gheizerelor
geotermale din apropiere). Până la începutul anilor
900, toate terenurile mănoase fuseseră deja cucerite.
Primii căpitani islandezi au înființat un consiliu
menit să rezolve litigiile76, dar, din pricină că nu exista
76
Acest consiliu (numit Althing - n. tr. ) a fost fondat în anul 930 și a devenit
Parlamentul islandez modem, despre care se crede că este cel mai vechi din
lume. Aici erau dezbătute și aprobate legi, dar ele nu erau scrise: toate legile
erau memorate de „cel care spune legile” (lögsögumad - n. tr. ), care arbitra
o putere executivă centrală, de exemplu un rege, ei îi
contestau adesea hotărârile, ceea ce ducea la lupte
violente și la vendete. Una dintre acestea l-a avut în
centru pe Erik cel Roșu, poreclit astfel din pricina
părului și a bărbii de un roșu-aprins. În jurul anului
982, Erik a fost alungat din Islanda pentru trei ani în
urma „unor crime”. Se pare că cearta a pornit de la
niște bârne de lemn ornamentate aduse din Norvegia,
pe care le păstra pentru acoperișul casei sale. Un
bărbat pe nume Turgesius se angajase să le țină la
păstrare până când casa lui Erik era gata. Atunci când
Erik a venit să le recupereze, Turgesius a insistat că
erau ale lui (ceea ce nu ar fi fost exclus; saga nu
clarifică acest lucru). Mai târziu, când Turgesius nu era
acasă, Erik a smuls bârnele din peretele colibei și a
plecat cu ele. Turgesius a ajuns acasă și i-a luat urma,
iar în lupta care a urmat Erik a ajuns să-i ucidă pe fiul
lui Turgesius și pe „încă alți câțiva bărbați”. Ciudat
cum se întâmplă lucrurile acestea.
Vendeta era o moștenire de familie: tatăl lui Erik
fusese alungat din Norvegia, pentru că își ucisese un
rival și fugise în Islanda alături de toate rudele sale,
inclusiv tânărul Erik.
Acesta a trebuit să o ia din loc la rândul său și a decis

disputele. Vă puteți imagina cum ar putea funcționa în zilele noastre un astfel

de sistem legislativ? (n. a.).
să se bazeze pe relatarea lui Flóki despre tărâmurile
dinspre vest. Și-a petrecut anii de exil navigând în
jurul coastelor Groenlandei (cea mai mare insulă din
lume) și găsind în partea sudică fiorduri fără gheață și
pășuni înverzite asemănătoare celor din Islanda. Întors
acasă, Erik a anunțat că descoperise un pământ fertil
perfect pentru colonizare. Erik l-a denumit „Lumea cea
înverzită”, într-o evidentă campanie de relații publice
(ca să nu spunem de publicitate mincinoasă) prin care
încerca să creeze un contrast cu „Lumea zăpezii”,
numele aspru al Islandei.77 Islandezii tocmai trecuseră
printr-o perioadă de foamete și mulți dintre ei erau
pregătiți să caute locuri cu verdeață (ca să spunem
așa), deci l-au urmat pe Erik în țara nou-descoperită.
În anul 986, o flotă de 25 de nave a pornit din Islanda
spre Groenlanda, purtând coloniști islandezi. Aceștia
au înființat două așezări (cea de est și cea de vest) în
cele două zone adaptate agriculturii. Ei și-au clădit în
Groenlanda (care face parte, practic, din America de
Nord) o viață în centrul căreia se afla agricultura de tip
european, crescând vite, oi, capre, porci, găini, orz și
grâu. Tăiau iarba și o uscau, obținând suficient fân
pentru lunga iarnă din Groenlanda, și își izolau casele
cu pământ înierbat. Pe timpul verii, vikingii navigau
de-a lungul coastei, vânând morse pentru fildeșul

77
În acele vremuri, clima din Groenlanda și Islanda era cu câteva grade mai
caldă, mulțumită ciclurilor climatice periodice. Islanda este una dintre cele mai
tinere întinderi de pământ din lume, ea formându-se în ultimii 24 de milioane
de ani pe locul unei fisuri a Dorsalei Atlantice. Groenlanda, situată în apropiere,
este una dintre cele mai vechi întinderi de pământ; a fost formată acum mai bine
de 3, 5 miliarde de ani (n. a.).
acestora și foci pentru carne și grăsime și capturând
chiar și urși polari, exportați apoi în Europa ca animale
de companie exotice pentru regii vremii. Vikingii
vânau și balene (deși nu erau atât de bine echipați în
acest scop ca inuiții) și exportau în Scoția dinți de
narval, care erau considerați drept cornuri de unicorn
cu puteri magice.
Așa au ajuns astfel de animale fantastice pe stema
Scoției și, de aici, pe cele ale Canadei și Marii Britanii.
În perioada sa de maximă înflorire, colonia din
Groenlanda avea o populație de peste 5000 de locuitori
și cel puțin 400 de ferme ale căror locații au fost
identificate de arheologi. Un episcop trimis de Roma
conducea catedrala (care era mai degrabă o biserică
mare din piatră) construită în satul Garðar, cea mai
izolată parohie din Europa. Jared Diamond a sugerat
în cartea Collapse că resursele comunității erau greu
încercate de costul acestei episcopii pentru care
trebuiau cumpărate sutane, potire aurite și vin
sacerdotal și că aceste cheltuieli erau simbolul
încăpățânării cu care groenlandezii se agățau de
rădăcinile lor europene. Eșecul coloniei a fost cauzat
de refuzul locuitorilor de a adopta tehnici de pescuit
mai potrivite zonei climatice în care se aflau și de
aparenta lor antipatie față de pește – singura sursă de
hrană pe care s-ar fi putut baza tot timpul anului. Nu
trebuie însă să îi judecăm prea aspru. Au avut totuși
un oarecare succes și au supraviețuit timp de aproape
cinci secole, până după anul 1400, adică mai mult timp
decât au trăit descendenții europenilor pe teritoriul
continental al Statelor Unite.
Au existat de la început indicii că în preajmă se aflau
pământuri încă nedescoperite. Bjarni Herjólfsson, unul
dintre primii coloniști, s-a pierdut în timp ce se
îndrepta spre Groenlanda și a navigat, din greșeală,
prea înspre vest. A zărit America de Nord (poate
Labradorul) și a navigat timp de câteva zile de-a
lungul acelui țărm necunoscut înainte de a se întoarce
în Groenlanda. A povestit că pe acel tărâm nou văzuse
doar păduri dese și nimic altceva. Câțiva ani mai
târziu, în anul 1000, fiul lui Erik cel Roșu, Leif
Eriksson, a fost ales pentru a conduce o expediție care
să cerceteze aceste informații. Eriksson și echipajul lui
au navigat spre vest și au ajuns, întâi, la un tărâm
stâncos și pustiu căruia i-au spus Helluland („Lumea
de piatră”) – era vorba probabil de insula Baffin din
zona arctică a Canadei. Mai la sud, au acostat într-o
regiune cu păduri dese căreia i-au spus Markland
(„Lumea pădurilor”) – probabil peninsula Labrador
din zona continentală a Canadei. După încă două zile
au ajuns într-un tărâm fermecător cu pajiști înverzite,
râuri pline de somoni și o mulțime de struguri sau de
fructe de pădure (foloseau același cuvânt pentru a le
desemna pe ambele). Au numit acest loc Vinland. Nu
știm exact unde se află Vinland, dar probabil că este
undeva între Newfoundland și Noua Anglie. Anul era
pe sfârșite, așa că Leif și echipajul său și-au construit o
mică așezare acolo ca să petreacă iarna.
În anii 1960, arheologii norvegieni Helge și Anne
Ingstad au descoperit rămășițele unei așezări vikinge
la L’Anse aux Meadows, în extremitatea nordică a
insulei Newfoundland. Era vorba de o așezare de mari
dimensiuni care putuse să susțină o populație de până
la 100 de persoane. Consta din vreo 12 clădiri cu
schelet de lemn acoperite cu pământ, cea mai mare
încăpere având 30 de metri lungime și 15 metri lățime
(cam cât un teren de baschet acreditat de NBA).
Așezarea era completată de câteva ateliere și locuințe
mai mici – inclusiv o fierărie unde rămăsese zgură
rezultată din fabricarea fierului, o tâmplărie unde s-au
descoperit fierăstraie și talaș și un atelier de reparare a
bărcilor unde s-au găsit nituri din fier. Descoperirea
unui fus și a unui ac ne sugerează faptul că în acest loc
trăiau și femei – ceea ce însemna că probabil nu era
vorba de un simplu loc de popas pentru iarnă, ci de o
încercare de colonizare permanentă. La fața locului s-
au găsit și rămășițe de nuc cenușiu, ceea ce ne face să
credem că locuitorii s-au aventurat cel puțin până la
limita nordică a teritoriului acestui arbore – adică cel
puțin 1110 de kilometri spre sud până în New
Brunswick.
Diversele saga povestesc despre alte așezări situate
la sud de cea a lui Leif, la o distanță de cel puțin câteva
zile pe mare. Conform acestor indicii, acestea erau
plasate în Noua Scoție ori în Maine, sau poate chiar în
Massachusetts sau în Long Island. Aceste descrieri ne
indică faptul că prezența vikingilor în America de
Nord nu poate fi considerată numai o călătorie de
explorare mânată de curiozitate: era vorba, mai
degrabă, de un efort de colonizare susținut. De ce au
eșuat? Pe de-o parte, America de Nord era foarte
îndepărtată, date fiind limitele tehnicii de la acea
vreme. Groenlanda însăși era un avanpost de graniță
la limita extremă a influenței europene și risca mereu
să piardă contactul cu civilizația-mamă de pe
continent. În Groenlanda pur și simplu nu existau
suficienți coloniști dornici să se stabilească atât de
departe spre vest. Pe de altă parte, zona continentală a
Americii de Nord era deja ocupată de o populație mai
bine adaptată la condițiile locale de trai.78
În jurul anului 1004, Thorvald, fratele lui Leif, a
navigat spre America de Nord cu un echipaj de 30 de
78
Existau inuiți și în Groenlanda, dar au sosit după vikingi și au contribuit poate
la eșecul acestora (n. a.).
oameni și a petrecut iarna la fața locului, întâlnind
pentru prima oară amerindieni. Thorvald a dat peste
un grup de oameni care dormeau pe plajă sub canoele
lor, atacându-i și omorându-i pe opt dintre aceștia fără
vreun motiv sau vreo justificare aparentă. Cel de-al
nouălea a fugit și apoi a revenit (deloc surprinzător) cu
un grup de războinici, pentru a ataca tabăra vikingilor.
În lupta care a urmat, Thorvald a fost ucis de o
săgeată. Sora lui, Freydís, deși însărcinată, a luat sabia
unui războinic ucis și i-a îndemnat la luptă pe bărbații
din echipajul viking. Saga ne spune că ferocitatea ei i-a
pus pe amerindieni pe fugă. Vikingii le-au spus
Skraelings, derivat poate din cuvântul skrœkja
(„strigăt”), bazându-se pe faptul că limba lor era „de
neînțeles”.79
Această confruntare nu a pus capăt încercărilor de
colonizare vikinge. Câțiva ani mai târziu, Thorfinn
Karisefni cel Viteaz a pornit spre America cu trei nave
încărcate cu provizii și cu coloniști. S-au îndreptat spre
sud, spre un loc căruia îi spuneau Straumfjord, aflat,
poate, pe insula Newfoundland, în Noua Scoție sau în
Maine. Inițial, s-au bucurat de relații pașnice cu
băștinașii și au reușit să facă și câteva schimburi de
79
Ni se spune în saga că vikingii au capturat doi copii băștinași pe care i-au
adus în Groenlanda și avem dovezi ADN că cel puțin o amerindiană a fost
capturată și dusă în Islanda (primul nord-american sosit în Europa), unde
trăiesc și în zilele noastre urmașii ei (n. a.).
bunuri. În acei ani, s-a născut Snorri 80, fiul lui Thorfinn,
primul european care se trage din Americi. O a doua
expediție a adus noi coloniști în jurul anului 1014, dar
apoi America vikingă dispare din relatările scrise.
Călătoriile spre America par însă să fi continuat timp
de câteva secole, cel puțin sporadic. O monedă
norvegiană de la sfârșitul secolului al XI-lea,
descoperită într-un sit arheologic amerindian din
Maine, pare să sugereze faptul că vikingii ajunseseră în
Noua Anglie cu o sută de ani înainte de fondarea
așezării de la Vinland. În zona arctică a Canadei și în
diverse situri inuite au fost descoperite alte rămășițe
vikinge. Una dintre ultimele referințe despre prezența
vikingilor în America provine din Islanda, din anul
1347, și menționează faptul că un echipaj a revenit din
Markland cu o încărcătură de cherestea.
Au existat oare mai multe așezări vikinge în Americi
și, dacă da, ce s-a întâmplat cu ele? Au fost oare
abandonate la puțin timp după ce fuseseră înființate
sau au rezistat un secol sau mai mult? Vor putea oare
rarele dovezi arheologice să răspundă vreodată la
aceste întrebări? Cei mai mulți presupuneau că toate
poveștile despre vikingii ajunși în America erau pure
80
Contrar felului în care sună numele în limba engleză (ducând cu gândul la
verbul to snore - „a sforăi” - n. tr. ), Snorri a fost, de fapt, un mare războinic.
Snorri Thorfinnsson s-a mutat mai târziu în Islanda, unde a devenit un lider
politic respectat (n. a.).
fantezii. Descoperirea de la L’Anse aux Meadows este
de dată relativ recentă, iar situl a fost găsit numai din
pricină că movilele înverzite care acopereau fostele
clădiri erau foarte vizibile pe o câmpie bătută de
vânturi din Newfoundland. Este posibil să existe ruine
vikinge îngropate prin pădurile de pe coasta statului
Maine, dar poate că nu le vom găsi niciodată.
Este posibil ca vikingii să fi trăit o bună bucată de
timp în America de Nord, iar dovezile arheologice să fi
fost distruse de coloniștii europeni de mai târziu sau să
fi rămas încă nedescoperite. Până când vom găsi noi
dovezi, dacă le vom găsi vreodată, putem însă
presupune că vikingii nu au stat prea mult timp pe
teritoriul continental al Americii de Nord pentru că nu
au putut sau nu au dorit să coabiteze în mod pașnic cu
ceilalți locuitori ai continentului.
Grupurile mici de vikingi nu aveau nici
superioritatea numerică, nici bolile contagioase care le-
au permis mai târziu europenilor să nimicească
populația amerindiană. Simplul contact cu un singur
european nu era suficient pentru a le transmite
localnicilor o boală mortală: era nevoie ca o persoană
infectată să se afle în imediata vecinătate a unei
potențiale victime. Contactele sporadice cu câțiva
vikingi nu erau suficiente. Epidemiile copleșitoare care
i-au anihilat aproape complet pe amerindieni au
apărut abia la mulți ani de la sosirea lui Columb,
atunci când mii de europeni invadaseră deja zona
caraibiană. Vikingii nu se bucurau nici de o
superioritate tehnologică semnificativă. Câteva săbii
din fier nu aveau cum să schimbe prea mult cursul
încăierărilor cu indigenii, mai ales în condițiile în care
aceștia puteau să mobilizeze mult mai mulți războinici
în caz de nevoie.
Această idee este ilustrată de Războiul Regelui Philip
din anii 1675–1676. O coaliție amerindiană condusă de
o căpetenie numită Metacom (căruia englezii îi
spuneau „Philip”) a încercat să reziste avântului
colonial, fiind aproape ultima oară când amerindienii
i-au înfruntat pe europeni în condiții de egalitate
aproape deplină. În cursul unui singur an, mai bine de
jumătate dintre coloniile din Noua Anglie au fost
atacate și cel puțin zece dintre ele au fost distruse. Au
fost uciși câteva mii de coloniști europeni (în jur de
10% din populație), iar economia colonială a fost pusă
pe butuci. Faptul că o colonie veche de 50 ani cu o
populație de câteva zeci de mii de locuitori care
beneficiau de pe urma răspândirii bolilor europene, a
armelor mai sofisticate și a alianțelor cu băștinașii a
supraviețuit cu mare dificultate pe țărmurile Americii
de Nord ar trebui să ne indice cât de precară fusese
situația vikingilor. Prima așezare a lui Columb din
Hispaniola a fost distrusă în anul 1493. Prima colonie
engleză de pe Insula Roanoke a fost abandonată în
anul 1587. Jamestown și Plymouth abia au rezistat în
primii ani și probabil că nu ar fi reușit să o facă fără
afluxul de noi coloniști care i-au înlocuit pe cei
decedați. Este foarte dificil să ajungi să ai o prezență
permanentă într-un nou ținut.
Coloniile vikinge din Groenlanda au căzut și ele
pradă distrugerii până la urmă, în mare parte din
cauza scăderii temperaturilor din timpul Micii ere
glaciare (1300–1850). Dacă ne luăm după pieptenii,
tacâmurile, pionii de șah, niturile, uneltele și celelalte
rămășițe vikinge găsite în posesia inuiților, competiția
cu ceilalți locuitori ai zonei a jucat și ea un rol (deși
poate că acestea au fost cumpărate, furate sau găsite
prin așezările abandonate). Alți factori care au dus la
declinul vikingilor au fost competiția în comerțul cu
fildeș, dată fiind deschiderea unor noi rute comerciale
spre Africa, și o epidemie care a ucis în jurul anului
1400 aproximativ jumătate din populația Islandei și
care s-a răspândit, poate, în Groenlanda (probabil că a
fost vorba de un ecou al Morții Negre, care ocolise
până atunci Islanda). Ultima însemnare scrisă din
Groenlanda vikingă este un certificat de căsătorie din
anul 1408, iar datarea cu carbon-14 a indicat că
anumite rămășițe erau, probabil, din 1450. Nu este
imposibil ca un număr mic de groenlandezi să mai fi
rezistat, poate, încă 42 de ani, până la călătoria lui
Columb din 1492, și să fi asigurat astfel o prezență
europeană continuă în America de Nord începând cu
anul 986.
 Capitolul 7
Contacte timpurii

Existența a cel puțin unei așezări vikinge în America

de Nord a fost dovedită cu certitudine. Extrapolând,
probabil că au mai existat și altele. Deși saga erau
înfrumusețate cu elemente fantastice, descrierile
evenimentelor istorice reale pe care le cuprind s-au
dovedit în timp a fi remarcabil de precise. În afara
dovezilor rămase de la vikingi mai există câteva alte
indicii foarte interesante privind primele contacte
dintre Americi și Lumea Veche care ar fi putut avea
loc, dar despre care nu avem suficiente dovezi
arheologice care să le confirme cu siguranță.
Însemnările scrise sunt sporadice sau inexistente, iar
dovezile unor contacte izolate sunt greu de deosebit de
activitățile ulterioare din zonele respective. Dintr-o
perspectivă științifică sceptică, nu putem să includem
aceste potențiale contacte în sfera faptelor istorice
cunoscute. Unele dintre ele par totuși suficient de
plauzibile pentru a merita să fie menționate și, date
fiind capriciile circumstanțelor și ale istoriei, e posibil
ca măcar câteva să se fi întâmplat în realitate.
Unul dintre cele mai interesante indicii este cel al
cartofului dulce. Acești tuberculi provin din Americi și
au fost cultivați în Anzi cu mai bine de 8 000 de ani
înaintea erei noastre. Au fost introduși în Europa după
ce spaniolii au ajuns în Peru în anul 1532, iar negustorii
spanioli i-au adus până în Orientul îndepărtat.81 Ce
este ciudat e că, deși europenii i-au introdus în restul
lumii, polinezienii îi aveau deja când au sosit europenii
– și asta de multă vreme. Țăranii maori l-au întâmpinat
pe căpitanul Cook cu brațe pline de cartofi dulci atunci
când acesta a acostat în Noua Zeelandă, iar britanicii
au găsit ogoare ordonate pe care se cultivau aceste
plante. Fermierii neozeelandezi cultivaseră de secole
cartofi dulci.82 Cum este oare posibil acest lucru?
Cartofii dulci par să fi migrat prin Pacific în direcția
contrară mișcărilor coloniștilor polinezieni. În jurul
anului 800, polinezienii ajunseseră la extremitatea
estică a zonei lor de influență, în Insula Paștelui. Este
exact momentul în care cartofii dulci încep să fie găsiți
în arhiva arheologică a societăților polineziene. Până în
anul 1000, cartofii dulci ajunseseră în Insulele Cook, în
mijlocul Oceanului Pacific. Una dintre ipoteze este
aceea că tuberculii au plutit, cumva, prin Pacific până
la o insulă polineziană, unde au început să fie cultivați
81
China cultivă astăzi mai mulți cartofi dulci decât tot restul lumii luat
împreună, iar tuberculul este foarte popular în toată Africa și Asia de Sud-Est.
În ciuda originii lor, doar mai puțin de 3% dintre cartofii dulci sunt cultivați în
Americi (n. a.).
82
Analiza derivelor genetice a confirmat faptul că polinezienii cultivau cartofi
dulci introduși separat (și mult mai devreme) decât cei aduși de europeni din
Americi (n. a.).
și apoi distribuiți în restul regiunii. Însă această
ipoteză este aproape cu siguranță greșită. Cartofii dulci
putrezesc rapid în contact cu apa și nu germinează
după ce au fost îmbibați cu apă. Este extrem de puțin
probabil să fi plutit nevătămați mii de kilometri de
ocean. Sunt prea mari pentru a fi duși de păsări.
Concluzia evidentă este aceea că au fost aduși, cumva,
cu barca până în Pacific cu mult înainte ca europenii să
ajungă în Americi.
Un caz similar este cel al nucilor de cocos. Ele
plutesc și pot să reziste pe cont propriu unor călătorii
scurte pe mare între insulele tropicale, dar putrezesc
rapid în contact cu apa sărată. Înainte de sosirea
europenilor, nucile de cocos erau deja foarte
răspândite din Pacific și până în India, de unde
probabil că provin. La începutul anilor 1500, Vasco da
Gama a adus nuci de cocos în Europa din India, dar
acestea nu existau încă de-a lungul coastei vestice a
Africii. Distribuția inegală, dar cuprinzătoare, a nucilor
de cocos corespunde perfect migrațiilor cunoscute ale
exploratorilor, cu o singură excepție notabilă: acestea
se răspândiseră deja pe coasta dinspre Pacific a
Americilor înainte de sosirea europenilor.83 Este exact
83
Un alt aspect important este acela că nucile de cocos nu au reușit să traverseze
corpuri de apă mult mai puțin întinse, unde însă oamenii nu călătoriseră încă -
din Indonezia în Australia, de exemplu, unde au fost introduse mai târziu (n.
a.).
povestea cartofilor dulci, dar în direcția opusă. Acest
lucru nu ne dovedește cu certitudine că polinezienii
vizitaseră Americile – nu e exclus ca anumite
exemplare să fi supraviețuit unei călătorii de mii de
kilometri pe ocean dar amploarea răspândirii nucilor
de cocos și momentul în care a avut loc aceasta sunt
extrem de suspecte.
Deși nu avem dovezi certe că polinezienii ar fi ajuns
în Americi înaintea lui Columb, știm că erau cu
siguranță capabili să o facă. Distanța dintre Americi și
Insula Paștelui este doar cu o treime mai mare decât
distanța până la cea mai apropiată așezare polineziană
aflată în direcția opusă. Continentele întinse de la nord
la sud de-a lungul globului erau cu siguranță ușor de
remarcat în comparație cu gămăliile de ac ale insulelor
răspândite prin Pacific. Ne putem oare îndoi că
polinezienii au descoperit Americile atunci când ne
gândim la dificultatea de a identifica fărâme izolate de
pământ împrăștiate pe mii de kilometri de ocean? Ar fi
fost nevoie doar ca un navigator polinezian să
călătorească spre est în linie dreaptă și apoi să se
întoarcă acasă. Probabil că polinezienii au vizitat, de
fapt, de multe ori Americile, poate chiar în mod
constant. Ar fi lăsat ei oare vestigii în urma lor? Poate
că nu. Deși câțiva dintre ei s-ar fi stabilit în Americi,
orice dovadă ar fi fost probabil asimilată în creuzetul
mult mai bogat al culturilor amerindiene.
Cealaltă posibilitate este aceea că amerindienii ar fi
navigat în Pacific în direcția opusă. Această teorie a
fost emisă la mijlocul secolului al XX-lea de
exploratorul și aventurierul norvegian Thor
Heyerdahl, dar și-a pierdut din adepți din pricina unor
cercetări lingvistice, genetice și arheologice mai
recente. Presupunem, în general, că amerindienii nu
dispuneau de tehnologii navale mai avansate decât
canoele primitive, dar această imagine nu pare să
corespundă realității. Imaginea amerindianului
nefamiliarizat cu marea a apărut, de fapt, târziu.
Botanistul german Adelbert von Chamisso a scris în
anul 1815, în studiul său fundamental privind
societățile din Americi, că niciuna dintre acestea „nu a
fost nicicând vreun popor de marinari”. Această
afirmație pare foarte generală și certă, ținând cont că
aparține cuiva care scrie la 300 de ani de la cucerirea
Americilor. Poate că ambarcațiunile amerindiene din
vremea lui Von Chamisso nu puneau prea mult
imaginația la încercare, dar asta nu înseamnă că ei nu
fuseseră niciodată capabili să călătorească pe mare.
Până la urmă, atunci când europenii sosiseră pe Insula
Paștelui, băștinașii nu erau echipați să navigheze pe
mare, deși strămoșii lor ajunseseră acolo după
traversarea a mii de kilometri de ocean.
Probabil că aceste prejudecăți sunt cauzate, parțial,
de tipul de ambarcațiuni construite de amerindieni,
cum ar fi plutele capabile să navigheze pe mare.
Cuvântul „plută” poate sugera o imagine înșelătoare,
de fapt. Gândiți-vă mai degrabă la bărci cu fundul plat
de până la 27 de metri lungime și 9 metri lățime, care
puteau susține greutatea câtorva elefanți adulți –
despre acest gen de „plută” este vorba de fapt.
Aventurierii din vremurile moderne au traversat atât
Atlanticul, cât și Pacificul folosind ambarcațiuni
construite pe modelul plutelor. Unele dintre plutele
sud-americane aveau la bord colibe și vetre de foc și
rămâneau în largul mării săptămâni la rând. De fapt,
spaniolii i-au întâlnit pe incași mai întâi pe mare, apoi
pe uscat. Spaniolii plecați din Panama în anul 1526
într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei
Pacificului au fost surprinși să vadă apropiindu-se de
ei o ambarcațiune de mari dimensiuni într-o regiune în
care nu ar fi trebuit să se afle încă europeni.84 Au
interceptat acea ambarcațiune și au luat ostatici câțiva
dintre membrii echipajului. Conform descrierilor lor,
era vorba de o plută la fel de mare ca nava lor,
construită din bușteni legați unul de celălalt și
acoperiți cu o punte de lemn, cu catarge solide de care
erau prinse pânze late.
Acest tip de plute oceanice era folosit la scară largă
pe coasta pacifică a Americii de Sud. Poate că sfera de
influență incașă se întindea până la Insulele Galápagos,
la sute de kilometri de coastă. Incașii nu cunoșteau
scrierea, dar un spaniol pe nume Pedro Sarmiento de
Gamboa a redactat în anul 1572 o istorie amănunțită a
acestui popor după discuții cu băștinașii care
prinseseră vremurile de dinainte de sosirea
europenilor. Una dintre aceste relatări descrie o
călătorie pe mare întreprinsă de împăratul incaș Tupac
Yupanqui85, care condusese imperiul cu un secol mai

84
Respectiva navă spaniolă a fost construită pe țărmul dinspre Pacific al
viitorului stat Panama, unde europenii sosiseră cu doar 13 ani mai devreme (n.
a.).
85
Rapperul Tupac și-a luat numele după cel al ultimului împărat incaș, Tupac
Amaru, care a fost executat de spanioli după ce a condus o revoltă împotriva
acestora (n. a.).
devreme. Ni se povestește că niște străini ciudați
sosiseră dinspre vest și aduseseră vești despre insule
îndepărtate pline de aur și de bogății. Tupac Yupanqui
considerase că uscatul nu îi mai ajungea și ordonase
construirea unei flote de plute, plecând apoi spre vest,
pe ocean, cu 20.000 de marinari aleși pe sprânceană.
Vizitaseră „mai multe insule”, conform legendei, și se
întorseseră în America de Sud încărcați cu nenumărate
comori.
Au ajuns oare incașii în Insulele Galápagos, sau
poate chiar mai departe? Nu există dovezi certe, dar,
ținând cont de ceea ce știm despre tehnologia navală
de care dispuneau, ar fi putut să o facă. Insulele
Galápagos nu au fost colonizate, dar, în urma
cercetărilor arheologice, s-au găsit aici fragmente de
ceramică și un fluier, posibil de origine incașă. Un alt
indiciu interesant este cel al străinilor din poveste,
pentru că în acele vremuri polinezienii ar fi putut în
mod cert să ajungă în America de Sud venind dinspre
vest. Dată fiind distanța foarte redusă dintre două
culturi înzestrate cu tehnologie maritimă, este aproape
imposibil să credem că polinezienii și amerindienii nu
au intrat la un moment dat în contact, chiar dacă doar
ocazional.
Thor Heyerdahl a emis și ipoteza că polinezienii nu
ar fi provenit din Asia, ci din Americi. După ce a luptat
împotriva naziștilor în mișcarea de rezistență din
Norvegia, Heyerdahl a depus, în perioada postbelică,
toate eforturile pentru a dovedi că oamenii din
vechime ar fi putut să traverseze oceane enorme. În
anul 1947, însoțit de alți cinci camarazi, Thor a mers în
Peru și a construit o plută oceanică după descrierile
tehnicilor incașe. Folosind numai tehnologiile vechi, au
reușit apoi să navigheze timp de 101 zile pe acea plută,
pe care au numit-o Kon-Tiki, traversând 9260 de
kilometri de ocean din America de Sud până în
Polinezia. Au fost surprinși să constate că pluta era
extrem de manevrabilă și că între buștenii din lemn de
balsa se adunau pești în cantități uriașe, pe care au
putut să îi prindă foarte ușor pentru hrană și pentru
apă. Expediția a provocat exaltare în toată lumea și a
stat la originea a numeroase cărți și filme premiate. A
contribuit, poate, și la mania postbelică față de orice
amintea de Oceanul Pacific, de la cocktailurile mai tai la
umbreluțele pentru băuturi și la torțele de tip tiki.
Teoria lui Heyerdahl privind o eventuală colonizare
vestică polineziană a fost infirmată de cercetările
ulterioare, dar el a reușit totuși să demonstreze că un
contact timpuriu de dinainte de sosirea europenilor ar
fi fost nu numai posibil, ci și lipsit de dificultăți
deosebite. Douăzeci de ani mai târziu, el a încercat să
repete performanța pe Oceanul Atlantic. Bazându-se
pe desene din Egiptul antic și cu ajutorul unor
constructori de nave tradiționale de lângă lacul Ciad,
din Africa Centrală, a ridicat o navă din stuf de
papirus. Această navă oceanică mare, legată foarte
bine pentru a-i da forță și rigiditate, a fost numită Ra,
după zeul egiptean al Soarelui. Thor a lansat-o la apă
în Atlantic de pe coasta Marocului și a pornit spre
Americi alături de alți șase membri ai echipajului. Ra a
început să ia apă după câteva săptămâni pe mare.
Sfârșitul ei a fost grăbit de marea agitată și de furtuni,
dar înainte de acesta nava traversase mai bine de 7 400
de kilometri de ocean. Echipajul a fost forțat să o
abandoneze, fiind salvat la câteva sute de kilometri de
Caraibe de un iaht aflat în trecere. Au descoperit prea
târziu că neglijaseră un element foarte important al
navelor egiptene: o parâmă de susținere care menținea
prora la suprafața apei.
După ce a rezolvat acel defect, a pornit din Maroc în
anul următor pe o altă navă, numită Ra II. Călătoria a
avut de această dată un succes deplin, echipajul
acostând în Barbados, de partea cealaltă a Atlanticului.
Heyerdahl a dovedit din nou că popoarele din
vechime putuseră să traverseze cele mai formidabile
oceane ale lumii folosind numai tehnici maritime
primitive. Nu există indicii că pe egipteni i-ar fi
interesat să traverseze Atlanticul, dar călătoriile
navelor Kon-Tiki și Ra ne arată că ar fi putut să o facă.
Dat fiind faptul că vechii egipteni și incași ar fi putut
să traverseze oceanele, putem fi siguri că navigatorii
mai experimentați precum polinezienii, fenicienii și
grecii ar fi putut și ei să realizeze acest lucru.
Au existat poate atât pe Atlantic, cât și pe Pacific
nenumărate contacte timpurii ale căror urme s-au
pierdut, dar, până când nu vom găsi dovezi
arheologice sau de orice alt tip, nu vom putea ști când,
unde și dacă au avut loc. Există, totuși, numeroase
indicii. Populația chumash din California și populația
mapuche din America de Sud au început să folosească
canoe avansate construite din scânduri înnădite cu
funii – diferite de oricare alte ambarcațiuni din
Americi, dar foarte similare cu modelele polineziene –,
cam în momentul în care un contact peste Pacific ar fi
fost posibil. În Americi au fost găsite unelte, topoare,
cuptoare de pământ și coșuri de pescuit similare celor
utilizate de polinezieni, cele mai multe fiind
descoperite pe Insula Chiloé aproape de coasta statului
Chile, insulă care a fost locuită de populația mapuche.
Poate oare să fie doar o simplă coincidență faptul că
tehnologii asemănătoare celor polineziene au fost
descoperite în direcția opusă celui mai apropiat
teritoriu polinezian (Insula Paștelui), situat la numai
3700 de kilometri distanță?
 Există și anumite dovezi lingvistice care par să indice
faptul că au avut loc schimburi culturale. Cuvântul
folosit pe Insula Chiloe pentru canoele din scânduri
cusute este kia lu, provenind poate din polinezianul tia
lao (cuvintele pentru „a coase” și „lung”) sau din
hawaiianul kialoa, care desemnează o canoe lungă și
ușoară. În mod similar, cuvântul folosit pe Insula
Chiloe pentru topor, totoki, este aproape identic cu
cuvântul de pe Insula Paștelui pentru topor, toki.
Aceste conexiuni lingvistice sunt cu atât mai
interesante cu cât Insula Chiloé este una dintre cele
mai accesibile părți ale Americii plecând din Polinezia
– un traseu în linie dreaptă ajutat de vânturile
puternice, majoritatea estice, care bat mereu între
latitudinile 40–50 de grade. Ipoteza că locuitorii Insulei
Chiloe ar reprezenta un amestec de populații
polineziene și sud-americane, măcar din punct de
vedere cultural, dacă nu și genetic, este extrem de
plauzibilă. O altă legătură lingvistică este cea a
cartofului dulce. După cum am văzut mai sus, aceștia
se trag din Americi, dar s-au răspândit prin Polinezia
înainte de contactul cu europenii. În culturile
polineziene, denumirea folosită pentru cartoful dulce
are la origine cuvântul proto-polinezian kumala, de
unde provin uala, folosit în Hawaii, și kumara, folosit
pe Insula Paștelui și de restul populației maori –
termeni practic identici cu termenul k’umar folosit în
limba quechua86. Cum cartofii dulci au plutit peste
ocean, aceștia par să fi venit oarecum cu un fundal
sonor.
Există și câteva indicii genetice. Polinezienii și-au
luat cu ei găini pentru carne și pentru ouă în timpul
călătoriilor lor prin Pacific. În Americi nu ar fi trebuit
să existe găini înainte de sosirea europenilor, dar, în
anul 2007, niște oase de găină găsite în Chile au fost
datate cu carbon-14, părând să provină de cândva între
anii 1304 și 1424, cu mult înainte ca europenii să
ajungă în acele locuri. Dat fiind faptul că respectivele
oase au fost găsite pe coasta Pacificului, ele par să ne
indice că un contact timpuriu cu Polinezia ar fi putut
într-adevăr să aibă loc. Secvențele din ADN-ul găinii
respective corespund exact cu cele din oasele de găină
din aceeași perioadă găsite în Samoa, Hawaii și Insula
Paștelui. Datarea cu carbon-14 nu este însă exactă în
toate situațiile, deci conexiunea indicată de acele găini
nu este confirmată. Cât despre oameni, un număr de
studii au găsit presupuse urme de gene polineziene în
ADN-ul populației Americilor și de presupuse urme
de gene sud-americane în ADN-ul polinezienilor, dar
toate aceste studii sunt contestate, iar concluziile lor nu
86
Quechua era limba incașilor; este vorbită în America de Sud și în zilele noastre
(n. a.).
sunt certe.
Parte din problema verificării unor eventuale
contacte timpurii provine din imaginea noastră
deformată despre America precolumbiană. Scrierea era
folosită de puține popoare amerindiene și cele mai
multe dintre acestea au pierit în urma contactului cu
europenii. Lucrurile pe care le știm provin din câteva
vestigii arheologice și din relatări europene foarte
părtinitoare. Primele însemnări ale spaniolilor au fost
scrise adesea pentru a justifica cucerirea, înrobirea și
convertirea religioasă forțată. Una dintre poveștile din
această categorie ar putea fi cea a presupusului mit al
„zeului alb”. Cortés și oamenii săi au povestit că
aztecii l-ar fi recunoscut în el pe zeul Quetzalcoatl, a
cărui întoarcere printre ei fusese prorocită în anul în
care ajunseseră în Mexic. În mod similar, Pizarro și
oamenii săi au povestit că incașii din Peru l-ar fi
recunoscut în el pe zeul lor suprem, Viracocha, reîntors
printre ei. Asemănările sunt izbitoare: Quetzalcoatl și
Viracocha au fost descriși amândoi (de către spanioli,
cel puțin) ca zei înalți, bărboși, cu piele albă și ochi
albaștri, așteptați să se reîntoarcă de peste marele
ocean.
Unele versiuni ale acestor relatări sunt suspect de
detaliate. Se spune că Quetzalcoatl venise inițial de
peste mări îmbrăcat într-un veșmânt negru din stofa
aspră. Zeul fusese privit ca un instructor moral care
emisese noi legi și încercase să interzică sacrificiile
umane. Introdusese și variante locale ale botezului și
ale spovedaniei, despre care spaniolii susțineau că erau
folosite la scară largă în Americi înainte de sosirea
catolicilor. Credincioșii zeului rival Huitzilopochtli se
ridicaseră, până la urmă, împotriva lui Quetzalcoatl,
iar cel din urmă fugise spre est peste ocean în tărâmul
viselor – nu înainte de a prezice faptul că frații lui albi
și furioși aveau să se întoarcă într-o bună zi și să
cucerească Mexicul. Întoarcerea lui Quetzalcoatl era
așteptată să aibă loc în ziua aztecă de „legare a
anilor”87, la alinierea dintre calendarele lor de 365 și de
260 de zile (eveniment care se petrecea odată la 52 de
ani). Coincidența a făcut ca expediția lui Cortés să
acosteze exact la acea dată, în anul 1519.
Aceste coincidențe uimitoare sugerează faptul că
poveștile respective au fost probabil complet sau
parțial scornite de spanioli. Detaliile sunt pur și simplu
prea convenabile pentru ei. Este însă posibil ca măcar
câteva elemente să se fi bazat în parte pe un contact
transatlantic indirect care ar fi putut să ia forma unor
legende semi-mitologice răspândite prin Americi după
contactul cu vikingii. În mod curios, majoritatea
însemnărilor spaniole îi descriu pe zeii străini ca având
87
Numită xuhmolpilli (n. tr.).
părul blond și ochii albaștri, o înfățișare complet
atipică pentru autorii lor, dar fără urmă de îndoială
caracteristică pentru vikingi. Descrierea veșmintelor
lui Quetzalcoatl se potrivește mult mai bine cu straiele
unui viking din vremurile medievale decât cu cele
purtate de spanioli.
Ar fi putut oare să fie vorba de altcineva în afară de
vikingi? Am văzut mai sus că mulți locuitori ai Lumii
Vechi, de la egipteni la irlandezi, dispuneau de
mijloacele tehnice necesare pentru a traversa oceanele.
Acest lucru nu confirmă că au și făcut-o, dar, ținând
cont că au avut la dispoziție mii de ani, este greu să
susținem cu certitudine că nu a fost cazul, măcar
accidental.
O navă care ar fi plecat din sudul Europei și ar fi
prins curenții potriviți nu ar fi avut cum să nu ajungă
în Americi în câteva luni, plutind în derivă. Dacă ar fi
prins vânturi prielnice, ar fi putut să scurteze
traversarea la câteva săptămâni (lui Columb i-au
trebuit 29 de zile). Din Capul Verde sunt aproape 3 000
de kilometri până la cealaltă coastă atlantică – o
distanță mult mai mică decât cele pe care le
parcurgeau în mod obișnuit polinezienii prin Pacific.
Odată ce pornești spre vest, este foarte dificil să ratezi
continentele care se întind pe tot globul de la nord la
sud.
 O navă rămasă fără catarg într-o furtună ar fi putut,
poate, să fie purtată în derivă peste ocean, chiar dacă
echipajul său nu ar fi avut suficiente provizii pentru a
supraviețui traversării. Însemnările lui Columb ne
arată că unele dintre sursele sale de inspirație au fost
bucățile de lemn și celelalte obiecte omenești purtate
de valuri „de peste mări” și eșuate pe plajele europene.
Nu ar fi fost oare posibil ca nave întregi, pustii sau cu
echipaje agățându-se cu disperare de viață, să fi fost
purtate în cealaltă direcție? Odată ajunse pe uscat,
poate că acele echipaje nu ar fi putut să își repare
navele și s-ar fi pierdut în marele creuzet cultural
american, lăsând în urma lor câteva legende
fascinante.
Au avut loc oare contacte timpurii între Lumea
Veche și cea Nouă? Nu putem fi siguri. Pare foarte
probabil să fi existat contacte între Polinezia și America
de Sud, dar un alt contact transatlantic în afara celui
foarte limitat cu vikingii nu este la fel de sigur. În cazul
cel mai bun, putem spune numai că, deși nu am găsit
dovezi privind vreun contact continuu și susținut, cel
accidental a fost cu siguranță posibil și poate chiar
probabil. S-ar putea ca această întrebare să nu treacă
niciodată de sfera supozițiilor. După cum am văzut,
de-a lungul istoriei oamenii au călătorit mult mai mult
decât credem de obicei și nu au lăsat mereu urme ale
trecerii lor. În lipsa dovezilor certe, trebuie să
rămânem sceptici în privința detaliilor, dar să
acceptăm că există astfel de posibilități.
 Capitolul 8
Cealaltă Mediterană

Acum ne vom îndrepta atenția spre cealaltă mare

din inima lumii.88 Este mai vastă, mai veche și, din
multe puncte de vedere, mai importantă decât marea
care scaldă țărmurile Greciei și ale Romei. Încă din
vremuri străvechi, Oceanul Indian a fost o cale de
legătură între civilizații mult mai bogate decât cele din
jurul Mediteranei, prin bunurile de lux, tehnologiile și
ideile vehiculate între Africa, Orientul Mijlociu, India,
China și Asia de Sud-Est. Europa a explorat și a
cucerit, în final, o mare parte a lumii, dar, în urmă cu
doar cinci secole, superioritatea sa nu era absolut deloc
evidentă. De obicei, în relatările occidentale referirile la
Oceanul Indian apar odată cu sosirea lui Vasco da
Gama89, dar locuitorii acestei regiuni deveniseră buni
navigatori cu mii de ani înainte să fie „descoperiți” de
portughezi.
Oceanul Indian era, de fapt, din multe puncte de
vedere, adevăratul centru al lumii, din care Europa a
fost exclusă în timpul Evului Mediu. Și tocmai această
excludere a stat la baza epocii marilor descoperiri
88
În limba latină, „Mediterana” înseamnă „mare în mijlocul pământurilor” (n.
a.).
89
Navigatorul portughez care a ajuns pentru prima oară în India ocolind Africa,
în anul 1497 (n. a.).
geografice. Călătoriile lui Vasco da Gama și ale lui
Cristofor Columb nu ar fi avut niciun sens pentru un
navigator din India. Indienii nu aveau nevoie să
întreprindă astfel de expediții pentru că trăiau deja în
locurile în care încercau să ajungă europenii. În acele
vremuri, bogăția relativă a Asiei era atât de mare, încât
puterile europene găseau cu mare greutate bunuri
pentru comerț care să îi intereseze pe asiatici.
Europenii luau adesea bunuri cu forța nu doar pentru
că puteau face acest lucru, ci și pentru că nu aveau
nimic de valoare de oferit. Aceasta a fost principala
cauză a Primului Război al Opiului din anul 1839, în
care s-au confruntat China și Imperiul Britanic.
Britanicii nu ofereau niciun bun pe care chinezii ar fi
dorit să îl cumpere, fapt pentru care și-au făcut loc cu
forța pe piața chineză cerând să schimbe opiul ieftin
din India pe mătăsuri și porțelanuri scumpe chinezești.
Atunci când a ajuns în India, Vasco da Gama avea cu
el mărunțișuri europene fără valoare, pe care dorea să
le schimbe pe mirodenii. Când s-a întors acasă, regele
Manuel I al Portugaliei a făcut următoarea remarcă
atunci când și-a dat seama că Europa era, comparativ,
foarte săracă: „Nu noi i-am descoperit pe ei, ci ei ne-au
descoperit pe noi”.
Indienii, arabii, africanii și alte popoare din regiune
navigau pe Oceanul Indian încă de la începuturile
civilizației. Vechii sumerieni transportau cereale,
obiecte din ceramică, cupru, cositor, curmale și perle în
nave asemănătoare cu cele folosite în Egiptul Antic și
navigau pe Tigru și Eufrat până în Golful Persic. Nu
mult mai târziu, nave construite după tehnici din India
și Orientul Mijlociu începeau să mențină legături
comerciale între Mesopotamia, civilizația de pe Valea
Indului (2600–1900 î.e.n.) și Vechiul Regat Egiptean, în
timpul căruia a fost construită Marea Piramidă.
Mulțumită apelor sale relativ calme, Oceanul Indian
era mai ușor de traversat decât Atlanticul și Pacificul,
iar periodicitatea vânturilor musonice facilita
comerțul, permițându-le ambarcațiunilor să navigheze
spre est în timpul verii și spre vest în timpul iernii.
Comerțul din Oceanul Indian se baza pe
ambarcațiunile numite dhow, nave de mărfuri din lemn
folosite și astăzi în multe părți ale lumii, din Africa
până în Indonezia. Aceste ambarcațiuni au fost folosite
pentru prima oară în regiunea respectivă acum mai
bine de 2 000 de ani, iar în fabricarea lor s-au utilizat
anumite inovații care au fost copiate ulterior de
corăbiile europene. Ele aveau coci ridicate și prore
ascuțite, fiind extrem de manevrabile chiar și pe mare
agitată, iar pânzele lor triunghiulare le permiteau să
navigheze contra vântului. Primele modele de dhow
foloseau pânze din frunze de palmier împletite, dar
curând aceste nave aveau să fie propulsate de pânze
din bumbac indian sau egiptean de cea mai bună
calitate. În ciuda modelului inovativ, ele puteau fi
construite cu tehnici foarte simple, legând scândurile
una de cealaltă cu fibre de palmier. Europenii care le-
au văzut au fost uimiți că aceste ambarcațiuni puteau
naviga pe ocean, deși scândurile lor nu erau fixate cu
nituri sau cuie, dar, de fapt, scândurile se umflau la
contactul cu apa mării și se legau și mai bine una de
cealaltă.
Europenii, în încercarea lor de a domina rutele
comerciale din Oceanul Indian, au suprimat în mare
măsură istoria maritimă a regiunii, dar o putem
reconstitui în cea mai mare parte. La sosirea
portughezilor, pe coasta estică a Africii înfloreau orașe-
stat prospere cu porturi naturale excepționale unde
bunurile exotice puteau fi încărcate cu ușurință.
Veneau aici pentru a face comerț negustori din India,
Arabia și chiar China, mulți dintre ei alegând să
rămână în zonă și să se căsătorească astfel cu localnice.
Treptat, s-a format o cultură numită swahili, cu o
limbă proprie (cea mai vorbită limbă în estul Africii)
care conține o proporție importantă de cuvinte
provenite din arabă și din hindi (însuși numele limbii
provine din cuvântul arab pentru „litoral”). Sofala,
Mombasa, Malindi și alte posturi comerciale africane
au devenit mari orașe. În anul 1331, vestitul călător Ibn
Battuta a vizitat orașul est-african Kilwa din Tanzania
și i-a descris clădirile imense și nenumăratele
splendori. Grecii și romanii știau despre aceste orașe 90,
dar portughezii au fost surprinși să afle de ele atunci
când Vasco da Gama le-a descoperit în anul 1497.
Legăturile comerciale cu interiorul continentului
african asigurau accesul aurului, fildeșului,
mineralelor și al altor produse – provenind din orașele
fără ieșire la mare, cum ar fi Marele Zimbabwe – la
porturile din est. Acesta era un oraș important cu zeci
de mii de locuitori, situat la sute de kilometri de
coastă; se mândrea cu un palat regal imens înconjurat
de ziduri înalte de șase metri. A fost descris de primii
exploratori portughezi, dar faptul că africanii putuseră
să construiască o asemenea metropolă a fost negat
timp de decenii de guvernul Rhodesiei, practicant al
apartheidului. Orașul a fost declarat între timp
monument național al statului modern Zimbabwe.
(Termenul „Marele” face distincția dintre capitală și
celelalte sute de orașe din regiune cărora li se spune
zimbabwe și care formează împreună Regatul
Zimbabwe.)
90
Un ghid de călătorie grecesc vechi de 2000 de ani cunoscut sub titlul Periplus
Maris Erythraei (sau „Ghidul Mării Roșii” – n. tr.), descrie Oceanul Indian și
porturile continentale est-africane până la cele situate în actualul Mozambic, la
sud de ecuator și vizavi de Madagascar (n. a.).
 Mai la est, marinarii indieni își perfecționaseră încă
din vechime abilitățile de navigatori. Chandragupta
Maurya (care a domnit între circa 322 și 298 î.e.n.) a
unificat subcontinentul indian în urma golului de
putere lăsat de Alexandru cel Mare, a înființat marina
indiană și a stabilit relații comerciale maritime.
Nepotul lui, împăratul Așoka (care a domnit între circa
273 și 232 î.e.n.), a fondat colonii în Insulele Maldive și
a trimis emisari în Europa și în China. Marinarii
indieni s-au bazat de timpuriu să navigheze după stele
și au fost printre primii care au întocmit hărți detaliate.
Călătorii indieni vizitau adesea Egiptul și au lăsat în
urma lor inscripții în limbile tamilă și sanscrită în
Templul din Luxor. Plinius cel Bătrân notează cel
puțin patru misiuni diplomatice indiene în Imperiul
Roman, iar negustorii de pe subcontinent puteau fi
întâlniți adesea la Roma.91
Expansiunea maritimă a încurajat nu numai
comerțul, ci și schimburile de idei. Religia budistă

91
Unul dintre indiciile privind legăturile dintre India și Imperiul Roman este
acela că numele zilelor săptămânii aveau aceeași semnificație în ambele culturi:
luni (ziua Lunii) = Somwar (unde Soma = Lună în limba hindi); marți (ziua lui
Marte) = Mangalwar (unde Mangal = echivalentul zeului Marte în religia
hindusă); miercuri (ziua lui Mercur) = Budhwar (Budha = echivalentul zeului
Mercur); joi (ziua lui Jupiter) = Guruwar (Guru = echivalentul zeului Jupiter);
vineri (ziua lui Venus) = Shukrawar (Shukra = echivalenta zeiței Venus); sâmbătă
(ziua lui Saturn) = Shaniwar (Shani = echivalentul zeului Saturn); duminică (ziua
Soarelui) = Raviwar (Ravi = Soare în limba hindi) (n. a.).
provine din India, dar marinarii indieni și srilankezi au
răspândit-o în toată Asia de Sud-Est. Acesta este
motivul pentru care Indonezia, Malaysia și Thailanda
au legături culturale puternice cu India și Sri Lanka,
inclusiv în ceea ce privește limba și arhitectura, deși nu
au conexiuni terestre. Mulțumită comerțului, culturile
învecinate și-au împărtășit noi moduri de a găti, motiv
pentru care mirodeniile și curry-urile indiene sunt
acum elemente esențiale ale bucătăriei indoneziene,
malaysiene și thailandeze. India a devenit centrul
comercial principal al lumii și s-a îmbogățit mulțumită
schimbului de bunuri aduse din vest – din Europa și
Lumea Veche – și exportate în est până în Japonia și
China. Prin India treceau atât de multe bunuri, încât
străinilor le era foarte dificil să își dea seama de unde
proveneau multe dintre ele. Europenii doreau să
meargă în „India” pentru a cumpăra mirodenii, dar nu
își dădeau seama că majoritatea acestora nu erau
cultivate, ci numai vândute acolo.
Unele mirodenii, de exemplu piperul, proveneau
într-adevăr din India, dar cele mai multe erau aduse
de marinari veniți din est. Ei navigau pe așa-numitul
Drum al Scorțișoarei, aducând nu doar această
mirodenie, ci și cuișoarele, nucșoara și coaja uscată a
nucilor din care este obținută aceasta, recoltate din
singurele lor zone de creștere din arhipelagul
indonezian – prima verigă a unui lanț lung de 18.520
de kilometri care a purtat mirodeniile până pe mesele
europenilor bogați începând din vremea romanilor și
până în Evul Mediu. Cei care foloseau această rută
erau acei navigatori din Asia de Sud-Est întâlniți într-
un capitol precedent, care traversau Oceanul Indian
până în Madagascar folosind tehnici similare cu cele
ale rudelor lor polineziene din Pacific. Până în anul
400, datorită contactului cu India, hinduismul,
budismul și scrierea sanscrită92 se răspândiseră în toată
Asia de Sud-Est și aceste elemente fuseseră asimilate
în obiceiurile și în limbile de la fața locului.
Acești navigatori au controlat extrem de bine
comerțul cu mirodenii. Până acum câteva secole,
cuișoarele, nucșoara și coaja uscată a nucilor din care
este obținută aceasta erau produse numai pe un grup
mic de insule din estul Indoneziei (Insulele Banda și
Insulele Moluce). Căpeteniile locale controlau foarte
strict exporturile pentru a menține prețurile la un
anumit nivel. În timp, au apărut imperii maritime care
au dominat rutele comerciale, cele mai importante
dintre acestea fiind Srivijaya și Majapahit, două
talasocrații independente politic care controlau mările
92
Sanscrita este latina Indiei și a Asiei de Sud-Est. Este folosită la scară largă și
astăzi în scopuri religioase sau ceremoniale, dar este vorbită doar rareori. Este
totuși una dintre cele 22 de limbi oficiale din India, iar în istorie a avut un rol
foarte important, fiind limba comună vorbită în întreaga regiune (n. a.).
(asemenea fenicienilor și grecilor antici). Aceste două
imperii nu produceau neapărat respectivele mirodenii,
dar au dominat în schimb prima verigă a rutei
comerciale până la sosirea arabilor și a europenilor
câteva secole mai târziu. Invadatorii străini au
suprimat mare parte a istoriei regiunii, astfel încât
până de curând cei mai mulți dintre noi nu știau nici
măcar de existența imperiilor maritime Srivijaya și
Majapahit.
Srivijaya a fost un imperiu majoritar budist, format
în secolul al VII-lea, atunci când creșterea cererii de
mirodenii a adus noi bogății zonei indoneziene.
Vechea sa splendoare poate fi încă văzută la
magnificul Templu Borobudur de pe Insula Java 93, cel
mai mare complex budist din lume, unde pot fi
admirate 2672 de panouri cu sculpturi narative care
ilustrează cosmologia budistă (cu alte cuvinte,
nașterea, existența și sfârșitul universului). Srivijaya s-
a destrămat în timp și a fost înlocuit de Majapahit, un
imperiu budist și hindus cu o istorie stranie. În anul
1292, Kubilai-Han, conducătorul mongol al Chinei, a
trimis un emisar care „invita” populația javaneză să îi
plătească tribut. Au refuzat – și nu este o idee bună să

93
Cea mai dens populată insulă din lume și principala (dar nu și cea mai mare)
insulă din Indonezia - și sursa unei denumiri colocviale pentru cafea (java - n.
tr.) (n. a.).
refuzi un han care te roagă frumos. Ca răspuns,
Kubilai-Han a trimis o flotă de 1000 de nave care să
invadeze Java, cea mai importantă invazie maritimă la
mare distanță, lansată de China, din istorie.94 Imperiul
Majapahit s-a aliat inițial cu invadatorii mongoli și i-a
ajutat să-i elimine rivalii, iar apoi au întors armele într-
un atac-fulger pentru a prelua controlul Insulei Java.
Majapahit a ajuns să domine tot comerțul din
regiunea respectivă. A fost cel mai mare imperiu din
istoria Asiei de Sud-Est și a stabilit granițele Indoneziei
moderne. Cu o populație care se află pe locul al
patrulea la nivel mondial ca mărime, Indonezia se
întinde astăzi pe aproape 5000 de kilometri și cuprinde
20.000 de insule. Călugărul italian Odoric din
Pordenone a vizitat în jurul anului 1324 curtea
imperială din Java, unde a fost primit cu brațele
deschise. El a descris mai târziu acest regat puternic și
rețelele sale maritime.95 Majapahit a avut relații
94
Este posibil ca, de fapt, cea de-a doua invazie mongolă a Japoniei să fi fost mai
importantă, dar distanțele în discuție erau mult mai mici. Astăzi există tensiuni
în Marea Chinei de Sud din pricina disputelor teritoriale din jurul intereselor
strategice ale Chinei. Invazia mongolă a insulei Java a reprezentat o proiecție a
puterii chineze de aproximativ trei ori mai mare - echivalentă cu distanța dintre
Irlanda și Newfoundland. între timp, armatele mongole staționate în Polonia
atacau Europa Centrală, de partea cealaltă a lumii (n. a.).
95
Se spune că Odoric ar fi ajuns pe o juncă trimisă de curtea imperială chineză,
unde fusese primit cu onoruri, călcând pe urmele lui Marco Polo. Este posibil ca
Odoric să fi acostat și în Filipine cu 197 de ani înaintea lui Magellan - ceea ce ar
însemna că este posibil să fi fost primul european care a vizitat acele zone din
diplomatice cu China, iar între anii 1405 și 1433 a fost
vizitat în mai multe ocazii de armadele lui Zheng He.
În această perioadă, a început să se răspândească în
imperiu religia islamică, care fusese introdusă în
Majapahit de negustorii arabi atrași de comerțul
profitabil cu mirodenii. Noii conducători musulmani
din Singapore, Malaysia și Sumatra aveau să
cucerească curând cea mai mare parte a teritoriilor
imperiului Majapahit. Vestigiile rămase aveau să fie
asimilate de portughezi și de olandezi un secol mai
târziu.
Astfel, aducem în discuție prosperitatea negustorilor
arabi, care ajunseseră să aibă un monopol aproape
complet al comerțului peste Oceanul Indian la sosirea
europenilor de la începutul secolului al XVI-lea.
Locuitorii Orientului Mijlociu fuseseră implicați în
aceste activități comerciale de la început, după cum am
văzut anterior, dar, după nașterea islamului în anul
632, ei au început să practice comerțul cu și mai mult
avânt. Mohamed însuși a fost negustor itinerant și a
urmat traseele caravanelor prin Arabia. De aceea,
negoțul a fost mereu o caracteristică importantă a
religiei musulmane. Lumea islamică a fost doar rareori
unificată, dar negustorii cu spirit de aventură s-au

Asia de Sud-Est. Deși, probabil, grecii sau romanii au ajuns primii pe acele
meleaguri (n. a.).
bucurat de o mobilitate neobișnuită în toate regiunile
aflate sub stăpânirea musulmană, care s-au întins de la
Maroc până la granițele Chinei.
Tradiția călătoriilor a fost încurajată și de cerința ca
orice musulman să facă un pelerinaj la Mecca în cursul
vieții sale. Aceasta a fost o adunare fără precedent în
lumea medievală, o întâlnire a unor oameni care nu s-
ar fi cunoscut altfel, de exemplu a pelerinilor veniți din
Asia de Sud-Est și a celor din Spania. În fiecare an,
milioane de musulmani plecau de la casele lor și
băteau un drum îndelungat. Poate că nici un alt voiaj
nu a fost însă mai eroic decât cel al lui Ibn Battuta, care
a plecat în pelerinaj din Maroc spre Mecca în anul
1325, la vârsta de 21 de ani, și a continuat să tot meargă
în următorii 25 de ani. Nu plănuise acest lucru, deci
putem presupune că familia l-a crezut mort până când
nu s-a întors acasă din senin un sfert de secol mai
târziu. S-ar putea ca Ibn Battuta să fi fost omul care a
mers cel mai mult pe jos – 120.000 de kilometri, de trei
ori circumferința Pământului.
Ce l-a motivat pe Ibn Battuta? Explicația lui era că îl
mâna o dorință nestăvilită de a înțelege lumea.
Călătoria lui a devenit un soi de căutare spirituală, iar
Battuta și-a impus regula de a nu-și călca pe urme dacă
putea vedea mai mult urmând alt traseu. Nu era
negustor, ci cadiu (un judecător islamic), și și-a câștigat
pe drum existența făcându-și meseria și profitând de
tradiția musulmană a ospitalității. Oamenii au început
să îi ceară servicii pe drum. Un bărbat întâlnit la Mecca
l-a rugat să le transmită salutări fraților lui din India și
din China, iar Battuta a reușit, în mod incredibil, să
îndeplinească această cerere după mii de kilometri pe
drum. Conducătorii întâlniți mai târziu au început să îi
ceară sfatul, dorind să profite de vastele sale cunoștințe
geografice. Erau curioși cum se trăia în regatul de
după cel al vecinilor. Care erau ultimele teorii privind
administrația, tehnologia, moda și stilurile de viață?
Ibn Battuta a traversat Orientul Mijlociu, Rusia,
Afganistanul și India și a ajuns în final în China.
Conaționalii lui ajunseseră deja aici, iar în unele
porturi din sudul țării se stabiliseră deja marinari
arabi. Ibn Battuta a descris magnificele orașe, canale,
nave și tehnici chineze, dar a scris și că acolo s-a simțit
pentru prima oară străin. S-a întors până la urmă
acasă, în Maroc, unde a rămas doar câțiva ani, după
care a pornit apoi într-o altă aventură – de această dată
prin Africa. Punctul culminant a fost Timbuktu,
capitala Imperiului Mali, un oraș care se îmbogățise
fabulos după ce caravanele care făceau legătura dintre
Europa și Africa începuseră să oprească aici. Regele de
atunci, Mansa Musa, este considerat, de fapt, cel mai
bogat om din istorie – averea lui a fost de cel puțin trei
ori mai mare decât cea a lui Jeff Bezos, dacă luăm în
considerare inflația. Musa a plecat în pelerinaj la
Mecca în anul 1325 (în același timp cu Ibn Battuta), cu
o procesiune despre care se spune că includea 12. 000
de sclavi înveșmântați în mătăsuri fine și cămile de
povară încărcate cu suficient aur ca monedele
teritoriilor întâlnite în drumul său să se deprecieze
pentru o decadă.
După oprirea din Mali, Ibn Battuta a urmat cursul
fluviului Niger (ceea ce europenii aveau să reușească
abia după 400 de ani) și a observat că pe respectivul
curs de apă trăiau hipopotami. Specia fusese deja
descrisă în Antichitate („hipopotam” înseamnă „cal de
râu” în limba greacă), dar existența lor nu era
cunoscută la scară largă în afara Africii. La fel ca
exploratorii europeni, Ibn Battuta a presupus că fluviul
Niger era un afluent al Nilului sau că era vorba, de
fapt, de același curs de apă, pentru că se îndrepta spre
est, spre Egipt, și pentru că pe ambele fluvii trăiesc
hipopotami – dar Nigerul cotește brusc spre sud și nu
se apropie la mai mult de 3200 de kilometri de Nil. Ibn
Battuta a cutreierat timp de câțiva ani bogatele orașe
din vestul Africii, iar apoi sultanul Marocului i-a
ordonat să se întoarcă acasă și să-i dicteze unui scrib
povestea călătoriilor sale, pentru posteritate. În lumea
musulmană, lucrarea astfel rezultată, Călătoria (sau
Rihla), a inspirat numeroase filme, cărți, poezii și chiar
jocuri de calculator, iar numele de Ibn Battuta a fost
asociat cu imaginea călătorului pasionat.96
Pe lângă cultura călătoriilor, în Islam este puternic
înrădăcinată și o tradiție nautică ilustrată de povestea
lui Sinbad Marinarul, o aventură maritimă clasică,
asemănătoare Odiseei, în care putem citi despre furtuni
periculoase, tărâmuri exotice, creaturi magice și

96
După el a fost numit și cel mai mare mall tematic din lume, mallul Ibn Battuta
din Dubai, care cuprinde zone de cumpărături denumite după regiunile prin
care a călătorit: Egipt, India, China, Andaluzia, Persia și Tunisia (n. a.).
gigantice balene adormite care par, la prima vedere,
insule. Povestea a fost inclusă în O mie și una de nopți,
narațiunea despre un sultan nebun care se căsătorește
în fiecare zi cu o altă femeie pe care o ucide în zori. O
mireasă pe nume Șeherezada începe să îi spună în
noaptea nunții o poveste uimitoare, pe care nu apucă
să o încheie. Sultanul este curios să afle sfârșitul
poveștii și îi amână execuția, ca ea să îi povestească
mai multe. În a doua noapte, Șeherezada încheie prima
poveste, dar o începe imediat pe următoarea, iar
sultanul este nevoit să o cruțe din nou. Toate acestea
durează 1001 de nopți, timp în care sunt spuse 1001 de
povești (primul serial cu episoade terminate în coadă
de pește).97
La scurt timp după apariția religiei musulmane,
marinarii arabi au început să se aventureze dincolo de
Orientul Mijlociu, pe rutele comerciale care străbăteau
Oceanul Indian. În câteva secole, negustorii arabi
ajungeau deseori până în China, în porturile căreia
fuseseră construite moschei cu mult timp înainte de
sosirea europenilor. Arabii aveau, în general,
ambarcațiuni simple și robuste de tip dhow, cele mai
folosite timp de două milenii pe Oceanul Indian. Ei au
construit forturi în porturile indiene și au înființat
97
Alte povești foarte cunoscute din O mie și una de nopți sunt „Ali Baba și cei
patruzeci de hoți” și „Aladin” (n. a.).
ghilde negustorești care au încheiat acorduri
comerciale favorabile cu conducătorii locali. Limba
arabă a ajunsă să fie vorbită la o scară atât de largă în
întreaga zonă a Oceanului Indian, încât Vasco da
Gama a trebuit să ia cu el interpreți evrei care o știau.
Ajuns în Americi, Columb nu a considerat de bun
augur că localnicii nu înțelegeau araba, pentru că asta
însemna că acostase departe de rutele comerciale
asiatice.
În acele vremuri, exista o rută terestră între Asia și
Europa, de-a lungul Drumului Mătăsii, dar ruta
maritimă care traversa Oceanul Indian și Marea Roșie
până în Egipt era mult mai eficientă. Bunurile asiatice
exotice aduse până în Egipt erau cărate de caravane
spre Alexandria cale de câteva zile și apoi încărcate pe
navele marinarilor venețieni și distribuite în Europa.
Veneția a devenit cel mai bogat stat european
mulțumită acestui comerț, dar era numai ultima verigă
dintr-un lanț care traversa aproape jumătate de lume.
Europenii, între timp, aveau doar o idee foarte vagă
despre locul din care proveneau condimentele și
mătăsurile cu care se mândreau. Astăzi pare ciudat că
niște condimente banale care pot fi cumpărate de la
orice magazin pentru câțiva cenți au dominat la un
moment dat economia lumii, determinând astfel
înflorirea și năruirea națiunilor. De ce erau atât de
importante mirodeniile? Nu pentru că acopereau
mirosul cărnii stricate (după cum se presupune
adesea). Era mai mult o chestiune de prestigiu, o
ilustrare a micimii vieții medievale de la periferia
uitată a lumii. Nobilii europeni care își puteau permite
să servească la masă bucate exotice reînviau temporar
amintirea unor vremuri mai bune în care grecii și
romanii trăiseră în lux, călcaseră în picioare imperiile
asiatice și triumfaseră pe scena lumii.
Bucătăria medievală era cel puțin bizară, dacă o
judecăm după standardele moderne. În rețete erau
amestecate orice mirodenii erau la îndemână, creând
combinații de arome care ni s-ar părea neplăcute.
Gama de mirodenii era diversă, de la cele pe care le
folosim astăzi și până la „praful de mumie”98, care
provenea chiar de la mumiile egiptene și avea pretinse
puteri curative. Bucatele sărate și dulci nu erau
separate în fel principal și desert, ci servite de-a valma.
Piperul fusese popular încă din timpul Imperiului
Roman – atât de popular încât Alaric I, regele
vizigoților, a cerut o răscumpărare de 1370 de
kilograme de piper ca să nu jefuiască Roma. 99 Solnițele
98
Între secolele al XII-lea și al XVIII-lea, Pulvis Mumiae era considerat un
medicament-minune care vindeca toate bolile și prelungea viața (n. red.).
99
Dar și 2200 de kilograme de aur, 13.600 de kilograme de argint, 4000 de tunici
de mătase, 3000 de piei vopsite stacojiu și eliberarea a 40.000 de sclavi goți (n.
tr.).
și pipernițele de pe mesele noastre au la origine
gusturile culinare arbitrare ale lui Ludovic al XIV-lea,
care nu suporta alte condimente decât sarea și piperul
și interzisese folosirea altor mirodenii în bucătăriile
sale. Nobilii de pe întregul continent i-au urmat
modelul și astfel au apărut obiceiuri culinare practicate
și astăzi.
Uneori, credem că europenii din epoca marilor
descoperiri geografice ajunseseră în regiuni înapoiate
care nu practicau comerțul pe mare. Existența unor
rețele comerciale sigure este, de fapt, cea care i-a atras
pe europeni, iar aceștia au ajuns într-o regiune
aglomerată având arme mai puternice și fiind
îmboldiți de dorința de cucerire – ceea ce în zona
Oceanului Indian nu era o misiune deloc ușoară. Vasco
da Gama nu a fost deloc bine primit în Africa de Est, în
anul 1497, iar primul navigator pe care l-a angajat în
acest sens a încercat să-i facă flota să eșueze pe un recif
de suprafață. Ajuns în India, Da Gama a întâlnit
negustori arabi, iar câțiva dintre aceștia au întrebat
mânioși (în limba spaniolă) ce căutau acolo
portughezii. Curând, negustorii arabi din India au
organizat o mișcare de rezistență locală împotriva
portughezilor, odată cu Bătălia de la Calicut din anul
1502, în care a fost atacată cea de-a doua expediție a lui
Da Gama. Acest conflict a devenit unul îndelungat,
portughezii concurând înverșunați cu puterile deja
consolidate în regiune pentru a prelua controlul
asupra Oceanului Indian. Victoria europeană în
această bătălie pentru comerț dusă în centrul lumii nu
a fost nici pe departe o certitudine, cel puțin în primă
fază.
Cel mai important competitor a fost Imperiul
Otoman. Născut din alianța triburilor turcice răzlețe,
acest imperiu mai vast, mai puternic și posibil mai
avansat decât orice altă putere europeană a acelor
vremuri, a cucerit în anul 1453 Constantinopolul,
ultima redută a Romei antice și capitala Imperiului
Bizantin. Cu acest eveniment a început, de fapt, epoca
marilor descoperiri geografice, întrucât europenii s-au
îngrijorat că otomanii aveau să impună restricții pe
Drumul Mătăsii și să taie calea comerțului cu Asia.
Otomanii reprezentau și un pericol existențial, după ce
cuceriseră teritorii întinse din Grecia până în Ungaria,
devenind o amenințare la adresa creștinismului prin
asedierea Vienei în anii 1529 și 1683.100 Otomanii nu
erau numai o putere terestră, ci și una maritimă, având
cea mai mare flotă din lume pe care o coordonau din
100
Se spune că în timpul asediului din 1683, atunci când europenii au confiscat
bagajele marelui vizir, au descoperit cafea printre lucrurile acestuia,
introducând-o astfel în Europa. Este posibil ca această poveste să fie apocrifa,
dar întâmplarea face că prima cafenea din Viena s-a deschis câțiva ani mai
târziu (n. a.).
teritoriile lor întinse pe două treimi din țărmurile
Mediteranei, din Grecia până în Maroc. Dacă și-ar fi
putut transporta cumva pe uscat flota măreață până la
porturile pe care le controlau la Marea Roșie și în
Golful Persic, le-ar fi putut distruge cu ușurință pe cele
mici din Oceanul Indian ale portughezilor care
prindeau avânt.
Puterea navală otomană nu a avut concurență în
zona mediteraneeană în prima jumătate a secolului al
XVI-lea și a rămas o forță majoră mult după
înfrângerea de către o coaliție creștină la Lepanto în
anul 1571. Otomanii s-au întins uneori și mai departe,
în Atlantic. În anul 1585, au atacat Insulele Canare, în
anul 1617 Madeira și în anul 1625 orașele de coastă din
sudul Angliei. În anul 1627, pirații otomani și-au
construit o bază de operațiuni pe Insula Lundy (la
numai 22 de kilometri de coasta britanică!), de unde au
jefuit nave și orașe de coastă din Anglia și Irlanda, dar
și din Scandinavia. În acele vremuri, navele otomane s-
au aventurat până în America de Nord, unele dintre
ele fiind văzute în apropierea coloniilor englezești din
Newfoundland și Virginia.101
101
Nu a fost singurul contact dintre americani și otomani. Marina Statelor Unite
a fost fondată, de fapt, pentru a combate corsarii berberi din Africa de Nord
care luaseră sclavi marinarii americani după ce Statele Unite refuzaseră să le
plătească răscumpărări sau mite. Sub deviza „Milioane pentru apărare, dar
niciun cent tribut”, Congresul a aprobat în anul 1801 construirea a șase noi
 Otomanilor li se reproșează uneori că nu s-au extins
peste mări sau că nu au colonizat Americile. Acest
reproș pierde din vedere esențialul. Singurul motiv
pentru care spaniolii au navigat până în Americi și
portughezii în jurul Africii au fost acela că doreau să
pătrundă în părți ale lumii controlate deja de otomani.
Din punctul de vedere al europenilor, Africa și
Americile nu erau obiective în sine, ci obstacole.
Otomanii știau prea bine că Americile fuseseră
descoperite. Una dintre cele mai cuprinzătoare și mai
exacte hărți ale lumii a fost, de fapt, creată de
amiralul102 otoman Piri Reis în anul 1513, ea descriind
Europa, Asia, Africa și coasta atlantică a Americilor (s-
a păstrat numai cea din urmă secțiune). De ce ar fi
navigat amiralii otomani spre sălbăticia americană,
când controlau deja cu o mână de fier comerțul
profitabil din Asia? Se aflau deja exact acolo unde
fregate și a declarat război. Au urmat mai multe bătălii, inclusiv un asalt al
marinarilor americani asupra unei nave ancorate în portul Tripoli - la care face
referire un vers din imnul forțelor marine americane, „către țărmurile din
Tripoli”. în timpul acestui război, steagul Statelor Unite a fost ridicat pentru
prima oară pe pământ străin, atunci când un grup de marinari a condus prin
deșert 500 de mercenari din Egipt pentru a cuceri orașul Darnah (de lângă
Benghazi). 0 invazie a Libiei a fost, așadar, primul război dus de Statele Unite pe
sol străin. Marele întemeietor al marinei americane, John Paul Jones, a mai
înfruntat marina otomană și atunci când s-a angajat ca amiral mercenar al flotei
rusești de la Marea Neagră (oamenii chiar călătoreau mult în acele vremuri! ) (n.
a.).
102
Cuvânt de origine arabă intrat în vocabularul multor limbi prin intermediul
maurilor din Spania (n. a.).
doreau să fie, adică în centrul lumii.
Puterea otomanilor era atât de mare, încât au putut
să țină în șah forțele navele europene, dar și să se lupte
cu Portugalia pentru controlul Oceanului Indian. Nu
au reușit să își transporte flota mediteraneeană peste
uscat, prin Egipt, dar au construit la Marea Roșie și la
Golful Persic flote noi de peste o sută de nave. Lemnul
lipsea din ambele regiuni, așadar, nu a fost puțin lucru
să transporte cantități uriașe de scânduri din pădurile
europene mai întâi peste Mediterana și apoi cu
caravanele prin deșert până la șantierele navale de la
Suez și Basra. Pentru a susține acest efort incredibil,
otomanii au reînviat vechiul vis al unui canal egiptean
care să unească Mediterana și Marea Roșie și au
început chiar să îl sape în anul 1565, dar proiectul a
fost abandonat destul de rapid.
Otomanii au organizat între anii 1538 și 1553 patru
expediții maritime majore împotriva portughezilor din
India. A fost vorba despre încercări concertate de a
stabili legături cu conducătorii musulmani locali și cu
ghildele negustorești în scopul alungării portughezilor
din fortărețele existente în Goa și Din. Au eșuat la
limită de fiecare dată, de obicei din motive
diplomatice, și nu militare. După ultima expediție,
amiralul otoman Seydi Ali Reis a călătorit până la
curtea Imperiului Mogul și a încercat să-l convingă pe
sultan (de religie musulmană și cel mai puternic
conducător din India) să se alăture cauzei otomane,
dar nu a reușit.103 Portughezii nu ar mai fi avut nicio
șansă în regiune dacă această alianță ar fi fost
încheiată, dar au profitat de pe urma disensiunilor din
India și din lumea musulmană.
În ciuda faptului că nu au reușit să îi alunge pe
portughezi din India, otomanii au avut totuși succese
maritime importante, câștigând bătălii împotriva
acestora atât de pe corăbii, cât și de pe galere
manevrabile asemănătoare celor folosite cu succes pe
Mediterană încă din Antichitate. La rândul lor,
portughezii au atacat foarte multe nave comerciale din
Oceanul Indian și au perturbat rute maritime care erau
folosite de milenii. Ca protectori ai orașelor sfinte
Mecca și Medina, otomanii considerau că apărarea
navelor cu pelerini religioși era o datorie sacră, aceste
nave fiind adesea atacate de portughezi. Din cauza
amenințării reprezentate de otomani, portughezii nu
au reușit niciodată să controleze rutele maritime din
acea zonă, iar pe Oceanul Indian au continuat să
navigheze până în vremurile moderne nenumărate
nave musulmane.
Eforturile otomane nu au stăvilit numai ambițiile

Probabil că s-a întâlnit cu viitorul Akbar I cel Mare (unul dintre cei mai
103

importanți conducători din istoria Indiei), care avea pe atunci 12 ani (n. a.).
portugheze din India, ci și pe cele din Asia de Sud-Est.
În anul 1569, ei au trimis o flotă de 22 de nave
încărcate cu soldați, tunuri și experți în tehnica de
luptă pentru a-l susține pe sultanul din Aceh
(Sumatra) în asediul asupra fortăreței portugheze din
Malacca (Malaysia). Atacul a eșuat, dar provincia Aceh
avea să fie o amenințare constantă pentru controlul
portughezilor asupra întregii regiuni, și asta mai ales
din cauza tunurilor produse în turnătoriile înființate
de meșteșugari otomani.
Sprijinul oferit de turci a contribuit nu numai la
întărirea forțelor locale care se opuneau puterilor
europene, ci și la răspândirea în întreaga regiune a
unor tehnologii mai avansate. Atunci când provincia
Aceh a fost atacată de olandezi în anul 1873, trei secole
mai târziu, sultanul a cerut sprijinul otomanilor.
Aceștia se confruntau cu o răscoală în Yemen, dar
faptul că au fost rugați să ajute să înfrunte o putere
colonială de către o națiune din Asia de Sud-Est, de la
aproape 7400 de kilometri depărtare, este o dovadă a
influenței lor durabile în regiune.
Lupta pentru controlul Oceanului Indian a fost o
chestiune secundară pentru otomani, dar pentru
portughezi a reprezentat un mare efort național. În
ciuda acestui fapt, Portugalia nu și-a atins țelul de a
controla rutele comerciale maritime. Navele sale
trebuiau să-și transporte încărcăturile de mirodenii
cale de mai bine de 22 200 de kilometri, înconjurând
Africa, în timp ce otomanii foloseau în continuare ruta
directă pe Marea Roșie până în Egipt. Chiar și în
momentul de maximă înflorire a puterii portugheze,
venețienii încărcau în continuare în porturile egiptene
mirodeniile venite pe această rută și le transportau în
Europa.104 Portughezii recunoșteau importanța acestei
rute mai scurte și sperau că eforturile lor din Oceanul
Indian aveau să ducă până la urmă la o invazie directă
a Egiptului. În acest fel, sperau să-i înlocuiască pe
otomani, nu doar să concureze cu aceștia, iar eșecul lor
a fost deplin din acest punct de vedere. Egiptul a
rămas cea mai scurtă și cea mai eficientă cale de
legătură între Europa și Asia. Curând, alte puteri
europene, cum ar fi Franța lui Napoleon și apoi Marea
Britanie, au încercat din acest motiv să câștige
controlul direct asupra Egiptului, punctul culminant
fiind deschiderea în anul 1869 a Canalului Suez, care a
creat o legătură permanentă între Est și Vest.

104
Într-o campanie de marketing din Renaștere, Veneția a susținut că
mirodeniile își pierdeau toată aroma după ce erau ținute în calele umede ale
navelor portugheze în timpul lungului ocol al Africii (n. a.).
 Capitolul 9
Marile descoperiri geografice ale Chinei

Vedem adesea în ascensiunea Chinei un fenomen

recent, dar această țară a fost, de fapt, puterea
dominantă a lumii în cea mai mare parte a istoriei
omenirii. Abia în ultimele cinci secole, s-a confruntat
cu un declin economic și militar în comparație cu
Europa și America. De-a lungul Antichității, China se
considera o contragreutate a Romei, la celălalt capăt al
lumii, cele două puteri fiind aproximativ la egalitate
din punct de vedere al mărimii populației și al
economiei. După cum am văzut în capitolele
anterioare, în China au ajuns mulți vizitatori romani în
misiuni oficiale sau pe cont propriu și cel puțin un
trimis chinez, Gan Ying, a călătorit până la marginile
Imperiului Roman, publicând mai apoi un raport
pentru curtea imperială. Spre deosebire de Imperiul
Roman, care s-a prăbușit, China este, în primul rând, o
civilizație foarte veche care a supraviețuit și a evoluat
timp de secole, dinastie cu dinastie, limba, cultura și
tradițiile sale rămânând, în mare parte, neschimbate.
China are o lungă istorie de inovații în tehnologia
navală, deși este, în principal, o putere terestră situată
la extremitatea estică a Asiei. De cel puțin trei milenii,
râurile Chinei sunt străbătute de nave mari cu multe
punți, care au fost inventate cu mult timp înainte ca
europenii să dezvolte construcții similare. Dinastia
Qin105 a inițiat o serie de expansiuni peste mări,
inclusiv o invazie a Vietnamului și o serie de expediții
până în India și, poate, chiar până în Africa de Est. Mai
târziu, dinastia Han (206 î.e.n.-220 e.n.) a construit
primele nave oceanice mari, numite „jonci”106. Acestea
prezentau câteva inovații tehnice care au fost adoptate
de occidentali după mai bine de un mileniu, de
exemplu compartimente etanșe pentru durabilitate,
derivoare centrale pentru stabilitate și cârme fixe
montate pe etambou care înlesneau schimbările de
direcție. Cele mai memorabile trăsături ale joncilor
sunt pânzele legate pe multe vergi orizontale,
semănând cu niște segmente de evantai. Ceva mai
grele decât ale altor ambarcațiuni, aceste pânze sunt în
schimb foarte rezistente. Joncile sunt surprinzător de
agile, fiind în medie similare corăbiilor europene de
aceeași mărime.
Odată cu dezvoltarea unor nave oceanice durabile,
marinarii chinezi au început să întreprindă expediții
regulate pe Oceanul Indian (unde s-au întâlnit
probabil cu romanii, care vizitau și ei India în acea
105
Prima dinastie care a unificat China (221-207 î. e. n. ) și a dat numele acestei
țări (n. a.).
106
Joncile sunt folosite și astăzi, dar denumirea lor nu este de origine chineză, ci
doar o versiune portugheză a cuvântului malaysian pentru „navă” (n. a.).
perioadă). La sfârșitul anilor 700, geograful chinez Jia
Dan a descris călătorii spre India, Arabia și Africa de
Est în lucrarea sa Ruta între Guangzhou și Marea
Barbarilor107. În timpul dinastiei Song (960–1279),
navele chinezești călătoreau deja până în Madagascar,
Egipt și Golful Persic și făceau comerț cu puternicul
califat abbasid din Bagdad (unde s-ar putea să fi
întâlnit vikingi). Relatările de origine chineză descriu
cu acuratețe bazarurile aglomerate din Orientul
Mijlociu, farurile construite în stilul minaretelor și
porturile pline de ambarcațiuni dhow cu pânze
triunghiulare. În relatările arabe încep să apară în
aceeași perioadă descrieri ale joncilor și ale marinarilor
chinezi, iar navele din Orientul Mijlociu încep să
călătorească spre est până în China.
Totul s-a schimbat brusc în anul 1206, atunci când o
nouă teroare a apărut din zonele de stepă ale Asiei
Centrale și s-a dezlănțuit asupra unei lumi care nu
bănuia nimic. Mongolii aveau să clădească în doar
câteva decenii unul dintre cele mai vaste imperii din
istoria lumii, care se întindea din Coreea până în
Polonia. Ei învățau de mici să călărească și așa își
duceau, practic, viețile – mereu călare. Erau arcași

107
În traducere liberă. Manuscrisul original, redactat în chineză, s-a pierdut, dar
câteva fragmente din acesta au fost incluse într-o lucrare de referință: Noua
istorie a dinastiei Tang (n. red.).
desăvârșiți și foloseau arcuri compozite care puteau fi
trase de la distanțe mari în galop, propulsate de
straturile de fibre tendinoase de origine animală pe
care le conțineau. Războinicii mongoli luptau rareori
de aproape, preferând să rămână la distanță și să își
atace adversarii cu ploi de săgeți. Datorită acestor
tactici de luptă, erau aproape imposibil de înfrânt.
Cavaleriile europene și chineze mai puternice, dar mai
lente, nu îi puteau prinde din urmă pe agilii călăreți
mongoli, care rămâneau mereu în afara razei lor de
acțiune. Au reușit să domine centrul lumii și să lege
inextricabil estul de vest mulțumită succesului lor
formidabil pe câmpul de luptă.
Mongolii se hrăneau mai ales cu carne și cu lapte de
iapă și se diferențiau de populația sedentară numind-o
cu dispreț „mâncătorii de iarbă”.108 Pe lângă expertiza
în bătăliile duse în zonele de stepă deschise ale Asiei,
ei au dezvoltat curând tactici specializate pentru
atacarea orașelor cu ziduri de apărare. Le izolau
adesea până când populația flămândă accepta să se
predea și grăbeau lucrurile terorizând țăranii și
încurajându-i pe cât mai mulți dintre ei să se refugieze
108
Orezul și grâul sunt specii de iarbă (termenul de „iarbă” este unul generic
pentru plantele din familia gramineelor, de exemplu, din care fac parte grâul și
orezul – n. red.). Luând în considerare cerealele produse în lume (orez, grâu,
porumb, orz și așa mai departe), aportul caloric din dieta oamenilor este dat în
proporție de 80% de acestea (n. a.).
între zidurile orașelor și să consume mai repede
rezervele de hrană ale acestora. Săpau uneori tunele pe
sub zidurile de apărare109 sau spărgeau digurile pentru
a inunda un oraș inamic. Mai târziu, mongolii au
devenit experți în construcția mașinăriilor de asediu,
cum ar fi catapultele și berbecii, adoptând tehnicile de
care aveau nevoie de la tehnicienii chinezi sau
occidentali. Pentru prima oară în istoria lumii, experții
militari chinezi au luptat împotriva orașelor
occidentale și invers. În timpul asediului Kievului,
apărătorii ruși au fost șocați de spectacolul unor
„dragoni în flăcări” (rachete chinezești) care le atacau
fortificațiile.
Cuceririle mongole s-au accelerat după un anumit
eveniment. Liderul mongol Genghis-Han a trimis o
caravană în anul 1218 pentru a stabili relații comerciale
cu regatele musulmane din Asia Centrală (din statele
actuale Kazahstan și Uzbekistan). Toți membrii
caravanei au fost însă uciși la ordinul unui guvernator
local. Nu suntem siguri de ce a hotărât să măcelărească
o delegație pașnică – poate că a fost vorba de o
demonstrație de forță. Privind retrospectiv, a fost
poate cea mai proastă decizie din istoria omenirii. La
aflarea veștii, Genghis-Han și-a pregătit cu mare grijă
invazia și apoi, în numai trei ani, a distrus din temelii
109
Originea cuvântului englezesc to undermine („a submina” – n. tr.) (n. a.).
toate orașele mărețe din Asia Centrală și a ucis
jumătate din populația întregii regiuni.110 Odată
dezlănțuită, hoarda nu a mai putut fi oprită.
Campaniile ulterioare duse de urmașii lui Genghis-
Han au extins dominația mongolă până în Orientul
Mijlociu și Egipt, Rusia, Europa și China, unde au
fondat dinastia mongolă Yuan (1271–1368).
Invaziile mongole au fost scena primelor confruntări
dintre europeni și puterile din Orientul îndepărtat.
Cavalerii europeni s-au înfruntat cu călăreții asiatici
atunci când mongolii au cucerit Rusia și s-au îndreptat
spre Europa Centrală. O armată mongolă i-a înfrânt pe
maghiari în anul 1241 pe malul râului Sajo și apoi a
câștigat în fața a numeroși cavaleri europeni în armură
completă la Legnica, în vestul Poloniei. S-ar putea ca
armele de foc să fi fost folosite în aceste bătălii de
contingentele chineze din armata mongolă, ceea ce ar
reprezenta prima utilizare a prafului de pușcă în
Europa. Armata mongolă a avansat apoi în Boemia (în
110
Se estimează că în jur de unu din zece locuitori actuali ai Asiei Centrale este
descendentul direct al lui Genghis-Han, ceea ce presupune multe neveste și
multe violuri. Au existat cu siguranță ambele, dar unu din zece s-ar putea să nu
fie atât de mult cum pare. în virtutea dublării care se petrece odată cu fiecare
generație, strămoșii pe linie directă din ultimii 2 000 de ani ai fiecărei persoane
din prezent depășesc de multe ori numărul total al oamenilor care au trăit
vreodată. (Ajungem aici numărând același strămoș de mai multe ori atunci când
acesta apare în mai multe locuri pe același arbore genealogic, desigur). Folosind
această metodă, putem afla și că cei mai mulți oameni de descendență
europeană se trag din Carol cel Mare (n. a.).
Cehia) și în Austria, apropiindu-se de porțile Vienei –
capitala celui mai puternic stat european, Sfântul
Imperiu Roman. Există dubii că europenii ar fi avut
mijloacele să îi oprească. Continentul a scăpat de la
distrugere din pur noroc. În decembrie 1241, invazia s-
a oprit din cauza morții neașteptate a lui Ogodei-Han
(fiul lui Genghis-Han), prinții din linia sa fiind chemați
în Mongolia pentru a-și alege noul conducător.
Orientul Mijlociu nu a fost la fel de norocos. În anul
1258, mongolii ajunseseră la porțile Bagdadului,
centrul lumii musulmane. Apărarea orașului s-a
prăbușit după un asediu scurt, urmând o săptămână
de jaf și de distrugere. Au fost demolate palate,
moschei, biblioteci și alte clădiri publice. Poate că nu
vom ști niciodată ce cunoștințe s-au pierdut atunci –
este posibil să fi fost distruse ultimele copii ale unor
lucrări din Grecia Antică care supraviețuiseră timp de
aproape un mileniu prăbușirii civilizațiilor clasice.
Orașul a fost depopulat și sute de mii de locuitori au
fost uciși. După prădarea Bagdadului, mongolii și-au
continuat drumul spre vest pentru a cuceri Siria,
expansiunea lor fiind oprită definitiv în anul 1260
după înfrângerea în Bătălia de la Ain Jalut, unde
armata mamelucilor egipteni le-a copiat tacticile de
atac-fulger.
Mongolii sunt vestiți pentru brutalitatea lor, o
reputație pe deplin meritată. Nu putem însă să îi
considerăm numai autorii unor distrugeri absurde. În
primul rând, au avut un rol important în crearea unor
legături mondiale. În al doilea rând, au introdus
numeroase idei progresiste în siajul distrugerilor.
După teroarea inițială, mongolii s-au dovedit adesea a
fi conducători binevoitori, mai ales atunci când
populațiile locale se predaseră repede. Temuții călăreți
de stepă au dat dovadă de curiozitate, deschidere față
de ideile noi și toleranță religioasă.111 Au scutit
populația săracă de impozite și au încurajat știința de
carte. Au avut un mare respect pentru experții tehnici,
în ciuda trecutului lor de nomazi fără educație, și au
cruțat cel mai adesea meșteșugarii și învățații.
Mongolii, ca și romanii, s-au bucurat de succes pentru
că nu au încercat să schimbe prea multe; le-au permis
populațiilor locale să se administreze singure atâta
timp cât plăteau tribut și nu porneau răscoale.112
111
Mongolii practicau inițial șamanismul, dar s-au convertit curând la o serie
întreagă de religii, mai ales la islam, creștinism și budism. Încurajau chiar și
dialogul între religii, invitând reprezentați din toată lumea la dezbateri privind
diverse probleme filosofice și morale. Se consideră că Genghis-Han ar fi emis
primul decret din lume privind libertatea religioasă și separarea strictă dintre
Biserică și Stat (n. a.).
112
Astfel a devenit Moscova capitala Rusiei. Mongolii au declarat-o loc de
colectare a taxelor, orașul fiind însărcinat cu adunarea tributurilor din celelalte
orașe rusești. Din orășelul minor care era în anul 1147, Moscova a devenit imens
de bogată după ce și-a însușit o parte a impozitelor, iar în anul 1480 își
dezvoltase deja o putere economică și militară suficient de mare pentru a-i
 Mongolii au dezvoltat un sistem poștal complex
pentru a comunica de-a lungul celui mai vast imperiu
terestru din istoria lumii. O serie de oficii poștale bine
aprovizionate le permiteau curierilor să schimbe rapid
caii. Un astfel de curier călătorea, de obicei, câte 40 de
kilometri de la un oficiu la altul și apoi lua un cal
odihnit și își continua drumul sau îi preda
corespondența urmăritorului curier, astfel încât
livrările se făceau în cel mai scurt timp posibil.
Călăreții mongoli puteau acoperi câte 200 de kilometri
pe zi, ceea ce însemna că un mesaj putea să ajungă din
China în Europa în mai puțin de o lună. În anumite
regiuni din nordul Siberiei, mongolii au înlocuit caii cu
sănii trase de câini. Ei au încurajat de asemenea
comerțul, garantând securitatea negustorilor itineranți
care le vizitau teritoriile. Au făcut un efort concertat de
a stârpi bandiții din vastul lor imperiu, iar rutele
comerciale au devenit mai sigure ca niciodată. Drumul
Mătăsii, folosit prima oară de grecii de după
Alexandru cel Mare pentru a lega Mediterana de
China, a cunoscut o renaștere de proporții în timpul
Imperiului Mongol. Pentru prima oară în istoria lumii
era posibil să ajungi din Europa în China traversând
un singur tărâm – unul care era, în plus, foarte

alunga pe mongoli și pentru a-și revendica în același timp supremația asupra

celorlalte orașe rusești (n. a.).
binevoitor cu negustorii străini.
Această perioadă în care ideile, tehnologia și
bunurile au călătorit la scară largă între Europa și
China poartă numele de Pax Mongolica („pacea
mongolă”). Cunoștințele europene despre lume au
devenit mult mai bogate mulțumită informațiilor
răspândite de călători și de negustori. În 1492, atunci
când Columb a plecat din Spania, misiunea lui era de a
ajunge în China și de a-i duce o scrisoare de la
Ferdinand și Isabela marelui han mongol, despre care
presupuneau că era încă la conducere. Schimburile au
avut loc în ambele sensuri. În anul 1285, Kubilai-Han113
a ordonat elaborarea unei hărți unificate a lumii.
Lucrarea rezultată s-a pierdut, dar probabil că era
similară cu harta coreeană Kangnido din 1402, care s-a
păstrat. Cea din urmă cuprinde schițe detaliate ale
Asiei, dar și ale Europei și Africii. Între timp, în
Europa, cartograful italian Fra Mauro a elaborat cea
mai cuprinzătoare hartă a lumii de până la epoca
marilor descoperiri geografice; aceasta ilustra în mod
detaliat întreaga Lume Veche. Pentru prima oară în
istorie, europenii și asiaticii și-au împărtășit
cunoștințele pentru a oferi o viziune completă asupra

113
Conducător al Chinei și nepot al lui Genghis-Han - „han” însemnând pur și
simplu „conducător” în Asia Centrală (n. a.).
lumii așa cum o văzuseră.114
Pax Mongolica a stat la baza călătoriilor lui Marco
Polo. Deși, în anul 1271, Drumul Mătăsii exista deja de
peste o mie de ani, aceasta servise mai ales pentru
călătoriile în etape. Bunurile erau transportate din Asia
în Europa, trecând prin zeci de mâini și devenind din
ce în ce mai scumpe pe măsură ce intermediarii își
luau partea lor. Călătorii îl parcurgeau rareori de la un
capăt la altul. Marco Polo nu a fost primul european
care a călătorit în China și nici măcar primul din
familia lui – a plecat împreună cu Niccolò și Maffeo
Polo, tatăl și unchiul său, care mai fuseseră în China cu
zece ani înainte. El a fost important pentru că a reînviat
interesul față de Orientul îndepărtat după ce și-a
consemnat călătoriile, una dintre cele mai populare
cărți de dinainte de inventarea tiparului.115 Unele
dintre poveștile sale sunt înflorite, dar abundența
detaliilor ne asigură de veridicitatea sa în privința
celor mai importante amănunte.
Lucrarea sa Diversitatea lumii nu le-a transmis
cititorilor de acasă numai cunoștințe despre Orientul
114
Legăturile dintre est și vest au presupus și unele probleme care nu au fost
luate în calcul. Moartea Neagră, care a lovit Europa în anul 1347, a călătorit din
China pe Drumul Mătăsii și a fost transmisă de negustorii genovezi în Kaffa (în
prezent, Feodosia - n. tr. ), oraș de pe coasta Mării Negre (n. a.).
115
Marco Polo nu și-a scris el cartea: i-a dictat-o unui alt prizonier după ce a fost
capturat într-o bătălie navală împotriva genovezilor rivali, la câțiva ani după
întoarcerea din Asia (n. a.).
îndepărtat, ci a fost și o sursă de inspirație pentru
călătorii și exploratorii care i-au urmat. Columb a luat
cu el un exemplar al cărții și l-a consultat pentru a
încerca să își dea seama în ce parte a Asiei ajunsese
(ceea ce nu l-a ajutat prea mult, bineînțeles, pentru că
acostase pe un cu totul alt continent).
Veneția era pe atunci cel mai bogat oraș din Europa,
o republică în care negustoria era în plină înflorire.
Niccolò și Maffeo Polo au plecat în anul 1261 într-o
expediție spre Asia Centrală. S-au întâlnit acolo cu un
emisar al lui Kubilai-Han, iar acesta i-a invitat în China
pentru că marele han nu mai întâlnise până atunci
vreun european. Au sosit la curtea imperială din
Beijing în anul 1266, iar Kubilai-Han i-a bombardat cu
întrebări despre sistemele legale, politice, economice și
religioase din Europa. Le-a cerut apoi să îi ducă o
scrisoare Papei (o instanță care, în Europa, era cea mai
apropiată de ideea de „conducător”) și să se întoarcă
cu o sută de experți europeni versați în cele șapte arte
ale gramaticii, retoricii, logicii, geometriei, aritmeticii,
muzicii și astronomiei. A mai cerut și un opaiț de la
Sfântul Mormânt din Ierusalim. Întorși în Europa,
frații Polo au reușit să obțină opaițul, dar în locul celor
o sută de experți par să îl fi recrutat doar pe tânărul
Marco, în vârstă de 17 ani. În anul 1271, Niccolò,
Maffeo și Marco Polo au pornit din Veneția înspre
Asia.116
Bărbații din familia Polo au traversat Mediterana
până în Siria și apoi au pornit pe cămile spre Ormuz,
pe coasta Golfului Persic. Intenția lor era să ia o navă
spre China, dar, după ce au văzut că navele din port
erau prost întreținute, au hotărât să își continue
călătoria pe jos, de-a lungul Drumului Mătăsii. A fost
un voiaj dificil în timpul căruia au traversat câmpii
întinse, lanțuri muntoase înghețate și câteva dintre cele
mai ostile deșerturi de pe glob. După o furtună de
nisip, au căzut într-o ambuscadă întinsă de bandiți și
abia au scăpat cu viață. La trei ani și jumătate după ce
plecaseră din Veneția, bărbații din familia Polo i-au
fost prezentați lui Kubilai-Han la curtea imperială din
Beijing.117 Tânărul Marco l-a impresionat pe han și a
devenit un favorit al curții. Era extrem de inteligent și
putea vorbi cel puțin patru limbi, dar în mod curios nu
a învățat aproape deloc limba chineză. Probabil,
comunica în persană cu Kubilai-Han, această limbă
fiind vorbită de conducătorii mongoli ai Chinei și

116
S-ar putea ca Marco să-și fi cunoscut cu adevărat abia atunci tatăl, care
călătorise prin Asia în cea mai mare parte a vieții sale. Am putea spune că a fost
neașteptat de cutezător, acceptând brusc să plece de acasă și să străbată lumea
în compania unor oameni pe care abia dacă îi cunoștea (n. a.).
117
De unde se vede cât de mult s-a micșorat lumea: astăzi există zboruri zilnice
de la Veneția la Beijing, ele decolând, așa cum se cuvine, de pe aeroportul
internațional Marco Polo (n. a.).
servind ca limbă comună a întregului lor imperiu.118
Kubilai-Han l-a numit pe Marco Polo funcționar al
dinastiei Yuan și i-a atribuit diverse sarcini care i-au
permis să călătorească prin China. A vizitat provinciile
din sudul și din estul țării și a ajuns până în actualul
Myanmar. A descris Coreea, Japonia și Indonezia
(fiind primul european care a făcut acest lucru), dar
probabil că nu le-a vizitat. Relatările sale sunt
surprinzătoare pentru că nu dau dovadă de părtinire.
Bărbații din familia sa erau negustori și deci obișnuiți
să întâlnească străini, dar mulți dintre contemporanii
lor ar fi criticat probabil practici culturale și religioase
diferite. Marco Polo, în schimb, și-a declarat marea
admirație pentru China, pentru istoria ei magnifică și
pentru societatea ei disciplinată, descriind-o ca pe o
țară de la care europenii ar fi avut multe de învățat.
Această reprezentare echitabilă a unor străini i-a făcut
pe mulți să îl considere pe Marco Polo primul umanist
secular modern.
Treptat, rolul lui Marco Polo la curtea imperială a
devenit atât de important, încât i-a fost din ce în ce mai
dificil să plece. Kubilai-Han a refuzat, un timp, toate
118
Studiind cuvintele și descrierile din cartea sa, istoricii presupun că Marco
Polo a învățat persana, araba, turca și, poate, un pic de mongolă, pe lângă
dialectul venețian al limbii italiene și, probabil, alte câteva limbi europene.
Poate că vi se pare mult, dar se presupune că Papa Ioan Paul al II-lea ar fi putut
vorbi fluent opt limbi și s-ar fi descurcat în mult mai multe (n. a.).
cererile familiei Polo de a fi se permite să se întoarcă la
Veneția. Cei din urmă își făceau griji că, în cazul morții
subite a hanului, inamicii lui li s-ar fi putut întoarce
împotrivă în lupta pentru putere care ar fi urmat.
Ocazia potrivită s-a ivit în jurul anului 1292, atunci
când conducătorul Persiei (strănepotul lui Kubilai-
Han) a trimis în China un emisar cu misiunea de a-i
găsi viitoarea mireasă. Kubilai-Han le-a permis
bărbaților din familia Polo să plece spre Persia
împreună cu alaiul de nuntă și să se întoarcă de acolo
acasă. Au trecut de Singapore cu o flotă de 14 jonci și
au ajuns până la urmă la Ormuz, pe coasta Golfului
Persic. Au călătorit apoi pe uscat până la Marea
Neagră și de acolo la Veneția, întorcându-se după 24
de ani și după ce umblaseră 28.000 de kilometri. Marco
Polo își petrecuse mai bine de jumătate din viață în
străinătate, nu doar vizitând Orientul îndepărtat, ci și
studiind în profunzime cultura acestuia. Probabil, cei
mai mulți prieteni nu l-ar mai fi recunoscut, ținând
cont că plecase din Veneția la 17 ani și se întorsese la
41 de ani.119
119
Marco Polo i-a convins cu greu pe europeni că unele dintre minunățiile pe
care le descria erau reale, de exemplu imensele șantiere navale de la Hangzhou,
cărbunele, praful de pușcă și alte dezvoltări tehnice sau obiceiurile orientale
bizare de genul îmbăierii zilnice. A adus cu el cel puțin o dovadă concretă: un
servitor mongol numit Peter, care s-a întors împreună cu bărbații din familia
Polo și a continuat să lucreze în serviciul lor până la moartea lui Marco din anul
1324. Probabil că acel Peter ar fi avut multe povești interesante de spus! (n. a.)
 Au mai existat și alți călători europeni, deși niciunul
nu s-a bucurat de renumele lui Marco Polo. O relatare
aproape la fel de faimoasă este, probabil, fictivă. The
Travels of Sir John Mandeville („Călătoriile lui John
Mandeville”)120 cuprindea o serie de povești chiar mai
fantastice decât ale lui Marco. Lucrarea a fost
distribuită la scară largă în a doua jumătate a secolului
al XIV-lea; ea descrie o lume populată de monștri:
oameni cu capete de câini, un tărâm al amazoanelor
condus de războinice feroce, o pasăre uriașă care se
hrănea cu elefanți, câmpuri pe care creșteau diamante,
păduri de arbori de piper, o fântână a tinereții veșnice
și o pasăre egipteană numită Phoenix care renăștea din
propria cenușă la fiecare 500 de ani.
Astăzi, aceste povești ni se par în mod evident
fantastice, dar în acele vremuri europenii le luau ca
atare și se așteptau ca lumea să fie plină de minunății.
În călătoria sa spre Lumea Nouă, Columb și-a luat, pe
lângă un exemplar din Diversitatea lumii a lui Marco
Polo, și unul din cartea semnată de Mandeville. Despre
cel din urmă se spunea că ar fi fost un cavaler englez,
dar probabil că, de fapt, nici nu a existat – se crede că
lucrarea sa a fost scrisă de un autor francez care s-a
bazat pe relatări provenind din surse secundare și pe
120
Cea mai veche versiune a lucrării care a supraviețuit este în limba franceză
(n. red.).
propria fantezie. Prin urmare, cartea nu trebuie privită
ca un exercițiu geografic valoros, ci ca o primă lucrare
fictivă de călătorii a cărei importanță nu stă în
transmiterea informațiilor, ci în faptul că a stimulat
interesul pentru explorare.
Un preot pe nume Giovanni da Pian del Carpine a
fost unul dintre europenii care chiar au călătorit în
Orientul îndepărtat; el a condus o misiune catolică
până în capitala mongolă cu câteva decenii înainte de
călătoria lui Marco Polo. Misionarii au fost primiți cu
bunăvoință, dar au eșuat complet în încercarea de a-i
converti pe mongoli la creștinism. Un preot aventurier
pe nume Wilhelm de Rubruck, trimis al regelui
francez, a eșuat în aceeași misiune câțiva ani mai
târziu. A existat și un Marco Polo al estului, un călător
din Orientul Mijlociu care a vizitat Europa cam în
aceeași perioadă. Rabban Bar Sauma a fost un călugăr
chinez (sau poate turcic) care a urmat în sens invers
ruta terestră a lui Marco Polo și a studiat culturile
europene în profunzime (cu ajutorul unui interpret
italian care vorbea limba persană). Însemnările sale ne
oferă o descriere fascinantă a Europei medievale din
perspectiva unui călător asiatic – estul privind vestul.
Lumea Veche fusese interconectată, iar pentru
Orient și Occident era clar care civilizație era
superioară. Dacă ați fi întreprins în anul 1400 un tur al
lumii și ați fi fost întrebați care dintre ele ar fi trebuit să
domine lumea în următoarele câteva secole, ați fi ales
cu siguranță China. Ea stătea mândră pe scena lumii
atunci când dinastia Ming s-a născut din cenușa
prăbușirii mongole de la sfârșitul secolului al XIV-lea.
Era condusă din nou-construitul Oraș Interzis din
Beijing, iar populația sa era de două ori mai
numeroasă decât cea a întregii Europe; orice cetățean
era cel puțin la fel de bogat ca un european de rând.
Marele Canal, lung de 1776 de kilometri, a fost renovat
și transformat într-o rută de transport pe care circulau
mai multe nave decât cuprindeau toate marinele
europene. Hambarele imperiale hrăneau populația în
anii cu recolte slabe și rezervoarele de apă potabilă
erau folosite pentru irigații și pentru a asigura
alimentarea populației. Mătăsurile și porțelanurile de
lux erau vândute pe bani grei în toată lumea, iar
mulțumită lor chinezii bogați duceau o viață de o
splendoare inimaginabilă pentru europeni. Birocrația
chineză a fost extinsă, ajungând să numere aproape o
jumătate de milion de funcționari, iar datorită
examenelor de admitere dificile, au avut loc
răspândirea științei de carte și o mobilitate socială greu
de conceput în alte zone de pe glob.121

După sistemul chinezesc sunt elaborate examenele de admitere pentru

121

domeniul administrației publice din Occident. A fost adoptat de Compania

 Printr-un puternic contrast cu opulența Chinei,
Europa acelor vremuri era o zonă înapoiată și mizeră
care se zbătea încă să-și revină după ravagiile lăsate în
urmă de Moartea Neagră, care îi redusese de curând
populația cu o treime. Europa era un mozaic de sute
de state divizate de războaie fără sfârșit. Germania și
Italia erau fragmentate în zeci de regate mici, de
principate, de ducate, de margrafiate, de republici, de
arhidieceze, de orașe-stat și de aproape oricare alte
structuri politice inventate vreodată. Anglia și Franța
se confruntau în agonizantul Război de 100 de ani.
Spania era fragmentată și încă se lupta cu maurii din
Granada. Singurele speranțe de viitor păreau să fie
date de republicile negustorești italiene precum
Veneția, dar acestea erau mici, divizate și într-o
permanentă dispută pentru împărțirea unor resurse
economice limitate. Europa era unificată sub Papă,
teoretic, dar cooperarea de orice fel era un fapt rar
întâlnit, iar consecința cea mai clară era perpetuarea
unui dogmatism religios sufocant. Se întrevedeau
schimbări mulțumită redescoperirii manuscriselor
clasice păstrate în arhivele bizantine și arabe, dar
Renașterea mai avea încă de așteptat.
Ideea că Europa cea izolată, săracă și înapoiată ar fi

Indiilor de Est și apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, de Marea Britanie, de

Franța și de Statele Unite (n. a.).
putut ajunge în doar câteva secole să domine lumea i
s-ar fi părut extrem de îndrăzneață oricărui observator
din afară. În anul 1400, continentul ocupa doar 10%
din suprafața terestră a lumii, cu o populație de doar
15% din totalul global. Cel mai mare oraș din lume era
Beijing, cu o populație de aproape un milion de
persoane. Parisul era singurul oraș european dintre
primele zece orașe ale lumii ca mărime, dar acesta era
departe de metropola luminoasă de astăzi. Probabil că
era mai mic chiar și decât Tenochtitlan, capitala
Imperiului Aztec. Orașele europene erau întunecate și
murdare, cu străzi înguste și un sistem de salubritate
îngrozitor. Gunoaiele și cadavrele erau aruncate direct
pe străzi sau în râuri. Era riscant să ieși din casă după
căderea întunericului pentru că iluminarea stradală era
o raritate. Continentul avea o rată a criminalității de 50
de ori mai mare decât cea actuală din Statele Unite și
părea, probabil, un imens câmp de luptă. Execuțiile
publice erau la ordinea zilei, la fel și molimele.
În anul 1400, patru dintre primele zece orașe din
lume ca mărime se aflau în China. Văile râurilor din
China sunt printre primele leagăne ale civilizației, iar
țara este poate singura care a reușit să mențină relativ
neschimbate timp de mai bine de două milenii o
cultură și o unitate politică. (Cea mai relevantă
paralelă occidentală ar fi o ipotetică supraviețuire a
Imperiului Roman, care ar fi condus din vechea sa
capitală Roma o Europă unificată în care s-ar fi vorbit
limba latină.) China a fost aproape mereu cea mai
mare țară din lume, atât ca populație, cât și ca
suprafață122, dar a fost și foarte inventivă. Iată o listă
parțială a invențiilor chinezești, în ordine alfabetică:
acupunctura, apa de la robinet, arbaleta, artificiile,
balonul cu aer cald, bancnotele123, benzina, busola,
cârma, cărțile de joc, ceaiul, chibriturile, clopotul,
criminalistica, cureaua de transmisie, efedrina, hamul,
hârtia, hârtia de ambalat, hârtia igienică, hidraulica,
jocul de domino, lacul, mătasea, numerele negative,
oja, periuța de dinți, peștișorii aurii, plombele dentare,
plugul cu cormană, porțelanul, prelucrarea fierului,
scara de călărie, șervețelele, sicriul, tăiețeii, tămâia,
tiparul, toaleta cu apă curentă, tofu, umbrela,
vaccinurile, vitezometrul și zmeul. Unele dintre
invențiile chinezești vechi de peste un mileniu par de-a
dreptul moderne. În secolul al IX-lea, odată cu
122
Suprafața Rusiei a depășit-o pe cea a Chinei acum aproximativ 350 de ani
(după asimilarea anumitor teritorii chinezești), dar cea mai mare parte a Siberiei
este foarte slab populată. Canada este și ea mai mare decât China, dar numai
dacă luăm în considerare și suprafața lacurilor; prin contrast, teritoriul Chinei
este compus mai ales din zone de uscat, țara având numai câteva lacuri mai
mari (n. a.).
123
Bancnotele din China erau imprimate cu mesajul „Toți falsificatorii vor fi
decapitați”. Mult mai imaginativ decât „In God We Trust” („Ne încredințăm lui
Dumnezeu” – deviza națională a Statelor Unite începând cu anul 1965,
imprimată pe toate bancnotele și monedele emise de această țară – n. tr.) (n. a.).
inventarea prafului de pușcă, au început să apară
tehnologii militare precum minele, tunurile,
proiectilele explozibile și rachetele în trepte care
zburau cu ajutorul unor aripi aerodinamice. În China
au fost inventate chiar și anumite lucruri pe care le
considerăm eminamente europene. Excavări
arheologice recente au descoperit că pe teritoriul
chinezesc se consuma încă din cele mai vechi timpuri o
băutură slab alcoolică produsă din cereale fermentate.
Cu alte cuvinte, s-ar putea ca berea să fi fost inventată
de chinezi.124
Câteva dintre cele mai importante invenții chinezești
sunt extrem de relevante pentru tema explorării.
Cârmele fixe montate pe etambou au apărut acum
aproximativ 2000 de ani și au facilitat schimbările de
direcție ale navelor (dacă vă amintiți, vikingii cârmeau
cu ajutorul unei vâsle de mari dimensiuni de la care
provine denumirea în limba engleză pentru babord125).
Vasele chinezești erau mult mai durabile decât cele
construite pe model european, fiind împărțite în mai
multe compartimente care rămâneau etanșe chiar și în

124
Ironia face că europenilor stabiliți în China le-a lipsit această băutură, fapt
pentru care au început să producă cele mai populare beri „chinezești” de astăzi.
Fabrica de bere Tsingtao, de exemplu, a fost fondată de germani în anul 1903 în
orașul cu același nume, situat în acel moment în echivalentul german al
teritoriului britanic Hong Kong (n. a.).
125
Starboard (în engl. ), de la steering board (n. red.).
cazul vreunei spărturi într-o altă parte a cocii. Tot în
China au fost inventate și na vele cu zbaturi, care
puteau să renunțe la vâslele și la pânzele proeminente
și să treacă de zonele cele mai înguste de pe cursul
râurilor. Inventarea busolei magnetice a revoluționat
navigația și a fost, poate, cea mai importantă reușită a
Chinei. Pentru prima oară în istoria lumii, marinarii
puteau să-și dea seama care era direcția de deplasare a
navelor lor în orice condiții și fără să aibă nevoie de
vreun alt cadru de referință.
China era mult mai dezvoltată decât Europa la
începutul epocii marilor descoperiri geografice. În
timpul primei expediții portugheze spre India conduse
de Vasco da Gama în anul 1498, pe Oceanul Indian
navigau nenumărați marinari de-ai locului care îi
străbătuseră de mii de ani rutele maritime. Lupta
pentru putere care a urmat a durat un secol, iar
portughezii au fost pe punctul de a o pierde. În ciuda
intensității acestui conflict, ei au avut norocul să
sosească în timpul unui mare gol de putere. China se
retrăsese din regiunea respectivă cu numai o jumătate
de secol mai devreme, lucru de care europenii nu erau
conștienți. Chiar și așa, flotele portugheze aproape că
au fost nimicite de marinele indiene și arabe. Dacă ar fi
trebuit în schimb să dea piept cu flotele chinezești
impresionante care călătoriseră adesea spre India în
secolele precedente, nu ar fi avut nici cea mai mică
șansă să pună bazele viitoarei dominații europene în
respectiva regiune.
La începutul secolului al XV-lea, China avea cea mai
amplă și mai avansată marină din lume. Era într-o
poziție mult mai bună decât Europa pentru a
descoperi, a coloniza și a cuceri mapamondul. Dacă ar
fi existat câteva mici schimbări în cursul istoriei, ar fi
putut fi trimisă o expediție chineză spre Europa pentru
impunerea unor concesii comerciale favorabile
împăratului, ceea ce ar fi putut împiedica eforturile
europene de a ajunge în Asia ocolind Africa sau
străbătând Atlanticul. Poate că în acel caz exploratorii
chinezi ar fi comis erorile geografice mulțumită cărora
ar fi traversat Pacificul în căutarea unei rute directe
spre Europa și ar fi descoperit, în schimb, Americile.
Am fi putut vedea conchistadori chinezi, nu spanioli,
făcând una cu pământul orașele aztece și incașe și
căutând cu abnegație aur și argint. În acea istorie
alternativă, navigatorii chinezi ar fi căutat un loc de
trecere spre Europa pe teritoriul american, iar pelerinii
chinezi ar fi înființat colonii în California în încercarea
de a scăpa de sub autoritatea puterii imperiale. Limba
chineză ar fi putut fi limba principală din Americi și
deci limba mondială universală, dacă istoria ar fi
urmat un curs ușor diferit.126
Toate acestea s-ar fi putut întâmpla cu ușurință în
epoca chineză a marilor descoperiri geografice. În
primii ani ai dinastiei Ming, între 1405 și 1433, pe
Oceanul Indian s-au aventurat de șapte ori flote
chineze conduse de amiralul Zheng He. Aceste
operațiuni de mare amploare erau menite să
demonstreze puterea împăratului și să desfășoare
activități comerciale. Expediția din anul 1405 a inclus
peste 60 de jonci imense pline cu comori, precum și 200
de nave mai mici, transportând împreună un echipaj
de 30.000 de marinari. Însemnările din acele vremuri
descriu navele cele mai mari ca pe niște structuri
imense cu câte patru punți, cu pânze și câte nouă
catarge, lungi de câte 120 de metri și late de câte 50 de
metri, încărcate cu cantități uriașe de mărfuri și putând
transporta până la 1000 de pasageri. Au fost printre
cele mai mari nave din lemn din istorie și au depășit
chiar și maiestuoasele nave de linie europene
construite secole mai târziu. Cea mai mare navă a lui
126
Engleza a ajuns să fie o limba internațională de facto din două motive:
influența economică și culturală a Statelor Unite și mărimea Imperiului Britanic,
care, acum un secol, conducea o șesime din lume. Un sfert din populația
mondială actuală cunoaște cât de cât limba engleză. În țările europene în care
engleza nu este limbă maternă (adică în majoritatea lor), aproape jumătate din
populație poate să poarte o conversație în această limbă, deși procentele variază
în funcție de țară: cele mai mici sunt în Spania (22%), iar cele mai mari în
Olanda (90%) (n. a.).
Columb, Santa María, atingea numai o șesime din
dimensiunea acestor nave, iar întreaga sa flotă ar fi
putut să încapă în cala unei singure nave de-ale lui
Zheng, și tot ar mai fi rămas loc.
Zheng He nu a fost chinez. La naștere a primit un alt
nume și a fost fiul unui funcționar de religie
musulmană care lucrase în provincia Yunnan în slujba
dinastiei mongole Yuan. A fost luat prizonier în anul
1381 și a suferit castrarea rituală, devenind astfel un
eunuc în slujba lui Zhu Di, viitorul împărat al Chinei.
Zheng i-a devenit în timp confident și prieten. În lupta
pentru putere din 1402, Zhu Di a atacat capitala
imperială, și-a înlăturat nepotul de la conducere și i-a
luat locul. Împărații chinezi și-au schimbat cel mai
adesea numele odată ajunși pe tron, iar Zhu Di și-a
ales numele „Yongle”, însemnând „fericire eternă”. În
urma acestor evenimente, Zheng a ajuns să ocupe una
dintre cele mai importante poziții din China în ciuda
trecutului său umil. A fost numit mare comandant și
ales să-l reprezinte pe împărat într-o serie de călătorii
maritime menite să demonstreze forța noii dinastii
Ming.
Expedițiile lui Zheng au avut o amploare
nemaiîntâlnită până atunci, implicând sute de nave și
echipaje de zeci de mii de marinari. Flotele sale au
ajuns începând cu anul 1405 în toată Asia de Sud-Est,
în India, în Orientul Mijlociu și în Africa de Est. A
oferit pe drum daruri constând în aur, argint,
porțelanuri și mătase și a primit în schimb struți, zebre,
cămile, fildeș și alte produse locale. Un dar extrem de
valoros a fost reprezentat de două girafe aduse din
Zanghebar.127 Girafele corespundeau descrierilor
făcute unor creaturi mitologice chinezești numite qilin,
despre care se credea că aduc noroc (foarte
asemănătoare unicornului din mitologia europeană).
Girafele respective au fost timp de mulți ani vedetele
grădinii zoologice din Beijing, considerându-se că
reprezentau o binecuvântare acordată regimului
imperial. Călătoriile lui Zheng au dus la stabilirea de
relații diplomatice între China și țări în depărtate, mai
mult de 30 de conducători trimițându-și emisarii să le
prezinte omagiile la curtea imperială.
Vasele lui Zheng au navigat pe rute cunoscute de
secole de negustorii chinezi, dar aceasta a fost prima
oară când China a făcut o astfel de demonstrație de
forță. Flota sa era înarmată cu sute de tunuri din bronz
care ar fi putut să oprească fără probleme incursiunile
portugheze de pe Oceanul Indian dacă acestea ar fi
avut loc în aceeași perioadă. Pentru a-și atinge
scopurile, Zheng folosea însă cel mai adesea mijloace
diplomatice, și nu militare. Intimidați la vederea
puternicei sale flote, posibilii adversari i se supuneau,
iar navele din flotă erau doar rareori folosite în luptă.
El nu a ezitat, totuși, să-și demonstreze puterea
127
Nume de origine arabă și persană (din zanj sau zang, însemnând „negru”) dat
în vechime unei regiuni de coastă din Africa de Sud-Est, împărțită astăzi în
Tanzania, Kenya, nordul Mozambicului și sudul Somaliei și diverse insule din
apropierea coastei (n. tr.).
militară în câteva ocazii – a decis, de exemplu, să îl
înlăture de la putere pe conducătorul din Ceylon 128 și
să îl înlocuiască cu cineva care să susțină mai mult
interesele Chinei. A înlăturat și pirații care năpăstuiau
de mult timp apele asiatice.
Aceste călătorii au lăsat o moștenire de lungă durată.
Milioane de chinezi s-au mutat în Malaysia, Indonezia
și Filipine, formând o diasporă amplă și răspândind
tehnologia și cultura Chinei în timp ce se amestecau cu
populațiile locale. Acesta este motivul pentru care
chineza este una dintre limbile oficiale din Singapore și
este vorbită la scară largă în toată Asia de Sud-Est.
Emigranții chinezi l-au venerat pe Zheng și au
construit temple în onoarea sa. Mătasea, ceaiul,
porțelanul și mobila lăcuită din China au început să se
găsească în toată lumea, ducând în timp la o obsesie
pentru Orientul îndepărtat în cercurile artistice.
Europenii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea își
doreau palate pline cu obiecte în stil chinezesc, de
exemplu vase Ming albe pictate cu albastru și porțelan
olandez de Delft cu motive orientale. De aceea,
porțelanul este numit și astăzi china în limba engleză.
Împăratul Yongle a murit în anul 1424. O ultimă

128
Colonie britanică ce își proclamă independența față de Comunitatea
Națiunilor în anul 1948, iar în anul 1972 își schimbă numele în Sri Lanka (n.
red.).
expediție a fost aprobată în anul 1431, după care
marile descoperiri au încetat. Zheng He a pierit la scurt
timp și a fost probabil înmormântat în mare.
Funcționarii imperiali au pus capăt explorărilor
finanțate de stat în următoarele decade, iar cele mai
multe însemnări despre acestea s-au pierdut, fie
intenționat, fie pentru că nimeni nu s-a mai îngrijit de
ele. S-a renunțat la călătorii pentru a face economie,
dar probabil că existau mai multe motive. Promovau o
politică al cărei rol era să încurajeze interacțiunea cu
străinii și expuneau China la idei noi care s-ar fi putut
dovedi periculoase pentru cei aflați la putere.
Confucianiștii conservatori și-au consolidat treptat
controlul asupra țării și au implementat o politică de
izolare forțată, încheind contactele cu exteriorul.
Explorările Chinei au luat sfârșit.
China, cea mai mare națiune de pe glob, se credea
autonomă din orice punct de vedere. Sistemele sale
vaste de canale și economia sa internă ar fi trebuit să
permită un nivel crescut de dezvoltare. Ce nevoie avea
Imperiul Celest de străini și de ideile lor? Până în anul
1500, construirea joncilor cu mai mult de două catarge
a devenit o infracțiune care se pedepsea cu moartea.
Interzicerea comerțului cu exteriorul și distrugerea
flotei chineze au pus la pământ economiile locale din
zonele de coastă dependente de activitățile maritime și
au dus la o explozie a contrabandei și a pirateriei.
Europenii și pirații japonezi au umplut golul de putere
rezultat și au început să profite de pe urma comerțului
internațional care umpluse cândva cuferele vistieriei
imperiale chineze. China s-a transformat dintr-un lider
al economiei globale într-o victimă a unor tratate
nedrepte impuse de națiuni vorace. Tehnologia
chineză a stagnat din pricina izolării, iar Europa a
început să preia conducerea pe scena lumii, poziție la
care aspirase cândva China.
 Capitolul 10
O cale maritimă spre India

La mii de kilometri depărtare de măreața curte

imperială de la Beijing, la extremitatea vestică a celei
mai mari întinderi de pământ de pe glob, Europa ieșea
treptat din Evul Mediu întunecat. În comparație cu
China, continentul era sărac, înapoiat tehnologic și
divizat politic. Un vizitator extraterestru nu ar fi bănuit
că Europa avea să inițieze o nouă epocă a
descoperirilor geografice, dar, la sfârșitul secolului al
XV-lea, începeau deja să se întrevadă anumite raze de
speranță. Populația își revenea după ravagiile
provocate de Moartea Neagră, iobăgia dispăruse în
sfârșit, iar oamenii începuseră să câștige mai mult și să
aibă o libertate de mișcare mai mare. În republicile din
nordul Italiei fuseseră descoperite de curând opere
clasice produse în Antichitate de Grecia și de Imperiul
Roman, iar acestea inspiraseră la rândul lor noi filosofii
și manifestări artistice care începuseră să sape la
temelia dogmatismului religios. Europa nu era încă
modernă – revoluția științifică avea să schimbe în
profunzime societățile europene abia peste câteva
secole dar schimbarea se simțea în aer.
Golul economic creat de căderea Romei fusese
umplut până la sfârșitul secolului al XV-lea, iar
prosperitatea Europei ajunsese din nou la același nivel
din perioada de maximă înflorire din Antichitate. Zona
mediteraneeană era din nou conectată cu nordul
continentului și foștii „barbari” deveniseră participanți
cu drepturi depline la viața cetății. Marea Baltică
devenise unul dintre centrele economice majore odată
cu crearea Ligii Hanseatice, o alianță comercială
flexibilă care reunea mai bine de 100 de orașe
dezvoltate în jurul unor ghilde negustorești care
importau – din zonele fără ieșire la mare ale Rusiei și
Scandinaviei – chihlimbar, blănuri și provizii pentru
forțele navale. Oficial, orașele erau independente, dar
se aliau adesea în vremuri de criză. Vase din mai multe
orașe navigau împreună și își asigurau reciproc
protecția în caz că erau atacate de pirați sau de state
ostile.129
Prosperitatea tot mai mare din nord avea ecouri și în
zona mediteraneeană. Pentru prima oară după căderea
Romei, europenii au creat o rețea comercială
continentală, stabilind legături între rutele folosite de
republicile negustorești din Italia și cele ale Ligii
Hanseatice. Veneția și Genova controlau cea mai mare
129
„Hansă” provine din vechiul termen germanic pentru „ghildă”. Liga
Hanseatică a inspirat crearea Uniunii Europene și a dat numele companiei
aeriene germane Lufthansa („ghilda aeriană”). Hamburg, Lübeck și Bremen
sunt considerate și astăzi „orașe libere și hanseatice” în cadrul statului federal
german (nu aparțin niciunui land) (n. a.).
parte a comerțului din partea de sud, prima fiind
veriga finală a rutei mirodeniilor venite prin Egipt, iar
cea din urmă concentrându-se pe străvechile legături
cu Asia care străbăteau Marea Neagră. Florența
devenise între timp centrul noii industrii bancare,
florinul fiind prima monedă internațională. Înainte de
înființarea primelor bănci, negustorii trebuiau să care
cu ei bani sau bunuri destinate schimburilor. Comerțul
a devenit mult mai simplu și mai sigur mulțumită
băncilor, pentru că banii depuși într-un oraș puteau fi
retrași în altul și folosiți pentru a cumpăra bunuri.
Băncile ofereau împrumuturi și capital, finanțând noi
inițiative private și permițând expediții mai ambițioase
ca niciodată.
Rutele comerciale erau principalele căi de răspândire
a cunoașterii. Grație contactelor cu Orientul Mijlociu și
cu Imperiul Bizantin, în Italia s-a dezvoltat curentul
Renașterii. Europa și-a amintit ce știuse cândva după
ce a recuperat manuscrisele uitate păstrate în est.
Savanții bizantini au fugit în acest timp spre Italia,
îngrijorați din cauza otomanilor care le asediaseră
imperiul, creându-se astfel un aflux de experți-lingviști
care vor preda la universitățile nou-înființate. Învățații
umaniști au studiat arhivele bibliotecilor mănăstirești
pentru a vedea ce mai rămăsese din operele
Antichității. Timp de un mileniu, arta europeană
fusese limitată numai la icoane religioase anoste.
Redescoperirea clasicilor a creat un val de entuziasm
umanist, o dorință năvalnică de a-și imita și apoi de a-
și depăși premergătorii. Curiozitatea a revenit pe
țărmurile europene. Renașterea a fost însoțită de
urbanizare, agricultura fiind înlocuită într-o oarecare
măsură de comerț și de meșteșuguri mai specializate.
Deși mult mai mici decât metropolele asiatice, Veneția,
Florența, Genova și Milano au devenit orașe mari cu
peste 100.000 de locuitori.
Expansiunea comerțului european a determinat o
serie de progrese în proiectarea navelor. Au fost
dezvoltate mai întâi bărcile cu pânze numite cogs, nave
solide din lemn de stejar construite de Liga Hanseatică
pentru comerțul în Marea Baltică și Marea Nordului;
scândurile lor de lemn erau ținute împreună de cuie
din fier și călăfătuite cu smoală. Aceste nave cu un
singur catarg și pânze pătrate erau relativ solide și
aveau coci rotunjite și teuge înalte la proră și la pupă.
Aceste corăbii medievale erau folosite la scară largă,
dar nu erau prea impresionante, ci mai degrabă
greoaie și lente. Însă puteau să transporte până la 200
de tone de mărfuri – ceva mai mult decât cea mai mare
navă a lui Columb, Santa Maria –, fapt pentru care au
fost caii de povară ai comerțului european timp de 500
de ani începând cu secolul al XI-lea. Au fost folosite
chiar și ca nave de război, adăpostind uneori arcași în
teugele de la proră și de la pupă, în ciuda faptului că
luptele navale medievale presupuneau, de obicei,
ciocnirea în nava adversarului și lupta corp la corp la
bordul acesteia.
Bărcile cu pânze au evoluat treptat în carace, mai
ales după ce europenii au început să navigheze spre
Asia și spre Americi. Combinau cele mai bune
caracteristici ale navelor din Europa de Nord și de pe
Mediterana, fiind folosite la început de spanioli și
portughezi. Construite pentru a naviga pe apele
agitate ale Atlanticului, erau mult mai stabile pe mare
în condiții nefavorabile, forma lor fiind simplificată, iar
pânzele și greementul fiind îmbunătățite. Aveau, de
obicei, pânze pătrate care le dădeau o viteză mai mare
pe vânt prielnic, fiindu-le adăugată și o pânză
triunghiulară montată în partea din spate, pentru
manevrabilitate. Caracele aveau pupe înalte și teuge,
dar acestea erau mai mici decât la bărcile cu pânze
precedente. Nava Santa Maria a lui Columb era o
caracă de mici dimensiuni. Au devenit arhetipul
corăbiilor europene și au fost utilizate la scară largă
până când lemnul a fost înlocuit de fier și pânzele – de
aburi. Galioanele, sloopurile, fregatele și navele de
linie au fost variante de caracă, bazate pe structura
simplă a acesteia.
 Caravelele au fost nave mai mici dezvoltate de
portughezi pentru călătoriile de lungă durată de-a
lungul coastelor Africii. Aveau pescaje mici și erau
extrem de manevrabile, putând să navigheze în susul
râurilor și în apele de coastă puțin adânci. Puteau
naviga contra vântului mulțumită velelor
triunghiulare – o inovație europeană recentă inspirată
de navele de tip dhow de pe Oceanul Indian dar puteau
fi echipate și cu pânze pătrate care le dădeau viteză în
condiții favorabile de vânt. Datorită versatilității lor,
caravele au fost „reazemul”130 primelor eforturi de
explorare europene. Columb a plecat spre Lumea
Nouă cu două astfel de nave (Niña și Pinta), iar
portughezii le-au folosit pe Oceanul Indian pentru a
intra pe piața comerțului cu mirodenii. Din pricina
încărcăturilor reduse, caravelele au fost înlocuite mai
târziu cu nave mai mari, cum ar fi caracele și
galioanele.
În Europa, epoca marilor descoperiri geografice a
fost condusă de Portugalia. Fiind un mic regat situat în
extremitatea vestică a continentului, cu puține resurse
naturale, Portugalia avea măcar ieșire la Oceanul
Atlantic și era plasată strategic în centrul rutelor
comerciale din nord și de pe Mediterană. Marinarii din
130
În limba engleză, cuvântul folosit în acest context pentru „reazem” este
mainstay, un termen nautic care desemnează și straiul arborelui mare (n. a.).
nord și din sud se opreau în Portugalia pentru a
încărca mărfuri și pentru a face schimburi de bunuri.
Țara a fost inițial o provincie spaniolă131, dar un prinț
ambițios i-a declarat independența în anul 1139 în
vechiul port roman Portus Cale, care avea să dea în
timp numele națiunii nou-înființate.132 Acest oraș,
numit astăzi Porto, este al doilea ca mărime din
Portugalia și e vestit pentru vinul tare și dulce produs
aici. Portughezii i-au alungat pe mauri din zonele
sudice ale regatului în anul 1249 și au mutat capitala în
nou-cuceritul port al Lisabonei, stârnind între cele
două mari orașe ale țării o rivalitate care persistă și
astăzi. (Lisabona, care are unul dintre cele mai
dezvoltate porturi naturale din Europa, a fost un oraș
roman important și, cu mii de ani înainte, un post
comercial fenician.)
Portugalia a fost mobilizată de energicul prinț
Henric. Cunoscut drept „Navigatorul” (deși nu a
participat la nicio călătorie de descoperire), era un
promotor entuziast și un susținător al extinderii peste
mări a țării sale. A fost cel de-al treilea fiu al lui Ioan I
131
Spania era constituită din numeroase regate mici până când a fost unificată
de Ferdinand și de Isabella. O regiune a sa (Catalonia) dorește astăzi să se
desprindă și să devină din nou independentă (n. a.).
132
Cuvântul Portus înseamnă „port” în limba latină. Cuvântul Cale precedă
Imperiul Roman, provenind probabil din termenul celtic pentru „port” (cala),
ceea ce înseamnă că orașul era numit „Port Port” într-o combinație de latină și
celtă (n. a.).
al Portugaliei și nu a ajuns niciodată rege, dar a
influențat decisiv politica externă. Și-a dat seama că o
țară agrară mică care putea face comerț cu un singur
vecin mult mai mare (adică cu Spania) trebuia să
privească peste ocean pentru a avea o șansă să
progreseze. În anul 1415, Henric și-a încurajat tatăl să
cucerească portul musulman Ceuta, aflat în Maroc,
vizavi de Gibraltar.133 Portugalia a obținut astfel acces
la rutele caravanelor care duceau prin Sahara aur,
fildeș, sclavi și bunuri exotice din bogatele regate
africane. Africa și comorile sale l-au pus pe gânduri pe
Henric, determinându-l să se întrebe ce se afla de
partea cealaltă a deșertului – niciun european nu
ajunsese pe continentul african și nici nu călătorise de-
a lungul zonelor sale de coastă după declinul
Imperiului Roman.
La puțin timp după cucerirea Ceutei, Henric l-a
desemnat pe un cavaler portughez pe nume Joăo
Gonçalves Zarco să navigheze de-a lungul coastei
Africii. Intrate în derivă, caravelele sale s-au adăpostit
pe o insulă pe care marinarii au numit-o Porto Santo.
Această descoperire întâmplătoare a fost una fericită,
căci Henric a revendicat în anul 1420 Porto Santo și
vecina sa mai mare, Madeira, devenind astfel primele
133
Ceuta a fost obținută mai târziu de Spania, sub controlul căreia se află și
astăzi - o mică enclavă europeană pe continentul african (n. a.).
colonii portugheze. Insulele respective le erau
cunoscute grecilor și romanilor, dar pentru europenii
Evului Mediu au fost tărâmuri complet noi. Madeira a
devenit un centru atlantic important, dar și primul
experiment colonial european. Climatul său era
favorabil trestiei de zahăr, iar producția laborioasă a
acesteia a inaugurat comerțul cu sclavi, un prim
contingent de prizonieri africani fiind adus aici în anul
1452. Apetitul european pentru zahăr a depășit curând
capacitatea de producție a Madeirei, iar plantațiile au
fost mutate în Brazilia; insula s-a orientat ulterior spre
producerea vinului pentru care este vestită astăzi.
Navigatorii portughezi și-au continuat între timp
călătoriile pe Atlantic și au descoperit Insulele Azore
în anul 1427.
Aceste insule se găsesc la o distanță de coastă de
două ori mai mare decât în cazul Madeirei – la 1 670 de
kilometri distanță de Portugalia și la o treime din
lungimea Atlanticului. Sunt singura treaptă între
Europa și Americi și au constituit o bază de operațiuni
importantă pentru călătoriile maritime viitoare (și o
bază aeriană vitală la începuturile călătoriilor aviatice
și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).
Columb s-a oprit aici la întoarcerea din Lumea Nouă
pentru a-și repara navele avariate de furtuni.
Interesant este faptul că s-ar putea ca guvernatorul de
atunci al Insulelor Azore să fi descoperit Americile
înaintea lui Columb.
Preotul portughez Gaspar Frutuoso a susținut într-o
istorie a insulelor publicată în anii 1570 că Joăo Corte-
Real, guvernatorul Insulelor Azore de atunci, ar fi
primit acel post ca răsplată pentru că descoperise în
anul 1473 de partea cealaltă a Atlanticului așa-numitul
Terra Nova de Bacalhau („Noul tărâm al codului”). Nu
ar fi fost exclus: știm că pescarii basci au ajuns la acea
vreme până în Grand Banks, nu departe de coastele
din Newfoundland, iar existența insulelor din zona
respectivă nu era o simplă supoziție – poziția lor era
marcată pe anumite hărți ale epocii. Astfel de
descoperiri nu ar fi fost neapărat anunțate în stânga și
în dreapta, iar știrile despre ele nu ar fi ajuns prea
departe dat fiind faptul că portughezii considerau
hărțile de navigație secrete de stat. Actul de numire al
guvernatorului menționa totuși „servicii aduse
Coroanei portugheze”, iar afirmațiile privind
descoperirea Americilor au fost făcute aproape un
secol mai târziu, deci trebuie să abordăm întreaga
teorie cu mult scepticism.
Prințul Henric și-a întețit eforturile de explorare de-a
lungul coastei africane la scurt timp după descoperirea
Insulelor Azore. Marinarii săi erau obligați să treacă de
Capul Bojador, un loc temut situat în apropierea
extremității vestice a Africii și al cărui nume în limba
arabă sugerează ideea de primejdie – i se spune Abu
Khatar sau „tatăl primejdiei”. Marea părea să fiarbă din
pricina bancurilor de sardine și a valurilor care se
ciocneau de recifurile de suprafață, stârnind temeri
legate de animalele monstruoase despre care se credea
că bântuiau adâncurile mărilor.134 Vânturile
dogoritoare care băteau dinspre Sahara creșteau
senzația de căldură, iar rezervele de minereuri feroase
păcăleau busolele. Secole mai târziu, acest cap era încă
vestit pentru curenții și vânturile puternice – cel puțin
30 de nave eșuând aici între anii 1790 și 1806.
Navigatorii portughezi și-au dat seama până la urmă
că era prea periculos să se țină aproape de coastă și au
schimbat strategia, ocolind capul de la mare distanță.
În anul 1444, portughezii ajunseseră la fluviul
Senegal din sudul Saharei. Având astfel acces la o cale
maritimă spre interiorul continentului, europenii au
putut să ocolească traseele caravanelor care
îmbogățiseră timp de secole regatele din Africa de
Vest. La Lisabona au început să acosteze nave
134
Ideea monștrilor marini ni se poate părea naivă, dar temerile erau oarecum
justificate. Marinarii din Evul Mediu nu aveau cum să știe prea multe despre
animalele acvatice, dar rechinii carnivori lungi de șapte metri, calamarii uriași
lungi de 18 metri și balenele lungi de 30 de metri corespund destul de bine
descrierilor unor monștri marini, ca să nu mai vorbim de rechinii uriași și de
reptilele care au trăit mai demult în oceane. Monștrii marini există – marinarii
superstițioși se înșelau doar în privința detaliilor (n. a.).
încărcate cu aur, fildeș și alte bunuri exotice aduse de
la tropice. Zeci de nave trimise de Coroană navigau
spre Africa în fiecare an, iar negustorii privați au
început curând să organizeze expediții proprii.
Considerăm adesea că epoca marilor descoperiri
geografice a fost o încercare de a trece peste controlul
musulman exercitat asupra Drumului Mătăsii și de a
ajunge în India navigând de-a lungul Africii. Cu
siguranță, acesta a și fost unul dintre obiective, dar
exista și șansa de a face comerț cu regatele puternice
din Africa și de a obține bunuri de un lux inimaginabil
pentru europeni. În secolul al XIV-lea, Mali era cel mai
mare imperiu din lume, după cel mongol, iar populația
sa era o treime din cea europeană. Magnifica
metropolă Timbuktu era unul dintre cele mai bogate
orașe ale lumii.135 Imperiul care i-a urmat, numit
Songhai (1464–1591), a fost și mai măreț.
Portughezii nu erau siguri, până la urmă, că Africa
putea fi ocolită. Presupuneau că așa era pe baza
teoriilor geografilor greci din Antichitate, dar era
posibil să fi fost vorba doar despre speculații. Exista o

135
Ne-am întâlnit într-un capitol precedent cu Mansa Musa din Timbuktu, cel
mai bogat om din istorie. Cei mai mulți vorbitori de limba engleză nu știu că
Timbuktu este un loc real, ci îl folosesc pentru a se referi la un loc aflat „la
dracul în praznic”. Ironia face că și-a câștigat această reputație fiind cel mai
cunoscut loc din Africa Subsahariană, un loc despre care europenii auziseră, dar
pe care îl considerau izolat și îndepărtat (n. a.).
consemnare privind o navă care ar fi ocolit Africa –
expediția feniciano-egipteană despre care povestește
Herodot –, dar portughezii ar fi privit-o cu la fel de
mult scepticism ca și noi. Probabil că erau măcinați de
îndoieli în timp ce navigau spre sud kilometru după
kilometru și vedeau numai noi întinderi de coastă.
Economia portugheză a înflorit însă enorm mulțumită
comerțului din Africa de Vest, iar portughezii aveau
oricum idei foarte neclare despre originea
mirodeniilor. Portughezii luau cu ei mostre de
mirodenii în toate expedițiile africane și îi întrebau pe
localnici dacă plantele respective creșteau prin partea
locului, dar nu primeau în schimb decât niște priviri
nedumerite.
Portugalia a revendicat între timp vaste porțiuni din
teritoriul african, înfigând în pământ cruci de lemn cu
însemnele regale. Lăsând la o parte faptul că acele
zone erau deja locuite, regulile după care europenii au
revendicat terenurile pot părea astăzi extrem de
arbitrare. Chiar dacă Papa de la Roma emana într-un
fel sau altul autoritatea divină de a-ți însuși teritorii,
până unde se putea extinde puterea sa? Această
întrebare era valabilă și pentru primele colonii din
Americi. Inițial, acestea se extindeau la nesfârșit. Cu
alte cuvinte, primele 13 colonii americane se întindeau,
teoretic, până la Oceanul Pacific.
 Acest lucru nu a fost posibil în realitate, iar din
statele vechi s-au desprins, la întâmplare, unele noi:
Vermont din New York, Kentucky din Virginia și
Tennessee din Carolina de Nord. Câte terenuri putea
revendica un singur explorator? Vasco Núñez de
Balboa a ajuns pentru prima oară la Oceanul Pacific în
anul 1513 și a intrat în apă până la genunchi, cu o sabie
într-o mână și un stindard al Fecioarei Maria în
cealaltă, revendicând oceanul și coastele sale pentru
Spania. Pacificul acoperă 46% din suprafața lumii și se
învecinează cu cinci continente. Pare cel puțin ridicol
să pretinzi că ai controlul a jumătate de lume după un
ritual solemn amintind de Doamna Lacului136.
Spaniolii și portughezii (singuri pe tabla de joc în
acel moment) au încercat să rezolve această problemă
în anul 1494, după întoarcerea lui Columb din Lumea
Nouă, prin semnarea Tratatului de la Tordesillas. Au
împărțit astfel între ei întreaga lume necreștină de-a
lungul unei frontiere de la nord la sud care străbătea
Atlanticul, la mijlocul distanței dintre Insulele Capului
Verde și insulele caraibiene descoperite de Columb. În
tratat, Cuba era denumită Cipangu (adică Japonia),
136
Vrăjitoare care apare în mai multe povești din Matter of Britain, lucrare
fundamentală de literatură medievală ce include legende despre istoria Marii
Britanii, în care sunt înfățișați eroi și regi legendari, mai ales regele Arthur. în
poveștile în care apare, Doamna Lacului are un rol crucial, fiind întruchiparea
ispitei (n. red.).
arătând cât de puține știau ei despre lume. Brazilia a
fost descoperită șase ani mai târziu, o regiune din
Americi ieșită în afară spre jumătatea portugheză –
iată de ce a fost colonizată de această țară și îi vorbește
și astăzi limba.137 Tratatul a fost extrem de riscant
pentru că frontiera traversa teoretic lumea, dar nimeni
nu știa pe unde trecea aceasta pe fața cealaltă a
Pământului. Din această pricină, prețuitele Insule ale
Mirodeniilor, a căror localizare era încă necunoscută,
ar fi putut să îi aparțină oricăreia dintre cele două țări
semnatare. Navigatorii din acele vremuri nu puteau
încă să măsoare longitudinea, deci chiar și după
descoperirea acestora a fost imposibil de determinat
zona de influență în care se aflau. Portugalia a
revendicat Insulele Mirodeniilor pentru că a ajuns
prima la acestea, iar Spania și-a păstrat din același
motiv Filipinele, deși ambele se află la aceeași
longitudine.
Ideea de a împărți lumea între două mici țări
europene ni se pare astăzi nu numai extrem de
137
Regele portughez s-a refugiat la Rio de Janeiro în timpul invaziei
napoleoniene din anul 1808. S-a întors în Portugalia în anul 1821, dar fiul său
Pedro a rămas în urmă, fiind numit regent. A declarat independența în anul
următor și a inaugurat o linie dinastică rămasă la conducerea Imperiului
Brazilian până în 1889. Brazilia se bucură astfel de două distincții: 1) este
singura țară din Americi care a condus un stat european (adică Portugalia între
anii 1808-1821) și 2) a fost una dintre puținele monarhii non-amerindiene din
Americi (Mexicul a avut și el două imperii de scurtă durată) (n. a.).
arogantă, ci și complet absurdă. Puteri protestante ca
Anglia și Olanda, dar și Franța catolică, au ignorat cu
desăvârșire tratatul în cauză.138 Pe de altă parte, toate
regiunile lumii, cu excepția câtorva insule îndepărtate,
erau deja locuite de mii de ani. Europenii nu au văzut
în acest lucru un impediment major, firește. Britanicii
foloseau o regulă generală tipică: dacă băștinașii aveau
o ierarhie clară în fruntea căreia se afla un conducător,
de exemplu un rege (adică o persoană cu care se putea
negocia) și dacă practicau agricultura (adică foloseau
„cum trebuie” pământul), atunci colonizarea unui
teritoriu impunea semnarea unui tratat, măcar de
formă. Manipulările erau la ordinea zilei, iar localnicii
puteau fi mituiți sau forțați să cedeze teritorii pe care
nu le aveau, mai ales că ideea proprietății asupra
pământului era una esențialmente europeană.
Terenurile puteau fi cumpărate adesea la prețuri
extrem de mici plătite în wampum139, arme sau alcool.
Este vestit cazul cumpărării insulei Manhattan din
anul 1626, când olandezii au plătit pentru aceasta
bunuri în valoare de 60 de guldeni (aproximativ 24 de
dolari americani140).
Navigatorii portughezi au continuat să înainteze de-
138
Tratatul de la Tordesillas, vechi deja de 488 de ani, a fost totuși invocat în
mod bizar ca justificare pentru invadarea Insulelor Falkland de către Argentina
în anul 1982 (n. a.).
139
Scoici folosite ca monede de amerindienii din nord-estul Statelor Unite (n. a.).
a lungul coastelor Africii, revendicând pe drum
teritorii și înființând posturi comerciale. Diogo Căo a
traversat pentru prima oară ecuatorul în anul 1482 și a
navigat cu caravela sa pe cursul fluviului Congo,
ajungând în inima continentului african. A stabilit
acolo relații cu regatul Kongo (diferit de Congo, dar
sursă a numelui dat regiunii respective). Kongo era o
civilizație africană a cărei activitate principală era
cultivarea de igname, fasole, sorg și mei, iar capitala
sa, construită în vârful unui deal, avea o populație de
zeci de mii de locuitori. Suprafața sa, echivalentă cu
cea a Californiei, era de cinci ori mai mare decât a
Portugaliei, iar Kongo avea o puternică influență în
partea de sud a Africii. Era un partener comercial al
Marelui Zimbabwe, prin care avea astfel acces la
Oceanul Indian. Este cunoscut faptul că cel puțin un
marinar portughez a petrecut câțiva ani în Kongo și a
devenit apoi traducătorul oficial pentru limba bantu 141
în timpul călătoriei lui Vasco da Gama spre India din
anul 1497.
Bartolomeo Diaz a reușit să ocolească în sfârșit
140
Cei 24 de dolari ar valora astăzi 1000, luând în considerare inflația. Pe de altă
parte, dacă cineva ar fi investit în anul 1626 cei 24 de dolari cu o dobândă de 7%,
ar fi avut astăzi cinci trilioane de dolari, adică de peste șase ori valoarea
imobiliară a insulei Manhattan. Prin urmare, poate că olandezii au fost totuși
trași în piept? (n. a.).
141
Bantu este una dintre cele mai importante familii de limbi din sudul Africii
(n. a.).
extremitatea sudică a Africii în anul 1488, la 68 de ani
după prima expediție trimisă de prințul Henric
Navigatorul (care murise în anul 1460). Călătoria
maritimă de 16 luni a lui Diaz a fost cea mai
îndelungată din acele vremuri, deși pare scurtă în
comparație cu anumite expediții de mai târziu. Cele
două caravele ale lui Diaz au navigat spre sud, de-a
lungul coastei vestice a Africii, iar timp de 13 zile au
fost scuturate zdravăn de furtuni puternice. Atunci
când furtunile s-au potolit, au navigat spre est,
sperând să dea de uscat. Au cârmit apoi spre nord-est,
pentru că speranța lor nu s-a adeverit. Diaz a acostat o
lună mai târziu pe locul viitorului oraș Mosselbaai, la
extremitatea sudică a Africii. A navigat încă o lună
până în zona în care coasta africană începe să urce spre
nord, spre Oceanul Indian. Echipajul său a ridicat un
monument în apropiere de Kwaaihoek, în Africa de
Sud, pentru a marca cel mai îndepărtat punct în care
ajunseseră. Diaz ar fi dorit să continue spre India, dar
echipajul său a refuzat să meargă mai departe și s-au
îndreptat spre casă pentru a-și prezenta raportul. Au
descoperit abia la întoarcere Capul Bunei Speranțe,
căruia i-au spus „Capul Furtunilor”. (Numele a fost
schimbat în „Buna Speranță” într-o campanie de relații
publice de secol XV, care amintește de manevra făcută
de Erik cel Roșu cu Groenlanda).
 Un individ pe nume Cristofor Columb s-a întors în
Spania la scurt timp după sosirea lui Diaz în
Portugalia și a susținut că reușise să ajungă în Orientul
îndepărtat. Vestea i-a alarmat într-o oarecare măsură
pe portughezi, deși nu era deloc limpede ce fusese
descoperit de fapt; întrucât ruta în jurul Africii era
deschisă, portughezii au pornit rapid spre Oceanul
Indian. Vasco da Gama a plecat din Lisabona la 8 iulie
1497 cu patru nave și un echipaj de 170 de marinari
aleși pe sprânceană. A fost selectat în locul lui Diaz și
din pricină că portughezii preferau rotația căpitanilor;
astfel, niciunul nu devenea prea vestit sau prea
puternic. Da Gama l-a înlocuit deci pe Diaz, fiind la
rândul său schimbat mai târziu cu un alt căpitan.
Călătoria lui Vasco da Gama avea să fie mai lungă și
mai dificilă decât cea a lui Diaz, el pierzând jumătate
dintre nave și două treimi din echipaj într-un calvar
care a durat mai bine de doi ani.
Navele lui Da Gama au ajuns în decembrie 1497 în
punctul din care Diaz făcuse cale întoarsă. Au denumit
coasta respectivă „Natal”, dată fiind apropierea
Crăciunului (o referire la nașterea Mântuitorului);
denumirea regiunii se păstrează și astăzi.142
Echipajul a început să manifeste în acele zile primele
simptome ale unei boli care avea să-i chinuiască pe toți
142
Denumirea sa completă este provincia KwaZulu-Natal (n. tr.).
marinarii acelor vremuri: membrele li se umflau,
gingiile le sângerau și dinții le cădeau.143 Scorbutul i-a
obligat să facă o oprire pe fluviul Zambezi din
Mozambic, unde și-au înhumat morții și și-au reparat
navele înainte de a porni mai departe. Au întâlnit
curând vorbitori de limbă arabă – semn că se apropiau
de rețeaua comercială din Oceanul Indian. Au navigat
de-a lungul Coastei Swahili și au ajuns în portul
kenyan Mombasa, unde au dat de numeroși negustori
arabi. Portughezii au avut parte de o primire foarte
ostilă. Au presupus inițial că motivele erau religioase,
dar, de fapt, probabil că această primă sosire bruscă a
europenilor în Oceanul Indian i-a alarmat pe
negustorii din zonă.
Vasco da Gama trebuia să mai afle cum putea ajunge
în India. Marinarii din Mombasa s-au oferit să îi arate
drumul, dar s-a dovedit că era vorba de o înșelăciune
și că intenționau să ciocnească navele portugheze de
un recif de suprafață. Portughezii au descoperit
complotul prin tortură și, înainte de a pleca, s-au
răzbunat bombardând cu tunurile orașul și incendiind
câteva nave din port. Au navigat de-a lungul coastei
până în Malindi, rivalul orașului Mombasa, unde au
Carența de vitamina C a fost asociată cu scorbutul abia în anul 1934. Poate vă
143

mai amintiți că vikingii au prevenit (probabil accidental) apariția scorbutului

consumând mari cantități de ceapă, ridichi și varză murată - mult mai sănătoase
decât dietele ulterioare care se bazau pe carne uscată și pe pesmeți (n. a.).
avut parte de o primire ceva mai călduroasă.
Portughezii au aflat aici despre regatul creștin al
Etiopiei, care nu are ieșire la mare, și s-au întrebat dacă
ar fi putut să fie vorba despre legendarul tărâm al
Părinte lui Ioan, un potențial aliat care ar fi putut fi
convins să vină în ajutorul europenilor împotriva
musulmanilor din Orientul Mijlociu.144 La fața locului
au găsit și un explorator prietenos care a acceptat să îi
conducă mai departe. Prin urmare, portughezii nu au
descoperit ruta spre India, ci au cerut mai degrabă
indicații de la localnici.
Navele lui Da Gama au profitat de vânturile
musonice prielnice și au navigat din Africa până în
India în mai puțin de o lună, ancorând la Calicut la 20
mai 1498. El a acționat prudent, nefiind sigur ce
primire îi aștepta. A trimis în recunoaștere în oraș un
singur marinar pe o singură barcă. Marinarul a acostat
la docuri și a fost condus în cartierul străinilor, unde a
dat de negustori arabi care l-au întrebat într-o spaniolă
perfectă ce căuta acolo. Veniseră din Tunisia, din
nordul Africii, și i-au indicat fără drept de apel că
portughezii nu erau bineveniți în Oceanul Indian.
Marinarul portughez a pornit mai târziu să exploreze

În Etiopia este practicată o formă arhaică de creștinism care datează dinainte

144

de cucerirea musulmană a Egiptului din anul 640, atunci când legăturile sale cu
Europa au fost tăiate (n. a.).
orașul și s-a pierdut pe străduțele din Calicut, dând
din întâmplare peste un templu hindus. Spre uimirea
sa, acesta conținea imagini cu „sfinți”, unii dintre ei
având aureole.145 Dat fiind faptul că musulmanilor le
erau interzise reprezentările oamenilor și că marinarul
nu auzise vreodată de hinduism, a dedus cu multă
încântare că era vorba de o biserică creștină.
Presupunerea lui a fost susținută de cântecele despre
„Krishna” (zeul hindus al compasiuni și al dragostei),
crezând că acestea se refereau la „Cristos”. Indienii
venerau totuși sfinți foarte ciudați, a raportat el flotei
portugheze – unii dintre ei aveau mai multe mâini sau
pielea de culoare albastră, iar unul avea chiar și un cap
de elefant!
Portughezii au reușit să obțină câteva zile mai târziu
o audiență oficială la rajahul orașului. Da Gama i-a
prezentat darurile trimise de regele Portugaliei: zahăr,
ulei, miere, bumbac, bucăți de coral și vase
ornamentale pentru spălat. Conducătorii indieni au
luat în derâdere colecția de gunoaie fără valoare pe
care așa-numitul „măreț” rege al Portugaliei
îndrăznise să le-o trimită. S-au întrebat de ce nu
aduseseră aur sau argint, singurele daruri potrivite

145
Aureolele au apărut acum cel puțin trei milenii, în Iliada lui Homer, dar
primele lor reprezentări în arta asiatică datează din vremea sosirii lui Alexandru
în India, fiind vorba probabil de o influență grecească (n. a.).
pentru un conducător atât de vestit.
Negustorii arabi au sosit după plecarea delegației
portugheze și s-au sfătuit cu rajahul, sugerându-i că
Da Gama nu era ambasador regal, ci, cel mai probabil,
un pirat ordinar. India era cel mai bogat tărâm din
lume și nu avea nevoie de fleacurile europenilor:
bazarurile din Calicut gemeau de pietre prețioase,
perle, mătăsuri și mirodenii scumpe.
Da Gama a reușit până la urmă să cumpere o mică
încărcătură de piper și scorțișoară, dar și-a dat seama
că influența arabă asupra Indiei trebuia să fie
combătută cu forța armelor. A părăsit după trei luni
orașul Calicut, ignorând sfaturile marinarilor din
partea locului și luând decizia să se îndrepte spre
Africa, navigând contra vânturilor musonice. A fost o
călătorie îngrozitoare. La plecare făcuseră numai 23 de
zile până în India. Întoarcerea a fost de cinci ori mai
lungă – 132 de zile istovitoare în care s-au luptat
permanent cu vânturile puternice. Jumătate dintre
marinarii pe care îi mai avea au pierit în timpul acestei
traversări, iar majoritatea supraviețuitorilor au fost
puternic afectați de scorbut. Flota a ajuns pe coasta
africană în ianuarie 1499 și a andocat la Malindi pentru
a-și recăpăta forțele.
Călătoria spre casă a fost lungă, dar relativ lipsită de
evenimente, deși Da Gama s-a oprit în Capul Verde
pentru a-l îngriji pe fratele său Paulo, care se
îmbolnăvise grav în timpul expediției. Paulo a murit în
scurt timp, iar Da Gama a pornit spre casă o lună mai
târziu pe o caravelă care se întorcea din vestul Africii.
Această primă călătorie europeană spre India de după
căderea Imperiului Roman a fost considerată un succes
răsunător, în ciuda numeroaselor pierderi de vieți
omenești. Da Gama a primit mărețul titlu de „Amiral
al Mărilor Arabiei, Persiei, Indiei și al întregului
Orient”, poate ca replică la titlul acordat de spanioli lui
Columb, cel de „Amiral al Mărilor și Oceanelor”.
Mirodeniile importate au fost vândute cu profituri
imense și au achitat de câteva ori costurile totale ale
expediției. Călătoria arătase însă și faptul că
portughezii urmau să aibă nevoie de multă forță
militară pentru a controla Oceanul Indian.
Spre deosebire de călătoria de explorare a lui Da
Gama, următoarea expediție lansată de Portugalia a
fost una cu un puternic caracter militar, fiind condusă
de Pedro Álvares Cabral, care a plecat cu 13 nave de
război și 1500 de soldați și marinari. Ajuns în India,
Cabral și-a construit în micul oraș-port Kochi o
fortăreață menită să-i servească drept bază de
operațiuni. A navigat apoi spre Calicut pentru a
înființa un post comercial. Au urmat confruntări cu
ghildele negustorești arabe, iar portughezii s-au
răzbunat bombardând fără îndurare orașul cu tunurile.
Au inițiat o blocadă și au atacat toate navele care se
îndreptau spre India sau care se întorceau de acolo –
inclusiv pe cele care duceau pelerinii musulmani spre
Mecca. Au masacrat cu cruzime pasagerii celor din
urmă, închizând ieșirile spre punți și incendiind navele
până la linia de plutire. În timp ce conflictul escalada,
noi nave portugheze și noi soldați soseau în regiune an
după an.
Într-o noapte, în timp ce flota portugheză era
ancorată în apropiere de Calicut, oamenii au auzit
clipocitul apei și au văzut că de ei se apropia un
înotător. Era vorba despre italianul Ludovico di
Varthema, care se aventurase de-a lungul și de-a latul
lumii cunoscute, luând-o pe urmele lui Marco Polo. A
fost urcat la bord, oferindu-i-se mâncare și haine
uscate, iar el și-a povestit incredibilele călătorii.
Varthema se angajase ca mercenar în armata
conducătorilor mameluci ai Egiptului și călătorise pe
uscat spre Persia, păzind o caravană. Văzuse pe drum
Mecca și Medina, fiind poate primul vizitator creștin al
orașelor sfinte ale islamului. Din Persia, Varthema
luase o navă spre India și călătorise apoi spre Orientul
îndepărtat, oprindu-se în centrul comercial din
Malacca și devenind, poate, primul european care a
vizitat Insulele Mirodeniilor.
 Portughezii au fost fascinați să întâlnească un alt
european într-o țară atât de îndepărtată. Varthema era
cu siguranță neobișnuit, dar nu era nicidecum unic.
Faptul că europenii puteau să străbată o jumătate de
lume și să întâlnească la destinație compatrioți era un
prim semn că lumea ajunsese să fie extrem de bine
conectată. Varthema a devenit o sursă importantă de
informații despre Asia. Primul lucru pe care l-a făcut a
fost să-i avertizeze pe portughezi în privința unui atac
iminent. Echipajele au fost trimise la posturile de
luptă, iar flota a respins cu tunurile 200 de nave arabe
și indiene de mici dimensiuni în Bătălia de la
Cannanore din anul 1506.146 Portughezii au primit de la
Varthema informații despre apărarea din porturile
indiene, iar cunoștințele sale lingvistice au fost de
neprețuit în timpul negocierilor cu conducătorii locali.
În ciuda eforturilor de cucerire repetate, Calicut a
rezistat până în anul 1588, când a fost în sfârșit înfrânt
de portughezi.147
Lupta pentru controlul Indiei a continuat,
portughezii cucerind între timp Malacca, în Peninsula
Malaya, în anul 1511, cu scopul de a controla în mod
146
Ne vom întâlni în capitolele viitoare cu unul dintre soldații răniți aici: Fernão
de Magalhães (cunoscut ca Fernando de Magellan) (n. a.).
147
Înlocuiți de-a lungul secolelor următoare de olandezi, de britanici, iarăși de
olandezi, de francezi și iarăși de britanici până în anul 1947, când India și-a
câștigat independența (n. a.).
direct comerțul cu mirodenii. Doreau să înființeze o
rețea continuă de baze portugheze care să se întindă
din Europa până în Orientul îndepărtat și să înlăture
totodată concurența prin destrămarea rețelei
comerciale din Oceanul Indian, care existase de mii de
ani. Prima expediție portugheză spre China a ancorat
în anul 1513 în Macao, care avea să devină cea mai
longevivă colonie europeană din Asia – a rezistat
aproape cinci secole, revenind sub controlul Chinei în
anul 1999. Portughezii au atins în anul 1543 frontiera
Asiei, acostând în Japonia la mai puțin de 50 de ani de
când Vasco da Gama plecase în căutarea unei rute
maritime spre India. O națiune aflată la limita vestică a
Eurasiei intrase în contact cu omoloaga sa de la celălalt
capăt al Pământului. Astfel, s-a format ultima verigă a
lanțului care avea să unească pentru totdeauna Lumea
Veche într-un singur sistem global.

Capitolul 11
Aur și jaf

În timp ce portughezii explorau coastele Africii, un

navigator genovez pe nume Cristofor Columb plănuia
să ajungă în Asia pe o rută mai scurtă. Nu a fost
primul european care a reușit să ajungă în Americi –
vikingii îl precedaseră cu câteva secole și este posibil
să nu fi fost singurii dar a inițiat pentru prima oară
schimburi susținute între Lumea Veche și Lumea
Nouă. Pentru prima dată în istorie, odată cu oamenii,
plantele, animalele, bolile și ideile au început să
străbată Atlanticul și, în curând, Pacificul, fiind astfel
creată o rețea globală care a unit definitiv lumea. Deși
reputația lui Columb a avut de suferit în ultima vreme,
odată cu reanalizarea moștenirii sale dintr-o
perspectivă modernă, nu există niciun dubiu că a fost
un personaj istoric extrem de important. Cu atât mai
fascinant cu cât importanța sa vine dintr-o realizare pe
care a negat-o până la moarte. Columb nu a acceptat
nici după patru călătorii că nu ajunsese în Asia, ci pe
un continent nou.
Cristofor Columb s-a născut în anul 1451 într-o
familie genoveză din clasa de mijloc. Tatăl său făcea
negoț cu lână și cu brânză, iar tânărul Cristofor a
căpătat experiență în aceste afaceri și a călătorit prima
oară pe mare la vârsta de zece ani. Genova era pe
atunci o republică negustorească în care se afla cea mai
respectată școală de cartografie din Europa. Cartografii
italieni realizaseră de curând hărți de navigație exacte
care foloseau ca puncte de referință indicațiile
busolelor și distanțele parcurse. Înainte de aceste așa-
numite „portulane”, cele mai multe hărți ilustrau
numai pozițiile relative ale unor locuri de interes alese
adesea din considerente religioase, dar precizia și scara
nu erau considerate importante. Navigatorii
portughezi care explorau coastele africane consultau
adesea cartografi genovezi, iar fratele lui Columb,
Bartolomeo, practicase ani la rândul această meserie.
Columb s-a născut într-o epocă și într-un loc prielnice
unor viitoare explorări, într-un moment în care
Renașterea italiană era în plin avânt, iar cărțile tipărite
care descriau vechile opere științifice, geografice și
astronomice astfel redescoperite începeau să circule la
scară largă.
În anul 1473, la vârsta de 22 de ani, Columb s-a
angajat ca agent itinerant al băncii genoveze
Centurione. Nu suntem siguri cât de mult a călătorit,
dar a traversat probabil întreaga Mediterană și este
posibil să fi ajuns până în Marea Neagră, unde existau
pe atunci colonii genoveze.148 A însoțit un convoi spre
Anglia în anul 1476, dar expediția a fost atacată de
pirații francezi în largul coastei portugheze. Nava a
fost distrusă, iar Columb a fost nevoit să înoate câțiva
kilometri până la malul portughez. A ajuns în final în
Lisabona, care era, după cum am văzut mai sus, un
furnicar de activitate mercantilă. Docurile sale erau
148
Într-un capitol precedent, Pytheas le vizita atunci când erau încă colonii
grecești. Moartea Neagră a ajuns în Europa prin cea mai importantă dintre
acestea, Kaffa, în urma unui asediu mongol din anul 1347. Otomanii au cucerit
Kaffa în anul 1475, la un an sau doi după posibila vizită a lui Columb (n. a.).
pline de marinari din toată Europa, iar navele
portugheze se întorceau deseori din Africa încărcate cu
sclavi, aur și fildeș. În mod cert, a rămas impresionat
de toate acestea. Columb a continuat să lucreze la
filiala locală a băncii Centurione, dar s-a îndreptat
curând din nou spre Anglia și Irlanda. Probabil că în
Irlanda a aflat despre Sfântul Brendan Navigatorul, cel
care descoperise noi tărâmuri peste ocean.
De fapt, în hărțile europene erau adesea trecute
diverse insule pe cuprinsul Atlanticului. Însă, spre
deosebire de contemporanii săi, Columb a tras
concluzia pripită ca acele insule erau avanposturi ale
Asiei. Fiul său afirmă în biografia pe care i-a consacrat-
o că lui Columb i-a venit această idee (și anume că
insulele respective erau populate) în urma unui
eveniment la care a fost martor în Irlanda. O barcă
misterioasă a eșuat într-o bună zi la mal, iar la bord au
fost găsite două cadavre neobișnuite. Ar fi putut să fie
vorba despre amerindieni (sau inuiți) a căror barcă
plutise în derivă – vânturile i-ar fi purtat până în
Irlanda, iar temperaturile scăzute din nord ar fi
încetinit descompunerea trupurilor. Bineînțeles, este
posibil să fi aflat despre acel eveniment din surse
indirecte. Știa și că pe coastele europene ajungeau
uneori sculpturi din lemn și alte obiecte create de om.
Nu era limpede dacă traversaseră oceanele, dar pentru
Columb toate aceste vestigii stranii – produse sau nu
de om – erau indicii care începeau să susțină o ipoteză.
Este posibil ca în anul 1477 Columb să fi ajuns până
în Islanda, la doar câteva decenii după ce se pierduse
contactul cu coloniștii vikingi din Groenlanda.
Marinarii islandezi știau că în Atlantic nu existau doar
câteva insule stâncoase, ci și un întreg continent. Era
oare vorba de extremitatea Eurasiei, descrisă de Marco
Polo? O eventuală călătorie a lui Columb în Islanda ar
fi putut fi momentul de cotitură în care s-a hotărât să
navigheze spre vest. Nu era nici pe departe singurul
convins că se putea ajunge astfel în Asia. În anul 1474,
un astronom florentin pe nume Toscanelli îi trimisese
regelui Portugaliei o scrisoare și o hartă. Harta, care i-a
fost arătată curând lui Columb, pare să fie la originea
unei greșeli de calcul mare cât lumea. Am văzut într-
un capitol precedent că Eratostene calculase
circumferința Pământului cu o eroare de doar 10%.
Toscanelli fie nu cunoștea acele calcule, fie nu le
credea.
Contrar ideilor emise în biografia lui Columb
publicată în anul 1828 de Washington Irving, aproape
nimeni din acele vremuri nu credea că Pământul era
plat. Sfericitatea planetei stătea la baza astronomiei
medievale, iar marinarii care navigau după stele și
observau zilnic curbura orizontului nu aveau cum să
se îndoiască de ea. De unde a rezultat oare eroarea
privind distanțele? Astronomul persan Al-Farghani
calculase că un grad de latitudine (și de longitudine, la
ecuator) avea 56 de mile, dar Toscanelli nu și-a dat
seama că se referea la milele arabe, și nu la cele
romane149, de unde a rezultat o subestimare de 30%.
Pentru ca această eroare să fie și mai mare, Toscanelli a
supraestimat masiv lățimea Eurasiei. Ptolemeu
postulase că acele continente se întindeau pe 180 de
grade de longitudine (jumătate de lume), dar
Toscanelli a pornit de la o estimare mult mai mare –
225 de grade (două treimi de lume). Știm că până și
Ptolemeu supraestimase mărimea Eurasiei (valoarea
reală este de aproximativ 130 de grade). Rezultatul a
fost că Toscanelli a pierdut din vedere mai mult de
jumătate de lume.
Toscanelli a presupus și că Japonia (acel „Cipangu”
descris de Marco Polo) era mai mare și mai îndepărtată
de masa continentală, deci mai ușor de atins. A
estimat, una peste alta, că distanța dintre Insulele
Canare și Japonia era de numai 4260 de kilometri. De
fapt, sunt mai bine de 22.220 de kilometri, cuprinzând
America de Nord și Oceanul Pacific. Columb a pornit

149
O milă romană (cuvânt derivat din mille passus, adică „o mie de pași”) avea
inițial 5000 de picioare romane (aproximativ 4860 picioare imperiale sau 1481
metri), în timp ce o milă arabă are 6584 de picioare imperiale (2006 metri) (n. a.).
ca atare de la presupunerea că Asia se afla la o distanță
de cinci ori mai mică decât cea reală. Confunda, din
anumite puncte de vedere, dorințele cu realitatea
atunci când plasa Asia la distanța maximă pe care
spera să o străbată o corabie, dar, din moment ce știa
că în Atlantic existau întinderi de pământ, de ce nu ar
fi putut acelea să fie parte din Asia? Deși cei mai mulți
învățați ai vremii sale au ajuns la concluzia corectă că o
călătorie spre vest din Europa până în Asia nu era
fezabilă, Columb s-a crezut mai deștept decât toți. Însă
greșeala lui avea să schimbe lumea.
Columb a încercat de mai multe ori de-a lungul
anilor 1480 să obțină finanțări pentru o călătorie spre
vest. În anul 1484, i-a cerut regelui Ioan al II-lea al
Portugaliei trei nave cu care să traverseze Atlanticul.
Planul său de acțiune a fost respins expeditiv, fiind
invocat motivul foarte îndreptățit de altfel că geografii
cei mai buni din Europa știau că Asia se afla mult mai
departe decât presupunea Columb, chiar și dacă o
traversare spre vest ar fi fost posibilă. A încercat apoi
în anul 1486 în Spania, o țară care fusese unificată în
urmă cu doar șapte ani prin căsătoria lui Ferdinand al
II-lea de Aragon și a Isabellei I de Castilia. Și-a
prezentat planul reginei Isabella, dar aceasta l-a
respins din același motiv. A încercat din nou în
Portugalia în anul 1488, după întoarcerea lui
Bartolomeo Diaz de la extremitatea sudică a Africii,
dar, cum portughezii descoperiseră o nouă rută spre
India, nu erau interesați de planuri nerealiste. A
încercat fără niciun rezultat la Genova, la Veneția și
chiar pe lângă regele Henric al VII-lea al Angliei.
Columb îi stârnise, de fapt, interesul reginei Isabella,
dar Spania se lupta în continuare cu maurii. Ea i-a
oferit un stipendiu anual lui Columb în anul 1489 și a
deschis o serie de negocieri inițiale pentru a-l
împiedica să-și prezinte ideile unei alte țări. Ferdinand
și Isabella l-au convocat în sfârșit pe Columb în
ianuarie 1492, după cucerirea Granadei. Povestea
spune că l-au refuzat la început încă o dată, dar că s-au
răzgândit în timp ce Columb se pregătea să plece din
oraș disperat și că au trimis gărzile regale după el. Au
ajuns la o înțelegere: Spania avea să finanțeze
expediția, iar în caz de succes Columb ar fi fost numit
vicerege al oricăror teritorii descoperite, ar fi primit
10% din toate veniturile rezultate în perpetuitate și ar
fi avut autoritatea de a numi guvernatorii noilor
teritorii, cu aprobarea regală. De ce s-au răzgândit
monarhii spanioli? Planul li s-a părut cu siguranță
bizar, dar exista o mică șansă ca toată lumea să
greșească și numai Columb să aibă dreptate. Își
uniseră țara și erau dornici să câștige un avantaj
competitiv față de portughezi, care se apropiau de
India, așa că probabil au considerat că nu aveau mult
de pierdut: era un pariu care nu avea să ducă probabil
la nimic, dar exista o mică șansă să le garanteze
câștiguri enorme.
În ciuda înțelegerii încheiate, Ferdinand și Isabella
au avut nevoie de multe luni pentru a organiza
călătoria. Nici vorbă să fi amanetat bijuteriile regale
pentru a aduna fondurile necesare (după cum afirmă o
legendă urbană); ei i-au ordonat, de fapt, unui orășel
portuar numit Palos de la Frontera să îi pună la
dispoziție lui Columb navele și echipajul pentru a
achita o datorie regală. Palos a reușit să facă rost de trei
nave prăpădite: două caravele, Pinta și Nina, și o
caracă, Santa Maria. Navele erau deplorabile: Pinta și
Nina aveau o lungime de numai 15 metri și erau mai
mici decât un vagon de mărfuri, putând duce
încărcături chiar mai reduse. Santa Maria era numai cu
20% mai mare. Aduceau cu iahturile de agrement
actuale – mai mici decât multe alte nave europene din
acele vremuri și minuscule în comparație cu uriașele
jonci pe care navigase pe Oceanul Indian amiralul
Zheng He cu 60 de ani mai înainte. Navele erau
incomode, înghesuite și umede și se zguduiau chiar și
pe apele calme ale Atlanticului, darămite pe timp de
furtună.
Mica flotă a plecat din port la 3 august 1492 și s-a
îndreptat întâi spre Insulele Canare, unde s-a
aprovizionat și a așteptat să prindă vânturile
dominante prielnice.150 La 6 septembrie, a pornit spre
necunoscut. Columb se înșela în privința distanței
până în Asia, dar asta nu înseamnă că nu era un
navigator priceput. A reușit să măsoare exact distanța
parcursă de nave în timpul călătoriei, deși nimeni nu
inventase încă o modalitate de determinare a
longitudinii. Distanța este, teoretic, viteza înmulțită cu
timpul de călătorie. Marinarii de mai târziu puteau
măsura viteza văzând în cât timp se desfășura o funie
cu noduri lăsată în apă (iată de ce viteza se măsoară în

Alizeele bat înspre vest în zona Insulelor Canare, în timp ce vânturile de vest
150

bat înspre zonele mai nordice din Europa, formându-se astfel în Atlanticul de
Nord un soi de bandă transportoare circulară imensă (n. a.).
noduri), dar această metodă avea să fie inventată abia
un secol mai târziu. Columb și-a dat seama cât de
repede se deplasau navele sale estimând cu ochiul
liber viteza cu care treceau valurile, o metodă care cere
incredibil de multă atenție și experiență și care nu
permite corecțiile impuse de curenți sau de vânt.
Timpul era măsurat cu ajutorul unor clepsidre cu nisip
care trebuiau să fie întoarse la fiecare 30 de minute de
muși care nu erau tocmai renumiți pentru dedicarea
lor.
Columb și oamenii săi au navigat până la începutul
lui octombrie fără să vadă uscatul, iar echipajele
începeau să se neliniștească. Nu îi îngrijora că aveau să
cadă peste marginea lumii, ci mai degrabă că distanța
până în Asia era mai mare decât credea Columb și că
aveau să ajungă prea departe, prinzând astfel vânturi
neprielnice la întoarcere, când ar fi fost oricum cu
proviziile pe terminate. Navele au trecut de Marea
Sargaselor151 și au fost încetinite de insule de alge
sclipind straniu în noapte care s-au prins de carene.
Columb a acceptat, în final, să se întoarcă dacă nu
vedeau uscatul într-o săptămână. Echipajul s-a bucurat
să vadă la 7 octombrie o pasăre marină care zbura spre
vest, probabil spre uscat. În zorii zilei de 12 octombrie,

Singura mare de pe Pământ care nu este mărginită de coaste, limitele ei fiind

151

definite de curenţii circulari din Atlanticul de Nord (n. a.).

după cinci săptămâni pe mare, un marinar care stătea
de veghe pe Pinta a anunțat că văzuse, în sfârșit,
uscatul strigând „Tierra!”152
Flota a ancorat în aceeași zi lângă o insulă pe care au
numit-o San Salvador; știm că face parte din
arhipelagul Bahamas, dar nu suntem siguri despre
care întindere de pământ este vorba. Columb a mers
prin apă până la mal și a revendicat insula în numele
lui Ferdinand și al Isabellei, iar marinarii au semnat ca
martori proclamația. Curând, au apărut câțiva localnici
curioși și a fost chemat traducătorul oficial pentru
limba arabă (un evreu creștinat), dar, spre
dezamăgirea tuturor, el nu a putut descifra limba
localnicilor. Cei din urmă nu purtau robe chinezești,
după cum ar fi fost de așteptat; erau, de fapt, aproape
complet despuiați. Acestea au fost primele indicii că
flota nu ajunsese, de fapt, în Asia. Pe de altă parte, era
poate vorba despre o insulă îndepărtată, așa că
Columb nu s-a lăsat descurajat. „Indienii” erau pașnici
și prietenoși, dar spaniolii au observat că erau acoperiți
de cicatrici, de unde au dedus faptul că oamenii de pe
alte insule veneau uneori să îi ia prizonieri. Atacatorii
aparțineau poporului caribi, care migrase din America
152
Conform anumitor relatări, acest marinar de veghe, pe nume Rodrigo de
Triana, nu ar fi primit pensia permanentă promisă primului membru al
echipajului care ar fi văzut pământul, pentru că mai târziu Columb afirmase că
văzuse cu ochii săi o lumină la orizont cu câteva ore mai devreme (n. a.).
de Sud în Caraibe cu câteva secole mai devreme.
Termenul folosit de caribi pentru „om” era karibna,
care a dat nu numai numele zonei caraibiene, ci și
cuvântul care îi desemnează pe cei care mănâncă alți
oameni, mai exact „canibalii”.153
Spaniolii au remarcat că localnicii păreau să fie mult
mai fericiți decât europenii, ducând o existență simplă
și ignorând existența banilor, a tehnologiei sau a
armelor. Aceasta a fost poate prima versiune a ideii
(unii ar spune a mitului) „bunului sălbatic” emisă mai
târziu de unii filosofi. La scurt timp după călătoria lui
Columb, bunul sălbatic a devenit un arhetip des folosit
în lucrările de ficțiune ca mijloc de a critica problemele
propriei societăți, preluat chiar și în filmul Avatar al lui
James Cameron din anul 2009. Eseul lui Michel de
Montaigne din anul 1580, intitulat Des Cannibales
(„Despre canibali”), a fost o încercare timpurie de
răsturnare a convingerilor europene egocentrice
privind superioritatea culturii occidentale. El s-a bazat
pe descrieri și interviuri cu popoarele din America de
Sud și a prezentat o cultură care nu era ignorantă și
barbară, ci dimpotrivă, una care punea accentul pe
deprinderile necesare pentru a trăi în armonie cu

Afirmația că poporul caribi practica canibalismul nu se bazează pe prea

153

multe dovezi încă existente. Este posibil ca spaniolii să fi inventat întreaga

poveste pentru a justifica înrobirea de mai târziu (n. a.).
natura. Montaigne admite că erau poate canibali, dar
societățile europene erau mult mai vinovate. Canibalii
mâncau trupurile decedaților, dar europenii torturau
oameni și îi ardeau pe rug din pricina credințelor lor
religioase.
Columb a observat că blândețea indigenilor ar fi
putut face din ei foarte buni servitori, așa că a răpit
câțiva pentru a-i duce în dar lui Ferdinand și Isabellei.
Observând însă podoabele din aur ale localnicilor, el a
insistat mai întâi să fie condus la locul de origine al
acestui metal. Localnicii i-au spus că provenea de pe o
insulă mare din sud care era condusă de un rege bogat.
Columb a fost încântat, presupunând că era vorba
despre Cipangu (Japonia), despre care Marco Polo
scrisese că avea orașe pavate cu aur (citând totuși surse
chineze indirecte). S-a dovedit că insula era, de fapt,
Hispaniola; Columb a găsit aici niște aur, dar nu
suficient pentru ambițiile sale nemăsurate.
Columb a explorat Caraibele pentru aproape cinci
luni. Atunci când dădea de insule, trimitea la mal
patrule care îi întrebau pe indigeni despre marele han
chinez și încercau să afle în ce direcție era curtea
regală. Singurele răspunsuri pe care le-au primit la
aceste întrebări (despre care putem doar presupune că
erau puse prin semne) au fost numai privirile mirate –
dar au găsit câteva alte lucruri interesante. Patrulele au
raportat că localnicii trăiau în paturi din funii legate de
câte doi copaci, cărora le spuneau hamacas (însemnând
„plase de pescuit” în limba locală taino). Mulți
marinari cu rău de mare ar trebui să le mulțumească
acestor popoare caraibiene, pentru că hamacele aveau
să fie folosite curând pe toate corăbiile europene. Pe
mare agitată, ele rămân pe loc în timp ce nava se
leagănă în jurul ocupanților. Spaniolii au mai aflat și că
localnicii duceau cu ei cilindri mici umpluți cu frunze
uscate, cărora le dădeau foc la un capăt până când
începeau să licărească. Utilizatorii trăgeau apoi aer
prin capătul celălalt și „beau”, cum ar veni, fumul.
Localnicii numeau acești cilindri tabacos.
Expediția a ajuns pe Hispaniola și a fost primită
călduros de conducătorul local, pe nume
Guacanagarix, una dintre cele cinci căpetenii taino de
pe insulă. Spaniolii au notat faptul că oamenii din acest
popor nu se luptau niciodată între ei, ci își rezolvau
disputele interne desemnând câte un grup de
susținători din fiecare tabără care să se întreacă într-un
joc cu mingea asemănător fotbalului. Este posibil să fi
interpretat greșit ce vedeau, dar este adevărat că
jocurile cu mingea erau foarte populare în Lumea
Nouă, fapt care i-a fascinat pe spanioli. Jocurile de
echipă se bucuraseră de popularitate în vremea
romanilor, dar de atunci dispăruseră aproape cu
desăvârșire în Europa. Tragedia a lovit în ziua de
Crăciun a anului 1492, în timpul vizitei în Hispaniola:
cea mai mare navă a lui Columb, Santa María, a eșuat
pe un recif. Pinta și Niña nu puteau duce întregul
echipaj de pe Santa María, fapt pentru care
Guacanagarix le-a acordat permisiunea spaniolilor să
lase în urmă pe Hispaniola 39 de oameni. Au folosit
epava navei Santa Maria pentru a construi în grabă
așezarea La Navidad, iar apoi Pinta și Nina au pornit
spre casă.
Călătoria de întoarcere a fost îngrozitoare, cele două
mici caravele fiind zguduite de puternice furtuni de
iarnă. Columb a navigat pe Nina, care s-a separat de
Pinta, lăsând-o să o ia înainte, iar distrugerile cauzate
de furtuni l-au obligat să se oprească pe Insulele Azore
pentru reparații de urgență. Echipajul a fost luat
prizonier de guvernatorul portughez, fiind „suspecți
de piraterie”, dar Columb a reușit să negocieze
punerea în libertate. În urma unei alte furtuni, Nina
fost forțată să se refugieze la Lisabona, unde Columb a
fost luat la întrebări de Bartolomeo Diaz, ale cărui
călătorii realizate cu trei ani în urmă complicaseră
cererile de finanțare pe care Columb le prezentase
portughezilor.154 Aceștia l-au acuzat pe Columb de
154
Probabil că s-a întâlnit și cu tânărul Fernando de Magellan, care avea să facă
înconjurul lumii mai târziu, dar care se afla în acel moment sub tutela curții
încălcarea Tratatului de la Alcáçovas din 1479, care le
dădea dreptul la toate teritoriile care ar fi urmat să fie
descoperite în Oceanul Atlantic. Au trecut peste
această chestiune, din fericire, iar Columb a navigat
mai departe spre Spania.
Ferdinand și Isabella l-au primit cu mare entuziasm
pe Columb, dornici să afle totul despre minunile Asiei.
Călătoria nu și-a îndeplinit obiectivul de a încheia o
alianță cu marele han, dar păreau totuși să existe
numeroase motive de bucurie. Columb adusese înapoi
câteva curiozități, de exemplu hamace și tutun, dar și
plante de-ale locului, păsări și chiar oameni care să
prezinte Orientul; avea cu el și o mică cantitate de aur.
Este adevărat că nu găsise magnificele palate din aur și
orașe din marmură descrise de Marco Polo. Au existat
câteva voci care i-au pus întrebări incomode, dar nu
suficiente pentru a umbri bucuria generală. Spania era
în poziția de a-i întrece pe portughezi în cursa spre
India, care se afla cu siguranță la mică distanță de
insulele nou-descoperite.
Columb avea să conducă încă trei expediții. Cea de-a
doua, având ca obiectiv colonizarea, a fost lansată la
apă în septembrie 1493 și a inclus 17 nave și 1200 de
coloniști. Pe Hispaniola au găsit numai ruinele așezării
La Navidad, ai cărei locuitori fuseseră uciși într-o
regale portugheze (n. a.).
înfruntare cu indigenii. Flota a navigat spre est de-a
lungul coastei Hispaniolei și a înființat așezarea
numită La Isabela. Această locație a fost însă
abandonată în scurt timp, iar populația s-a mutat în
anul 1496 în Santo Domingo (mai bine poziționat, fiind
astăzi capitala Republicii Dominicane). Columb a
continuat să caute indicii despre Asia în Caraibe,
încercând să asocieze ce vedea cu descrierile lui Marco
Polo, dar fără succes. S-a întors pe Hispaniola și a
condus colonia o vreme, dar era un guvernator
nepriceput. Coloniștii amenințau să se răscoale, iar
Columb s-a furișat înspre Spania în anul 1496 pentru a
cere sprijin.
S-a întors la curtea regală spaniolă cu noi daruri
caraibiene minunate, dar a fost primit cu mult mai
multă răceală. Nu adusese cu el nicio dovadă că ar fi
găsit Asia, deși o căutase ani la rând. Existau totuși
câteva motive de speranță.
În timpul celei de-a treia călătorii, Columb găsise pe
Hispaniola pepite de aur de mărimea oului de găină și
ajunsese la gura fluviului Orinoco, prin care trecea un
volum de apă enorm care indica cu siguranță existența
unui continent în amonte. Columb își obligase
echipajul să jure solemn că descoperiseră Asia, ca și
cum credința ar fi putut schimba realitatea de pe teren.
În timpul celei de-a patra călătorii ajunsese până în
Yucatán, unde primise în sfârșit vestea că splendorile
Asiei erau la îndemână: localnicii îi descriseseră
orașele magnifice din interiorul regiunii, palatele
formidabile și nobilii înveșmântați în aur. Ajunseseră
cu siguranță, în sfârșit, în magnificul Cathay descris de
Marco Polo.155
Problemele lui Columb au continuat să se
înrăutățească. Ferdinand și Isabella au trimis în anul
1500 un reprezentant care să investigheze acuzațiile de
violență și de proastă administrare venite dinspre
colonia de pe Hispaniola. Conform raportului scris
atunci, Columb folosea tortura și teroarea pentru a
menține lucrurile sub control și înrobise enorm de
mulți băștinași. A fost arestat și dus în Spania în
lanțuri, urmând a fi tras la răspundere pentru crimele
sale. Până la urmă, i-a convins pe monarhi să îl
elibereze, dar i-au fost retrase titlurile și privilegiile. În
ultimii săi ani și până la decesul din 1506, Columb a
devenit înveninat și obsedat de pierderea a ceea ce
considera că i se cuvenea. Moștenitorii săi au dat în
judecată Coroana spaniolă pentru a recupera
profiturile promise la început, dar monarhii au
considerat că nu le mai datorau nimic, date fiind
crimele lui Columb și administrarea sa sub orice

Era vorba, de fapt, despre capitala aztecă Tenochtitlan (actualul Ciudad de

155

Mexico) (n. a.).

critică. A murit crezând în continuare că ajunsese în
Asia, mult după ce majoritatea contemporanilor săi
ghiciseră adevărul despre noile teritorii descoperite.
Moștenirea cea mai importantă a lui Columb a fost
tocmai cea pe care a negat-o de-a lungul întregii sale
vieți. Nu putem afirma că ar fi „descoperit” Americile,
oricare ar fi conotația cuvântului – fuseseră deja
descoperite de europeni și erau locuite de o populație
numeroasă –, dar nu ne putem îndoi că a inițiat
schimburi susținute de oameni, animale, plante și idei
care au schimbat lumea atât în bine, cât și în rău. Date
fiind și călătoriile portugheze spre Asia, majoritatea
planetei ajunsese să fie conectată pentru totdeauna.
Porumbul, fasolea, dovleacul și cartofii din Americi s-
au răspândit peste tot în lume și au oferit noi
modalități de a hrăni populații vaste. Odată cu apariția
unor surse de hrană mai productive și mai
diversificate, valurile de foamete care loveau Europa în
mod constant au încetat aproape complet, iar
populația continentului a crescut enorm.
Columb nu a inventat sclavia, dar este parte din
moștenirea sa. Deși bolile răspândite de spanioli au
fost responsabile pentru multe decese, depopularea
Hispaniolei a constituit un genocid intenționat în
timpul căruia spaniolii au abuzat și au ucis indigenii
fără teama de a fi pedepsiți. Feudalismul a reînviat în
Lumea Nouă și a luat chipul unui sistem numit
encomienda. Acesta presupunea acordarea câte unei
parcele de pământ și a unui grup de băștinași fiecărui
colonist spaniol, care primea dreptul de a-i conduce
după cum dorea. Sistemul encomienda apăruse deja pe
vremea Imperiului Roman și fusese menit să ofere
avantaje ambelor părți, conducătorii asigurând
protecție în schimbul unei părți a recoltelor. Însă, în
Lumea Nouă, departe de ochii monarhilor, de acest
sistem s-a abuzat profund. Nu exista niciun motiv
pentru care indigenii să nu fie forțați să lucreze până
mureau de oboseală pentru îmbogățirea unui
proprietar de terenuri căruia cel mai adesea nu îi păsa
de bunăstarea lor pe termen lung. Regina Isabella
interzisese luarea în sclavie a indigenilor, dar
encomienda era doar o înrobire căreia nu i se spunea pe
nume.
Au existat și spanioli care au obiectat în privința
sistemului encomienda, cel mai notabil dintre aceștia
fiind Bartolomé de Las Casas. El a venit în Hispaniola
în tinerețe împreună cu tatăl său, în anul 1502, și a
participat la câteva atacuri împotriva populației taino.
A devenit primul preot hirotonisit în Lumea Nouă, în
jurul anului 1510, și a apărat inițial encomienda. I-a
însoțit apoi pe soldații spanioli în timpul cuceririi
Cubei din anul 1513 și a fost martorul unor masacre de
o brutalitate incredibilă. După toate acestea, a devenit
convins de faptul că guvernarea spaniolă era una
nedreaptă și a inițial o campanie de 50 de ani în care s-
a luptat pentru drepturile universale ale omului. A
renunțat la privilegiile care îi fuseseră acordate prin
sistemul encomienda și le-a cerut concetățenilor în
predicile sale să facă același lucru. Și-a dat seama însă
că ar fi putut realiza mai multe în Spania, unde s-a
întors în anul 1515 pentru a-și pleda cauza în fața curții
regale spaniole.
Las Casas a scris cărți și pamflete care au demascat
abuzurile oribile săvârșite de spanioli în Lumea Nouă
și anihilarea comunităților locale. A consemnat faptul
că, la sosirea sa pe Hispaniola, insula era locuită de
sute de mii de indigeni, cei mai mulți dintre ei murind
în scurt timp din pricina extenuării, a cruzimii cu care
erau tratați, a foametei sau a bolilor. Uneori, spaniolii
nu îi luau sclavi în mod direct pe localnici, ci le
impuneau o cotă de aur pe care trebuiau să o aducă la
fiecare trei luni. Băștinașii care își predau cota de aur
primeau un jeton de cupru pe care să și-l atârne de gât.
Un băștinaș fără jeton de cupru putea fi oricând
mutilat, torturat sau ucis. Bolile europene secătuiau
între timp populația, iar în anul 1519 o epidemie de
variolă ucidea o mare parte a supraviețuitorilor. Astfel,
în anul 1548, pe insulă mai trăiau numai câteva sute de
indigeni.
Cruzimea și sclavia nu au luat sfârșit datorită lui
Bartolomé de Las Casas, dar eforturile sale nu au fost
complet nefructuoase. A documentat atrocitățile în
lucrările Brevísima relación de la destrucción de las Indias
(1542) și Historia general de las Indias (1552), ambele
circulând la scară largă în Europa. Insistențele pe lângă
regi au dat până la urmă rezultate, iar în anul 1542 au
fost emise așa-numitele leyes nuevas („legile noi”), care
le acordau indigenilor statut legal și unele forme de
protecție; abuzurile erau însă în continuare la ordinea
zilei. Las Casas considera că legile nu mergeau
suficient de departe, dar reformele au fost atât de
nepopulare printre coloniști, încât au dus la revolte.
Sclavia a persistat și a luat curând forma importului de
africani, iar Las Casas a încercat să deschidă un dialog
pe tema rasei și a eticii coloniale. A argumentat cu
hotărâre, într-o dezbatere care a avut loc la Valladolid
în anul 1550, că subjugarea și cucerirea oricărei rase
erau nejustificate.156
După câteva decenii petrecute în Lumea Nouă,
spaniolii au devenit atât de preocupați de extragerea
aurului și a argintului, încât au uitat de mirodeniile

156
În primele sale scrieri, Las Casas a propus inițial importul de africani ca
alternativă la forța de muncă amerindiană. A ajuns însă în timp să respingă
orice formă de sclavie și a militat împotriva înrobirii africanilor (n. a.).
pentru care Columb traversase Atlanticul. Noi
generații de exploratori au extins dominația spaniolă
asupra Americilor. După un secol, teritoriul controlat
de spanioli era de 27 de ori mai mare decât suprafața
Spaniei. Aproape niciun aspect al acestei mișcări de
expansiune nu a fost coordonat de conducătorii
spanioli, ci a fost orchestrat de actori individuali care
conduceau armate private pentru a explora și cuceri
tărâmuri nou-descoperite. Acești așa-numiți
„conchistadori” erau adesea mici nobili din regiunile
mai nedezvoltate și mai sărace ale Spaniei care nu
puteau spera să progreseze social dacă rămâneau la
casele lor. Lumea Nouă le oferea posibilitatea de a
renunța la o viață monotonă în Europa rurală, de a
acumula bogății de neimaginat și de a trăi pe moșii
vaste construite pe spatele localnicilor înrobiți. Unii
conchistadori au extins mult cunoștințele geografice
europene. Mulți dintre ei au avut sfârșituri violente și
nedemne și toți au lăsat numai distrugere în urma lor.
Vasco Núñez de Balboa a devenit în anul 1513
primul european care a văzut Oceanul Pacific de pe
malurile Americilor, dar a fost decapitat câțiva ani mai
târziu la ordinele guvernatorului din Panama. Tot în
anul 1513, Juan Ponce de Léon a acostat în Florida și a
devenit primul european care a ajuns pe uscat la nord
de Mexic după vikingi, dar a fost ucis de localnici în
anul 1521 în timp ce încerca să înființeze o colonie.
Hernando de Soto a călătorit pe uscat în anul 1539 în
sudul Statelor Unite, din Florida până în Arkansas, și a
devenit primul european care a traversat fluviul
Mississippi. A murit pe malul acestuia, iar mai bine de
jumătate dintre cei 700 de membri ai expediției au
pierit în timpul unui îngrozitor marș de aproape 2000
de kilometri prin Louisiana și Texas până în Mexicul
controlat de spanioli. Aproape concomitent, Francisco
Vásquez de Coronado a condus o expediție prin
Arizona, New Mexico, Texas, Oklahoma și Kansas și a
ajuns la câteva sute de kilometri de ruta lui Soto din
direcția inversă. A devenit primul european care a
văzut Marele Canion, dar nu a reușit niciodată să
descopere Cele Șapte Orașe de Aur mitice pe care le
căuta.
Cei mai de succes conchistadori au condus mici
armate cu care au cucerit civilizații puternice. Hernán
Cortes a fost primul dintre ei. S-a născut pe o moșie
rurală din Extremadura (în apropierea graniței dintre
Spania și Portugalia), într-o mică familie de nobili. S-ar
putea să fi văzut când era mic procesiunea care a trecut
prin acea regiune în anul 1493, după întoarcerea lui
Columb din Lumea Nouă. Cortes s-a mutat pe
Hispaniola în anul 1504 și a devenit proprietarul unei
plantații acordate prin sistemul encomienda, dar s-a
plictisit repede de viața de colonist. S-a alăturat
expediției spre Cuba din anul 1511 și, dând dovadă de
aptitudini militare deosebite, a fost numit
conducătorul invaziei Mexicului din 1519.
Guvernatorul a revocat această numire la scurt timp
după ce pornise la drum și l-a rechemat în Cuba, dar
Cortés nu a respectat ordinele și și-a continuat
înaintarea. A ajuns la țărmul Mexicului și a înfruntat
trupele spaniole trimise să-l aresteze (care i s-au
alăturat în final), și-a incendiat navele, pentru ca
retragerea să devină imposibilă, și a mărșăluit spre
capitala Imperiului Aztec.157
Povestea ne spune că acest grup de câteva sute de
spanioli, însoțiți de 15 călăreți și câteva tunuri, a
înfrânt apoi un imperiu cu o populație de milioane de
locuitori. Este absurd, firește. Spaniolii aveau câteva
avantaje – arme, cai, armuri și săbii de oțel –, dar
aztecii i-ar fi distrus fără probleme dacă ar fi dorit acest
lucru. Împăratul Montezuma a fost însă curios în
privința noilor sosiți și le-a tot trimis daruri pentru a
cădea la pace. Efectul a fost contrar celui scontat

157
Imperiul Aztec nu a existat, de fapt. Populația care conducea orașul
Tenochtitlan își spunea Mēxihcah (originea cuvântului „Mexic”), iar imperiul era
condus de o alianță formată din trei entități politice. Exploratorul Alexander
von Humboldt (cu care ne vom întâlni într-un capitol viitor) a popularizat
termenul de „azteci” în anul 1810, folosindu-l pentru a descrie populațiile care
făceau parte din această „Triplă Alianță” (n. a.).
pentru că le-a stârnit și mai mult apetitul vorace după
comori. În plus, în timp ce mărșăluiau spre capitala
aztecă, spaniolii au dat peste o populație dispusă să li
se alăture. Aztecii din Mexic conduseseră timp de
secole un imperiu bazat pe tributuri, iar locuitorii erau
obligați să trimită spre Tenochtitlan nu doar bunuri, ci
și oameni. Sacrificiile umane fuseseră un aspect central
al civilizațiilor mai timpurii, de exemplu cea mayașă,
care considera că acestea țineau în viață zeii
universului, dar aztecii le practicau la o scară
nemaiîntâlnită până atunci.
Spaniolii au estimat că în Mexic erau sacrificate în
fiecare an 20.000 de persoane, deși acest număr ar
putea fi exagerat. Anumite voci susțin că victimele
acestor sacrificii înțelegeau că făceau un serviciu
aproapelui lor și că participau uneori de bunăvoie la
ritualurile respective, dar pare foarte puțin probabil ca
acest lucru să fi fost valabil pentru cele mai multe
dintre ele. Descrierile spaniolilor prezintă sacrificiile
rituale ca pe ceva îngrozitor, așa cum și erau.
Execuțiile erau însă și în Europa spectacole publice ale
unor rituri religioase care începeau cu un apel la
mântuire adresat unei divinități și culminau cu o
moarte violentă. Poate că numărul de 20.000 de
victime pe an pare mare, dar, dacă presupunem o
populație mexicană de 20 de milioane de locuitori,
atunci reprezintă doar 0,1% din aceasta, adică un
procent destul de apropiat de rata execuțiilor din
Europa acelor vremuri. Însă, oricum am lua-o, aztecii
aveau mulți inamici, iar grupuri mari de mexicani i s-
au alăturat lui Cortes în lupta împotriva foștilor lor
opresori. Spaniolii au fost însoțiți de mii de aliați
indigeni în marșul lor spre Tenochtitlan.
Aztecii ar fi putut, totuși, să înfrângă cu ușurință
forța inferioară din punct de vedere numeric a
spaniolilor și a aliaților indigeni. Montezuma i-a
invitat în schimb pe spanioli în capitală, ca să afle mai
multe despre ei, fiind apoi luat prizonier. Cortes l-a
folosit pe Montezuma ca pe o marionetă, obligându-l
să-și predea comorile și să-și dezarmeze armata.
Spaniolilor nu le-a fost ușor nici măcar după toate
acestea, pentru că preoții au reorganizat armatele
aztece și au încercat să îi alunge. Cortes și oamenii săi
abia au scăpat cu viață, fugind pe străzile și prin
canalele din Tenochtitlan. Ariergarda spaniolă a fost
masacrată. Au reușit să cucerească orașul numai după
ce au primit noi trupe din Cuba, li s-au alăturat și mai
mulți localnici și a avut loc o epidemie de variolă care
a decimat populația aztecă înfometată timp de luni de
zile. În ciuda tehnologiei lor militare superioare, a
vicleniei neîndurătoare, a miilor de aliați indigeni și a
bolilor letale, care le-au oferit astfel numeroase
avantaje, spaniolii au fost pe punctul de a pierde
această luptă. Aztecii au fost înfrânți, până la urmă,
din cauza relelor tratamente aplicate amerindienilor
din Mexic, care s-au aliat cu Cortes atunci când s-a ivit
ocazia.
Celălalt conchistador care avea să distrugă o
civilizație uluitor de bogată avea origini chiar mai
umile. Francisco Pizarro, un porcar analfabet, născut
din flori într-o familie spaniolă săracă, avea să
cucerească în anul 1532, cu 182 de oameni, Imperiul
Incaș, care avea la acea vreme 12 milioane de locuitori.
Pare imposibil, și așa a și fost. Incașii aveau o armată
de zeci de mii de soldați, dar aceasta tocmai fusese
devastată de molimele răspândite recent de europeni și
de un război civil. Chiar și în aceste condiții, spaniolii
au învins numai pentru că nu au fost luați în serios de
împăratul incaș Atahualpa (care câștigase războiul
civil împotriva fratelui său, Huascar), întrucât acesta i-
a privit ca pe niște simple curiozități. I-a întâmpinat pe
spanioli la Cajamarca în fruntea unei armate de 50.000
de soldați, dar a hotărât să se apropie de aceștia însoțit
doar de câteva gărzi ceremoniale. Oamenii lui Pizarro
i-au atras pe incași într-o ambuscadă și i-au măcelărit
cu săbiile lor de oțel. L-au luat ostatic pe Atahualpa și
au pus capăt ierarhiei incașe, exact la fel cum
procedase Cortés în cazul aztecilor.158
Cucerirea Imperiului Incaș nu a fost ușoară nici
măcar folosindu-l pe Atahualpa ca marionetă.
Spaniolii l-au obligat să umple o încăpere cu aur și
altele două cu argint, după care l-au ucis și au
mărșăluit spre Cuzco, orașul-capitală. Erau însoțiți
deja de un număr mai mare de soldați (cel puțin 500) și
de câțiva aliați indigeni. Spaniolii au ocupat în scurt
timp orașul Cuzco, dar forțele incașe supraviețuitoare
au organizat timp de 40 de ani o rezistență foarte
eficientă. Bandele de incași aveau să atace timp de
decenii convoaiele spaniole pe drumurile de munte
din Peru, rostogolind peste ele stânci și bombardându-
le cu pietre lansate cu ajutorul praștiilor. Incașii au fost
relativ eficienți împotriva spaniolilor chiar și în luptă
dreaptă, folosind o mare varietate de arme precum
săgețile, sulițele, buzduganele și topoarele din cupru.
Armurile incașe din pânză împletită erau ușoare, dar
rezistente, fiind ideale pentru terenul muntos din Anzi.
Cucerirea viitorului Peru nu a fost o victorie rapidă și
ușoară, ci o strădanie de multe decenii.
Sosirea europenilor a reprezentat pentru locuitorii
de baștină ai Americilor o lovitură devastatoare. Mai

Pizarro știa despre cucerirea Mexicului și a folosit intenționat tactici similare.

158

Cât de diferit ar fi stat lucrurile dacă Atahualpa ar fi aflat despre confruntarea

dintre azteci și spanioli! (n. a.)
mult de 90% dintre ei au fost uciși în cea mai mare
catastrofă din istoria omenirii. Spania și-a clădit între
timp un vast imperiu bazat pe extracția de aur și de
argint. Pe termen scurt, bogățiile aveau să umple
vistieria regilor spanioli și să finanțeze o serie întreagă
de războaie europene, din Italia până în Olanda, în
timp ce Spania își încorda mușchii imperiali. Metalele
prețioase aduse din Americi aveau să determine însă
pe termen lung o criză inflaționistă care să submineze
economia și să ducă la prăbușirea puterii spaniole.
Americile au fost integrate, între timp, într-o rețea în
continuă creștere care avea să cuprindă curând
întreaga planetă.
 Capitolul 12
În jurul lumii

Columb a murit crezând că ajunsese în Asia, însă, la

începutul secolului al XVI-lea, devenise limpede
pentru toată lumea că descoperise, de fapt, noi
continente. Giovanni Caboto, un alt căpitan genovez, a
navigat în anul 1497 sub numele John Cabot în
căutarea unei rute nordice spre Asia la ordinul regelui
Henric al VII-lea al Angliei. A ocolit Newfoundland și
a înaintat de-a lungul coastelor din Labrador, Noua
Scoție și Maine, raportând existența a sute de kilometri
de zone des împădurite. Navigatorul portughez Pedro
Álvares Cabral a descoperit din întâmplare Brazilia
câțiva ani mai târziu, în 1500, navigând dinspre coasta
africană spre India. Luate împreună, aceste descoperiri
sugerau că era vorba de mult mai mult decât de câteva
insule răsfirate prin Atlantic.
Navigatorul italian Amerigo Vespucci a înaintat de-a
lungul coastei din Caraibe și până în Brazilia într-o
serie de patru călătorii întreprinse între 1497 și 1504. A
descoperit în anul 1500, în timpul celei de-a doua
expediții, gura fluviului Amazon. Acest fluviu gigantic
varsă în mare o cincime din toată apa dulce de pe
planetă și reduce cale de kilometri întregi salinitatea
apelor oceanului. Toate acestea indicau, chiar și pentru
europenii din Renaștere, existența unui continent
imens. Navigând de-a lungul coastelor, Vespucci s-a
convins că era vorba, de fapt, despre alte noi
continente, idee pe care a popularizat-o în scrisoarea
„Mundus Novis” („Lume Nouă”), tipărită și
distribuită în întreaga Europă. Curând, cartograful
german Martin Waldseemüller avea să denumească
pământurile nou-descoperite folosind versiunea
latinească a prenumelui lui Vespucci în atlasul său din
1507, intitulat Universalis Cosmographia. Se născuse
America, numită astfel după un italian obscur care
avusese curajul să se avânte în necunoscut.
După ce a devenit limpede că Americile erau
continente, întrebarea următoare era dacă puteau fi
ocolite. Se credea că de cealaltă parte a acestora se
întindea un ocean, iar portughezii care ajunseseră în
Orient ocolind Africa observaseră că în estul Insulelor
Mirodeniilor părea să existe un ocean imens. Vestea
senzațională a descoperirii respectivului ocean a venit
în anul 1513, atunci când Vasco Núñez de Balboa a
traversat junglele din Panama și a văzut pentru prima
oară Pacificul. Poate că, dacă ar fi fost găsit vreun pasaj
sau vreun canal care să taie Americile, s-ar fi putut
ajunge în Asia navigând spre vest.159
159
Viitorul stat Panama era suficient de îngust pentru ca oamenii din acele
vremuri să-și poată imagina un canal săpat de mâna omului, dar astfel de idei
 Un ofițer ambițios din marina portugheză a crezut că
avea răspunsul. Fernăo de Magalhăes (cunoscut cel
mai adesea ca Fernando de Magellan) a elaborat planul
de a naviga de-a lungul coastei Americii de Sud până
când avea să găsească un pasaj. El credea că se putea
ajunge rapid de acolo în Insulele Mirodeniilor
traversând Pacificul. Nu suntem siguri pe ce se baza
Magellan; poate că îl influențase o expediție spaniolă
din anul 1516 care ajunsese până în dreptul estuarului
fluviului Rio de la Plata – o breșă de 280 de kilometri
în coasta americană care putea fi confundată cu un
pasaj. Magellan și-a prezentat planul regelui
portughez, pe care însă nu îl interesa un traseu prin
vest pentru că țara sa ajunsese deja pe Insulele
Mirodeniilor. Așa că Magellan a mers cu acest plan la
rivalul spaniol foarte interesat să înlăture monopolul
portughez asupra comerțului cu mirodenii.
Optimismul nejustificat al lui Magellan îl egala pe cel
al lui Columb. Ca și navigatorul genovez, Magellan
credea că poseda o cunoaștere geografică secretă
contrară tuturor opiniilor experților și era hotărât să
caute sprijin pentru planul său oriunde l-ar fi putut
găsi. Ca și Columb, el subestima foarte mult mărimea
erau interzise de Coroana spaniolă pentru că păreau să contrazică voința divină
– în cazul în care Creatorul și-ar fi dorit un pasaj, ar fi făcut unul! Spaniolii și-au
transportat proviziile pe uscat prin Panama de-a lungul întregii epoci coloniale
(n. a.).
lumii. Își imagina că cel mai mare ocean de pe planetă
putea fi traversat în câteva zile. Două dintre cele mai
importante călătorii de descoperire din istorie s-au
bazat pe cea mai profundă ignoranță. Atât în
geografie, cât și în alte științe, cele mai importante
descoperiri sunt uneori rezultatul celor mai mari
greșeli.
Ca și în cazul lui Columb, spaniolii au aprobat
călătoria, dar nu au vrut să cheltuiască foarte mult
pentru ea. I-au dat lui Magellan o flotă mică de cinci
nave numită optimist „Armada de Molucca”; navele
erau într-o stare atât de proastă, încât s-a întrebat dacă
nu fuseseră luate dintr-un cimitir naval. Nici echipajul
nu era mai răsărit: a fost adunată o amestecătură de
marinari de multiple naționalități, câțiva dintre ei scoși
direct din temnițele spaniole. Magellan nu le-a spus
încotro se îndreptau. Dacă ar fi știut că încărcau
provizii pentru cea mai lungă călătorie din istorie, ar fi
preferat poate să rămână la închisoare. Flota a pornit la
10 august 1519 și a navigat de-a lungul coastei
Americii de Sud. S-au oprit la Rio de Janeiro pentru
reparații și s-au bucurat de ospitalitatea localnicilor.
Această oprire a fost, de fapt, ilegală, pentru că
regiunea respectivă fusese revendicată de Portugalia,
dar coloniștii nu sosiseră încă. Au petrecut o lună la
Rio și au plecat apoi în ceea ce Magellan credea că avea
să fie ultima etapă a călătoriei: o cursă scurtă prin pasaj
și apoi câteva zile prin Pacific.
Faptul că acel pasaj pe care conta Magellan pur și
simplu nu exista a devenit tot mai evident pe măsură
ce coborau de-a lungul coastei. Flota a pierdut timp
prețios în fiecare grau160 și golf încercând să-și dea
seama dacă era vorba sau nu de culoarul mult căutat.
Acest lucru i-a pus probleme lui Magellan; nu putea
rata ocazia de a căuta pasajul, dar nu-și permitea nici
să spună echipajului că nu avea nicio idee încotro să se
uite. Estuarul Río de la Plata a fost cea mai mare
dezamăgire, pentru că s-a dovedit a fi o gură de
vărsare imensă – lucru pe care l-ar fi putut deduce cu
ușurință dacă ar fi gustat apa dulce chiar de la
kilometri buni de țărm. Au căutat în van luni întregi,
până când echipajul s-a săturat. Trei căpitani spanioli
s-au răzvrătit și au încercat să preia controlul flotei la 1
aprilie 1520, în timp ce își petreceau iarna în
Argentina.
Magellan a trecut la acțiune și a capturat una dintre
navele rebele, schimbând echilibrul de forțe – trei nave
loiale contra două nave rebele. Cele din urmă s-au
predat după o înfruntare scurtă, iar răzbunarea a fost
cumplită. Magellan a ordonat ca unul dintre căpitanii
rebeli să fie executat, sabia fiind mânuită de ajutorul
160
Canal care traversează un cordon litoral ce leagă o lagună de mare (n. red.).
acestuia în schimbul grațierii. Cel de-al doilea căpitan
rebel a fost abandonat și nimeni nu l-a mai văzut
vreodată. Căpitanii spanioli se aflau într-o situație
dificilă: flota lor era condusă spre pierzanie de un
străin nesăbuit. Care era datoria lor – să urmeze
ordinele sau să intervină?
Magellan era deja obsedat de misiunea sa, fiind
hotărât să o ducă la bun sfârșit indiferent de costurile
umane. Tragedia a lovit flota la scurt timp după
revoltă, nava cea mai mică, Santiago, scufundându-se
în timpul unei furtuni. Echipajul a supraviețuit, printr-
o minune, iar doi marinari au luat-o cu greu pe uscat
până la tabăra de iarnă pentru a aduce ajutoare. Nu au
fost singurii care s-au apropiat de tabără: câțiva
localnici au venit pentru a-și satisface curiozitatea și a
face troc cu vizitatorii. Băștinașii erau înalți și li se
păreau niște giganți spaniolilor, care le-au spus
Patagón, adică „picioare mari”, botezând astfel acele
locuri Patagonia. (Potrivit estimărilor actuale, aveau o
înălțime de 1, 98 metri – nu erau uriași, ci foarte înalți
pentru standardele acelor vremuri.)
Și-au reluat călătoria la 24 august, la mai mult de un
an de când plecaseră din Spania. O lună și jumătate
mai târziu, expediția a găsit în sfârșit un canal cu apă
sărată care ar fi putut să fie mult așteptatul pasaj spre
Pacific. Ceilalți căpitani l-au presat pe Magellan să se
întoarcă, pentru că își îndepliniseră misiunea și
proviziile erau pe terminate, argumentând că prin
strâmtoare putea fi trimisă o altă expediție spre Asia.
Magellan era însă hotărât să continue. Strâmtoarea
care separă extremitatea sudică a Americii de Sud de
Țara de Foc161 este, de fapt, un canal lung și îngust cu
mare agitată și cu numeroase curbe și coturi. Flota a
înaintat cu grijă prin pasaj timp de o lună și jumătate,
pericolele pândind-o la tot pasul. Căpitanul navei San
Antonio, Estêvăo Gómez, a hotărât că îi ajunsese și s-a
întors spre casă în timp ce Magellan a mers în
recunoaștere pentru a căuta cea mai bună rută.162 Cele
trei nave rămase au ajuns în apele Pacificului la
sfârșitul lunii noiembrie. Proviziile erau pe terminate,
dar Magellan a hotărât să continue, anticipând o
călătorie scurtă prin Pacific până la Insulele
Mirodeniilor.
Călătoria a fost însă un chin fără sfârșit – cea mai
lungă perioadă petrecută pe mare de până atunci fără
urmă de uscat în jur. Vânturile erau prielnice, iar flota
161
Numită astfel pentru că echipajul lui Magellan a notat faptul că indigenii
țineau mereu focuri aprinse (n. a.).
162
Gómez și oamenii săi au fost încarcerați la întoarcerea în Spania în mai 1521,
dar au fost eliberați atunci când ultima navă care supraviețuise în urma
expediției a ajuns cu mare greutate în port după mai bine de un an. Gómez a
condus o expediție proprie menită să găsească un pasaj nord-vestic spre Insulele
Mirodeniilor, dar a reușit numai să exploreze fluviul Hudson și viitorul stat
Maine (n. a.).
a înaintat repede, dar traversarea a mai bine de o
treime din suprafața planetei necesită ceva timp.
Echipajul a navigat mai mult de patru luni prin Pacific
și a reușit cumva să rateze toate insulele de pe traseu.
Apa de băut avea un gust oribil și abia dacă mai putea
fi considerată potabilă. Cei câțiva pesmeți care le mai
rămăseseră erau mucegăiți și plini de gândaci. Carnea
uscată se stricase și devenise fosforescentă din cauza
bacteriilor care o infestaseră. Membrii echipajului au
fost nevoiți să se hrănească cu fâșii de piele provenind
de la diverse obiecte pe care le fierbeau și să schimbe
între ei șobolanii pe care reușeau să îi prindă ca și cum
ar fi fost niște delicatese. La 6 martie 1521, când au
văzut în sfârșit uscatul, foametea și scorbutul
reduseseră echipajul la jumătate. Era vorba de insula
Guam, dar locuitorii acesteia s-au dovedit a fi ostili.
Italianul Antonio Pigafetta, care ținea jurnalul de bord
al expediției, a notat faptul că indigenii s-au năpustit
spre nave și au încercat să jefuiască echipajul slăbit de
tot ce nu era bătut în cuie.
Flota a navigat până la insula următoare, unde a
ajuns peste câteva săptămâni. Au găsit în sfârșit de
mâncare, iar băștinașii pașnici au întâmpinat navele în
bărci încărcate cu fructe exotice. Magellan s-a întâlnit
cu căpetenia locală, iar servitorul său Enrique a reușit,
pentru prima oară și spre surprinderea tuturor, să
comunice cât de cât cu indigenii. Au decis că se aflau
probabil în apropierea patriei lui Enrique, Malaya, iar
Magellan a presupus inițial că ajunseseră în Insulele
Mirodeniilor.163 Navigaseră însă prea mult spre nord,
iar insulele erau, de fapt, actualul Filipine (numit astfel
ulterior ca omagiu adus regelui spaniol Filip al II-lea).
Ca mulțumire pentru ospitalitatea arătată, Magellan a
acceptat să intervină în disputele locale și să înfrunte
un trib rival de pe insula Mactán. O armată compusă
din 49 de europeni conduși de Magellan au debarcat în
armură completă pe malul insulei Mactán și s-au
luptat cu 500 de războinici indigeni. Deși
conchistadorii din Americi au învins când au avut și
mai puține șanse, aici nu a fost cazul. Băștinașii au
copleșit armata lui Magellan cu sulițe, arcuri și lănci.
Și-au dat seama că Magellan era liderul și l-au doborât
în armură completă, luptându-se cu ferocitate până la
sfârșit.
Rămași fără liderul lor și fără o mare parte dintre
tovarăși, oamenii din flotă au ars una dintre nave și s-
au regrupat pe cele două rămase. Flota mult redusă a
reușit să ajungă în final în Brunei, pe insula Borneo,
după încă o călătorie disperată în care au bâjbâit fără

163
Enrique a fost, de fapt, primul om care a făcut ocolul Pământului, el
provenind din Asia de Sud-Est (fusese capturat de Magellan în Malacca în anul
1511) (n. a.).
direcție pe ape necunoscute. Pigafetta a descris în
jurnalul de bord un regat bogat, înzestrat cu o armată
modernă, care dispunea de multe tunuri și de elefanți
dresați. Intrau în regiuni cunoscute descoperite deja de
portughezii care navigaseră spre est ocolind Africa.
Sultanul din Brunei s-a dovedit ospitalier, din fericire,
încărcând navele cu provizii – poate pentru că spera că
spaniolii aveau să fie aliați prețioși în lupta împotriva
Portugaliei. Cele două nave supraviețuitoare au pornit
din nou la drum și au ancorat, în sfârșit, lângă Tidore,
una dintre Insulele Mirodeniilor, la mai bine de doi ani
de când plecaseră din Spania. Echipajul se redusese la
jumătate, dar supraviețuitorii s-au putut bucura de
odihnă într-un paradis tropical.164
Echipajul nu a dorit să riște încă o lungă traversare a
Pacificului și a decis să încerce să ajungă în Spania
navigând înspre vest pe cele două nave rămase.
Decizia confirma, până la urmă, superioritatea rutei
portugheze în Oceanul Indian; avea însă să se
dovedească extrem de periculoasă pentru navele
spaniole nevoite să navigheze pe apele inamice.
164
Insulele Mirodeniilor erau conduse încă de căpetenii indigene, dar câțiva
europeni se mutaseră acolo și lucrau ca administratori civili. Cel mai notabil
dintre ei era Francisco Serrão, unul dintre prietenii lui Magellan din timpul în
care lucrase pentru portughezi și fratele celui mai loial căpitan din flota
acestuia, João Serrão. Frații speraseră să se întâlnească atunci când flota ajungea
pe Insulele Mirodeniilor, dar muriseră amândoi în aceeași perioadă, în anul
1521, cu câteva luni înainte să se poată revedea (n. a.).
Corăbiile au fost încărcate cu mirodenii prețioase și au
pornit în ianuarie 1522. Trinidad a început însă curând
să ia apă. Victoria era mai mică și nu putea duce
întregul echipaj, așa că s-au despărțit. Victoria a pornit
înainte, iar câțiva marinari au rămas în urmă, sperând
să poată repara nava Trinidad. Au fost capturați de
portughezi câteva luni mai târziu și închiși timp de
câțiva ani. Doar o mică parte dintre ei au mai ajuns
vreodată acasă. Poate că au avut mai mult noroc decât
ceilalți.
Călătoria spre Spania a navei Victoria a fost mai
dificilă decât maratonul prin Pacific. Căpitanul Juan
Sebastián Elcano s-a ținut departe de coastă mai mult
de șase luni, temându-se să nu fie capturați de
portughezi. Victoria a ocolit în luna mai Capul Bunei
Speranțe, extremitatea sudică a Africii; proviziile erau
pe terminate și bolnavii se rugau să fie duși la mal și
lăsați în cel mai apropiat avanpost portughez. La 9
iulie, după 187 de zile pe mare, Victoria a făcut o scurtă
oprire în Capul Verde (la 650 de kilometri de
extremitatea vestică a Africii). Plecase din Tidore cu
peste 50 de marinari la bord. Din echipajul inițial de
270 de oameni al expediției, la bordul navei Victoria au
reușit să mai ajungă cu greu acasă numai 18 invalizi
înfometați.165 O navă reușise pentru prima oară să facă

165
De pe Trinidad s-au întors în final patru marinari, iar pe San Antonio mai
reveniseră aproximativ 50 (n. a.).
ocolul lumii și să dovedească faptul că Pământul are o
formă sferică. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai
importante călătorii de explorare din istoria lumii și un
test al limitelor rezistenței umane.166 Strâmtoarea
Magellan era totuși prea îndepărtată pentru a fi
folosită, iar Insulele Mirodeniilor se aflau la mii de
kilometri de aceasta. Expediția a dovedit până la urmă
contrariul obiectivului său: nu exista nicio rută fezabilă
spre Asia prin Americi.
Moștenirea cea mai importantă a expediției lui
Magellan a fost crearea ultimei verigi din lanțul care
avea să unească întreaga umanitate. În următoarele
decenii, flotele spaniole aveau să traverseze Pacificul și
să colonizeze Filipinele. Avanpostul de la Manila a
atras nu doar europeni, ci și chinezi, japonezi, indieni
și vietnamezi. În următorii 250 de ani, galioanele aveau
să navigheze între Manila și Acapulco și să schimbe
argintul american pe porțelanuri, mobilier lăcuit și
mătăsuri chinezești. Produsele chinezești erau
transportate pe uscat spre Ciudad de Mexico și apoi
spre Europa. Nu doar mărfurile, ci și oamenii au
călătorit pe aceste rute. Un războinic samurai a devenit
în anul 1613 primul japonez care a vizitat Mexicul și a

166
Echipajul a remarcat la întoarcere însă că păreau să fi sărit o zi. S-a descoperit
ulterior că navigarea în jurul lumii presupune inevitabil pierderea unei zile (n.
a.).
călătorit apoi pe Atlantic până la Roma. Imigranții
chinezi au sosit în Lumea Nouă și s-au amestecat cu
europenii și cu amerindienii. Începeau schimburile
globale care definesc lumea de astăzi. Era începutul
modernității.

Partea a treia
Modernitatea
 Capitolul 13
Imperii comerciale

În anul 1400, la apogeul său, China era principala

putere a lumii. Nu s-a schimbat prea mult până în anul
1800. A stagnat, înghețată în timp, după ce s-a izolat de
restul lumii și a renunțat la explorare. Misiunea
diplomatică britanică din anul 1793 ilustrează poate cel
mai bine relativul său declin față de Europa. George
Macartney a călătorit în acel an până la Beijing, fiind
primul emisar al Regatului Unit trimis în China. Unul
dintre obiectivele sale era de a prezenta cele mai
recente dezvoltări științifice și tehnice europene, în
speranța de a-i convinge în sfârșit pe chinezi să-și
deschidă piețele pentru mărfurile de pe continent. A
adus cu el minuni ale tehnicii secolului al XVIII-lea,
inclusiv telescoape, arme de foc, materiale textile și
ceasuri mecanice, cu scopul de a le dărui împăratului.
Împăratul avea deja o colecție de ceasuri, dar niciunul
dintre acestea nu era la fel de sofisticat ca noile modele
britanice. Nu a fost însă impresionat, trimițând
ofrandele să putrezească în vistieria imperială. China
se închisese în sine, nemaifiind deloc interesată de
progres.167
167
Chinezii i-au trimis regelui George al III-lea o scrisoare în care afirmau că
„Imperiul nostru Celest are din abundență totul, între granițele sale nelipsind
 În anul 1400, Europa cuprindea numai 10% din
suprafața lumii și 15% din populația acesteia. Până în
anul 1900 ajunsese să controleze 60% din suprafața și
populația lumii și 75% din întreaga producție
economică a acesteia. De ce a luat-o Europa pe o altă
cale decât China? Geografia ne oferă un prim răspuns.
China ocupă o câmpie întinsă, străbătută în aceeași
direcție de două fluvii importante. Europa este o
peninsulă crestată cu ample regiuni de coastă,
prezentând nenumărate golfuri, grauri și canale.
Râurile și fluviile din Europa curg în toate direcțiile și
se varsă în 12 mări diferite. Continentul este divizat în
mod natural de albii, munți și păduri, iar această
separare a diverselor regiuni duce la o înflorire a
comerțului. China era un imperiu vast și unit, în timp
ce Europa era un mozaic de state aflate mereu în
dispută. De aici rezulta o competiție permanentă, care
a favorizat la rândul ei progresul tehnic și economic. În
China au apărut numeroase invenții, care au fost însă
perfecționate apoi de statele europene în speranța unui
avantaj competitiv.
Birocrația imperială centralizată din China nu
încuraja inovația, motiv pentru care țara a stagnat timp
de secole la rând. Europa era în acest timp scena unor

nimic. Nu avem, așadar, nevoie să importăm bunurile produse de străinii

barbari”. (n. a.).
lupte eterne pentru supremație. De exemplu, în 94%
din perioada 1337–1914, insula britanică a fost în
război cu un alt stat – fapt cu atât mai surprinzător cu
cât aici este inclusă și perioada de 99 de ani de
presupusă pace (1815–1914) numită Pax Britannica. Nu
toate conflictele au fost majore (războiul dintre Anglia
și Zanzibar a durat doar 38 de minute), dar lupta
permanentă a încurajat cu siguranță inovațiile tehnice
din sfera militară și, prin extensie, din cea economică și
cea științifică. Europa se pregătea de război chiar și în
perioadele de pace. Sistemele industriale, de transport
și de comunicații erau construite din considerente
militare. Rețeaua de căi ferate din Rusia a fost
concepută pentru a transporta trupele care trebuiau să
țină piept Germaniei și Austro-Ungariei în vest și
Japoniei și Chinei în Orientul îndepărtat. Competiția
dintre statele europene a dus la perfecționarea rapidă a
noilor tehnologii, dar și la răspândirea acestora cu o
viteză remarcabilă. Presa de tipar cu caractere mobile a
fost inventată în China acum un mileniu, dar nu a fost
adoptată la scară largă. Acest fapt se datorează, în
parte, diferențelor tehnice dintre alfabetul chinez și cel
latin: cele mai multe limbi europene au numai 26 de
litere, dar există mai mult de 50 000 de ideograme
chinezești diferite, fapt pentru care un tipograf ar
trebui să lucreze cu un număr enorm de blocuri.
Chinezii puteau să tipărească în continuare cărți
pagină cu pagină, și o făceau, dar nu se apropiau de
producția de carte din Europa. Cele aproximativ 12
tipografii guvernamentale chinezești au produs în
câteva secole probabil 10.000 de cărți. Adoptarea
tiparniței a explodat însă în Europa, fiecare stat
încercând să-și întreacă adversarii producând în masă
cărți și pamflete. Cărțile tipărite au fost versiunea de
secol XV a internetului și s-au răspândit aproape la fel
de rapid ca acesta. În anul 1465, atunci când Gutenberg
a tipărit Biblia căreia i-a dat numele, în întreaga
Europă existau numai trei tipografii. Doar 35 de ani
mai târziu, 1000 de tipografii din 250 de orașe
produseseră deja, luate împreună, peste 10 milioane de
cărți.
Rata alfabetizării s-a dublat în Europa în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, ajungând la 10% până
în anul 1500. Datorită răspândirii cărților, a crescut
până la 50% în anul 1600 în Europa de Nord și a
continuat până la 90% în anul 1900. Indivizii suficient
de motivați puteau folosi pentru prima oară acest nou
mijloc de emancipare ca să se educe singuri. Foarte
mulți oameni de știință au început prin a citi, pur și
simplu, cărțile și revistele despre noile descoperiri care
se vindeau peste tot. Ceasornicarul John Harrison, de
exemplu, s-a făcut remarcat în secolul al XVIII-lea,
rezolvând cea mai dificilă problemă de navigație din
istorie. A elaborat o metodă prin care putea fi calculată
longitudinea oricărui punct de pe glob, câștigând un
premiu care ar echivala astăzi cu 5 milioane de dolari.
Tiparnița a fost adoptată greu în restul lumii. În
Imperiul Otoman a fost interzisă până în anul 1729,
folosirea sa fiind inițial pedepsită cu moartea.
Împăratului indian Akbar I i-au fost prezentate în anul
1580 cărți tipărite, dar se pare că nu l-au interesat prea
mult. Este posibil ca tipărirea cu caractere indiene să fi
fost mai dificilă decât cea cu cele 26 de litere latine, dar
probabil că nu este singura explicație. Dacă ar fi fost
susținută, tiparnița ar fi fost cu siguranță la fel de des
întâlnită în India și China ca și astăzi.
Tehnicile noi au evoluat încet în imperiile monolitice
pentru că inovațiile erau percepute ca amenințări la
adresa celor care dețineau puterea. Schimbările apar
din dorința de a modifica statu-quoul, și nu din cea de
a-l menține. Elitele din imperiile estice nu aveau prea
multe motive să încurajeze inovațiile, în timp ce
competitivitatea a sporit în mozaicul de state europene
care se luptau pentru supremație. Competiția a dus la
rândul ei la noi oportunități. Ideile care nu se bucurau
de apreciere într-o anumită țară puteau să găsească
susținere din partea statelor vecine. Columb a discutat
cu cel puțin patru monarhi înainte de a obține
finanțare pentru călătoria sa spre vest. Magellan a
căutat susținerea spaniolilor, pentru că Portugalia nu
era interesată de acțiuni care îi puteau periclita
monopolul. În China, în schimb, un singur refuz al
împăratului ar fi pus punct acestor eforturi.
Credem uneori că Europa a devenit mai puternică
decât restul lumii și abia apoi a început să o exploreze
și să o cucerească. Asta înseamnă să spui povestea
invers, să începi direct cu sfârșitul. Europenii care au
pornit la drum în epoca marilor descoperiri geografice
nu aveau încă o superioritate tehnologică sau
economică reală. Poate că în Americi europenii au avut
avantajele date de arme, virusuri și oțel (după cum ne
arată în mod strălucit Jared Diamond), dar acest lucru
nu era valabil în Asia – putem afirma că aici erau
inferiori din toate aceste puncte de vedere. De fapt,
atunci când ne gândim la relația dintre explorare și
dezvoltare tehnică, tindem să confundăm cauza cu
efectul. Europa nu a devenit mai avansată pentru a
descoperi apoi lumea. A câștigat un relativ avantaj
tehnologic și economic după ce a explorat lumea și s-a
poziționat astfel încât să domine comerțul.
În timp ce China renunța la comerțul extern în
favoarea stabilității, națiunile europene plecau în lume
în căutarea unor noi idei, produse și tehnologii și le
adoptau prin selecție pe cele mai bune mulțumită
competiției constante de pe continent. Călătoriile și
cuceririle i-au pus pe europeni în postura unor arbitri
ai schimburilor internaționale, ei ajungând să
intermedieze chiar și comerțul dintre țări care făcuseră
cândva schimburi reciproce, de exemplu India și
China. Dat fiind faptul că în anul 1900 europenii
controlau 60% din populația lumii și 75% din
producția economică, ei au putut adesea să taxeze atât
producătorii inițiali, cât și consumatorii finali.
Nu este deloc o coincidență că epoca marilor
descoperiri geografice și revoluția științifică au avut
loc concomitent. Columb și Magellan testau anumite
ipoteze despre geografia Pământului. Portughezii
testau și ei ipoteza că era posibil să ajungi în India
ocolind Africa. Explorarea și știința mergeau mână în
mână: imboldurile care îi făceau pe unii oameni să se
aventureze peste mări încurajau și descoperirile făcute
acasă. Exploratorii care au străbătut globul și au
descoperit noi tărâmuri, oameni, plante și animale au
lărgit sfera posibilului. Lumea a devenit un laborator
de experimente științifice, economice, sociale și
administrative. Descoperirile au slăbit în același timp
prestigiul vechilor autorități. În Asia și în Americi
existau civilizații întregi despre care textele religioase
nu menționau nimic. Câtă încredere puteai deci să ai în
scrierile respective?
 Datorită competitivității din Europa, Spania și
Portugalia au început să fie amenințate de rivali
imediat după ce și-au extins imperiile de peste mări.
Franța și Marea Britanie aveau să învingă, în final, dar,
timp de mai bine de încă o sută de ani, de la sfârșitul
secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XVII-
lea, puterea dominantă din punct de vedere economic
și maritim avea să fie mica Republică Olandeză. 168
Olanda avea să reprezinte în modul cel mai strălucit
spiritul competitiv al Renașterii. Societățile din cele
mai multe țări erau puternic ierarhizate, nobilimea și
preoțimea reprezentând clasa dominantă, dar cea
olandeză avea o clasă de mijloc importantă. Datorită ei,
afacerile, avocatura, artele și disciplinele științifice au
înflorit. Cei care urmau studii universitare aveau calea
deschisă spre serviciul public. Societatea olandeză era
cea mai tolerantă din Europa, iar țara a devenit un loc
de refugiu pentru intelectualii care se temeau de
persecuția religioasă sau politică. Evreii expulzați din
Spania au fost bineveniți în Olanda. Aici se publicau
cu mult avânt opere științifice și filosofice interzise în
alte părți, care erau adesea exportate clandestin. René
Descartes, marele filosof și matematician francez, trăia,
Aceasta a fost creată atunci când șapte provincii olandeze rebele au înfrânt
168

puterea spaniolă dominantă în anul 1568; lupta pentru independență a

continuat până în anul 1648. Spania a păstrat provinciile din sud, care au rămas
majoritar catolice și au format ulterior Belgia (n. a.).
de fapt, în Olanda și își vizita patria numai când i-o
cereau interesele.
Arta și științele au înflorit în epoca de aur olandeză
mai mult ca niciodată până atunci. Înainte pictura se
limitase, cel mai adesea, la icoane religioase sumbre și
la scene biblice. Maeștrii olandezi precum Rembrandt
sau Vermeer au respins însă această limitare și au
pictat scene de viață domestică în care au experimentat
meticulos cu geometria și cu lumina. Christiaan
Huygens a continuat munca de pionierat a lui Galileo
în domeniul astronomiei, utilizând telescopul și
explicând existența inelelor planetei Saturn, dar a
inventat și ceasuri cu pendule atât de precise, încât
pentru prima oară oamenii au putut să știe ora exactă.
Trecând în lumea atomică, Antonie van Leeuwenhoek
a inventat microscopul și a remarcat că organismele vii
sunt alcătuite din celule. Universul devenea mai
fascinant decât ne închipuiserăm vreodată, fiind
descoperite stele și planete gigantice, dar și incredibila
diversitate a vieții dintr-o mică picătură de apă de
baltă.
Olandezii au revoluționat în aceeași perioadă și
economia, înființând prima bursă de valori și prima
bancă centrală, precum și instituții menite să combine
activele și să împartă riscurile – de exemplu,
asigurările și fondurile de pensii. În anul 1602, au creat
prima societate pe acțiuni listată public, Compania
Olandeză a Indiilor de Est. Resursele erau adunate
pentru a finanța expedițiile, iar mirodeniile erau
importate angro și vândute cu profituri imense.
Olandezii fuseseră multă vreme negustori mulțumită
accesului fluvial la provinciile germane fără ieșire la
mare, dar în acea perioadă au devenit principala
putere maritimă a lumii. O populație olandeză de 1,5
milioane de persoane – numai 0,25% din cea a lumii –
avea să controleze dintr-o țară cu o suprafață de două
ori mai mică decât a statului Maine cea mai mare parte
a comerțului internațional.
Spania și Portugalia au intrat în declin în timp ce
creștea puterea Olandei, iar motivele economice oferă
mare parte din explicație. Prețurile au crescut enorm în
toată Europa în timpul secolului al XVI-lea, iar la
început nimeni nu a știut de ce se întâmpla acest lucru.
Se presupunea că banii erau extrași din sol, Spania
îmbogățindu-se, de exemplu, prin prădarea metalelor
prețioase din subsolul Americilor. A mers un timp, dar
spaniolii nu au investit în propria lor economie, ci și-
au cheltuit banii pe războaie religioase și pe bunuri
produse în Europa de Nord. Rezultatul a fost că, în
timp, capacitatea de producție și banii s-au acumulat în
Europa de Nord. Prețurile au continuat să crească în
tot acest timp, metalele prețioase aduse din Lumea
Nouă triplând volumul de aur și de argint aflat în
circulație – tot mai mulți bani au început să fie
disponibili pentru a cumpăra același volum de
bunuri.169
Spania a fost nevoită să declare intrarea în faliment
de șapte ori în perioada 1557–1653, iar unii dintre
cetățenii săi au început să se întrebe dacă imperiul din
Americi nu reprezenta cumva mai degrabă o
vulnerabilitate decât un avantaj.
Șantierele navale din Amsterdam și Rotterdam
produceau nave într-un timp record. Peste 16.000 de
nave olandeze străbăteau oceanele lumii în anul 1650 –
de departe cea mai mare flotă a lumii. Compania
Olandeză a Indiilor de Est acționa aproape ca un stat
independent, înființând colonii și posturi comerciale
pe tot globul. În anul 1621, i-a alungat pe portughezi
din Insulele Mirodeniilor și a preluat controlul deplin
al acestora, măcelărind mare parte a populației
indigene. Olandezii au cucerit în anul 1641 fortăreața
portugheză din Malacca și au deschis calea comerțului
cu Japonia170 și China. Au înființat un post de
169
Pare uimitor, dar până la sfârșitul secolului al XVI-lea nimeni nu știa despre
inflație. Copernic (faimos pentru că a readus în discuție sistemul heliocentric) a
fost unul dintre primii pionieri ai teoriei cantitative a banilor. Filosoful francez
Jean Bodin a făcut în sfârșit legătura, în anul 1568, între creșterile de prețuri și
surplusul de aur și de argint (n. a.).
170
Olandezii au fost singurii europeni cărora li s-a permis să facă comerț cu
Japonia în timpul celor 200 de ani de izolare națională a acesteia (1639-1853). în
reaprovizionare la Capul Bunei Speranțe, descendenții
lor vorbitori de afrikaans reprezentând și astăzi
majoritatea populației albe din Africa de Sud. Abel
Tasman a explorat între anii 1642–1644 Pacificul de
Sud până în Fiji și Noua Zeelandă și a ocolit Australia.
Noul Amsterdam (Nieuw Amsterdam), fondat în
anul 1624 pentru a facilita schimburile cu amerindienii
de pe cursul fluviului Hudson, este poate cea mai
vestită colonie olandeză. Britanicii au ocupat-o în anul
1664 și au numit-o după ducele de York, dar diverse
denumiri locale trădează încă moștenirea olandeză a
marelui oraș de astăzi171 – de exemplu, Brooklyn,
Harlem și Bronx. Moștenirea Noului Amsterdam este
mult mai amplă decât ne-am putea aștepta de la o
colonie pierdută acum mai bine de trei secole și care a
existat doar 40 de ani. În jur de 5 milioane de
americani sunt descendenți ai primilor coloniști și
aproximativ un procent din cuvintele limbii engleze
americane este de origine olandeză, inclusiv booze
(„alcool”), boss („șef”), coleslaw („salată de varză”),
cookie („biscuit”), cruise („croazieră”), decoy
(„momeală”), dope („drog”), kink („zuluf”), spooky

momentul în care japonezii au ieșit din izolare și au trimis emisari spre Europa,
singura limbă europeană pe care o vorbeau aceștia era olandeza - care nu i-a
ajutat prea mult, spre surprinderea lor (n. a.).
171
Wall Street (numit inițial Waalstraat în olandeză) își datorează numele unui
zid construit pentru a apăra orașul de amerindieni, pirați și britanici (n. a.).
(„înfricoșător”) și chiar și Yankee („yankeu”). Una
dintre aproprierile cele mai semnificative este Santa
Claus („Moș Crăciun”), a cărui versiune originală,
Sinterklaas, era un marinar olandez pântecos – o ironie
la adresa subculturii newyorkeze a foștilor coloniști.
Britanicii și francezii s-au alăturat curând încăierării
de peste mări și au trimis pirați care să hărțuiască
navele de mărfuri portugheze și spaniole. Cel mai
vestit dintre ei, Francis Drake, a înconjurat lumea între
anii 1577–1580, atacând pe drum nave și porturi
spaniole. Performanța sa a fost egalată două decenii
mai târziu de un căpitan olandez mai puțin cunoscut,
Olivier van Noort. Britanicii și francezii au urmat
exemplul olandezilor, înființând societăți publice pe
acțiuni. Compania Britanică a Indiilor de Est a intrat în
competiție cu olandezii în Asia, timp în care Compania
Mississippi a încercat să colonizeze teritoriile franceze
din America de Nord; a dat faliment atunci când a
devenit evident că nimeni nu dorea să se mute în
mlaștinile din Louisiana. Autoritățile franceze s-au
luptat să atragă coloniști, eliberând prizonierii din
pușcăriile pariziene care acceptau să se căsătorească cu
prostituate și să se mute la New Orléans. Tinerii
căsătoriți erau duși în porturile de îmbarcare înlănțuiți
perechi-perechi.
Vastul centru al Statelor Unite a fost cândva un
teritoriu francez, întins din Canada până în regiunea
Marilor Lacuri și apoi spre sud de-a lungul văilor
fluviilor Ohio și Mississippi. În aceeași perioadă,
britanicii și-au concentrat coloniile de-a lungul coastei
de est. Înfrângerea francezilor era poate inevitabilă,
până la urmă, dat fiind faptul că aveau mai puțini
coloniști răspândiți pe o suprafață mult mai mare. În
urma Războiului de Șapte Ani (1756–1763), britanicii
au ieșit învingători.172 În acest conflict au fost implicate
imperii europene acum globale, putând fi considerat
172
Un nume mai bun ar fi „Războiul de Nouă Ani”, pentru că în Americi a
izbucnit cu doi ani înainte de implicarea Europei (1754) (n. a.).
adevăratul prim război mondial dacă ținem cont de
faptul că a fost purtat pe aproape toate continentele și
oceanele lumii. Influența Europei se extinsese atât de
mult până la mijlocul secolului al XVIII-lea, încât
războaiele sale erau purtate nu doar în Americi, ci și în
India, Africa și Orientul îndepărtat. Marea Britanie a
câștigat și s-a înstăpânit peste oceane, India și America
de Nord, pierzând însă după numai 20 de ani
majoritatea teritoriilor din America de Nord, atunci
când coloniile rebele și-au câștigat independența.
Expansiunea globală a Europei a dus la dezvoltări
tehnice și economice, dar și la consecințe negative,
inclusiv colonialismul și sclavia. Coloniștii spanioli au
început să aducă africani în Americi încă din anul
1501, după ce populațiile indigene au fost devastate de
molimă. Un „comerț triangular” s-a dezvoltat curând
între Europa, Africa și Americi. Din Europa erau
exportate spre Africa arme de foc, muniții și bunuri
industriale pentru a cumpăra sclavi. Sclavii erau
transportați la rândul lor în Americi, unde produceau
zahăr, tutun, rom și bumbac pentru exportul în
Europa. Sclavia nu a fost inventată de europeni – a
existat în cele mai multe civilizații din istoria lumii dar
aceștia i-au dat chipul său cel mai inuman,
transportând cu forța oameni peste Atlantic și
exploatându-i până la moarte în condiții îngrozitoare.
Africanii au fost tratați în comerțul negru din Americi
ca niște mărfuri, nemaifiind considerați oameni, ci
obiecte; legea afirma că puteau fi cumpărați, vânduți,
pedepsiți și uciși după voie.
Comerțul cu sclavi a devastat Africa. De-a lungul a
trei secole, europenii au umplut Africa Centrală și de
Vest cu 25 de milioane de arme de foc. Acest flux de
arme a distrus echilibrul de lungă durată dintre
regatele africane, cândva la fel de bogate ca noile
națiuni europene. Africanii aveau de rezolvat o dilemă
dificilă: fie participau la comerțul „sclavi contra arme”,
fie riscau să cadă pradă regatelor vecine care făceau
acest lucru. Răpirile în masă nu au fost singurele
daune pricinuite Africii: conform anumitor estimări,
pentru fiecare sclav capturat un alt african a fost ucis în
tulburările izbucnite din pricina comerțului practicat.
Sclavii au reușit uneori să-și câștige dreptul de a-și
decide propria soartă. Nu era deloc ușor, pentru că
proprietarii făceau tot ce puteau pentru a preveni
revoltele: pedepse corporale, interzicerea alfabetizării
și o segregare cât mai strictă. Revoltele sclavilor au fost
însă destul de frecvente. În Statele Unite, cea mai
vestită este revolta lui Nat Turner din anul 1831; a
părut să reușească timp de câteva zile, până la sosirea
soldaților. Ce a urmat a fost o represiune și mai dură,
inclusiv interzicerea oricărei educații pentru negri, dar
și o dezbatere despre viitorul sclaviei în congresul
statului Virginia, unde o moțiune care cerea
emanciparea graduală a căzut la o diferență de câteva
voturi. Pe navele care transportau sclavi aveau loc
adesea răscoale, fiind înregistrate aproape 500 de
cazuri, inclusiv cel al navei Amistad, al cărei echipaj
compus din foști prizonieri a fost eliberat în anul 1841
printr-o hotărâre a Curții Supreme, în apărarea lor
pledând John Quincy Adams, fost președinte
american.
Succesul cel mai important a fost revoluția din anul
1791 în urma căreia Haiti a devenit cea de-a doua
națiune independentă din Americi (după Statele
Unite). Fugarii din America de Sud și Centrală au
fondat comunități libere și și-au păstrat limbile și
culturile africane. Câteva dintre aceste comunități
libere din Panama, numite cimarron, au obligat Spania
să le recunoască oficial independența. Brazilia,
principalul stat în care erau aduși sclavi, a adăpostit
importante comunități africane libere. Sclavii fugeau în
junglă și înființau societăți libere numite quilombo,
adesea în apropierea așezărilor portugheze173. Câteva
173
Sclavii africani fugiți din Brazilia și descendenții acestora sunt numiți și astăzi
quilombola. Termenul provine din cuvântul kilombo din limba bantu, însemnând
„tabără de război”. S-a crezut mult timp că dispăruseră, dar în anii 1970 au fost
descoperite în junglă mici comunități izolate. Statul brazilian a început treptat
să le recunoască drepturile și identitatea în ultimii ani ai secolului al XX-lea (n.
dintre aceste comunități de pe teritoriul american s-au
dezvoltat în regate africane. Palmares a fost cel mai
longeviv, rezistând aproape un secol până la
distrugerea capitalei sale de către portughezi în anul
1694. Palmares avea la apogeu o populație liberă de
peste 10.000 de persoane, conduse de regele Zumbi,
descendent al nobilimii din regatul Kongo. Mulți
dintre locuitorii regatului Palmares au scăpat după ce
acesta a fost distrus și s-au refugiat în junglă, unde au
înființat noi așezări.
Reunificarea umanității după plecarea noastră
primordială din Africa a fost un proces turbulent, ale
cărui consecințe se fac simțite și astăzi. În cadrul său,
oamenii au fost purtați peste mări, unii în libertate,
alții în lanțuri. A dus la revoluționarea politicilor, a
transporturilor, a economiei și a științelor. A inclus un
schimb de oameni, plante și idei fără precedent care stă
la temelia lumii moderne. S-a dovedit că este în natura
noastră să trecem dincolo de frontiera celor cunoscute
și să creăm o rețea globală care să conecteze întreaga
lume. Conectarea lumii a dus în mod cert la tragedii și
la cruzime, dar a produs și schimbări tehnologice și
sociale care aveau să îmbunătățească condițiile de trai
ale multor miliarde de oameni. Impactul pe termen
scurt al reunificării umanității a fost adesea catastrofal,
tr.).
dar pe termen lung dorința neabătută a oamenilor de a
înțelege diferențele și de a le rezolva, de a vindeca
rănile vechi, de a crea noi relații și de a împărtăși noi
idei nu poate decât să ne dea speranța într-un viitor
luminos.

Capitolul 14
Deschiderea continentelor
 Lumea fusese înconjurată și conectată prin
intermediul rutelor comerciale, dar visul de a ajunge în
Asia navigând spre vest încă persista. Magellan găsise
o rută, însă aceasta nu era practicabilă din cauza
distanțelor mari. Existau oare trasee alternative în
preajma Arcticii174 sau străbătând continentele?
Expedițiile pentru descoperirea unei rute nordice au
început imediat după revenirea lui Columb din Lumea
Nouă. Au participat zeci de exploratori din Spania,
Portugalia, Franța, Danemarca, Olanda și Marea
Britanie, mulți dintre ei pierind în aceste încercări de a
determina geografia să se conformeze dorințelor
oamenilor. Treptat, pe măsură ce a devenit evident că
o astfel de rută nu exista, coloniile din Lumea Nouă au
devenit scopuri în sine, construindu-și destinul în
funcție de obiective și de aspirații proprii.
Europenii credeau că ar fi putut exista o rută
maritimă practicabilă prin Canada, fără să fie nevoiți
să se confrunte cu ghețurile, sau una fluvială, care ar fi
traversat continentul american și ar fi făcut legătura cu
Asia.175 Această căutare a stat la baza expediției lui
174
Distanța dintre Europa și Asia este, de fapt, remarcabil de mică pe ruta polară
ortodromică. Aeronavele care zboară între America de Nord și Europa o
folosesc adesea atunci când trec pe deasupra Groenlandei. Marea Britanie se află
la o distanță mai mică de Japonia decât de Africa de Sud (n. a.).
175
Această teorie se baza pe două presupuneri eronate. În primul rând,
europenii credeau că apa sărată nu putea îngheța și că trebuia astfel să existe un
pasaj navigabil. În al doilea rând, presupuneau că un curs de apă putea să
Jacques Cartier din anul 1535; el a explorat cursul
fluviului Saint Lawrence, a revendicat pentru Franța
provincia Quebec și a presupus că repezișurile Lachine
din Montréal erau singurele care îi blocau înaintarea
spre China (căreia i se spune la Chine în limba
franceză). În anul 1607, coloniștii care aveau să fondeze
orașul Jamestown din Virginia au fost abandonați pe
țărm, fiind instruiți să-i cucerească pe indigeni după
modelul spaniol sau să obțină de la ei aur; însă
obiectivul lor pe termen lung era să urmeze cursul
unui fluviu de-a lungul continentului până la Pacific și
să navigheze apoi spre Asia. Cel mai mare oraș
american a fost fondat astfel după o încercare de a
urma cursul unui fluviu până pe partea cealaltă a
continentului. Olandezii l-au angajat pe Henry
Hudson în anul 1609 pentru a naviga până la Albany
pe fluviul care îi poartă acum numele, câștigând astfel
dreptul de a revendica viitorul New York.
Hudson s-a întors în Anglia, și-a prezentat jurnalul
de bord ambasadorului olandez și a hotărât în anul
1610 să mai caute o dată ipoteticul culoar. De această
dată, a navigat sub steagul Angliei, la conducerea
navei Discovery, și a ajuns în zona arctică a Canadei

străbată un continent dintr-o parte în cealaltă. De unde se vede cât de incerte

erau conceptele lor de hidrologie, pentru că orice apă curge prin definiție la
vale, sub imperiul gravitației (n. a.).
trecând pe la sud de Groenlanda. Discovery a ajuns în
strâmtoarea numită azi Hudson și a ocolit în luna
august Labradorul, echipajul fiind plin de speranță. Li
se deschidea în față ceea ce părea a fi un mare ocean
care ar fi constituit o cale spre Asia. Ajunseseră, de
fapt, într-un grau vast, cu o suprafață de două ori mai
mare decât cea a Mediteranei, numit astăzi golful
Hudson. Căpitanul și echipajul său au explorat acest
golf până la sfârșitul anului 1610, negăsind nimic, iar
Discovery a fost prinsă în ghețuri odată cu venirea
iernii. În primăvara anului 1611, Hudson a jurat că va
continua să caute un culoar de trecere, dar echipajul s-
a săturat până la urmă și a organizat o revoltă în luna
iunie.
Știm ce s-a întâmplat mai apoi numai din mărturiile
supraviețuitorilor, care au fost arestați la sosirea în
Anglia. Au recunoscut că-i lăsaseră la apă în barca
navei Discovery pe Hudson și pe încă opt tovarăși,
inclusiv pe fiul său adolescent. Cei din barcă vâsliseră
disperați, încercând să prindă din urmă nava
Discovery, plecată spre casă, dar rămăseseră repede în
urmă. Martorii au declarat că revolta fusese opera unor
marinari care pieriseră în timpul călătoriei de
întoarcere – suspect de convenabil; au fost totuși iertați
grație cunoștințelor geografice valoroase pe care le
aduseseră cu ei. Hudson eșuase complet în efortul său
de a ajunge în Asia, dar explorase vaste porțiuni ale
zonei arctice canadiene. Golful numit în onoarea sa a
devenit curând o rută importantă a negustorilor de
blănuri care se aventurau pe continent. Comerțul cu
blănuri a înflorit în condițiile în care cel cu mirodenii
devenea tot mai puțin rentabil, oferindu-le europenilor
la modă căciuli călduroase produse de pe urma
exploatării animalelor din America de Nord.176
În timp ce majoritatea britanicilor erau concentrați în
cele 13 colonii, francezii încheiau alianțe cu
amerindienii și explorau intens continentul cu ajutorul
canoelor și al călăuzelor indigene. Acest lucru s-a
petrecut din pricina structurii demografice. În Noua
Franță erau mult mai puțini coloniști și, mai ales, mult
mai puține femei, în ciuda eforturilor de a recruta fete
orfane de pe străzile Parisului care să fie trimise în
colonii. De aceea, pionierii francezi s-au căsătorit în
număr mare cu femei amerindiene. Au existat și
exploratori englezi care au adoptat metoda franceză de
a folosi canoele pentru a cerceta cursurile de apă, mai
ales în zona golfului Hudson. Cel mai important dintre
aceștia este Alexander Mackenzie (care era, de fapt,
scoțian); el a aflat de la amerindieni în anul 1789
176
Compania Golfului Hudson a fost fondată în anul 1670 pentru a profita de
comerțul cu blănuri. Este cea mai veche corporație din America de Nord și are
astăzi numeroase magazine universale, de exemplu Hudson's Bay (din Canada),
Home Outfitters, Lord & Taylor și Saks Fifth Avenue (n. a.).
despre un fluviu important care curgea din interiorul
continentului înspre nord-vest. Toate celelalte râuri și
fluvii cunoscute până atunci se vărsau în golful Mexic,
în Atlantic sau în golful Hudson, fapt pentru care
Mackenzie s-a întrebat dacă nu putea fi vorba de mult-
căutatul culoar spre Pacific. A decis să navigheze cu
canoele până la gura de vărsare a fluviului respectiv.
S-a dovedit că acest fluviu, care aparține celui de-al
doilea sistem hidrografic ca mărime din America de
Nord, se vărsa, de fapt, în zona arctică. Speranțele lui
Mackenzie de a ajunge la Pacific se năruiseră, fapt
pentru care l-a numit „Fluviul Dezamăgirii” (a fost
apoi redenumit în onoarea sa, poate spre profunda lui
mâhnire postumă). Nu a fost dispus să renunțe și a
plecat din nou la drum peste trei ani, însoțit de două
călăuze amerindiene, șase tovarăși franco-canadieni,
vărul său scoțian și un câine care nu pare să fi avut un
nume (în jurnalul expediției i se spune doar „câinele
nostru”). Grupul a pornit cu canoele în amonte, spre
vest, și s-a întâlnit până la urmă cu niște indigeni care
au descris un traseu ce urca peste Munții Stâncoși și
ducea până la oceanul de după aceștia. L-au urmat,
ajungând la un fluviu care curgea din munți drept
înspre vest. Mackenzie și oamenii săi au coborât pe
cursul fluviului Bella Coola, devenind primii europeni
care au traversat America și au ajuns la Pacific, la nord
de Mexic.177
Cea mai cunoscută expediție transcontinentală a
urmat un tipar similar călătoriei lui Mackenzie. Franța
lui Napoleon și noile State Unite au încheiat în anul
1803 așa-numitul tratat Achiziția Louisianei, prin care,
cele din urmă, și-au dublat teritoriul pentru numai 15
milioane de dolari.178 Președintele Thomas Jefferson
voia ca expediția lui Lewis și Clark să îndeplinească
obiective multiple: să cerceteze terenurile nou-
achiziționate, să facă cunoștință cu amerindienii care
ajunseseră să trăiască sub steagul american, să caute
un culoar spre Pacific, să revendice teritoriile din zona
delimitată de Munții Stâncoși la vest și de Pacific la est
și să cerceteze din punct de vedere științific climatul,
flora și fauna noii regiuni. Jefferson era mare amator
de fosile, motiv pentru care i-a îndemnat pe Lewis și
Clark să caute cu atenție mamuți, despre care
presupunea că încă mai trăiau pe câmpiile întinse din
interiorul continentului. Poate că, dacă i-ar fi găsit,
177
Este surprinzător faptul că nu au fost primii europeni care au ajuns la gura de
vărsare a fluviului Bella Coola - au trecut pe acolo la doar 48 de zile după
plecarea primei expediții maritime care explorase zona respectivă. Aceasta
fusese condusă de George Vancouver și navigase pe coastele dinspre Pacific ale
viitoarelor state Oregon, Washington și Columbia Britanică (ocolind mai întâi
Africa și traversând apoi Oceanul Indian și Pacificul) (n. a.).
178
Echivalentul a aproximativ 250 de milioane de dolari la cursul zilei, sau 45 de
cenți pe acrul de pământ. Terenurile agricole costă astăzi de aproximativ 6 000
de ori mai mult, ceea ce înseamnă că a fost una dintre cele mai rentabile achiziții
din istoria lumii (n. a.).
simbolul național al Statelor Unite ar fi fost mamutul,
și nu acvila americană.179
Pentru a conduce Corpul descoperirilor180, Jefferson
l-a ales pe asistentul său Meriwether Lewis, cercetător
amator și fost căpitan în armata americană, dar cel din
urmă a hotărât să împartă acea responsabilitate cu
superiorul său, William Clark. Comanda dublă poate
duce la haos, dar acest parteneriat s-a dovedit unul
dintre cele mai de succes din istorie, combinând
energia și intelectul lui Lewis cu atitudinea calmă și
echilibrată a lui Clark. Lewis s-a pregătit de călătorie
studiind botanica, cartografia și navigația cu cei mai
respectați savanți americani. Doctorul Benjamin Rush
l-a aprovizionat cu medicamente precum așa-numitele
„tunete ale lui Rush”, un amestec de clor, mercur și
rădăcini pisate – presupuse remedii universale care

179
Fascinația lui Jefferson pentru mamuți era poate motivată, în parte, de teoria
europeană că plantele, animalele și oamenii din Americi erau, dintr-un motiv
sau altul, inferioare și de mărime mai mică. Poate că de aici provine obsesia
americană de a avea cea mai mare versiune a orice există pe lume -
exemplificată de incidentul cu „brânza-mamut”, când orașul Cheshire din
Massachusetts i-a dăruit lui Jefferson o bucată de brânză cântărind 560 de
kilograme, produsă din laptele tuturor vacilor din zonă (n. a.).
180
Mic corp de armată american înființat în anul 1803 pentru a forma nucleul
dur al expediției lui Lewis și Clark. A fost alcătuit din voluntari care
îndeplineau condiții stricte - excelenţi vânători, cu abilități necesare pentru a
supraviețui în sălbăticie, burlaci, curajoși și într-o perfectă stare de sănătate (n.
tr.).
aveau, probabil, doar un puternic efect laxativ.181 (Nu
te vindecau, dar te forțau să te dai jos din pat.) Odată
terminate pregătirile, Lewis a pornit spre Saint Louis
(oraș cumpărat de curând de la francezi), unde s-a
întâlnit cu Clark și cu alți 30 de oameni.
Expediția a pornit la începutul anului 1804 și a
urmat cursul fluviului Missouri spre interiorul
continentului. Echipajul nu a vâslit contra curentului,
ci a tras cu funii de pe maluri navele de pescaj mic
încărcate cu provizii. Pe drum s-au întâlnit cu
amerindieni, cărora le-au împărțit medalioane de
argint ale prieteniei special pregătite, pentru a le
transmite că aparțineau acum Statelor Unite. Expediția
a fost pașnică, dar bine înarmată. A existat un singur
act de violență – câțiva războinici picioare-negre au
încercat să fure din tabără niște arme în timpul nopții
(doi dintre ei au fost uciși în încăierarea care a urmat).
Expediția a fost cât pe ce să provoace un conflict cu
Spania (care revendica anumite zone de pe traseul lor).
Cincizeci de soldați spanioli trimiși din Santa Fe au
încercat să aresteze Corpul descoperirilor, dar au aflat
181
Denumirea lor oficială era „pastilele pentru bilă ale doctorului Rush”, iar
efectul laxativ le-a fost cu siguranță de folos membrilor expediției constrânși să
țină o dietă bogată în carne și săracă în apă proaspătă. Conțineau mercur în
proporție de 50%, iar proprietățile lor curative erau în cel mai bun caz
discutabile. Reziduurile de mercur sunt însă ușor de găsit, iar arheologii au
determinat cu ajutorul lor traseul exact urmat de expediția lui Lewis și Clark (n.
tr.).
apoi că trecuseră deja prin punctul de interceptare din
Nebraska cu câteva săptămâni înainte.
Expediția a urmat cursul fluviului Missouri prin
actualele Kansas City și Omaha și a ajuns pe Marile
Câmpii, un platou pe care trăiau nenumărate animale
precum căprioare, elani și bizoni.182 Au văzut aici câini
de preerie, animale care sapă mari rețele de tuneluri și
care se avertizează reciproc prin lătrături și chirăituri.
Jefferson le solicitase să aducă mostre de floră și faună,
iar Lewis i-a trimis un câine de preerie viu, care a trăit
apoi mulți ani într-o grădină zoologică din
Philadelphia. La venirea iernii, Corpul descoperirilor a
construit în viitoarea Dakota de Nord, cam la
jumătatea traseului, o tabără căreia i-au spus Fortul
Mandan. Acesta a atras vizitatori amerindieni curioși
în privința nou-veniților. Dorind să creeze relații bune
cu indigenii, Lewis și Clark au acceptat să viziteze
tabăra locală Mandan și să fumeze acolo pipa păcii. Și
astfel s-au întâlnit cu o tânără absolut remarcabilă.
Sacajawea avea pe atunci numai 17 ani și fusese
capturată în urmă cu cinci ani și vândută ca nevastă
unui vânător de blănuri francez pe nume Toussaint
Charbonneau, care vizita în același moment satul
Pe Marile Câmpii trăiau cândva zeci de milioane de bizoni, dar vânătoarea le-
182

a redus populația până la doar 1091 de exemplare în anul 1889. Mulțumită

măsurilor de protecție, populația și-a mai revenit, astăzi existând aproximativ
500.000 de exemplare (n. a.).
populației mandan. Sacajawea provenea din vest, fapt
pentru care Lewis și Clark au hotărât să-l angajeze pe
Charbonneau – nu pentru că le era util la ceva, ci
pentru tânăra sa nevastă care le putea fi de mare folos
ca interpret. Sacajawea și-a dovedit curând valoarea,
folosindu-și pe drum abilitățile diplomatice pentru a
detensiona interacțiunile cu amerindienii. Chiar simpla
sa prezență le-a fost deosebit de utilă – o tânără cu un
copil în spate semnala o expediție pașnică, și nu o
incursiune militară.183
Corpul descoperirilor a pornit spre vest prin
Montana în aprilie 1805, odată cu trecerea zăpezilor.
Grupul a ajuns la izvoarele fluviului Missouri și a
urcat Munții Stâncoși până la locul de despărțire al
apelor din America de Nord, iar Sacajawea a început
să recunoască puncte de reper pe care le văzuse în
copilărie. S-au întâlnit de câteva ori cu urși grizzly
mult mai mari decât cei din est. Un câine terra nova pe
nume Seaman i-a ajutat stând de pază și avertizându-i
când simțea vreun pericol: se încorda și începea să
latre atunci când se apropia de ei vreun urs. Expediția
a început să rămână fără mâncare și să se rătăcească
183
Bebelușul în cauză, botezat Jean Baptiste Charbonneau, a fost adoptat de
William Clark șase ani mai târziu, după ce Sacajawea a murit. A devenit un
explorator și un cercetaș militar de renume, care a ajuns să știe cel puțin șase
limbi, printre care engleza, franceza, spaniola și germana, dar și câteva limbi
amerindiene (n. a.).
prin trecătorile montane în luna august. Plecat în
recunoaștere împreună cu alți trei oameni, Lewis a dat
peste câțiva amerindieni din tribul shoshone, care nu
mai întâlniseră până atunci europeni sau coloniști
americani. Le-a dăruit diverse obiecte și a făcut
semnele de prietenie pe care le învățase, în speranța de
a lega relații bune cu ei. Au părut să-l înțeleagă, dar
erau în continuare temători.
Lewis a așteptat timp de patru zile. Membrii tribului
shoshone aveau cai pe care ar fi vrut să îi cumpere
pentru a-i folosi pe traseul prin Munții Bitterroot și
până la Pacific. La sosirea celorlalți membri ai
expediției, Sacajawea a ieșit în față pentru a traduce,
dar și-a dat seama brusc că, printr-o coincidență
uimitoare, ajunsese acasă. Căpetenia tribului shoshone
era fratele său. Tribul le-a oferit membrilor expediției
cai și instrucțiuni despre cel mai bun traseu spre
Pacific. Sacajawea era atât de loială, încât nu a rămas
cu familia sa, ci a decis să-i însoțească până la capăt pe
Lewis și Clark. Au traversat munții și au vâslit în
canoe pe o serie întreagă de râuri, ajungând în final pe
fluviul Columbia. În timp ce coborau pe acesta, s-au
întâlnit cu indigeni care purtau pe cap șepci de
marinari britanici – un semn că se apropiau de
Pacific.184 Au început curând să vadă frânturi ale
marelui ocean
Ajunseseră în sfârșit la Pacific, dar se apropia iarna.
Au votat unde să-și ridice tabăra. Toată lumea a avut
un cuvânt de spus, chiar și Sacajawea și un sclav pe
nume York – a fost poate prima oară când o femeie și
un negru au putut vota pe teritoriul american. Au
ridicat astfel un fort în apropiere de Astoria, în
Oregon; a fost întâia dată când drapelul american a
fost înălțat pe coasta Pacificului.
Iarna a fost foarte aspră, iar mâncarea a început să se
termine; rămăseseră cu prea puține resurse pentru a
mai face schimburi cu indigenii. Corpul descoperirilor
a așteptat, privind spre orizont după vreo navă în
trecere, pentru că acestea vizitau adesea regiunea
respectivă pentru a cumpăra blănuri de focă. Jefferson
îi dăduse lui Lewis o scrisoare în care promitea să
despăgubească orice navă care i-ar fi readus acasă pe
mare, dar nu au zărit niciuna până în martie 1806.
Grupul a pornit pe uscat, iar călătoria de întoarcere a
184
Nave britanice, franceze, rusești, spaniole și americane vizitaseră deja timp
de două decenii zona delimitată de Munții Stâncoși și de coasta Pacificului.
Această regiune a fost revendicată în numele britanicilor de George Vancouver
și în cel al Statelor Unite de Robert Gray, care a făcut ocolul lumii între anii
1787–1790. Disputa a fost soluționată în anul 1846; americanii și-au păstrat
statele Washington, Oregon, Idaho, Montana și Wyoming, iar britanicii,
Columbia Britanică – adică o zonă a fluviului Columbia asupra căreia au în
continuare controlul (n. a.).
avut loc într-un timp record. În luna septembrie au
văzut primul semn de civilizație: o vacă păscând
liniștită pe malul unui râu. Au ajuns la Saint Louis
câteva zile mai târziu și și-au spus povestea unei
națiuni entuziaste.
În sensul cel mai strict al cuvântului, nu putem
afirma că Lewis și Clark ar fi „descoperit” ceva. Au
vizitat regiuni pe care amerindienii le cunoșteau deja,
iar trei sferturi dintre acestea fuseseră deja străbătute
de europeni. Contribuțiile cele mai importante ale
expediției au fost consolidarea și diseminarea
cunoștințelor. Informațiile geografice de până atunci
fuseseră scoase din context sau nu rămăseseră
consemnate niciunde. Vânătorii de blănuri europeni
vizitaseră primii zonele din vest, dar nu ar fi avut de
ce să dezvăluie informații comerciale confidențiale.
Lewis și Clark au compilat hărți detaliate și au
catalogat terenurile, plantele și animalele din regiune,
împărtășind apoi observațiile lor întregii lumi.
Realizările lui Lewis și Clark sunt impresionante, dar
faptele lor de vitejie au fost depășite, din multe puncte
de vedere, de oameni mult mai puțin vestiți care au
călătorit prin Siberia. Cum a devenit oare Rusia cea
mai mare țară de pe Pământ? Povestea este, de fapt,
similară cu cea a Americii, diferența principală fiind că
Rusia s-a mărit până când a acoperit dublul suprafeței
Statelor Unite într-un timp de două ori mai scurt și cu
două secole mai devreme. A fost, fără îndoială, cea mai
impresionantă expansiune permanentă a unei națiuni
din întreaga istorie. Rusia a crescut, în medie, cu câte
90 de kilometri pătrați pe zi între anii 1450–1850 –
echivalentul adăugării anuale a unei suprafețe de
mărimea Belgiei, timp de 400 de ani. Moscova a scăpat
de jugul mongol și și-a petrecut apoi întregul secol al
XV-lea unificând principatele rusești; în anul 1556,
învinsese urmașii mongolilor din Kazan și Astrahan și-
și croise drum spre Asia. Exploratorii ruși au ajuns
apoi la Pacific în mai puțin de un secol (în anul 1639) și
au înființat prima așezare de coastă în anul 1647.
Cazacul Semion Dejnev a navigat în următorul an din
zona arctică până în Pacific prin strâmtoarea Bering,
care face legătura dintre Siberia și Alaska. Rusia a
devenit în anul 1689 prima națiune europeană care
stabilea relații diplomatice cu China.
Cele mai impresionante expediții rusești au avut loc
sub conducerea unui danez pe nume Vitus Bering. El a
pornit din Sankt Petersburg în anul 1725 și a traversat
vasta Siberie cu un echipaj de 34 de oameni.
Traversarea în doi ani a unei distanțe duble față de cea
parcursă de Lewis și Clark într-o expediție dificilă
parcursă pe jos a fost doar începutul. Ajunși la Pacific,
au construit o navă și au plecat apoi să exploreze
coasta Alaskăi. Pentru o comparație cu America, ar fi
fost ca și cum Jefferson le-ar fi ordonat lui Lewis și
Clark să traverseze continentul pe jos de două ori și să
construiască apoi o navă cu care să exploreze Japonia.
Bering a condus două expediții, în timpul cărora a
revendicat Alaska în numele Rusiei și a determinat
faptul că Asia și America nu sunt unite, ci despărțite
de numai 93 de kilometri de mare.185 Exploratorii care
i-au urmat aveau să construiască forturi rusești spre
sud până în California – mai apropiate de Australia
decât de Moscova sau de Sankt Petersburg.
Expediția Corpului descoperirilor nu a fost singura
trimisă de Thomas Jefferson. Cea de pe Red River din
anul 1806 a urmat cursul de apă eponim cale de 1000
de kilometri, din Louisiana până în Texas, fiind apoi
întoarsă din drum de trupele spaniole. În același an,
Zebulon Pike a condus un grup expediționar prin
Kansas și Colorado. Au luat-o pe trecătoarea greșită în
Munții Stâncoși și au fost apoi capturați de spanioli.
Ceea ce s-a dovedit a fi un lucru bun, pentru că au fost
duși prin teritoriile controlate de spanioli – New

Statele Unite au cumpărat Alaska de la Rusia în anul 1867 pentru 7,2 milioane
185

de dolari. Această decizie a fost luată în derâdere la momentul respectiv, dar s-a
dovedit a fi una dintre cele mai inspirate din istorie, alături de Achiziția
Louisianei (trimișii britanici au refuzat să cumpere Alaska și să o unească astfel
cu Canada). Imaginați-vă cât de diferit ar fi decurs Războiul Rece dacă la numai
800 de kilometri de Seattle s-ar fi aflat baze rusești! (n. a.).
Mexico, Mexic și Texas –, iar Pike a ținut notițe
detaliate despre toate cele văzute. La acea vreme,
călătoriile lui au fost aproape la fel de vestite ca și cele
ale lui Lewis și Clark, iar jurnalul său a fost tradus în
șase limbi. Luate împreună, aceste expediții au
constituit momentul culminant al unui efort lung de
trei secole, exploratorii din est întâlnindu-se cu cei care
traversau Mexicul și Pacificul. Cele mai mari goluri de
pe hartă au fost în sfârșit umplute cu o jumătate de
secol înainte de construirea căii ferate
transcontinentale.
 Capitolul 15
Frontierele științei

Schimbările din societate influențează felul în care

este privită explorarea, iar la începutul secolului al
XVIII-lea, odată cu Iluminismul, vechile credințe au
fost abandonate în favoarea unor noi concepții despre
libertate, rațiune și toleranță. Revoluția Americană și
Revoluția Franceză, formele politice ale celei științifice,
au izbucnit tocmai din pricina acestor idei. Idealurile
iluministe au transformat treptat explorările din
expediții de jaf care căutau aur în țări îndepărtate în
întreprinderi științifice mult mai virtuoase.
Exploratorii nu mai erau conchistadori, ci botaniști,
medici, astronomi și antropologi. Nu mai era suficient
să vezi lumea – explorarea însemna acum să o
descoperi cu adevărat.
Curiozitatea a fost mereu motorul explorărilor, dar
competiția internațională pentru a obține prestigiu pe
baza descoperirilor științifice era un lucru complet
nou. Vasele trebuiau să reflecte noile idealuri sub care
navigau, având nume ca Discovery („descoperire”),
Resolution („hotărâre”), Endeavour („strădanie”),
Adventure („aventură”), Geographie, Naturaliste și
Astrolabe. Au început să fie finanțate expediții care nu
aveau nici un alt scop în afară de cel științific, precum
misiunea franceză din anul 1735 trimisă în Ecuador
pentru a determina forma planetei.186
Aceste expediții științifice erau menite la rândul lor
să crească prestigiul națiunilor finanțatoare într-o
versiune de secol XVIII și secol XIX a cursei spațiale
din timpul Războiului Rece. O nouă figură s-a făcut
remarcată în timpul acestei curse a explorărilor: omul
de știință care învingea ignoranța în numele națiunii.
Aceste expediții științifice au putut avea loc, la
rândul lor, mulțumită dezvoltării unor noi tehnologii.
Marinarii măsuraseră multă vreme latitudinea cu
ajutorul unghiului razelor solare, dar, până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, nu a existat nicio modalitate de a
determina longitudinea; ceasornicarul John Harrison a
inventat atunci un cronometru de mare precizie.
Sincronizând cronometrul cu ora din locul în care ai
plecat, puteai apoi să compari timpul indicat de acesta
cu cel măsurat după poziția Soarelui din locul în care
te aflai și să determini astfel cât de departe ai înaintat
în jurul planetei.187 Pe cele mai multe nave existau
numeroase cronometre de rezervă (HMS Beagle pe care

186
Ideea era de a măsura un grad de latitudine lângă ecuator și de a-l compara
cu unul din nord pentru a determina dacă Pământul este mai bombat la ecuator
și mai turtit la poli. Așa și este (n. a.).
187
Imaginați-vă că vă sincronizați ceasul la New York și zburați apoi până la Los
Angeles. Dacă ceasul va arăta la destinație ora 15.00, dar Soarele va indica ora
12.00, veți ști că ați parcurs 3/24 din circumferința planetei (n. a.).
a navigat Charles Darwin avea douăzeci și două),
acestea fiind sincronizate în porturi cu ajutorul unor
bile care cădeau la ore predeterminate (tehnică
comemorată astăzi la New York în Times Square –
căderea unei bile gigantice marchează începutul
noului an). Datorită unei diete alimentare mai bune au
fost posibile călătoriile de lungă durată. Căpitanii
spanioli și olandezi descriseseră anumite rute maritime
prin Pacific, dar avuseseră puțin timp la dispoziție
înainte ca scorbutul să le transforme navele în spitale
plutitoare.
Astronomii știau că distanța până la Soare putea fi
determinată observând tranzitul planetei Venus din
diverse puncte de pe Terra. Edmund Halley prezisese
că Venus avea să treacă prin fața Soarelui în 1762 și
1769, dar în nici un alt an din următorul secol. S-au
făcut numeroase pregătiri pentru observarea trecerii
din anul 1762, dar cele mai multe date nu au putut fi
adunate din pricina cerului înnorat. Comunitatea
științifică a decis că totul trebuia să meargă ca la carte
în anul 1769. Acest efort avea să fie una dintre cele mai
intens anticipate colaborări științifice din istoria lumii,
în cadrul căreia aveau să fie coordonate măsurători
realizate pe tot globul. Amiralitatea britanică avea
nevoie de un căpitan cu numeroase abilități care să
conducă eforturile din Pacific: navigator, cartograf,
astronom și comandant de trupe. Au găsit toate
acestea în persoana lui James Cook188.
Cook s-a pregătit de expediție solicitând marinei
britanice modernizarea unui fost transportor de
cărbuni. Nava Endeavour nu era rapidă și nici
frumoasă, dar era extrem de practică, fiind solidă, cu o
bună capacitate de încărcare și putând să navigheze în
ape puțin adânci și să tragă la mal pentru reparații. 189
Endeavour a pornit spre Pacificul de Sud cu o misiune
clară și având la bord 14 oameni de știință conduși de
Joseph Banks, cel mai respectat botanist al vremii.
Hrana era foarte importantă pentru o călătorie pe
termen lung, fapt pentru care Cook s-a inspirat de la
vikingi și a încărcat cala navei cu butoaie de varză
murată, morcovi conservați și supă concentrată 190. A
fost prima expediție cu o dietă variată, iar rezultatele
nu s-au lăsat așteptate. Era la ordinea zilei ca navele
plecate în călătorii lungi să piardă zeci de marinari din
pricina scorbutului, dar Endeavour nu a înregistrat nici
188
Una dintre sursele de inspirație pentru James Kirk, comandantul navei
Enterprise, cu a sa deviză de a merge acolo unde „niciun om nu a ajuns
vreodată” – o aluzie la dorința exprimată de Cook de a merge „nu numai mai
departe decât oricine altcineva, ci oricât de departe se poate ajunge” (n. a.).
189
Naveta spațială Endeavour a fost numită în mod explicit după nava lui Cook,
de aceea în denumirea sa este utilizată ortografia englezească, și nu cea
americană (Endeavor) (n. a.).
190
Dried soup (engl, în original) este un tip de mâncare deshidratată folosită în
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea cu preponderență în călătoriile pe mare (n.
red.).
măcar un singur caz de boală.
Drumul spre Tahiti a fost liniștit, iar observațiile
asupra tranzitului planetei Venus au stârnit ecouri vii
pe mapamond.
Endeavour a fost, de fapt, a patra navă europeană
care a ajuns în Tahiti. Două expediții rivale, una
franceză și cealaltă engleză, se întrecuseră de-a lungul
Pacificului cu doi ani mai devreme și făcuseră opriri în
Tahiti la câteva luni distanță una de cealaltă. Nava
britanică Dolphin câștigase cursa (având la bord pe
post de mascotă o capră, care l-a însoțit apoi pe Cook și
a devenit astfel primul animal care a înconjurat globul
pământesc de două ori). Cele două nave franceze
fuseseră comandate de eminentul om de știință și
aventurier Louis-Antoine de Bougainville, după care
au fost numite insule, plante (Bougainvillea sau floarea
de hârtie) și 13 nave din marina țării sale. Bougainville
a fost considerat un geniu, fiind acceptat în Societatea
Regală Britanică pentru tratatul său despre integrale
pe care l-a publicat la vârsta de 25 de ani. El și Cook s-
au aflat la numai câțiva kilometri distanță unul de
celălalt în anul 1759, în timpul Bătăliei de la Quebec.191
191
Bougainville a fost aghiotantul lui Montcalm în anul 1757 și a negociat
predarea fortului William Henry din apropiere de Albany, toate acestea fiind
incluse în filmul Ultimul mohican din 1992 (detaliile din film se bazează în cea
mai mare parte pe uimitorul său jurnal). În 1781, a avut un rol important în
înfrângerea flotei britanice din apropierea orașului Yorktown în timpul unei
 Conform descrierilor căpitanului britanic Samuel
Wallis, indigenii din Tahiti erau extrem de prietenoși;
probabil că odele pe care le-a închinat frumuseții
localnicelor au provocat stupoarea multor indivizi
rigizi din amiralitate. Bougainville a fost mult mai
direct decât restul, numind insula „Noua Kythira”,
după presupusul loc de naștere al lui Venus (zeița
iubirii). Călătoria a făcut senzație în Europa atunci
când s-a aflat că medicul navei își ascunsese amanta la
bord (prima femeie care a făcut înconjurul lumii).
Localnicii au fost atât de încântați să întâlnească o
femeie europeană, încât au acoperit-o cu daruri și au
compus ode în onoarea sa. Filosoful Jean-Jacques
Rousseau s-a folosit de această întâlnire pentru a-și
promova ideile despre „bunul sălbatic”, conform
cărora popoarele „primitive” ferite de influențele
nefaste ale civilizației demonstrează că omul este bun
de la natură.
Pentru a preveni orice incidente produse de
echipajul de pe Endeavour, Cook a ordonat ca numai
reprezentații oficiali ai navei să fie lăsați să debarce la
mal. Relațiile cu indigenii au fost amiabile, deși pe
Cook l-a neliniștit faptul că erau influențați treptat de
ideile europene. Mai târziu, avea să facă observații

bătălii decisive a Revoluției Americane. Napoleon l-a numit senator în anul 1799
(n. a.).
similare despre aborigenii australieni, remarcând
faptul că aceștia erau „mult mai fericiți decât
europenii; nu cunosc confortul necesar, pentru a nu
mai vorbi de cel superfluu, atât de căutat în Europa, și
sunt fericiți neștiind despre ele. Trăiesc în liniște,
netulburați de inegalitățile de statut”. Această idee a
lui Cook intuiește un aspect foarte important al
psihicului uman. Bogăția materială nu ne face fericiți.
Confortul modern nu ne mulțumește pentru că ne
comparăm mereu cu vecinii și satisfacția noastră este
umbrită de faptul că nu suntem mai bogați decât ei.
După observațiile privind tranzitul planetei Venus și
o binemeritată oprire în Tahiti, Cook a pornit din nou
la drum pentru a îndeplini anumite ordine secrete.
Misiunea sa era să continue spre sud și să caute acea
„Terra Australis Incognita” a cărei existență fusese
prezisă cu mult timp înainte. Se credea că în Pacificul
de Sud ar fi existat un mare continent care ar fi ținut în
echilibru globul pământesc, împiedicându-l să se
încline în spațiul cosmic. Existența Australiei era
cunoscută deja, dar se presupunea că nu era suficient
de mare pentru a ține lumea în echilibru; nici un alt
european nu se mai aventurase atât de mult în
Pacificul de Sud. Golul de pe hartă era suficient de
mare pentru ca acolo să se afle un continent cel puțin
la fel de mare ca Asia. Endeavour a pornit spre sud, dar
nu a văzut uscat nici după aproape 3 700 de kilometri
pe mare. Cook și-a urmat instrucțiunile și a cârmit spre
Noua Zeelandă (care fusese descoperită în anul 1642
de Abel Tasman), încercând să își dea seama dacă
aceasta nu era, cumva, o peninsulă ieșită în afară din
ipoteticul continent. Nu era. Cook i-a explorat coastele
și a ajuns la concluzia că Noua Zeelandă este formată
din două insule.192
Din moment ce se întorceau acasă, Cook a hotărât să
cerceteze pe drum coastele Australiei (numită pe
atunci „Noua Olandă”). Nava a ancorat în aprilie 1770
în Botany Bay (lângă Sydney), numit astfel de
cercetătorul principal de pe navă, Joseph Banks,
datorită florei și faunei nemaivăzute. Cook a notat
faptul că Australia părea să fie o țară deluroasă,
plăcută și slab locuită, date fiind contactele cu
aborigenii și semnalele de fum zărite de pe coastă. I-au
plăcut în mod special cangurii, despre care a afirmat că
erau atât uimitori, cât și delicioși. Cook a remarcat
marile întinderi de coral din preajma coastei de nord-
est (parte a celor aproape 2800 de kilometri ai Marii
Bariere de Corali), care s-au dovedit a fi o amenințare
mortală atunci când nava Endeavour a eșuat într-o zonă
de mică adâncime. Multe nave ar fi fost distruse de

Strâmtoarea care le desparte este numită astăzi în onoarea lui Cook, iar nava
192

Endeavour apare pe moneda neozeelandeză de 50 de cenți (n. a.).

marea agitată și de coralii ascuțiți; Endeavour era însă
rezistentă și norocoasă. Cook a dat ordin ca orice nu
era bătut în cuie să fie aruncat peste bord, nava
reușind să se elibereze după ce echipajul a scos cu
fervoare apa dinăuntru și a tras cu lanțuri coca spre o
zonă mai adâncă.193
După o oprire pe plajă pentru cârpăcirea cocii (într-
un loc numit astăzi Cooktown), Endeavour s-a deplasat
cu mare greutate până în Indonezia olandeză pentru
reparații mai cuprinzătoare. Cook și echipajul său au
pornit spre casă câteva luni mai târziu și au sosit în
Anglia după trei ani pe mare. Prima călătorie a lui
Cook fusese un succes deplin, dar pe hartă rămânea
totuși un mare gol în care s-ar fi putut găsi un
continent sudic de proporții. A fost plănuită o a doua
expediție, care să se concentreze numai pe explorarea
oceanelor din sudul planetei. Avea să fie un voiaj
periculos și monoton, cea mai lungă călătorie fără nicio
urmă de uscat la orizont. Joseph Banks intenționase să
facă parte din echipaj, dar se răzgândise înainte de
plecare, fiind înlocuit de Johann Forster și de fiul
acestuia, Georg (care avea să devină la rândul său un
naturalist renumit). Au fost pregătite două nave pe
modelul lui Endeavour, iar Cook a pornit din nou spre

Tunurile aruncate în mare de pe Endeavour au fost recuperate în anul 1969 și

193

sunt expuse astăzi la un muzeu din Sydney (n. a.).

Pacificul de Sud în anul 1772, de această dată la
comanda vaselor Resolution și Adventure.
În această a doua călătorie, Cook a făcut înconjurul
Pământului luând-o în direcția opusă și a ajuns mai la
sud decât oricine altcineva de până atunci, navigând
pe mări cețoase și acoperite de ghețuri. S-a întors de
două ori în Noua Zeelandă și o singură dată în Tahiti
în timpul călătoriei. A creionat golurile de pe hartă,
descoperind numeroase insule sudice, dar respingând
odată pentru totdeauna ideea că echilibrul lumii era
condiționat de existența unui mare continent sudic.
Australia a moștenit în mod implicit titlul de „Terra
Australis”, nemaifiind însă „incognita”. Cook nu a
zărit Antarctica, dar i-a prezis existența, dându-și
seama că bucățile de rocă prinse în aisberguri indicau
prezența unui tărâm sudic al gheții și al zăpezilor.
Cea de-a doua expediție a lui Cook s-a întors acasă
în anul 1775, după încă trei ani pe mare, dar un căpitan
cu experiența sa nu putea să rămână prea mult timp pe
uscat. Amiralitatea pregătise pentru el o nouă misiune,
Sfântul Graal al explorărilor geografice timp de secole
la rând: găsirea Pasajului de Nord-Vest. Fusese căutat
fără succes de zeci de exploratori, dar de această dată
Cook avea să-și facă drum cu forța dinspre Pacific prin
zona arctică, traversând strâmtoarea Bering din
apropierea Alaskăi. Avea să umple astfel ultimul mare
gol de pe hartă, explorând regiunea Americii
delimitată de Munții Stâncoși. Revoluția Americană
tocmai izbucnise, dar Benjamin Franklin a convins
tânăra marină a țării sale că misiunea lui Cook era în
beneficiul tuturor. A ordonat ca navele lui Cook să nu
fie atacate, ci să li se ofere sprijin oricând erau întâlnite
pe mare. Franța, Spania și Olanda, aliatele
americanilor în războiul împotriva britanicilor, i-au
urmat exemplul și i-au promis lui Cook ajutorul lor.
Pentru prima oară în istorie, faptul că un explorator
naviga în beneficiul lumii întregi era recunoscut
universal.
Cook a pornit din Anglia la 12 iulie 1776, la opt zile
după adoptarea Declarației de Independență. Se afla
din nou la comanda navei Resolution, care a fost de
această dată însoțită de un alt vas, Discovery.194 A ocolit
Capul Bunei Speranțe și a făcut o oprire scurtă în Noua
Zeelandă, continuând apoi spre Tahiti. S-a îndreptat
spre nord, spre strâmtoarea Bering, dar pe drum a
descoperit întâmplător Hawaii. Galioanele spaniole
care făceau legătura între Manila și Acapulco trecuseră
timp de secole prin apropiere, dar nici un alt european
nu mai ajunsese până atunci pe aceste insule.195 Cook a
194
Cook a fost însoțit de William Bligh, imortalizat ulterior de filmul Revolta de
pe Bounty (n. a.).
195
Cook a numit arhipelagul Hawaii „Insulele Sandwich”, după conducătorul
Amiralității (cel de-al patrulea duce de Sandwich), cel căruia i-a venit ideea de a
făcut o scurtă oprire și apoi a navigat spre țărmul
american, acostând în actualul stat Oregon la sud de
fluviul Columbia. A navigat apoi de-a lungul coastei
spre Alaska, căutând în tot acest timp vreun eventual
pasaj spre zona arctică și întrebându-i despre el pe
amerindienii întâlniți pe coastă. A schițat întreaga
coastă de nord-vest din Oregon până în Alaska și a
ajuns în final la strâmtoarea Bering, a cărei existență
era deja cunoscută din însemnările rusești.
Cook a înaintat cu prudență prin strâmtoare, dar a
fost oprit de un bloc impenetrabil de gheață. Din
moment ce se apropia iarna, a navigat înapoi spre
Hawaii, intenționând să reia căutările primăvara.
Locuitorii din Hawaii erau, după spusele lui Cook, cei
mai ospitalieri oameni din lume, ei dăruind echipajului
nenumărate bunătăți exotice. Au început însă să apară
tensiuni după ce oamenii lui Cook au consumat tot
mai mult dintre rezervele de hrană ale insulelor și au
căutat compania indigenelor. Au apărut zvonuri
conform cărora europenii plecaseră din zonele lor de
baștină din pricina foametei și poposiseră acolo
hotărâți să consume toate resursele de hrană din
Hawaii. Curând au izbucnit încăierări, iar marinarii
pune o bucată de carne între două felii de pâine pentru a putea mânca în timp
ce juca cărți, de unde provine cuvântul „sandvici”. Legăturile dintre Hawaii și
Marea Britanie s-au păstrat, dovadă fiind faptul că este singurul stat american
pe drapelul căruia se află imaginea steagului britanic (n. a.).
britanici au tras focuri de armă în mulțimile furioase.
Cook a debarcat pentru a calma spiritele, dar a fost
ucis în bătaie de indigenii indignați în timp ce se
pregătea să se întoarcă la navele sale.196 Oamenii de pe
navele Resolution și Discovery au ridicat ancora, abătuți
din pricina pierderii căpitanului. Au căutat încă o dată
un pasaj printre ghețuri prin strâmtoarea Bering și
apoi au luat-o spre casă.
Cook a reușit să traseze mai bine contururile
continentelor. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, un nou tip de explorator
a început să abordeze marile probleme științifice ale
vremii și să cerceteze natura, clima, geografia, oamenii,
flora și fauna planetei. Darwin a elaborat teoria
evoluției inspirat fiind de diversitatea formelor de
viață pe care le-a observat în timp ce făcea înconjurul
planetei pe HMS Beagle între anii 1831–1836. El
considera însă că influența cea mai importantă asupra
muncii sale o avusese un savant anterior – un om de
geniu ale cărui contribuții duseseră la progresul a
numeroase discipline științifice: biologia, climatologia,
ecologia, geografia și geologia. Probabil că nu este mai
vestit astăzi tocmai din pricina gamei foarte largi de
196
Nu știm exact cum îl priveau hawaiienii pe Cook - cu siguranță vedeau în el o
căpetenie importantă, dacă nu chiar un zeu. Oasele sale au fost păstrate ca
relicve, iar câteva dintre ele le-au fost înapoiate membrilor echipajului pentru a
fi înmormântate în mare (n. a.).
contribuții. Alexander von Humboldt a fost mânat de
dorința de a înțelege interconexiunile din lume,
devenind arhetipul omului de știință plecat în
expediție pe teren.197
În fața Universității Humboldt din Berlin, vizavi de
capătul celălalt al pieței, unde naziștii obișnuiau să
ardă cărți, a fost ridicată o statuie închinată „celui de-al
doilea om care a descoperit Cuba”. Această descriere
este exactă, dar contribuțiile lui Alexander von
Humboldt au fost mult mai numeroase. La sfârșitul
secolului al XVIII-lea, europenii știau deja de câteva
sute de ani despre Americi, dar, din multe puncte de
vedere, acestea erau încă învăluite în mister.
Autoritățile spaniole nu le permiteau străinilor accesul
în coloniile lor, dar nici nu depuneau vreun efort de a
le explora din perspectivă științifică. De mic,
Humboldt a fost fascinat de poveștile despre explorări.
Născut într-o mică familie de nobili prusieni, a studiat
geologia și a obținut o slujbă în sectorul public, de
director de mine, care i-a permis să călătorească de-a
lungul și de-a latul Germaniei. Mânat de interesul
pentru explorări, l-a rugat pe Georg Forster să-i facă
cunoștință cu Joseph Banks, care i-a acaparat complet
197
Humboldt era considerat cel mai faimos om al epocii sale, după Napoleon,
iar în onoarea sa au fost numite 39 de orașe și de formațiuni geografice din
Statele Unite. Statul Nevada a fost cât pe ce să facă parte dintre acestea. Edgar
Allan Poe i-a dedicat acestuia ultima sa creație literară importantă, Eureka (n. a.).
atenția prin relatări despre călătoriile lui Cook și
vastele colecții de plante și de animale adunate în
timpul acestora. Humboldt a hotărât pe loc să renunțe
la viața de birocrat german și să călătorească în jurul
lumii.
Moștenise o anumită sumă de bani și își putea
finanța singur călătoria. I-a scris regelui Spaniei,
cerând permisiunea de-a vizita coloniile americane,
permisiune pe care, spre surprinderea sa, a și primit-o.
Călătoria sa prin Americi (care a avut loc între anii
1799–1804) a reprezentat primul exercițiu de cercetare
științifică a regiunii pe care a traversat-o. Humboldt și
tovarășul său francez, pe nume Aimé Bonpland, au
debarcat cu un munte de instrumente științifice și au
târât după ei prin junglele sud-americane o miriadă de
dispozitive, printre care termometre, barometre și
pluviometre. Curiozitatea i-a mânat să ia mostre din
otrava cu care băștinașii ungeau vârfurile săgeților
(care este letală numai dacă este administrată
intravenos) și să bea din „laptele” arborelui de cauciuc
(vomitând apoi ore în șir bilele elastice care li se
formaseră în stomac). Cei doi aventurieri erau atât de
încântați de cele descoperite, încât Humboldt a notat
faptul că își făcea griji că Bonpland „ar putea înnebuni
dacă mai găsim multe minunății”. Ascensiunea lor de
5878 metri pe vulcanul Chimborazo din Ecuador a
reprezentat timp de 30 de ani cea mai mare altitudine
montană la care ajunsese vreodată cineva. Datorită
mostrelor pe care le-au colectat, s-a dublat numărul de
specii de plante și de animale americane cunoscute,
dar ele au reprezentat numai o zecime din cele pe care
le-au observat pe teren. Au discutat cu indigenii și au
catalogat sistematic pentru prima oară societățile
locale.
Humboldt avea să-și continue călătoriile, străbătând,
de exemplu, Rusia și Asia Centrală și ajungând până la
granițele Chinei în anul 1829, dar avea să-și petreacă
cea mai mare parte din timp împărtășindu-și
observațiile. Nu se temea să țintească prea sus,
capodopera sa în cinci volume, intitulată Kosmos, fiind
concepută ca o „istorie naturală completă a
universului”. Această lucrare a fost prima carte
științifică citită la scară largă și a creat premisele
pentru cartea lui Carl Sagan din 1980 și pentru serialul
de televiziune omonim.198 Humboldt a popularizat
pentru prima oară știința și a adus cunoștințele despre
lume în casele oamenilor obișnuiți. A fost „o minune a
lumii” pentru Ralph Waldo Emerson și „adevăratul
descoperitor al Americii” pentru Simón Bolívar.
Humboldt se considera „cetățean universal al
umanității”.
198
O adaptare din 2014 îl are ca actor principal pe Neil deGrasse Tyson (n. a.).
 Secolul al XIX-lea a văzut și începuturile turismului.
Ida Pfeiffer, o prietenă austriacă a lui Humboldt, a fost
poate prima femeie care a străbătut singură lumea și
cu siguranță prima care și-a câștigat traiul scriind
despre aventurile sale. A fost o pionieră a drepturilor
femeilor, crescând într-o familie numeroasă și
insistând să primească o educație similară cu cea a
fraților săi. Deși era o fire aventurieră, a fost forțată să
se mărite cu un bărbat mai bătrân decât ea, să crească
doi fii și să-și întrețină familia dând lecții de muzică; a
tânjit mereu însă după mai mult. Așa că, după ce soțul
ei a murit și fiii i-au plecat de acasă, a pornit să
exploreze planeta în anul 1842, la vârsta de 45 de ani.
Și-a creat propriul costum de explorator, care includea
o fustă, un șal, o plasă de țânțari și o pălărie cu boruri
largi, și a străbătut junglele lumii înarmată cu un cuțit
și un pistol. A înfruntat pericole reale: a trebuit să
alunge un bandit cu cuțitul, iar cu altă ocazie le-a spus
în glumă unor canibali că era prea bătrână și ațoasă
pentru a mai fi bună la gust.
Pfeiffer a scris câte o carte după fiecare călătorie,
folosind profiturile pentru a-și finanța următoarea
expediție. Spre deosebire de exploratorii dinaintea ei,
s-a concentrat pe poveștile oamenilor pe care îi
întâlnea la fața locului și a scris chiar și despre viața
domestică și cea a femeilor. Cărțile sale de călătorie au
devenit bestselleruri internaționale și au fost traduse în
numeroase limbi, iar conducătorii străini au început
curând să o invite în țările lor pentru a-i încuraja și pe
alții să-i viziteze. Nu este exagerat să spunem că a pus
bazele industriei turistice globale. Humboldt
popularizase minunile științifice ale lumii, iar Pfeiffer –
ideea călătoriilor în străinătate. Pentru prima oară în
istoria lumii, oamenii obișnuiți puteau explora planeta
pe cont propriu.
 Capitolul 16
Pământuri de gheață și zăpadă

Fiecare act de explorare dă naștere la altele, iar

necunoscutul ne cheamă cu un glas de sirenă. Chiar și
dezastrele ne motivează să urmăm drumurile
descoperite de primii pionieri și să reușim acolo unde
alții au dat greș. Acest lucru s-a adeverit mai mult ca
oriunde în zona arctică, acolo unde catastrofele care s-
au ținut lanț au fost izvoarele multor legende despre
aventuri eroice. Cucerirea nordului nu a fost motivată
numai de interese mercantile, ci a devenit și o bătălie a
omului cu natura. Societățile europene încrezătoare
din epoca victoriană au decis să folosească tehnologiile
industriale recent dezvoltate pentru a obține în sfârșit
victoria. După înfrângerea Franței lui Napoleon,
Marina Regală britanică a putut să-și redirecționeze
eforturile spre întreprinderi pașnice. Cum ar fi putut să
eșueze dată fiind pregătirea minuțioasă și accesul la
cele mai noi minuni ale modernității?
Sir John Franklin a fost ales pentru a conduce
expediția din anul 1845, menită să străbată în sfârșit
Pasajul de Nord-Vest. Franklin cunoștea deja Arctica –
condusese anterior trei expediții prin regiune.
Călătoria din 1819 se sfârșise rău – jumătate din
echipaj murise de foame, iar Franklin își câștigase
porecla de „cel care și-a mâncat cizmele”. Când a fost
întrebat dacă vârsta sa înaintată de 60 de ani nu
constituia un obstacol, răspunsul său a fost memorabil:
„Mă scuzați, dar am doar 59 de ani”. Pentru expediția
din anul 1845 au fost modificate două nave de război,
Erebus și Terror, dotate cu mortiere, coci groase placate
cu fier, aparate de încălzire pe abur, mașinării de
desalinizare a apei și motoare de locomotivă care
controlau elice cu pale lungi de doi metri. Ambele
nave serviseră cu onoare în apele arctice și antarctice și
fuseseră imortalizate într-un vers al imnului Statelor
Unite, fiind acele nave care trăseseră în anul 1814 spre
Fortul McHenry „bombe explodând în aer” (mortiere
și rachete lansate de la bord). Au dus cu ei pentru
prima oară o cameră fotografică, iar calele au fost
încărcate cu conserve cât să le ajungă pentru trei ani.199
În mai 1845, Erebus și Terror au pornit din Anglia cu
129 de suflete la bord.200 În iulie, au trecut pe lângă o
balenieră în preajma Groenlandei, iar apoi nu au mai
fost văzute niciodată. Ce se întâmplase oare? Oamenii
de știință au reușit, de-a lungul anilor, să le
reconstituie soarta, iar epavele lor au fost găsite în
199
Conservele au fost inventate în timpul Războaielor Napoleoniene pentru a
aproviziona trupele de pe fronturile îndepărtate, dar deschizătoarele au fost
concepute abia în 1855. în primii 50 de ani, conservele erau deschise cu ciocanul
și dalta (n. a.).
200
Cele două nave aveau atât pânze, cât și elice propulsate de motoare (n. a.).
zona arctică a Canadei în anii 2014 și 2016. Au parcurs
o distanță bună în primul an și au petrecut iarna pe
insula Beechey. Au continuat să înainteze în timpul
anului 1846 și au fost prinse în ghețuri în timpul iernii
următoare, iar dezghețul nu a mai venit. O însemnare
găsită mai târziu indică faptul că Franklin murise în
iunie 1847 și că supraviețuitorii înfruntaseră o a treia
iarnă. Navele au rămas prizoniere până în primăvara
anului 1848, când ultimii membri ai echipajului au
hotărât să pornească pe uscat și să caute adăpost,
mâncarea fiind pe terminate. Nu au ajuns prea
departe, dacă e să ne luăm după cadavrele răsfirate
prin tundra arctică, găsite mai târziu.
După doi ani în care nu s-a mai primit nicio veste
din partea expediției, a fost inițiată prima operațiune
majoră de căutare internațională, fiind oferită o
recompensă echivalentă cu 2 milioane de dolari
americani pentru orice informație care ar fi dus la
reperarea echipajului. Au participat zeci de nave, unele
trimise chiar și de rivali ai Marii Britanii precum
Franța și Statele Unite; în timpul căutărilor s-au
pierdut cel puțin cinci dintre acestea.201 Inuiților le-au
fost distribuite medalioane de metal pe care fuseseră
201
Regina Victoria i-a dăruit lui Rutherford B. Hayes un birou construit din
lemnul navei HMS Resolute, care participase la căutări, în semn de mulțumire
pentru ajutorul acordat de națiunea americană. Respectivul birou se află astăzi
în Biroul Oval și este folosit de președinte (n. a.).
gravate locațiile depozitelor de provizii în speranța că
așa aveau să ajungă la supraviețuitori. În anul 1854, un
inuit i-a spus unui membru al echipelor de căutare că
40 de albi muriseră de foame în zona respectivă cu
câțiva ani înainte și i-a arătat tacâmuri, monede, cărți și
alte vestigii de pe navele condamnate. Operațiunea de
salvare s-a încheiat astfel, dar soția lui Franklin a
finanțat o misiune de căutare ulterioară în timpul
căreia au fost găsite două mesaje. Primul fusese scris în
mai 1847 și descria progresul expediției, relatând
încrezător că „Sir John Franklin este la conducere; totul
este în ordine”. Cel de-al doilea fusese scris aproape
un an mai târziu pe un ton cu totul diferit. În el se
raporta, cu litere tremurate, scrijelite pe marginile
primului, că Erebus și Terror fuseseră prinse în gheață
timp de două ierni și că mulți membri ai echipajului
pieriseră. Supraviețuitorii aveau să pornească a doua
zi pe uscat pentru a căuta adăpost.
Soarta expediției a fost una stranie din câteva puncte
de vedere. Ultimul mesaj conținea câteva erori,
inclusiv în ceea ce privește ortografia și cronologia. Au
fost găsite, apoi, sănii abandonate care fuseseră
încărcate cu cărți grele, argintărie și alte bunuri fără
nicio utilitate în vremuri de criză, fapt care ne
sugerează că e posibil ca echipajul să-și fi pierdut
mințile. Înainte de plecarea expediției fusese
consemnat faptul că mâncarea era ambalată în
conserve prost făcute și asamblate în grabă, fiind
sigilate cu plumb „topit peste ele ca ceara de
lumânare”. Este posibil, deci, ca echipajul să fi suferit
tulburări cognitive din pricina intoxicației cu plumb.
Pasteurizarea nu fusese inventată încă, deci poate că
multe dintre conserve au fost contaminate cu diverși
microbi, iar mâncarea din ele nu a fost comestibilă.
Întregul episod le-a reamintit oamenilor puterea
naturii și a reflectat mândria nesăbuită a epocii
victoriene. Tehnologia modernă a fost neputincioasă în
fața nordului, deși în zona expediției exista o populație
inuită care prospera în aceleași condiții de mediu.
În ciuda pericolelor sau poate din pricina lor,
oamenii au continuat să viseze la cucerirea nordului.
Expedițiile arctice s-au transformat în curse rivale
pentru faimă și glorie. Exploratorul norvegian Roald
Amundsen a fost primul care și-a croit drum printre
ghețuri, din Groenlanda până în Alaska, într-o
expediție de trei ani în care a pornit în anul 1903.
Secretul succesului său a constat în faptul că a acționat
invers față de Franklin, călătorind cu bagaje puține și
obținându-și hrana pe drum. Echipajul său a învățat de
la inuiți tehnici de supraviețuire și a vânat foci și alte
animale pentru a obține hrana și vitaminele necesare și
a se feri astfel de malnutriție. A folosit sănii trase de
câini pentru transportul pe uscat și a renunțat la
echipamentele de protecție voluminoase în favoarea
pieilor de animal călduroase și impermeabile.
Polul Nord a fost cucerit surprinzător de recent. Un
echipaj compus din șase norvegieni și finlandezi a
traversat Groenlanda pe schiuri în anul 1888. Cei din
urmă creșteau reni, iar planul expediției era de a căra
proviziile pe sănii trase de aceștia. Din nefericire, renii
sălbatici au refuzat cu îndârjire să tragă sănii, contrar
exemplarelor domesticite din Finlanda. Oamenii au
fost nevoiți să tragă săniile singuri, dar chiar și așa au
reușit să traverseze Groenlanda mulțumită experienței
lor pe schiuri. Liderul expediției, Fridtjof Nansen, a
stabilit apoi să se îndrepte spre pol. Acesta construise o
navă cu specificații aparte, numită Fram, și avea de
gând să se lase prins în ghețuri și să plutească astfel
spre nord până la pol. Au plecat în iunie 1893, iar
prima etapă s-a desfășurat fără probleme. Fram a plutit
luni bune prinsă în ghețuri, dar Nansen a devenit
nerăbdător atunci când viteza sloiurilor a scăzut. În
martie 1895, n-a mai putut sta locului. A debarcat pe
schiuri împreună cu un tovarăș din echipaj pentru a
străbate ultimii 643 de kilometri.
Au părut să înainteze repede, dar Nansen și-a dat
seama curând că sloiurile pe care se aflau pluteau spre
sud, zădărnicindu-le astfel eforturile. Mâncarea a
început să se termine atunci când mai aveau aveau de
parcurs 400 de kilometri până la pol, iar pentru că în
fața lor se deschideau „blocuri de gheață aranjate
haotic cât vezi cu ochii”, au hotărât să se întoarcă.
Vremea a început să se răcească, iar Nansen a decis să-
și petreacă iarna în arhipelagul Franz Josef202. Au
construit un adăpost rudimentar și au făcut provizii de
carne de urs, morsă și focă. În mai 1896, și-au reluat
călătoria spre sud, iar într-o dimineață pe Nansen l-a
trezit lătratul unor câini. Se intersectaseră din pură
întâmplare cu expediția spre nord condusă de
exploratorul britanic Frederick Jackson. Nansen și
tovarășul său au fost salvați și transportați spre
Norvegia. Fram s-a eliberat din ghețuri câteva luni mai
târziu, iar membrii expediției s-au reunit la Oslo în
uralele națiunii.203
Polul Nord nu fusese cucerit încă, așa că alți
exploratori au decis să facă o încercare. Robert Peary a
condus în anul 1909 un grup de 23 de oameni care au
plecat spre pol din insula canadiană Ellesmere,
trăgând după ei sănii. Ajunși la 240 de kilometri de

202
Un grup de insule din preajma Siberiei numit în onoarea arhiducelui în
timpul expediției arctice austro-ungare din anul 1872 (n. a.).
203
Nansen a câștigat în anul 1922 Premiul Nobel pentru Pace pentru munca sa
de reîntregire a familiilor refugiaţilor de război; el a introdus „pașapoartele
Nansen”, recunoscute în toată lumea (n. a.).
obiectivul lor, Peary și cinci alți tovarăși de drum 204 și-
au continuat drumul pe schiuri. La 6 aprilie 1909,
măsurătorile lui Peary au indicat că se aflau la mai
puțin de opt kilometri de pol, dar ele nu au putut fi
verificate pentru că niciunul dintre ceilalți membri ai
expediției nu știa să lucreze cu sextantul. La întoarcere
au fost observate erori de calcul care sugerau că
echipajul se aflase, de fapt, la 48 de kilometri de pol.
Acestea nu au fost singurele probleme ale lui Peary: un
alt explorator, pe nume Frederick Cook, declara că se
întorsese de la pol în aceeași perioadă. Susținătorii lui
Peary au organizat repede o campanie de denigrare în
încercarea de a-i distruge reputația lui Cook și de a-i
pune la îndoială datele. Au urmat procese, iar Național
Geographic Society și Subcomitetul pe probleme
navale din Camera Reprezentanților i-au dat dreptate
lui Peary; nu este însă exclus să fi fost părtinitori,
pentru că ambele organizații îi susținuseră expediția.
Peary a câștigat concursul de popularitate, dar nu este
limpede dacă fie el, fie Cook a ajuns, de fapt, la Polul
Nord.
Și atunci cine a fost primul, dacă nu Peary sau Cook?
Amiralul Richard Byrd a pilotat un avion în anul 1926,
realizând un zbor-maraton de 15 ore peste pol cu

Printre aceștia se aflau Matthew Henson, primul explorator de culoare al

204

Arcticii, și trei vânători inuiți (n. a.).

pornire de pe insula Spitzbergen, dar durata scăzută a
zborului său (care nu corespundea cu distanțele în
cauză) și mărturiile inconsecvente ale copilotului au
trezit unele dubii. Echipajul de 16 oameni ai aeronavei
Norge a devenit primul care a ajuns fără niciun dubiu
la pol trei zile mai târziu. Expediția de pe Norge a fost
concepută de norvegianul Roald Amundsen, finanțată
de americanul Lincoln Ellsworth și pilotată de
aviatorul italian Umberto Nobile. Aeronava a survolat
polul și a lansat spre sol steagurile Norvegiei, Statelor
Unite și Italiei. Însă s-au stârnit rapid controverse
aprinse când s-a aflat că steagurile italiene erau mult
mai mari decât celelalte și când Nobile și dictatorul
italian Mussolini au început să susțină că meritul
pentru succesul expediției era al Italiei și că astfel se
dovedea forța noii națiuni fasciste.
Nobile a încercat să-și repete performanța doi ani
mai târziu pe o aeronavă identică numită Italia, dar a
dat greș din pricina unei furtuni care a doborât nava
după survolarea polului.
Șase oameni de pe Italia și-au pierdut viețile din
cauza vânturilor puternice și nu au mai fost găsiți
niciodată, iar cei zece supraviețuitori ai catastrofei
aviatice au rămas blocați pe ghețuri. A fost lansată o
operațiune de căutare internațională, iar
supraviețuitorii au fost găsiți o lună mai târziu. Un mic
avion suedez a plonjat spre grup și a intrat în contact
cu membrii acestuia, dar a putut să preia un singur
om. Nobile ar fi dorit să rămână cu echipa sa, dar a fost
convins să se lase salvat. S-a dovedit o alegere proastă,
pentru că presa a considerat-o o dovadă de lașitate.
Nobile nu și-a recăpătat niciodată buna reputație. Și-a
expus nemulțumirile față de Mussolini într-un
interviu, dar fasciștii au aruncat pe el întreaga vină; a
fost obligat să demisioneze din forța aeriană și să fugă
din Italia. Spărgătoarele de gheață sovietice au
recuperat până la urmă încă șapte membri ai
expediției, dar întregul episod a creat o imagine
publică catastrofală, circulând inclusiv zvonuri
morbide despre italienii canibali care l-ar fi mâncat pe
meteorologul suedez. Una dintre loviturile cele mai
dure a fost pierderea lui Amundsen, al cărui avion a
dispărut în timpul căutărilor echipajului de pe Italia.
Nordul a fost cucerit odată pentru totdeauna în anul
1948, atunci când mai mulți oameni de știință sovietici
au aterizat în preajma polului și au mers pe jos până la
acesta. Zece ani mai târziu, primul submarin nuclear
din lume, USS Nautilus, a navigat de la un capăt la
altul pe sub banchiză. Peste încă un an, USS Skate, un
alt submarin nuclear, a ieșit la suprafață în cel mai
nordic punct al lumii. Zona arctică nu ni se mai pare
astăzi atât de ostilă datorită tehnologiei moderne și
încălzirii oceanelor. Retragerea ghețurilor bate
recorduri an după an, iar Pasajul de Nord-Vest a
devenit pentru prima oară navigabil în anul 2007.
Vechiul vis de a naviga din Europa în Asia prin nordul
extrem al planetei a devenit realitate măcar pentru
câteva luni pe an. În anul 2013, China a început să
trimită port-containere prin Arctica, reducând la
jumătate distanța până în Europa. Nordul a fost
„domesticit” și a devenit chiar și o destinație turistică.
Firma Crystal Cruises a început să ofere în anul 2016
croaziere de 28 de zile din Vancouver la New York,
prin Pasajul de Nord-Vest. Este limpede că pentru unii
oameni priveliștile uimitoare justifică plătirea unei taxe
de asigurare în caz de evacuare în valoare de 50.000 de
dolari americani.
Încercările de cucerire a Antarcticii au avut loc în
paralel cu cele din Arctica, iar exploratorii au fost
adesea aceiași. Spre deosebire de nord, însă, această
ultimă masă continentală a planetei nu părea să aibă
vreo valoare comercială. Era doar o bătălie a spiritului
uman împotriva forțelor naturii. James Cook dedusese
existența Antarcticii văzând bucățile de rocă prinse în
aisberguri, dar prezisese că nimeni nu avea să ajungă
vreodată până acolo, ceea ce s-a dovedit a fi o rară
eroare de judecată. Oamenii nu s-au putut ține
niciodată departe de o frontieră încă necucerită. O
serie întreagă de expediții au debarcat în Antarctica
până la mijlocul secolului al XIX-lea, inclusiv o
călătorie la care au participat Erebus și Terror, navele
conduse ulterior de Franklin.205 Vastele zone din
interior, care depășesc de aproape două ori suprafața
Statelor Unite, păreau însă complet inaccesibile.
Explorarea Antarcticii s-a transformat într-o cursă
internațională în paralel cu momentele culminante ale
cuceririi Polului Nord. Ruși, germani, suedezi,
norvegieni, francezi, britanici, americani, australieni și
nu numai s-au întrecut în încercarea de a ajunge în cel
mai îndepărtat punct al planetei. În anul 1898, o
expediție belgiană și-a petrecut iarna pe continent, iar
la începutul secolului al XX-lea exploratorul britanic
Robert Falcon Scott a pătruns adânc pe ghețuri cu
ajutorul săniilor trase de câini. Ernest Shackleton a
condus o expediție cu sănii cu motor spre Polul Sud în
1909 (același an în care Peary „ar fi ajuns” la Polul
Nord). Vremea rea i-a obligat să se întoarcă din drum,
dar nu înainte de a ajunge pe platoul polar, la mai
puțin de 160 de kilometri de obiectiv. Mai era nevoie
de un ultim efort, iar în anul 1911 au pornit la drum
două expediții rivale: cea norvegiană condusă de
Roald Amundsen și cea britanică a lui Robert Falcon
Scott. Cursa începuse.
205
După ele au fost numiți munți din Antarctica (n. tr.).
 Echipa lui Scott era foarte bine echipată, având la
dispoziție sănii cu motor, ponei și adăposturi
prefabricate. Săniile s-au stricat însă la scurt timp după
plecare, ceea ce a însemnat că oamenii au trebuit să-și
care pe cont propriu echipamentul de-a lungul
imenselor zone înghețate. Și-au făcut tabăra la 281 de
kilometri de pol, iar Scott a plecat mai departe însoțit
de patru coechipieri. S-au istovit cărând proviziile, dar,
după două săptămâni de chin, au ajuns în sfârșit la pol
– unde au descoperit că Amundsen îi întrecuse cu 34
de zile! Echipa norvegiană călătorise cu foarte puține
bagaje în sănii trase de câini, fiind nevoiți să-i mănânce
pe mulți dintre aceștia. Amundsen lăsase la pol steagul
țării sale, un cort, câteva provizii și o scrisoare adresată
regelui norvegian, însoțită de un bilet prin care îi cerea
foarte amabil lui Scott să o ducă la destinație. Echipa
britanică a lui Scott s-a întors în tabără, demoralizată,
dar vremea rea a înrăutățit curând foarte mult situația
în care se aflau.
Echipa lui Scott a făcut cale întoarsă, devenind tot
mai slăbită pe măsură ce temperaturile scădeau. Unul
dintre coechipieri, pe nume Gates, s-a rănit la mâini și
a avut degerături cumplite la picioare. A ieșit în viscol
într-o noapte, pentru a nu ține în urmă echipa,
spunându-le doar că: „Ies până afară și s-ar putea să
stau ceva timp”. Sacrificiul lui Gates le-a permis
celorlalți să înainteze mai repede, dar un viscol
îngrozitor i-a lovit la doar 18 kilometri de următorul
punct de aprovizionare. Șase luni mai târziu, o echipă
de căutare a găsit cortul cu trupurile înghețate ale
oamenilor din echipaj. Iată ultima însemnare din
jurnalul lui Scott: „Vom rezista până la sfârșit, dar
devenim din ce în ce mai slăbiți și finalul nu poate fi
departe. Este păcat, dar nu cred că pot scrie mai mult.
R. Scott. Ultima însemnare. Pentru numele lui
Dumnezeu, aveți grijă de oamenii noștri”. Scott a fost
pentru contemporanii săi un erou tragic, dar mai
târziu a fost criticat pentru zelul nesăbuit cu care a
avansat spre pol cu orice preț, ceea ce i-a costat pe
tovarășii săi viața.
Acestea nu au fost ultimele expediții antarctice.
Ernest Shackleton s-a întors în această regiune în anul
1914, în încercarea de a traversa pentru prima oară
continentul trecând pe la pol, dar nici nu a ajuns pe
continent, că nava sa, Endurance, a fost prinsă în gheață
și purtată timp de un an de ghețuri, fiind până la urmă
strivită de presiunea constantă. Proviziile erau pe
terminate și nu aveau nicio posibilitate să ajungă acasă,
iar Shackleton și-a condus echipajul într-un marș peste
ghețuri, cărând în spate bărci mai mici până la sloiuri
care pluteau încet spre nord. Atunci când bucățile de
gheață s-au spart, echipajul și-a lansat la apă bărcile și
a pornit pe mare. Au reușit să ajungă pe Insula
Elefantului, o întindere stâncoasă și neprimitoare aflată
la mulți kilometri de traseul oricăror nave. 206
Supraviețuiseră un an și jumătate, dar singura șansă
de scăpare era o călătorie pe mare de aproape 1580 de
kilometri până la stația de vânătoare a balenelor de pe
insula Georgia de Sud.
Shackleton a pornit pe mare alături de cinci tovarăși
în încercarea de a-i salva pe ceilalți membri ai
echipajului, navigând săptămâni la rând pe mare
agitată și fiind mereu în pericol de a se răsturna.
Ajunși în preajma insulei, au fost nevoiți să aștepte
trecerea unei furtuni cu forța unui uragan, pentru a nu
se ciocni de stâncile de la mal.207 Shackleton și un
coechipier au reușit să ajungă pe uscat, dar au fost
nevoiți să străbată 51 de kilometri de bolovani ascuțiți
pentru a ajunge la stația de vânători de balene de pe
partea cealaltă a insulei. Shackleton nu și-a atins
obiectivul, dar a înfăptuit cu siguranță una dintre cele
mai mărețe operațiuni de salvare din istorie, învingând
o serie întreagă de obstacole, ținându-și echipajul în
viață și reușind până la urmă să-l ducă acasă. Nu a
206
Din fericire, aici au găsit foci pe care să le vâneze. Le lipseau foarte mult
carbohidrații, dar, cu burțile pline de carne și de grăsime, citeau în fiecare seară
cărți de bucate pentru a-și reaminti gusturile de acasă (n. a.).
207
Aceeași furtună a scufundat un vapor de 500 de tone care pornise la drum
din Buenos Aires (n. a.).
pierdut niciun om mulțumită hotărârii sale
nețărmurite și conducerii neabătute. Loialitatea
echipajului său este ilustrată și de dorința multora
dintre ei de-a se înrola pentru expediția sa prin
Antarctica din anul 1921. În ciuda pericolelor, sau
poate datorită lor, nu puteau să-și înfrâneze setea de
explorare.
Antarctica a fost cucerită, în cele din urmă, cu
ajutorul tehnologiei. În anul 1929, amiralul Richard
Byrd a survolat Polul Sud, la fel cum făcuse și în cazul
Polului Nord cu trei ani mai devreme. Explorările au
dat naștere unei lupte pentru revendicarea de teritorii,
iar diversele națiuni au început să promulge drepturi
contradictorii; cea mai sinistră acțiune de acest tip a
avut loc în anul 1939, când continentul a fost survolat
de Expediția Antarctică Germană, care a lansat mici
steaguri cu svastică peste întinderile de gheață. În anul
1959, a fost semnat Tratatul Antarcticii, un document
menit să prevină conflictele, care interzicea importul
de arme pe continent și stipula că acesta avea să fie
accesibil tuturor națiunilor care desfășurau acțiuni de
cercetare. Singurul continent fără oameni a devenit
astfel și singurul fără războaie. Acest sistem de
conducere internațională este, probabil, un model
pentru eventualele revendicări teritoriale terestre de pe
alte planete, iar Antarctica nu e atât de diferită, din
multe puncte de vedere, de tundrele înghețate de pe
Marte sau de cele de pe Europa, satelitul lui Jupiter.
Cercetări recente au dezvăluit prezența unor lacuri cu
apă în formă lichidă îngropate sub imensul strat de
gheață antarctic. Găsim forme de viață chiar și în
aceste medii izolate și ostile. Iată poate cea mai
importantă lecție pe care ne-o dau regiunile
îndepărtate de pe planetă: viața luptă împotriva
adversității și reușește adesea să prospere în ciuda
acesteia.
 Capitolul 17
Spre cer

Faptul că niște ființe, care, până de curând în

evoluția lor, nu puteau să se deplaseze decât mergând
pe jos sau să construiască altceva decât unelte
rudimentare, pot astăzi să opereze vehicule motorizate
și să creeze rețele care străbat lumea este cu adevărat
remarcabil. Am dezvoltat acum mai mult de un secol
tehnologiile care ne-au permis să concepem, să
construim și să pilotăm avioane, dar ele ni se par și
astăzi misterioase și chiar nefirești. Ne-am obișnuit atât
de mult cu ideea zborului, încât nu ne mai gândim
prea des la cât de incredibil este că niște platforme de
metal susținute numai de câte două protuberanțe care
dirijează fluxurile de aer pot transporta mai bine de
450.000 de kilograme, reprezentând structura unui
avion, combustibilul, pasagerii și bagajele acestora. 208
Cei care nu cunosc prea bine principiile presiunii
diferențiale pot deveni foarte neliniștiți dacă ajung să
se gândească la toate acestea. Însă, în ciuda temerilor
noastre, călătoriile aeriene sunt extrem de sigure.
Dacă vreți dovezi, gândiți-vă numai la seria întreagă
de avioane care stau la coadă pentru a decola de pe
208
Cea mai mare aeronavă, modelul Antonov An-225, poate să transporte 640 de
tone – echivalentul a 150 de elefanți africani (n. a.).
marile aeroporturi ale lumii. În fiecare lună are loc, în
medie, un accident aerian major, în aceeași perioadă
operând peste 3 milioane de zboruri comerciale. Este
de cel puțin 80 de ori mai probabil să murim într-un
accident de automobil decât într-unul de avion.
Probabilitatea de a muri în timpul unui zbor operat de
una dintre cele mai proaste companii aeriene din lume
este mai mică decât cea de a câștiga la loterie (una din
două milioane), iar cele mai bune dintre ele sunt mult
mai sigure. Mijlocul de transport influențează în mod
inerent siguranța. Impactul cu alte obiecte este cel mai
mare risc asociat transportului, pentru că din cauza
acestuia trupurile noastre decelerează mai rapid decât
pot suporta. În timpul zborului, potențialele obstacole
sunt mult mai puține, iar timpul de reacție crește în
mod corespunzător. Cu cât ne aflăm mai sus în aer, cu
atât suntem mai feriți de pericole.
Aeronavele pot plana pe distanțe mari, fapt explicat
de legile fundamentale ale fizicii care guvernează
zborul. În cazul unui avion Boeing 747, raportul dintre
distanța de planare și pierderea în altitudine este de
15:1, ceea ce înseamnă că o astfel de aeronavă poate
plana cale de 160 de kilometri de la altitudinea sa de
croazieră chiar și în cazul pierderii tuturor motoarelor.
Un avion își pierde motoarele extrem de rar, cam o
dată la fiecare câteva milioane de ore de zbor. Cele mai
multe avioane pot zbura cu un singur motor, iar în
toată lumea se întâmplă numai o dată la câțiva ani ca o
aeronavă cu mai multe motoare să le piardă pe toate.
Această fiabilitate se datorează, în parte, gamei
extraordinare de teste pe care trebuie să le treacă
motoarele. Sunt supuse la temperaturi extreme; torente
de apă, gheață și zăpadă sunt turnate în ele cu o rată
de 3000 de litri pe minut; spre ele sunt trase cu tunul
proiectile (printre care pui de găină congelați). Sunt
extrem de rezistente. Eventualele probleme mecanice
sunt depistate la inspecțiile regulate cu mult timp
înainte ca să poată produce accidente, iar, dacă unele
sunt ratate, aeronavele au sisteme de siguranță care le
permit să zboare chiar și în cazul unor defecțiuni
semnificative.
Siguranța este sporită de modelul de construcție al
avioanelor, ele putând suporta cu ușurință forțe
gravitaționale care i-ar îngrozi pe pasageri dacă ar ști
despre ele. Este practic imposibil ca un avion să sufere
defecțiuni din pricina turbulenței: aceasta nu a fost, de
fapt, cauza niciunui accident aviatic.209 Inginerii
calculează forțele pe care ar trebui să le suporte orice
structură pornind de la condițiile cele mai nefavorabile

n cazuri rare, avioanele s-au prăbușit pentru că piloţii au pierdut controlul în

209

preajma munților sau a clădirilor din pricina unor rafale neașteptate, dar nici în
aceste situații cauza directă nu a fost turbulența din timpul zborului (n. a.).
și adaugă apoi măsuri de siguranță suplimentare.
Amploarea acestora depinde de tipul structurii:
podurile și clădirile sunt, în general vorbind, de două
ori mai solide decât ar fi cazul, iar factorii suplimentari
de siguranță în cazul avioanelor pornesc de la 150%
peste cei imperios necesari. De aici rezultă că orice
mașinărie sau structură cu care veți avea de-a face
vreodată este mult mai sigură decât ar fi strict necesar.
Rachetele și navele spațiale au grade de siguranță mai
scăzute pentru că nu ar putea funcționa dacă ar avea
structuri de siguranță supradimensionate.
Aviația nu a fost întotdeauna atât de sigură. Cei mai
mulți pionieri s-au prăbușit cel puțin o dată. Primul
accident fatal a avut loc în anul 1908, la cinci ani după
primul zbor, atunci când locotenentul Thomas
Selfridge a pierit în timp ce zbura ca pasager în
avionul lui Orville Wright. Toate cele șase avioane
livrate de frații Wright armatei Statelor Unite s-au
prăbușit la cel mult un an de la livrare, accidente
soldate cu moartea a 11 piloți. Louis Blériot s-a
prăbușit de două ori înainte de a deveni primul om
care a zburat peste Canalul Mânecii în anul 1909.
Primul zbor de cursă lungă dintre Constantinopol și
Egipt a dispărut fără urmă. Aviatorii din Primul
Război Mondial făceau cascadorii nenumărate înainte
de a apuca să tragă unul într-altul, cei mai mulți dintre
ei pierind în accidente, și nu în luptă. Erau trimiși în
misiune după numai 17 ore de antrenament și
supraviețuiau, în medie, câteva săptămâni. Nu li se
dădeau nici măcar parașute, pentru a nu-și putea
abandona prea ușor avioanele.
Pe măsură ce pionierii i-au testat limitele, zborul s-a
transformat dintr-o întreprindere extrem de riscantă în
cel mai sigur mijloc de transport. În ciuda miturilor
despre Charles Lindbergh, el nu a fost nici pe departe
prima persoană care a traversat Atlanticul cu avionul –
cel puțin 81 de oameni au reușit să facă acest lucru
înaintea sa. Unii au zburat solo, iar primii dintre
aceștia au fost britanicii Alcock și Brown, care au
folosit în anul 1919 un bombardier modificat.
Lindbergh a fost cel mai vestit om care a reușit acest
lucru, dar numai datorită faptului că era american, știa
să-și facă publicitate și câștigase premiul pentru un
zbor solo fără escală de la New York la Paris. În acele
vremuri, avioanele se deplasau mult mai lent, iar
zborurile transatlantice durau mult. Nici vorbă de
zboruri de cinci ore pe rute comerciale: Lindbergh a
pilotat timp de 33 de ore, o încercare care i-a testat cu
siguranță limitele. Unul dintre cele mai mari riscuri cu
care s-au confruntat toți piloții de cursă lungă era cel
de a adormi în timpul zborului.
Primul înconjur aviatic al lumii a avut loc cu trei ani
înainte de zborul lui Lindbergh din 1927, eveniment în
cadrul căruia patru aeronave au pornit din California.
Au urmat ruta cea mai scurtă, evitând Pacificul și
zburând din Alaska în Japonia. Pe drum s-au prăbușit
trei din cele patru avioane, iar opririle pentru reparații
au transformat expediția într-un chin de șase luni.
Primul zbor transpacific a avut loc în timpul celui de-al
doilea înconjur al lumii din anul 1928. Echipajul de
patru oameni condus de Charles Kingsford Smith a
zburat din California până în Australia în trei etape,
cea mai lungă dintre acestea durând 34 de ore, în care
au fost traversați cei 5102 de kilometri dintre Hawaii și
Fiji. În următorul deceniu, aveau să fie atinse mai
multe recorduri importante, printre care un zbor-
maraton de 41 de ore fără opriri între Japonia și statul
Washington în anul 1931, dar nimic nu avea să capteze
atenția publică mai mult decât aventurile faimoasei
aviatoare Amelia Earhart. Mai mult decât oricine
altcineva.
Earhart a popularizat ideea călătoriilor aeriene
pentru o generație întreagă de americani.
Comportamentul plin de modestie și părul ciufulit au
făcut din ea eroina perfectă pentru noua eră a ziarelor
de mare circulație.
Earhart a fost cea de-a șaisprezecea femeie din
Statele Unite care a obținut brevetul de pilot și prima
care a traversat Atlanticul. A fost prima femeie care a
traversat Statele Unite de la o coastă la alta,
parcurgând 4000 de kilometri în 19 ore de zbor. A
bătut numeroase recorduri de viteză și de rezistență,
chiar și unele stabilite de bărbații care dominau net
profesiunile aviatice. A înființat cluburi aeronautice, a
publicat cărți și articole citite la scară largă și a susținut
discursuri în toată țara, făcând astfel turul Statelor
Unite. A fost profesor invitat la Universitatea Purdue,
unde a predat inginerie aeronautică, oferindu-le, de
asemenea, sfaturi legate de carieră tinerelor care
studiau științele și alte discipline exacte. A fost numită
vicepreședintă a Societății Aeronautice Naționale și a
contribuit la înființarea uneia dintre primele companii
aeriene. A dărâmat bariere și a contribuit la progresul
transporturilor aeriene, dar și la extinderea paletei de
realizări de care să se bucure oameni din lumea
întreagă.
Amelia Earhart a fost dintotdeauna neînfricată. Când
era mică, îi plăcea să se urce în copaci, să tragă cu
pușcă și să construiască tobogane. La un moment dat,
a montat un tobogan pe acoperișul șopronului familiei
și s-a avântat pe el, aterizând într-o căruță. A scăpat cu
fusta ruptă și cu câteva vânătăi, afirmând încântată că
primul ei „zbor” fusese un succes deplin. A zburat
pentru prima oară în anul 1920, când vestitul pilot de
curse aeriene Frank Hawks a luat-o ca pasager în
avionul său, o călătorie care avea să-i schimbe viața. A
știut că se născuse pentru a zbura încă de când a ajuns
în aer. A avut o serie de slujbe, de la fotograf la șofer
de camion, până când a strâns suficienți bani pentru
lecțiile de pilotaj. În anul următor, a mers cu autobuzul
până la un aerodrom din apropiere de Long Beach, în
California, a căutat-o pe Neta Snook, care era deja pilot
veteran, și a rugat-o să o învețe să zboare. 210 Un an mai
târziu, bătea recorduri și intra în atenția națiuni din
pricina părului scurt și a jachetei de zbor uzate din
piele.
Earhart s-a înscris la Universitatea Columbia în anul
1924, dorind să studieze medicina, dar a rămas în scurt
timp fără bani și a fost nevoită să-și întrerupă studiile.
A încercat să se înscrie la Massachusetts Institute of
Technology, dar nu și-a putut permite taxele de
școlarizare, așa că s-a angajat în schimb ca profesoară
și asistent social. A fost în tot acest timp interesată de
aviație, devenind membră a cluburilor de profil și
scriind articole tematice în ziare. La scurt timp după
zborul transatlantic al lui Charles Lindbergh, a fost
contactată de Amy Phipps Guest (miliardară și
210
Neta Snook era la rândul ei o pionieră a aviației. A devenit bună prietenă cu
Earhart și s-a resemnat, spre sfârșitul vieții, să fie amintită mai ales ca
instructoarea acesteia. Autobiografia ei s-a intitulat I Taught Amelia to Fly („Am
învățat-o pe Amelia să zboare”) (n. a.).
promotoare entuziastă a aviației), care căuta o femeie
„cu profilul potrivit” pentru a „zbura peste Atlantic”.
A acceptat, deși urma să fie doar copilot, mecanic și
navigator pentru un bărbat. Earhart și-a minimalizat
cu modestie rolul într-un interviu acordat după
aterizare, afirmând că fusese doar „un bagaj, cam ca un
sac de cartofi… dar poate că voi încerca asta pe cont
propriu într-o bună zi”, în ciuda rolului său secundar,
Calvin Coolidge a invitat-o la Casa Albă și presa i-a
acordat titlul de „regină a aerului”.
Odată ajunsă în atenția publică, Earhart a descoperit
că putea să se folosească de celebritate ca să-și
finanțeze zborurile, așa că s-a apucat să promoveze
moda feminină în diverse ziare și reviste. Și așa, în
scurt timp, a început să se laude cu realizări „nepătate”
de dezavantajul de a fi fost doar copilot. A zburat solo
de-a lungul Statelor Unite în anul 1928, iar în anul 1932
a repetat această performanță traversând Atlanticul. În
anul 1929, a contribuit la înființarea primului serviciu
aerian de linie care să opereze curse în mod regulat în
Statele Unite, între New York și Washington.211
Earhart a fost la fel de activă și în sfera socială,
luptând pentru drepturile femeilor. A primit șase
cereri în căsătorie și a acceptat-o fără tragere de inimă
211
Operate de compania Transcontinental Air Transport, devenită ulterior TWA
și achiziționată de American Airlines în anul 2001 (n. a.).
pe cea a scriitorului George Putnam, insistând însă să
încheie cu acesta o înțelegere între parteneri cu
drepturi egale. Și-a păstrat numele de fată, iar Putnam
s-a trezit că i se spunea adesea „domnul Earhart”. A
lucrat pe probleme ale femeilor cu Eleanor Roosevelt,
prima doamnă a Statelor Unite, pe care a dus-o cu
avionul și a ajutat-o să obțină brevetul de pilot. Tânjea
în tot acest timp după o provocare mult mai măreață –
traversarea lumii cu avionul. Nu ar fi fost prima, ci
doar cea mai lungă de până atunci, urmând pe cât
posibil linia ecuatorului. A obținut o finanțare de la
Universitatea Purdue și a modificat un avion cu două
motoare model Lockheed Electra 10E, pe scurt Electra,
montându-i rezervoare de combustibil și instrumente
suplimentare. L-a angajat drept copilot pe Fred
Noonan, un navigator experimentat care cunoștea bine
Pacificul.
Prima încercare a mers prost. În martie 1937, după ce
ajunsese în Hawaii din California, avionul s-a defectat
în timpul decolării la Pearl Harbor, trebuind să fie
trimis înapoi în California pentru reparații. Earhart și
Noonan erau gata pentru o nouă încercare în luna
iunie, hotărând de această dată să zboare spre est peste
continent. Din Miami au luat-o spre sud, cu opriri în
America de Sud, Africa, India și Singapore, sosind în
sfârșit în Noua Guinee la 29 iunie, după ce
parcurseseră peste 35.400 de kilometri (75% din
distanța totală). Ultima etapă peste imensa întindere a
Pacificului avea să fie cea mai periculoasă. Planul lor
era să se îndrepte spre Hawaii, cu o singură oprire
pentru realimentare pe micuța insulă Howland. Vasul
de coastă Itasca era staționat aici pentru a emite un
semnal radio menit să-i ajute să se orienteze. Însă
Electra nu a mai ajuns niciodată.
Ce se întâmplase? Șirul exact al evenimentelor este
învăluit în mister, dar pare limpede că Earhart și
Noonan nu au reușit să prindă semnalul emis de
Itasca, au rămas în cele din urmă fără combustibil și s-
au prăbușit în apele Pacificului. Este posibil să fi
existat o incompatibilitate între radioul și antena de pe
avion. Radionavigația era la începuturi, iar sistemele
nu fuseseră încă bine testate. Fotografiile din acele
vremuri ne indică și o ipoteză alternativă, și anume
defectarea antenei avionului în timpul decolării din
Noua Guinee. În timp ce se apropiau de Howland,
Earhart a trimis o serie de transmisiuni radio care au
fost recepționate pe Itasca. Primele erau de rutină și
comunicau condițiile meteo și ruta parcursă, dar
Earhart a început curând să ceară pornirea semnalului
de ghidaj de pe Itasca. Acesta era deja pornit, iar
echipajul vasului a început să intre în panică atunci
când și-a dat seama că nu era recepționat.
 Earhart a cerut să i se indice direcția spre Howland,
dar Itasca nu avea radar, deci nu-i putea determina
locația. Mai mult, vasul nu putea face transmisii de
voce pe frecvența recepționată de avion, deci
răspundea numai în cod Morse. Ea a raportat curând
că ajunsese în poziția în care se aștepta să găsească
insula, dar că nu vedea uscatul și începea să rămână
fără combustibil. Echipajul de pe Itasca a pornit
boilerele, ca să poată vedea fumul, dar fără efect.
Ultima transmisiune coerentă a lui Earhart conținea un
raport privind poziția; a fost urmată de câteva semnale
trunchiate. Odată cu pierderea legăturii radio, a fost
lansată operațiunea de căutare a Ameliei Earhart.
Marina a detașat în regiune toate navele din apropiere,
inclusiv crucișătorul Colorado și portavionul Lexington.
A fost cea mai amplă și mai costisitoare acțiune de
acest tip de până atunci. Au dat o mână de ajutor chiar
și două vase japoneze. Zile la rând s-au primit semnale
radio sporadice care au trezit speculații privind o
aterizare forțată a avionului Electra, dar, cu atât de
multe nave și avioane care emiteau unde radio, nu era
limpede dacă se recepționase vreun mesaj de la
Earhart. Navele au cercetat atolii din Pacific luni la
rând în căutarea vreunei urme lăsate de aviatorii
dispăruți.
Este posibil să fi rămas fără combustibil și să se fi
prăbușit pur și simplu în mare, dar teoria cea mai
răspândită este aceea că au aterizat forțat pe
îndepărtata insulă Gardner, posibil răniți, și că au
supraviețuit timp de câteva zile. Există câteva indicii în
favoarea acestei ipoteze, de exemplu semnalele radio
recepționate după accident și o fotografie aeriană din
anul 1937 pe care se văd posibilele rămășițe ale unei
aeronave. Un pilot britanic a găsit în anul 1940 câteva
oase despre care se credea că ar fi aparținut lui Earhart,
dar acestea s-au pierdut ulterior, adâncind și mai mult
misterul. S-au găsit și niște obiecte suspecte, inclusiv
un briceag și o cutie de sextant, dar este dificil să le
distingem de activitatea ulterioară a stației radio
instalate pe insulă în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial.212 O teorie fantezistă și absolut neîntemeiată,
dar foarte răspândită, susținea că Earhart ar fi fost
capturată de japonezi. Din moment ce prăbușirea
avionului Electra avusese loc cu numai câțiva ani
înainte de izbucnirea războiului, s-a speculat că
aeronava fusese dezasamblată și servise progresului
aviației japoneze, iar Earhart fusese fie executată, fie
dusă în Japonia pentru a servi în programul numit
212
Faptul că nu putem găsi suficiente dovezi privind prăbușirea unei aeronave
modeme pe insula Gardner acum mai puțin de un secol ilustrează dificultățile
întâmpinate în ceea ce privește confirmarea unor contacte timpurii dintre
Lumea Veche și cea Nouă (a se vedea Capitolul 7). Dovezile arheologice trebuie
să fie substanțiale pentru a se păstra peste secole (n. a.).
Tokyo Rose213 (Pare cel puțin improbabil, dacă mai
trebuie precizat.)
La scurt timp după zborul nefericit al Ameliei
Earhart, odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, a
fost inaugurată o adevărată revoluție în tehnologia
aviatică. Începea era turboreactoarelor, iar în scurt
timp avioanele au ajuns să zboare mai sus, mai repede
și mai departe decât oricând. Astăzi, zilnic, decolează
100.000 de zboruri comerciale, cele mai importante
dintre acestea transportând câte 1000 de pasageri
(recordul este de 1 088, doi dintre ei fiind născuți pe
drum, record înregistrat în anul 1991 în timpul
evacuării orașului Addis Abeba). Mulțumită
eforturilor treptate ale primilor pionieri, avioanele au
ajuns să fie mai sigure ca niciodată. Putem însă simți și
astăzi miracolul zborului care-i fascina pe primii
aviatori. Un avion pe energie solară a înconjurat
pentru prima oară lumea în iunie 2016 fără a consuma
vreun strop de combustibil.214 Pasagerii vor avea poate
213
Japonezii au transmis în timpul războiului mesaje menite să provoace cadrele
militare din statele aliate, folosind femei care vorbeau în limba engleză, numite
colectiv Tokyo Rose („trandafirul din Tokyo”). Scopul era demoralizarea
inamicilor, dar transmisiunile s-au dovedit foarte populare printre soldaţii
americani, care le ascultau cu mult interes (n. a.).
214
Misiunea avionului Solar Impulse 2 a durat 505 zile, din care 23 petrecute în
aer, iar viteza sa medie a fost de aproximativ 76 de kilometri pe oră. Avionul a
parcurs aproximativ 42.000 de kilometri. La 11 decembrie 2019, a avut loc
primul zbor al unui avion comercial pe energie solară, care a durat 15 minute.
Acest model de avion ar putea transporta până la șase pasageri cale de cel mult
ocazia să se deplaseze curând spre destinații
îndepărtate în aeronave din ce în ce mai nepoluante. Se
întrevede și posibilitatea transportului planetar cu
racheta, care ar putea facilita călătoriile suborbitale
rapide, orice destinație putând fi atinsă, poate, în mai
puțin de o oră. Viitorul ne poartă spre cer.

Capitolul 18
Cursa spațială

160 de kilometri (n. tr.).

 Călătoriile în spațiul cosmic par să fie o evoluție
firească a zborului – trebuie doar să ajungem și mai
sus. Aerul nu pare să fie făcut din ceva anume, fapt
crezut încă de pe vremea filosofilor antici. Nu putem
înota în aer la fel ca în apă.215 Gândindu-ne mai bine,
totuși, ideea că aerul nu este, în sine, nimic este
deosebit de stranie. Oricine iese din casă pe vânt – nu
mai vorbim de uragane – își poate da seama că aerul
ne împinge uneori cu o forță considerabilă. De fapt, ni
se pare că aerul nu este compus din nimic doar pentru
că el ne împinge, în general, cu aceeași forță din toate
direcțiile. Aerul este greu; orice coloană de aer
extinzându-se până în spațiu exercită asupra solului o
presiune de 10,335 de kilograme-forță pe metru pătrat,
iar de aici rezultă că și noi putem, la rândul nostru, să
împingem aerul. Aeronavele și elicopterele creează o
diferență de presiune care le ridică de la sol ca o briză
bătând de dedesubt. Baloanele plutesc pentru că sunt
mai ușoare decât aerul. Spațiul nu este nici el gol, dar
este totuși de un cvintilion (1 urmat de 18 zerouri) de
ori mai puțin dens decât aerul, având doar câțiva
atomi per centimetru cub. Ceea ce înseamnă că, dacă
vrem să călătorim în spațiul cosmic, nu putem împinge
contra aerului.
215
Astronauții de pe Stația Spațială Internațională pot, de fapt, să „înoate” prin
aer dând din mâini și picioare, dar înaintează foarte lent (n. a.).
 O primă soluție a fost propusă de Jules Verne în
romanul său De la Pământ la Lună (publicat în anul
1865), în care astronauții erau lansați în spațiu cu
ajutorul unui tun gigantic. Această soluție ar putea
funcționa, teoretic, dar tunul ar trebui să fie mai mare
decât Empire State Building, iar echipajul ar fi supus
unei accelerații care să fie de 22.000 de ori forța
gravitațională la nivelul mării – nu ar fi doar uciși, ci și
nimiciți celulă cu celulă. În mod clar, mai avem ceva
de lucrat la asta. Problema a fost rezolvată, până la
urmă, într-un cadru complet inedit: o cabană din Rusia
rurală, unde se retrăsese un om de știință excentric ca
să analizeze modalitățile prin care puteam călători în
spațiu. Konstantin Țiolkovski a scris mai bine de 400
de lucrări pe acest subiect între anii 1880–1935. Nu a
construit niciodată rachete, dar a elaborat toate
principiile prin care putea fi făcut acest lucru:
deplasarea în mai multe trepte, propulsoare pentru
manevrare, înlocuirea combustibililor solizi cu un
amestec de oxigen și hidrogen lichid, folosirea
combustibililor pentru răcirea motorului, stațiile
spațiale, sasurile, sistemele de susținere a vieții și
traiectoriile interplanetare. Lucrarea sa cea mai
importantă, „Explorarea spațiului cosmic folosind
dispozitive reactive”216, a fost publicată în anul 1903 și
a oferit un plan complet pentru călătoriile spațiale,
punând bazele pentru tot ce a urmat.
Unul dintre primii oameni care au testat ideile lui
Țiolkovski a fost Robert Goddard, care a reușit să
lanseze în anul 1926 prima rachetă cu combustibil
lichid. A construit un stand de lansare experimental și
a încercat diverse tipuri de duze, măsurând puterea de
propulsie și viteza gazului evacuat (cele mai
importante caracteristici ale rachetelor care le
determină forța și, respectiv, eficiența). Inginerii află
adesea cum pot face un lucru înainte de a putea
explica de ce metoda lor funcționează. Nu trebuie să
știi de ce merge ceva pentru a începe să-l folosești, deci
de multe ori e mai rapid să încerci o mulțime de soluții
alternative. Asta a făcut Goddard. A reușit, în final, să
construiască o rachetă cu o viteză a gazului evacuat de
2133,6 metri pe secundă – modest în comparație cu
eficiența rachetelor de astăzi, și totuși o reușită
importantă care a inspirat toate eforturile ulterioare
din domeniu. Goddard a avut numeroși discipoli pe
tot mapamondul, printre aceștia numărându-se și
adevăratul pionier al erei spațiale.
Wernher Magnus Maximilian Freiherr von Braun a
216
În traducere liberă. Titlul original în rusă este Issledovanie mirovîh prostranstv
reaktivnîmi priborami (n. tr.).
fost o figură remarcabilă, dar controversată. A
construit inițial rachete ofensive pentru regimul nazist,
apoi a emigrat în Statele Unite, unde a condus cursa
spre Lună din timpul Războiului Rece. Von Braun și-a
început studiile de tânăr: la vârsta de 12 ani a fost
arestat pentru că prinsese artificii de un vagon de
jucărie și îngrozise locuitorii orașului cu fumul și focul
lor. A citit despre experimentele lui Goddard și a fost
însuflețit de dorința nestăvilită de a lansa oamenii în
spațiu prin orice mijloace. A absolvit Universitatea
Tehnică din Berlin în anul 1932, studiind cu Hermann
Oberth, un alt pionier al rachetelor, dar și-a dat seama
curând că trăia sub un regim din ce în ce mai
militarizat.217
Von Braun își dorea să ajungă la stele, dar avea
nevoie de finanțare ca să poată face asta. Armata
germană era dispusă să finanțeze cercetările în
domeniul rachetelor pentru a fenta limitările impuse
de Tratatul de la Versailles (în care rachetele nu erau
menționate printre tipurile de arme interzise).
Lucrarea sa de doctorat despre combustibilii lichizi
pentru rachete pe care a susținut-o în anul 1934 a fost
păstrată secret de armata germană. Tânărul a ajuns
217
Oberth a fost și el un pionier în domeniul rachetelor, publicând în anii 1922 și
1929 două lucrări fundamentale: Die Rakete zu den Planetenräumen („Rachetele în
spațiul planetar”) și Wege zur Raumschiffahrt („Moduri de a zbura în spațiu”) (n.
a.).
curând să conducă programul german de dezvoltare a
rachetelor, reușind să lanseze prima rachetă în spațiu
în anul 1942. A lucrat pentru naziști până la sfârșitul
războiului și a avut o relație complicată cu regimul.
Nu putea lucra fără sprijinul acestuia, dar privea
colaborarea cu naziștii doar ca pe o modalitate de a-și
atinge scopurile personale.218 Deși se bucura de
favoruri din partea celor mai înalte structuri ale
Partidului Nazist, prezenta un risc mare de a fugi pe
cale aeriană, motiv pentru care a fost, la un moment
dat, arestat și interogat de Gestapo. În ultimele zile ale
războiului, în timp ce forțele sovietice și cele ale
Aliaților înaintau spre inima Germaniei, Von Braun s-a
aflat printre primii pe o listă americană a oamenilor de
știință care trebuiau capturați înainte să cadă în
mâinile sovieticilor. S-a predat forțelor americane
împreună cu echipa sa la 2 mai 1945.
Von Braun și colegii săi au fost transferați în Statele
Unite, unde au lucrat pentru armata americană. Li s-au
făcut documente de muncă false care nu le menționau
trecutul în slujba naziștilor. Începuse Războiul Rece,
iar americanii se concentrau pe competiția cu Uniunea
Sovietică. Prima sarcină a echipei germane a fost să

218
Filmul biografic din anul 1960 care îi relatează viața, intitulat I Aim at the
Stars („Țintesc spre stele”), este completat uneori, în glumă, cu But Sometimes I
Hit London („dar nimeresc uneori Londra”) (n. a.).
reconstruiască și să lanseze rachetele V-2 capturate la
sfârșitul războiului și expediate în White Sands, New
Mexico. Astfel a început programul spațial american.
În anul 1950, Von Braun și echipa sa au fost transferați
la Redstone Arsenal, în Huntsville, Alabama, unde
avea să fie construit ulterior Centrul de zbor spațial
Marshall, unde există și astăzi programul de
dezvoltare a rachetelor din cadrul NASA. Echipa
germană a dezvoltat în Huntsville o serie de rachete
din ce în ce mai sofisticate pentru armata americană.
Sovieticii se străduiau, între timp, să-și producă
propriile rachete. Lucrau sub o presiune mai mare din
pricina superiorității aviației americane și a faptului că
bazele inamice din Europa se aflau, comparativ, mult
mai aproape de inima Rusiei. Din perspectiva
sovieticilor, singura cale de a trece peste avantajul
geografic al americanilor dat de distanța mare la care
se aflau era să dezvolte modalități ofensive care nu
puteau fi interceptate. Adică proiectile care puteau să
zboare prin spațiu și să lovească direct teritoriul
american. Cursa începuse. Eforturile sovieticilor au
fost conduse de Serghei Koroliov, care, la fel ca Von
Braun, era interesat de explorarea spațială civilă, dar
nu reușise să obțină finanțare decât de la armată. Cu
ajutorul câtorva cercetători germani, sovieticii au
câștigat cursa în anul 1957, odată cu dezvoltarea
primei rachete balistice intercontinentale din lume (R-
7).219 Koroliov și-a dat seama că posibilitatea de a lovi
Statele Unite venea la pachet cu cea de a plasa pe
orbită un satelit pașnic. Astfel, a fost conceput Sputnik,
care a reprezentat mai degrabă o stratagemă de
marketing, dar una care avea să transforme lumea.
Zborul lui Sputnik din anul 1957 a schimbat totul. În
timp ce orbita în ceruri și emitea semnale radio
continue, satelitul sovietic a speriat publicul american,
reamintindu-i deopotrivă de potențialele pericole din
spațiu, dar și de posibilitatea fascinantă de a călători în
spațiu. Sovieticii au lansat o lună mai târziu Sputnik 2,
care a dus pentru prima oară un animal pe orbită – o
cățea pe nume Laika. Câștigaseră, aparent, cursa
spațială. Ca răspuns la misiunile Sputnik, președintele
Eisenhower a anunțat înființarea NASA, anunțând că
era vorba despre o instituție separată de armată care
lucra „în scopuri pașnice, în beneficiul întregii
umanități”. NASA era poate pașnică, dar scopul său
era câștigarea Războiului Rece cel puțin pe frontul
propagandei. După o goană pentru a transforma
planurile de pe hârtie în sisteme funcționale, America
era pregătită să-și lanseze primul satelit în decembrie

Familia de rachete R-7 este foarte prolifică: varianta Soiuz este folosită astăzi
219

pentru a lansa astronauții spre Stația Spațială Internațională (inclusiv pe cei

americani) (n. a.).
1957, la doar două luni după Sputnik, dar misiunea s-a
încheiat dezastruos atunci când racheta Vanguard,
construită de marină, a explodat în zona de lansare. A
fost mobilizată echipa germană a lui Von Braun, iar
două luni mai târziu racheta lor, Jupiter, a reușit să
lanseze pe orbită primul satelit american.
Statele Unite prinseseră din urmă – cu greu –
Uniunea Sovietică. Dar asta nu a durat prea mult.
Rachetele rusești erau mult mai puternice decât cele
americane, iar succesele s-au ținut lanț. Sovieticii au
lansat primul om în spațiu odată cu zborul lui Iuri
Gagarin din 12 aprilie 1961.220 Americanii nu
învățaseră nimic din lansarea rachetei Sputnik, iar
sovieticii câștigaseră din nou cursa spațială. La 5 mai,
la mai puțin de o lună, Alan Shepard a fost lansat în
spațiu, dar zborul său a fost doar o cascadorie
suborbitală peste Atlantic de doar 15 minute, care
pălea în fața călătoriei în jurul orbitei realizate de
Gagarin. Comunismul începea să li se pară tot mai
formidabil cetățenilor lumii, iar Statele Unite trebuiau
220
Gagarin nu s-a atins de instrumentele de comandă, care erau blocate, în afara
unor eventuale situații de urgență. Pentru sovietici, mecanizarea era sinonimă
cu progresul, dar Statele Unite puneau accentul pe „bravii pionieri”. Zborul
primei femei-astronaut, rusoaica Valentina Tereșkova, în 1963 a fost pentru unii
comentatori americani dovada că navetele spațiale sovietice erau atât de
mecanizate, încât puteau fi conduse chiar și de femei – o opinie care ni se pare
astăzi șocant de sexistă, dar și de bizară, dat fiind faptul că navetele ambelor
părți fuseseră deja „pilotate” de câini, maimuțe mici și cimpanzei (n. a).
să răspundă cu un gest grandios. Președintele John F.
Kennedy a condus la 15 mai 1961 o sesiune comună a
camerelor Congresului american și a propus ca Statele
Unite „să se angajeze să trimită un om pe Lună și să-l
aducă apoi în siguranță pe Pământ” până la sfârșitul
acelui deceniu. Nu contează că era o campanie politică
înșelătoare menită să distragă atenția de la
dezastruoasa Invazie din Golful Porcilor, din Cuba lui
Fidel Castro. America inaugura cel mai important efort
spațial din istoria lumii, iar acesta era susținut cu
ardoare de cetățeni. Asasinarea lui Kennedy de doi ani
mai târziu i-a determinat să urmeze cu și mai mult
elan scopul trasat. Poate că Statele Unite nu ar fi trimis
niciodată oameni pe Lună dacă ar fi câștigat cursa
spațială. Pierduseră însă, iar acum trebuiau să-și
ajungă din urmă adversarul, să rescrie regulile jocului
și apoi să câștige.
Sovieticii erau încă pe primul loc și aveau să-l ocupe
mult timp de atunci înainte.221 Luna a fost aleasă ca
obiectiv, pentru că avea să-i pună în dificultate pe
sovietici, dându-le americanilor timp să-i ajungă din
urmă. Este greu să concepem cât de departe se aflau
Statele Unite de obiectivul lor lunar în anul 1961.
221
Câteva dintre „premierele” sovietice: primul satelit, primul om, prima femeie
și prima ieșire în spațiu, prima sondă lunară, prima fotografie cu fața ascunsă a
Lunii, primul robot care a aterizat cu succes pe Lună, prima sondă spre o altă
planetă (mai precis spre Venus) (n. a.).
Primul astronaut american abia ajunsese, timp de
câteva minute, la frontiera spațiului cosmic. Nimeni nu
știa dacă oamenii puteau supraviețui timp îndelungat
în spațiu, cum ar fi putut să navigheze până pe Lună,
cum ar fi putut să aterizeze sau să facă o scurtă ieșire
din navetă. Americanii au pus bazele programului
Gemini (1965–1966) pentru a afla răspunsul la toate
aceste întrebări. Zborurile au fost tot mai dificile și s-au
concentrat pe ieșirea în spațiu, misiunile de lungă
durată și manevrele de andocare. Până în anul 1967,
cercetătorii de la NASA au stabilit că navetele spațiale
se puteau întâlni pe orbită și că oamenii puteau să
supraviețuiască timp de două săptămâni într-o capsulă
mai mică decât un Volkswagen Broscuță fără să-și
piardă mințile.
Von Braun și echipa sa își pregăteau între timp
capodopera – cea mai puternică rachetă de până
atunci. Saturn V avea o forță de propulsie de 3,58
milioane de kilograme și putea duce pe orbită 150 de
tone – echivalentul a aproximativ 27 de elefanți
africani. Von Braun susținuse inițial ideea unor lansări
de proporții mai mici și asamblarea pe orbită a unei
nave capabile să aterizeze pe Lună, dar până în anul
1962 îi venise ideea unei „întâlniri pe orbita lunară”.
Planul implica lansarea spre Lună a unei singure nave
de mici dimensiuni dotate cu un vehicul de aterizare și
mai mic care să coboare până pe suprafață. Spre Lună
au plecat, de fapt, patru segmente de navă, iar pe
Pământ s-a mai întors numai modulul de comandă –
mai puțin de 0,2% din masa totală lansată inițial –, cele
de serviciu, de aterizare și de decolare rămânând în
urmă. Racheta Saturn V a fost cu 20% mai înaltă decât
Statuia Libertății, dar echipajul și-a petrecut întreaga
călătorie într-o navetă de mărimea unei dubițe.
Primele misiuni Apollo au fost concepute ca zboruri
de încercare, dar, la sfârșitul anul 1968, a părut că
timpul nu mai avea răbdare. Mai era un an până la
termenul-limită trasat de Kennedy, iar dezvoltarea
modulului lunar nu era nici pe departe încheiată.
Sovieticii făceau în tot acest timp progrese rapide și ar
fi putut câștiga cursa în orice moment. 222 Sub presiunea
termenului-limită, NASA a luat poate cea mai
îndrăzneață decizie din istoria sa: inversarea ordinii
zborurilor Apollo 8 și 9, adică lansarea spre Lună a
misiunii Apollo 8 fără modulul de aterizare. Era doar
cea de-a doua misiune cu astronauți a programului
Apollo, iar oamenii urmau să întreprindă o călătorie de
o săptămână în jurul Lunii fără nicio posibilitate de
222
Sovieticii aveau două programe lunare, unul având ca obiectiv plasarea pe
orbită și altul, aterizarea. Ambele au avut parte de multe eșecuri în timpul
testărilor, dar este posibil să fi reușit dacă s-ar fi concentrat pe unul singur.
Sovieticii au încercat să minimalizeze cursa spre Lună după ce au pierdut-o,
susținând că nu se străduiseră să ajungă acolo (n. a.).
salvare. Statele Unite păruseră să se destrame în anul
1968, după capturarea unui vas de război american de
către Coreea de Nord, Ofensiva Tet din Vietnam și
asasinarea lui Martin Luther King Jr. Și a lui Robert
Kennedy. În Ajunul Crăciunului din 1968, Frank
Borman, James Lovell și William Anders au devenit
primii oameni care ne-au privit planeta din spațiu.
Răsăritul Pământului fotografiat de pe orbita Lunii a
devenit poate cea mai vestită fotografie a tuturor
timpurilor. Privind-o, îți puteai da seama de
fragilitatea micii oaze albastre a umanității plutind în
adâncurile întunecate ale spațiului.
Apollo 8 „a salvat anul 1968”, după cum i-a spus
ulterior lui Borman un observator anonim.
Apoi câteva luni mai târziu, la 20 iulie 1969,
aproximativ 530 de milioane de persoane au urmărit
uluite la televizor cum Neil Armstrong, comandantul
misiunii Apollo 11, a ieșit din modulul lunar, fiind
astfel primul om care a pășit pe o altă planetă. Pe Lună
au aterizat șase misiuni Apollo în perioada 1969–1972,
timp în care pe suprafața acesteia au reușit să ajungă
12 astronauți.223 În ultimele trei misiuni, a fost adus un
vehicul lunar care să mărească raza de acțiune a
223
Apollo 13 ar fi trebuit să aterizeze și ea dacă nu s-ar fi petrecut explozia.
Așadar, Jim Lovell (jucat de Tom Hanks în filmul Apollo 13) a ajuns pe orbita
Lunii de două ori (în timpul misiunilor Apollo 8 și 13), dar nu a aterizat
niciodată (n. a.).
astronauților, iar în ultima a participat primul geolog,
pe nume Harrison Schmitt, singurul om de știință care
ajunsese până atunci pe o altă planetă. Misiunile Apollo
abia dacă au cercetat suprafața Lunii. Aterizările au
avut loc în regiunea ecuatorială de pe fața apropiată,
iar explorările de la sol din toate misiunile au însumat
numai 24 de ore. Afirmația că am fi „explorat” Luna
sună cam ca și cum am fi aterizat în șase parcări de
mall și am fi pretins apoi că am explorat Pământul.
NASA a fost, în final, victima propriului succes.
Interesul public a scăzut după îndeplinirea
obiectivului de a-i întrece pe sovietici. Președintele
Nixon s-a afișat cu Armstrong, Aldrin și Collins, dar a
anulat în același timp ultimele trei misiuni Apollo. A
tăiat 80% din bugetul NASA, ceea ce a impus decizii
drastice. Planul inițial fusese să se continue cu
programe ambițioase precum o bază lunară
permanentă, o stație spațială care să orbiteze în jurul
Pământului, misiuni care să zboare pe lângă Venus și
diverși asteroizi, un avion spațial reutilizabil și o
misiune spre Marte. Toate acestea ar fi trebuit să fie în
plin avânt în anii 1980, iar o primă aterizare pe Marte
ar fi trebuit să aibă loc înainte de 1990. Tăierile de
buget iminente au obligat NASA să se concentreze pe
un singur obiectiv. A fost ales avionul spațial pentru că
ar fi putut să reducă costurile lansărilor și să le
deschidă calea unor proiecte mai ambițioase. Naveta
spațială rezultată a fost un miracol al tehnologiei, dar
s-a dovedit a fi un eșec strategic de proporții din
pricina compromisurilor din faza de proiectare. A
crescut costul lansărilor spațiale, în loc să-l reducă. Nu
a putut părăsi orbita terestră și a fost folosită numai
pentru singura misiune pentru care era echipată:
proiectarea unei stații spațiale. Așa a fost construită
Stația Spațială Internațională, dar nu pentru că ar fi
fost cea mai bună alegere, ci pentru că era singura
accesibilă. Posibilitatea de a vizita alte lumi a căzut în
sarcina roboților și a viitoarelor generații de
exploratori.

Capitolul 19
Roboți-exploratori
 Un roboțel pe nume Sputnik a inaugurat cursa
spațială trimițând un puls constant de semnale radio.224
Eclipsată în imaginația publică de dimensiunea
umană, o întrecere paralelă a avut loc în timpul
Războiului Rece, între roboți-exploratori construiți de
țări cu ideologii diferite. Folosirea roboților pentru
explorarea spațiului cosmic are câteva avantaje: nu au
nevoie de mâncare, apă sau aer, ca atare îi putem
trimite aproape oriunde fără a trebui să-i aducem
acasă. Dat fiind faptul că în spațiu se deplasează prin
vid, nu au nevoie nici de motoare pentru a-și duce la
bun sfârșit călătoriile (deși mulți dintre ei le folosesc
pentru direcționare sau aterizare). Unele nave spațiale,
precum Cassini care a studiat planeta Saturn, lansează
roboți sau module mai mici pentru misiuni specifice –
de exemplu, sonda Huygens, care a coborât de pe
Cassini până în atmosfera densă de pe Titan, cel mai
mare satelit al planetei Saturn. Unii dintre ei s-au
întors pe Pământ și ne-au adus probe colectate de pe
alte corpuri cerești.
Primul robot trimis spre o altă lume a fost lansat de
sovietici în anul 1959, la mai puțin de doi ani după
Sputnik. Nu i-a interesat cum ar fi putut Luna 1 să se
înscrie pe o orbită lunară, fiind suficient să se izbească
224
„Sputnik” înseamnă în limba rusă „tovarăș de drum”. Semnalele radio îi
indicau, pur și simplu, poziția (n. a.).
de suprafața satelitului cu o viteză de 9,6 kilometri pe
secundă. Luna 1 și-a ratat însă ținta (care e surprinzător
de greu de nimerit, date fiind distanțele în discuție) și
s-a înscris până la urmă pe o orbită permanentă în
jurul Soarelui. În locul unei morți rapide, Luna 1 a ales,
de fapt, viața veșnică. Misiunea următoare, Luna 2, a
reușit să nimerească satelitul, obținând distincția
postumă de prim „explorator” pământean care „a
aterizat” pe o altă planetă.225 În anul 1959, Luna 3 a
zburat pe lângă satelit și ne-a transmis fotografii ale
feței sale ascunse.226 (China a devenit în ianuarie 2019
prima țară care a aterizat pe fața ascunsă a Lunii cu
nava spațială Chang’e-4).
În anul 1961, sonda sovietică Venera 1 a devenit
primul vehicul construit de om trimis spre o altă
planetă. Pe atunci știam despre Venus numai că era
cam la fel de mare ca Pământul, că era probabil
telurică și că era acoperită de nori denși. Nu ar fi fost
exclus ca pe suprafața ei să fi trăit o civilizație prosperă
bucurându-se de vremea venusiană plăcută. Din
225
Trimiterea de sonde de impactare poate părea o metodă stranie de explorare,
dar ele ne pot oferi date utile grație măsurătorilor din timpul căderii; impactul
stârnește particule al căror tipar poate fi analizat (n. a.).
226
Luna are o rotație sincronă, ceea ce înseamnă că spre noi este îndreptată
mereu aceeași față, dar nu are, de fapt, o „față întunecată”, ambele fețe fiind
luminate de razele Soarelui în aceeași măsură. Datorită girației Lunii pe orbită,
putem să vedem, de fapt, de pe Pământ mai mult de jumătate din suprafața ei,
și anume 59% (n. a.).
păcate, contactul radio cu Venera i s-a pierdut, în timp
ce se apropia de planetă, lucrurile repetându-se
întocmai cu Venera 2. Venera 3 a reușit să transmită
câteva date, dar transmisiile s-au întrerupt brusc
atunci când a intrat în nori. Lucrurile s-au repetat
întocmai cu Venera 4. Ce se întâmpla oare? Venus este,
de fapt, acoperită de o atmosferă de 90 de ori mai
densă decât cea a Pământului; aceasta produce un efect
de seră incontrolabil din pricina căruia temperaturile
de pe planetă ating 462 de grade Celsius.227 Venus este
oala sub presiune a sistemului solar, fiind suficient de
fierbinte pentru a avea lacuri de plumb topit. Norii săi
de acid sulfuric nu sunt nici ei foarte prielnici vieții.
Venus a devenit o mică obsesie pentru sovietici, care
au trimis spre ea 16 misiuni între anii 1961–1984.
Sondele de mai târziu aveau coci blindate; câteva au
reușit să aterizeze și să transmită fotografii, singurele
pe care le avem de sub norii venusieni. Venera 12 a fost
cea mai rezistentă – a supraviețuit la suprafață timp de
aproape două ore, descoperind un peisaj pustiu și ostil.
Sovieticii au încercat să viziteze și planeta Marte, dar
au avut mai mult ghinion decât cu Venus. Între anii
1960–1964, șapte misiuni sovietice spre Marte au eșuat
una după alta. Acest lucru le-a permis americanilor să-
227
De pe Venus am învățat, de fapt, despre efectul de seră. În mod similar,
studierea planetei Marte ne-a prezentat pericolele unei ierni nucleare (n. a.).
și însușească meritul pentru prima misiune de succes
spre Marte, sonda Mariner 4 survolând planeta în iulie
1965 și apropiindu-se de aceasta până la o distanță de
9656 de kilometri. Misiunile spre Marte au decurs, de
obicei, foarte prost, mai ales pentru ruși: din 21 doar
două și-au atins scopurile. Istoricul misiunilor
americane este aproape în oglindă: cinci eșecuri și 17
succese. Cele două misiuni americane Viking de la
mijlocul anilor 1970 au dus primii roboți pe Marte.
Fiecare sondă Viking includea câte un satelit lăsat pe
orbită și câte un vehicul de aterizare. Satelitul rămânea
pe orbită pentru a fotografia de sus planeta și a servi ca
releu de comunicare pentru vehiculul de aterizare.
Aceste misiuni au revoluționat conceptele noastre
despre Marte și ne-au oferit hărți detaliate ale
suprafeței sale și informații importante din punct de
vedere chimic, meteorologic, seismologie și, poate,
biologic.
Marte este astăzi un deșert foarte rece, dar conține
foarte multă apă sub formă de gheață. Topită, aceasta
ar fi suficientă pentru a acoperi întreaga planetă cu un
ocean atingând adâncimi între 30 și 300 de metri, iar în
subsol există și mai multă apă. Deși temperatura și
presiunea atmosferică sunt prea scăzute pentru a
permite existența apei la suprafață, cel puțin nu pe
termen lung, NASA a confirmat în anul 2015 că la
suprafață apare uneori apă lichidă și foarte sărată. Pe
Pământ, viața există oriunde este apă. Se crede că
Marte a fost, la un moment dat, mult mai caldă și că a
avut oceane timp de miliarde de ani – de 10 ori mai
mult timp decât a avut nevoie viața de pe Pământ
pentru a se dezvolta. Mulțumită anumitor misiuni
precum cea a telescopului spațial Kepler știm și că
planetele sunt un fapt absolut obișnuit în univers, în
galaxia noastră existând miliarde de corpuri cerești
capabile să susțină viața. Întrebarea este dacă toate
lumile capabile să susțină viața o și fac sau dacă
aceasta este un fenomen neobișnuit. Dacă am
descoperi pe Marte microbi de mult dispăruți, acest
lucru ne-ar sugera că viața este des întâlnită în univers
și că nu suntem, probabil, singuri.
Trei dintre rezultatele experimentelor desfășurate de
vehiculele Viking au fost negative (indicând absența
moleculelor organice), dar experimentul privind
activitatea metabolică a avut un rezultat pozitiv. S-a
presupus că semnala, de fapt, o reacție chimică, dată
fiind absența moleculelor organice, dar explicația ar
putea fi alta. În anul 2008, sonda Phoenix a găsit urme
de săruri ale acidului percloric (perclorații), iar acestea
distrug moleculele organice atunci când sunt încălzite
(ceea ce s-a întâmplat cu mostrele analizate în timpul
misiunilor Viking). Este, așadar, posibil ca sondele
Viking să fi găsit urme de viață, pentru că perclorații ar
fi putut să distrugă moleculele organice înainte ca
acestea să fie detectate. Ținând cont că schimbările
climatice de pe Marte s-au desfășurat de-a lungul a
milioane de ani, că în subsolul planetei există încă apă
lichidă și că viața rezistă în cele mai ostile medii de pe
Terra, pare extrem de probabil ca pe Marte să existe
încă mici enclave cu forme de viață în cazul în care
acestea s-au dezvoltat vreodată pe planetă. De fapt, în
urma impactului cu alte corpuri cerești, în spațiu sunt
lansate uneori fragmente din planetă, iar unele dintre
ele ajung pe Pământ sub forma meteoriților. Anumite
bacterii pot supraviețui în vidul cosmic, iar intervalele
în care viața s-ar fi putut dezvolta pe cele două planete
s-au suprapus, deci este posibil ca viața de pe Terra să
fi provenit de pe Marte. Poate că suntem cu toții
marțieni.
Spre Marte au fost lansate de-a lungul anilor
aproape 50 de misiuni cu roboți, iar aproximativ
jumătate dintre acestea și-au atins scopurile. S-a
progresat constant, dar cu pași mici. În șase ani, de
exemplu, vehiculul Curiosity, care se mișcă foarte încet,
a traversat mai puțin de 16 kilometri. I-ar lua 7000 de
ani să înconjoare planeta, iar respectiva circumvoluție
nu ar reprezenta nici pe departe o explorare
comprehensivă. Pentru a face o paralelă terestră,
Curiosity ar reuși să exploreze ca la carte Central Park.
Descoperim însă lucruri noi cu fiecare misiune și apar
întrebări care ne dau de gândit: de ce și-a pierdut
Marte atmosfera, devenind un deșert înghețat? Este
posibil ca planeta noastră sau o alta din sistemele mai
îndepărtate să aibă aceeași soartă?
În paralel cu explorarea planetei Marte, am trimis
sonde și spre zonele exterioare ale sistemului solar. În
1972 și 1973, Pioneer 10 și 11 au fost primele sonde care
au fotografiat din prim-plan Jupiter și Saturn și au
făcut măsurători cu precizie. Era însă numai începutul.
Sondele-pereche Voyager 1 și 2 au fost trimise în anul
1977 într-un „mare tur” al sistemului solar, profitând
de o aliniere neobișnuită a planetelor exterioare.
Voyager 1 a urmat o traiectorie destul de directă, dar
cea a sondei Voyager 2 i-a permis să survoleze nu
numai planetele Jupiter și Saturn, ci și Uranus și
Neptun (este deocamdată singura sondă care a vizitat
acești doi „giganți înghețați”).228 Majoritatea
fotografiilor pe care le avem cu planetele explorate ne-
au fost furnizate de aceste două misiuni, în cadrul
cărora au fost descoperiri și cei mai mulți sateliți ai

228
Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun sunt corpuri rotunde gazoase și gigantice
ținute laolaltă de gravitație, dar ultimele două conțin cantități mult mai
semnificative de gheață (n. a.).
planetelor respective.229 După ce și-au încheiat
misiunile principale, au început să plutească spre
spațiul interstelar. Voyager 1 a mai făcut o ultimă
fotografie în anul 1990, întorcându-și camera spre
Soare și realizând un „portret de familie” al tuturor
planetelor din sistemul solar văzute de departe.
Imaginea este compusă din 640.000 de pixeli, iar
Pământul ocupă mai puțin de unul – un palid punct
albastru230, într-adevăr.
Sondele Voyager au petrecut deja 40 de ani în spațiu
și traversează astăzi spațiile dintre stele. Fiecare dintre
ele conține direcții spre Pământ sub forma unei hărți a
pulsarilor care ar trebui să poată fi descifrată de
extratereștri, indiferent de dificultățile lingvistice. La
bordul lor se află și câte un disc de aur pe care au fost
înregistrate sunete de pe Terra, inclusiv saluturi în 55
de limbi omenești și în cea a balenelor (mai exact a
celor cu cocoașă, deși nu știm însă prea bine ce
încercau să transmită). Pare foarte improbabil ca una
dintre sonde să fie găsită vreodată de o altă formă de
viață, dar poate că mesajul pe care îl poartă ne este
adresat mai degrabă nouă. Afirmația „Suntem aici” ne
229
Numărul de sateliți la ultima verificare: Jupiter - 67; Saturn - 62; Uranus - 27;
Neptun - 14 (n. a.).
230
Aluzie la cartea Un palid punct albastru - Viziune asupra viitorului omenirii în
spațiu de Carl Sagan, disponibilă în limba română în traducerea lui Walter
Fotescu, ed. Herald, București, 2017 (n. tr.).
reamintește care este locul nostru în cosmos. Întrucât
cele două sonde Voyager vor supraviețui până în
ultimele zile ale universului, mult timp după ce
Pământul va fi fost înghițit de Soare, cine știe ce peste
ce vor da, într-o bună, zi acolo sus?
Sonda Galileo a călătorit spre Jupiter între anii 1989–
1995, folosindu-se de mișcările relative și
231 232
gravitaționale ale Pământului și ale lui Venus.
Numirea acestei prime misiuni spre Jupiter după cel
care a privit-o printr-un telescop și a observat că în
jurul său orbitau sateliți, dovedind astfel că Pământul
nu era centrul universului, a fost cât se poate de
adecvată. În drumul său, Galileo a trecut pe lângă un
asteroid numit Ida și a descoperit că și acesta avea un
mic satelit, Dactyl. În anul 1994, în timp ce se apropia
de Jupiter, a putut observa impactul cutremurător
dintre aceasta și cometa Shoemaker-Levy 9. Mingea de
foc s-a izbit în Jupiter cu o forță mult mai mare decât
cea a meteoritului care a ucis dinozaurii de pe Pământ.
Shoemaker-Levy 9 a avut de 10.000 de ori puterea
bombei aruncate deasupra Hiroshimei și a lăsat pe
231
În astrodinamică și ingineria aerospațială, această tehnică poartă numele de
manevra de asistență gravitațională și constă în folosirea mișcării relative și a
gravitației unei planete sau a altui corp ceresc pentru a modifica direcția și
viteza unei nave spațiale (n. red.).
232
Galileo a căutat urme de viață atunci când a trecut pe lângă Pământ. Date
fiind urmele de metan din atmosferă și semnalele radio, a ajuns la concluzia că
pe planetă există probabil (dar nu sigur) forme de viață (n. a.).
suprafața planetei cratere mai mari decât Pământul
însuși. (Putem afirma astfel cu certitudine că pe Jupiter
nu trăiesc dinozauri.)
Galileo s-a înscris pe orbită în anul următor și a
studiat sateliții planetei Jupiter, confirmând prezența
apei în formă lichidă sub stratul de gheață de pe
Europa (care conține mai multă apă decât toate
oceanele de pe Terra). A colectat probe din coloanele
de cenușă vulcanică de pe Io, care aruncă dioxid de
sulf înghețat cale de sute de kilometri în spațiu, și a
descoperit că și Jupiter are un inel, dar mai puțin
distinct decât cel al planetei Saturn. Galileo a rămas
timp de opt ani pe orbită, iar în anul 2003 a fost
prăbușit intenționat pe Jupiter pentru a nu risca să-i
contamineze sateliții cu eventuale microorganisme
care ar fi putut fi aduse de pe Pământ.
La un an după prăbușirea fatală a lui Galileo, sonda
Cassini a intrat în sistemul planetei Saturn ca să-l
studieze și a trimis în explorare pe satelitul acesteia,
Titan, modulul detașabil numit Huygens. Acesta a
transmis date timp de 90 de minute în timpul coborârii
printre norii de pe Titan și a ajuns pe suprafața
acestuia – cel mai îndepărtat loc în care a aterizat
vreodată un obiect construit de om. În timpul
coborârii, Huygens a studiat lacurile de pe acest satelit
și i-a fotografiat suprafața străină, dar totuși uimitor de
asemănătoare cu cea a Terrei.233 Ca și Voyager, Cassini a
fotografiat de departe palidul nostru punct albastru și
ne-a trimis fotografii uluitoare care ne reamintesc cât
de prețioasă este mica planetă pe care trăim. Analizele
realizate de Cassini asupra inelelor lui Saturn au
schimbat modul în care privim formarea planetelor: se
pare că au un rol similar cu cel al norilor de praf aflați
în mișcare circulară din sistemele solare foarte tinere.
Știam deja că unii sateliți prezentau un anumit interes,
de exemplu Titan, dar cea mai mare surpriză a fost să
descoperim că Enceladus, care este mai mic decât
insula britanică, conține un ocean subteran. Și așa a
fost adăugat pe scurta listă a locurilor din sistemul
nostru solar în care am putea găsi urme de viață.
Explorarea sistemului solar continuă neabătută.
Sonda Juno s-a înscris pe orbita planetei Jupiter în anul
2016, continuând din punctul în care se oprise Galileo
pentru a analiza compoziția și câmpurile magnetice ale
planetei. NASA plănuiește și o misiune spre Europa,
cea de-a doua lansată vreodată (după Viking) care va
avea ca scop principal căutarea vieții pe o altă planetă.
Această sondă, numită Europa Clipper, va analiza
planeta de pe orbită, dar va coborî și pe suprafața

233
Titan este singurul corp ceresc din sistemul solar, cu excepția Pământului, pe
a cărui suprafață există substanțe în formă lichidă și singurul în afară de Venus
și Pământ care prezintă o atmosferă densă (n. a.).
acesteia pentru a preleva și a analiza ghețurile din care
este alcătuită.
Asteroizii și cometele sunt cele mai numeroase
corpuri cerești din sistemul solar – bucăți de gheață și
zăpadă cu mărimi de la un fir de praf până la planeta
pitică Ceres, care este de patru ori mai mică decât
Luna. Sonda Stardust s-a întors pe Pământ în anul 2006
cu probe prelevate din coada de praf a unei comete,
captând fire de praf în aerogel cam ca și cum ar fi prins
gloanțe într-un castron cu budincă. Sonda japoneză
Hayabusa („Șoimul-călător”) a reușit să se întoarcă pe
Pământ câțiva ani mai târziu cu probe colectate de pe
suprafața asteroidului Itokawa. Acestea sunt singurele
probe aduse pe Pământ de pe oricare alt corp ceresc în
afară de Lună (în prezent se desfășoară alte câteva
misiuni similare). Sonda Dawn a fost trimisă în anul
2007 spre Vesta și Ceres, cele mai mari corpuri cerești
din centura de asteroizi situată între Marte și Jupiter.
Rosetta a fost însă, poate, cea mai vestită misiune234,
sonda respectivă plasându-se în anul 2014 pe orbita
cometei 67P/Churyumov-Gerasimenko și trimițând pe
suprafața acesteia un modul de aterizare, Philae. Toate
aceste misiuni sunt de o importanță vitală nu numai
pentru că ne ajută să înțelegem originile sistemului
solar, ci și pentru că ne permit să ne pregătim pentru
234
Lansată de Agenția Spațială Europeană (n. tr.).
întâlniri cu asteroizi și comete și aterizări pe aceste
tipuri de corpuri. Într-o bună zi, eforturile de a înțelege
cum putem opera pe suprafața acestor corpuri cerești
ne-ar putea ajuta să deturnăm un pericol iminent și să
evităm soarta dinozaurilor.
Sondele noastre au explorat limitele exterioare ale
sistemului solar, începând cu misiunea New Horizons
din anul 2015, care a survolat Pluto după o călătorie de
nouă ani. Cantitatea de căldură emisă de Soare spre
Pluto este chiar mai mică decât cea trimisă de Lună
spre Pământ în faza de Lună plină. Sonda a fotografiat
la 1 ianuarie 2019 cel mai îndepărtat corp ceresc
explorat vreodată, Ultima Thule, numit după
observațiile despre cercul arctic ale lui Pytheas
„Grecul”, care s-a avântat în necunoscut acum 2000 de
ani. Sonda New Horizons se îndreaptă spre vidul
nesfârșit al spațiului interstelar, dar misiunea sa va
continua cel puțin până în anul 2021, având sarcina de
a observa micuțele lumi înghețate din Centura Kuiper.
Poate că vom reuși într-o bună zi să trimitem roboți
spre alte stele. Pentru moment, putem folosi
telescoapele pentru a cerceta adâncurile întunecate.
Telescoapele spațiale s-au dovedit a fi deosebit de
eficiente datorită faptului că observațiile lor nu sunt
influențate de lumina și de atmosfera Pământului; ele
au scanat toate lungimile de undă ale spectrului
electromagnetic, de la microunde la razele gama. Cel
mai vestit este telescopul spațial Hubble, care a fost
lansat în anul 1990 și este încă funcțional. Misiunea sa
este de a cerceta universul îndepărtat până la nașterea
acestuia235, fiind adesea considerată cea mai de succes
misiune de explorare spațială a tuturor timpurilor, atât
din punctul de vedere al rezultatelor științifice, cât și al
popularității.
În ultimele câteva decenii, am elaborat metode de
observare a planetelor din afara sistemului nostru
solar (numite uneori „exoplanete” sau „planete
extrasolare”). Cele mai mari succese au fost
înregistrate în cadrul misiunii telescopului spațial
Kepler, care a fost lansat în anul 2009. Acesta poate
observa simultan până la 145.000 de stele, căutând
minusculele diminuări în lumina acestora pricinuite de
tranzitul planetelor. Este cam ca și cum am observa din
New York trecerea muștelor prin fața unor proiectoare
aflate la Paris. Instrumentele incredibil de sensibile de
pe Kepler pot găsi planete, dar și o serie întreagă de
alte informații despre ele, de exemplu masa, mărimea,

235
Privind în spațiu, privim și în timp, pentru că luminii îi ia mult să ajungă
până la noi. Eventualii extratereștri de pe Andromeda (situată la 2 milioane de
ani-lumină depărtare) care ne-ar privi printr-un telescop gigantic ar putea
observa primit pași ai omenirii de acum 2 milioane de ani. Obiectele cele mai
îndepărtate pe care le putem observa se află la o distanță de miliarde de ani-
lumină și ne prezintă primii ani ai universului, imediat după Big Bang (n. a.).
compoziția și distanța până la soarele lor. Am
descoperit astfel mii de planete, multe dintre ele
asemănătoare cu Pământul. Se pare că giuvaerul
nostru albastru nu este o raritate: în galaxie există mai
multe planete telurice decât oameni în viață, iar în
univers – mai multe decât toate particulele de nisip de
pe plajele noastre. Universul este mare și ne așteaptă.

Partea a patra
Devenind Star Trek
 Capitolul 20
Pășind spre viitor

Pământul există de aproximativ 4, 6 miliarde de ani

(ceea ce reprezintă o treime din vârsta universului), iar
viața a apărut pe el destul de devreme. Planeta noastră
a fost populată de organisme unicelulare timp de
aproximativ 80% din existența sa, dar lucrurile stau
foarte diferit în privința celor pluricelulare. Primele
plante și animale primitive au apărut doar în ultimele
13 procente din existența planetei (adică acum 600 de
milioane de ani) și a fost nevoie de încă 200 de
milioane de ani pentru ca vreun organism mai mare
decât un microb să părăsească marea și să se
aventureze pe uscat. Mamiferele au apărut în ultimii
250 de milioane de ani, primatele – în ultimii 50 de
milioane de ani, primatele mari – în ultimii 13 milioane
de ani, iar oamenii – în ultimul milion de ani. Dacă
istoria Pământului s-ar fi petrecut într-o singură zi,
viața ar fi apărut la ora 4.00, peștii la ora 22.24,
dinozaurii la ora 23.15, iar oamenii abia la ora 23.59.
Toată istoria noastră a avut loc în ultimul sfert de
secundă, iar Columb a ridicat ancora la o sutime de
secundă înainte de miezul nopții.
Nu doar biologia, ci și tehnologia a urmat această
tendință de evoluție tot mai accelerată. Am avut
nevoie de sute de mii de ani pentru a dezvolta primele
tehnologii – uneltele de piatră, focul și îmbrăcămintea
din piei de animale. Pentru a dezvolta agricultura,
scrierea și sistemul legislativ, am avut nevoie de multe
mii de ani. Pentru oamenii care au trăit acum o mie de
ani, schimbările tehnologice nu puteau fi observate pe
durata unei vieți obișnuite, iar în unele secole anumite
tehnologii au cunoscut regrese. Au trecut mai puțin de
200 de ani de când nu mai depindem de forța
animalelor sau de corăbiile cu pânze pentru a ne
deplasa. Odată cu inventarea navelor cu aburi, am
putut scurta la câteva săptămâni călătorii periculoase
care durau înainte mulți ani la rând. Mulțumită căilor
ferate, expedițiile transcontinentale extrem de
solicitante făcute la pas s-au transformat în călătorii de
plăcere care să dureze doar câteva zile. Telegraful și
cablurile subterane le-au permis mesajelor noastre să
ne-o ia înainte și să traverseze lumea în mai puțin de-o
zi.
Se spune că un reprezentant al biroului de patente
din Statele Unite ar fi declarat în anul 1899 că „tot ce
putea fi inventat a fost deja inventat”. Probabil că acest
citat este apocrif, însă este adevărat că oamenii au tins
mereu să creadă acest lucru. Ne adaptăm repede. Din
punct de vedere biologic, suntem aceiași ca acum
câteva mii de ani și ne pricepem la fel de bine să
vânăm gazele cu sulițe de lemn sau să programăm
supercomputere. Este ușor să ne uităm în jur și să
vedem ceea ce avem, dar avem nevoie de inventivitate
ca să ne imaginăm ce ar putea exista. În același timp,
tehnologia evoluează mereu. Mulți dintre noi au
crescut fără acces la un computer personal, ca să nu
mai vorbim despre telefoanele inteligente din prezent,
a căror putere de calcul o întrece pe cea a navelor
spațiale care ne-au purtat până pe Lună. Rețelele
sociale au devenit populare în ultimii zece ani. Acum
treizeci de ani doar cei mai devotați adepți ai
calculatoarelor auziseră de internet.
Gordon Moore, unul dintre fondatorii companiei de
microcipuri Intel, a observat în anul 1965 că numărul
de tranzistori instalați pe un astfel de microcip se
dubla la fiecare doi ani.236
Această așa-numită „lege a lui Moore” s-a dovedit
de-atunci adevărată, iar în ultimii 50 de ani puterea de
procesare a calculatoarelor s-a dublat la fiecare doi ani.
În anul 1971, microcipurile produse de Intel foloseau
peste 2000 de tranzistori, iar un tranzistor costa un
dolar. Patruzeci de ani mai târziu, microcipurile
calculatoarelor foloseau câte șapte miliarde de
tranzistori, iar un tranzistor costa 0,00001 cenți.

Tranzistoarele sunt niște comutatoare foarte mici care pot fi declanșate de

236

semnale electrice (n. a.).

Această accelerare a progresului, ilustrată printr-o
îmbunătățire de un milion de ori a capacităților de
calcul, ar putea sugera faptul că în următorul secol am
putea progresa cât am fi făcut-o în 10.000 de ani. De
fapt, puterea de calcul se îmbunătățește atât de rapid,
încât anumiți experți, cum ar fi Ray Kurzweil,
consideră că ne îndreptăm rapid spre o „singularitate”
și că această accelerare exponențială a progresului
tehnologic va duce la nașterea unei superinteligențe
artificiale.
Automatizarea a redus foarte mult nevoia de forță
de muncă umană și a crescut productivitatea și
eficiența, dar faptul că putem obține mai multe lucruri
cu mai puțin efort are costuri sociale implicite. Încă din
timpul Revoluției Industriale, muncitorii s-au temut că
își vor pierde slujbele în favoarea mașinăriilor.
Automatizarea nu a rezultat însă în pierderea directă a
slujbelor, ci într-o nevoie mai mare de forță de muncă
înalt calificată. Noile tehnologii schimbă în mod
radical regulile jocului, eliminând anumite industrii și
totodată creând altele noi. Nu există nicio garanție că
acest echilibru va dura la infinit, dar este posibil ca un
viitor automatizat să fie unul productiv, în care
oamenii vor fi liberi să își urmeze în mod neîngrădit
aspirațiile. După cum ne explică căpitanul Jean-Luc
Picard în serialul Star Trek, în secolul al XXIV-lea „s-au
schimbat multe față de acum 300 de ani. Oamenii nu
mai sunt obsedați de acumularea de «lucruri». Am
eliminat foametea, sărăcia, nevoia de a aduna
posesiuni. Încercăm să devenim mai buni și să
contribuim la progresul întregii omeniri”.
Este dificil să ne imaginăm gama de beneficii pe care
ne-ar putea-o oferi inteligența artificială, care ar aborda
problemele omenirii folosind o capacitate de calcul
imensă, dar și o perspectivă complet diferită. S-ar
putea să fim pe punctul de a eradica bolile, foametea și
sărăcia, dar mizele sunt mari. Consecințele neașteptate
ale activității unei inteligențe artificiale ar putea să fie
dezastruoase chiar dacă aceasta nu ne-ar vrea neapărat
răul. După cum a sugerat Elon Musk, o inteligență
artificială care ar controla un fond de investiții ar putea
să maximizeze profiturile vânzând fără acoperire
acțiunile firmelor care produc bunuri de consum,
cumpărând acțiunile celor care vând armament și
declanșând, astfel, un război. Este foarte dificil să luăm
în considerare toate consecințele, după cum ne arată și
povestea cu laba fermecată de maimuță.237 Un
automobil cu pilot automat programat să nu treacă
niciodată pe roșu ar putea încerca să spargă sistemul
de control al traficului și să schimbe culorile
237
Într-o povestire de W. W. Jacobs publicată în anul 1902, o labă de maimuță
îndeplinește trei dorințe într-un mod îngrozitor și neașteptat (n. a.).
semafoarelor din calea sa astfel încât să fie toate verde.
S-ar putea să avem soarta unor furnici care-și văd de
treabă fără griji în furnicarul lor: să fim călcați în
picioare pentru simpla vină de a fi în drum. Lipsite de
emoțiile și contextele culturale omenești, mașinăriile
sunt, prin construcție, adevărați sociopați.
Emergența inteligențelor artificiale este numai unul
dintre pericolele pe care va trebui să le evităm dacă
vrem să supraviețuim și să vedem un viitor similar
celui prefigurat în Star Trek. Lista amenințărilor care
ne-ar putea distruge civilizația devine tot mai lungă,
de la roboți răuvoitori la schimbări climatice, război
nuclear, virusuri mortale, ciocniri cu asteroizii,
supernove din apropierea sistemului solar,
238
supervulcani și atacuri ale extratereștrilor și probabil
că există și pericole la care nu ne-am gândit încă.
Trăim însă vremuri fără precedent. Pentru prima
oară în istoria lumii, o specie dispune de tehnologia
care i-ar putea permite să se autodistrugă într-o clipită.
Tot pentru prima oară, însă, și din aceleași motive, o
specie își poate părăsi planeta și se poate extinde în
spațiul cosmic. După milioane de ani de evoluție, am
ajuns în punctul în care putem călători către alte lumi.

238
Semnalele radio care ne dezvăluie existența au început să fie emise în spațiu
în ultima sută de ani; dacă în apropiere există vreo specie care le poate
recepționa, ea va afla despre noi cât de curând (n. a.).
De ce am face-o, totuși, din moment ce Pământul este
cea mai primitoare planetă descoperită până în
prezent?
Supraviețuirea speciei este, poate, cel mai simplu
răspuns. O prezență independentă pe o altă planetă ar
fi o ultimă poliță de asigurare, date fiind pericolele
care ne pândesc. Nu am da oare dovadă de neglijență
dacă nu ne-am lua această precauție, date fiind
costurile extrem de scăzute239? Prezența pe o altă
planetă nu ar fi doar o măsură de asigurare în cazul
unor catastrofe; ne-ar putea ajuta și să le prevenim.
Am aflat despre pericolele care pândesc planeta
noastră studiindu-i vecinele. Pătura înăbușitoare de
dioxid de carbon de pe Venus ne-a arătat pericolele
unui efect de seră scăpat de sub control. Furtunile de
praf la scară planetară de pe Marte au avertizat
pământenii care căzuseră pradă Războiului Rece
despre consecințele iernii nucleare, dându-le încă un
motiv de a se retrage pentru a nu se distruge reciproc.
În prezent, ne gândim la soluții tehnice care ne-ar
putea permite să modificăm sistemele naturale ale
Pământului pentru a opri schimbările climatice; oare
nu ne-ar ajuta să facem mai întâi câteva studii de caz
pe alte planete?
239
Se crede adesea că bugetul NASA este similar cu cel al armatei, dar el
reprezintă, de fapt, numai 2, 5% din acesta (0, 5% din bugetul federal) (n. a.).
 Este de la sine înțeles că supraviețuirea omenirii pe
Terra este mult mai importantă decât stabilirea pe o
altă planetă. Însă cele două scopuri nu se exclud,
pentru că stabilirea în spațiu ne-ar putea ajuta în mod
considerabil să îmbunătățim condițiile de trai de pe
planeta noastră. Explorarea spațiului aduce cu ea
inovații tehnologice, cele mai multe dintre acestea
apărând în mod indirect. Am descoperit antibioticele
mulțumită neglijenței lui Alexander Fleming, care a
lăsat mucegaiul să se dezvolte pe anumite culturi
bacteriene care ar fi trebuit să fie distruse. Cuptoarele
cu microunde au fost inventate grație unui inginer care
a topit din greșeală o bucată de ciocolată cu o instalație
radar. Investițiile de la limita extremă a fezabilității
produc în mod inevitabil tehnologii secundare
derivate, iar provocările pluridisciplinare lansate de
zborul în cosmos au șanse mai mari ca oricare altele să
ducă la inovații. Iată o listă parțială a tehnologiilor
secundare derivate astfel: sistemul de control al
traficului aerian, dispozitivele de detectare a
explozibililor, vesta antiglonț, telefoanele cu cameră de
luat vederi, uneltele fără cablu de alimentare,
calculatoarele digitale, îmbrăcămintea ignifugă,
glucometrul, laptopul, tehnologiile de susținere a
vieții, aliajele ușoare, tehnologiile de scanare medicală,
telecomanda, lentilele rezistente la zgârieturi,
panourile solare, medicina la distanță, sistemele de
filtrare a apei, prognoza meteo și comutatoarele fără
fir.240 Astronomii care căutau găuri negre cu ajutorul
telescopului spațial Hubble nu își propuseseră să
dezvolte mijloace de diagnosticare a cancerului de sân,
dar, în mod accidental, exact asta au făcut – s-a
descoperit că spectrogramele lor pot clasifica la fel de
bine și tumorile, și găurile negre.
Ținând cont că tehnologia se dezvoltă tot mai mult
în timp, oare nu vom putea călători în spațiu curând?
Pe scurt, nu. Începând cu anii 1960, tehnica de calcul a
avansat enorm, dar tehnologia spațială nu, pentru că
nu ne-am străduit să ne depășim limitele. Inovațiile nu
apar dacă doar le așteptăm. Tehnologia este dezvoltată
pentru un scop, nu invers. Sistemele de propulsie
foarte avansate, pentru a nu mai vorbi de cele care pot
depăși viteza luminii, nu vor fi inventate dacă nu
începem prin a face tot ce putem cu tehnologiile pe
care le avem deja la dispoziție. Columb a navigat spre
Americi în cabotiere șubrede pentru că navele de mare
tonaj pentru călătorii transoceanice nu fuseseră
inventate încă – iar acestea nu ar fi fost dezvoltate
niciodată în absența unui scop oferit de respectivele
240
Contrar ideii larg răspândite, NASA nu a inventat tehnologiile Tang, Velero
și Teflon, dar a contribuit la popularizarea acestora la scară largă. Pe site-ul
instituției poate fi consultată lista completă a tehnologiilor derivate de care este
responsabilă (n. a.).
călătorii. Putem progresa numai dacă trecem dincolo
de limita lucrurilor pe care le credem posibile.
Ne confruntăm cu presiuni imense odată cu
creșterea populației și reducerea resurselor planetei,
dar penuria este condiționată numai de tehnologia de
care dispunem. În fiecare oră, Pământul primește
suficientă energie solară pentru a ne asigura toate
nevoile energetice timp de un an. Planeta noastră este
acoperită de apă, deci de ce unii oameni nu au acces la
ea? Tehnologia este cea mai bună modalitate – poate
singura – de a crește nivelul de trai pentru toți
locuitorii planetei. Inovațiile care ne vor permite să
trăim în spațiu sunt cele cu care vom putea salva
planeta, diferența fiind că dezvoltarea lor este
obligatorie pentru a ne aventura în cosmos. Pe Pământ
este ușor să amânăm îmbunătățirea sistemelor de
filtrare a apei, de producție a hranei la scară mai mică,
de captare și de stocare a energiei solare și de
imprimare 3D la comandă, dar acestea sunt necesare
pentru simpla supraviețuire în alte lumi.
Suntem o specie de exploratori, iar călătoria în spațiu
ne oferă o nouă perspectivă. Disputele noastre terestre
par atât de ridicole și de nesemnificative de pe orbită!
Zborul în spațiu ne arată cât de important este să ne
protejăm planeta, singura oază în care putem trăi
deocamdată. Mișcările ecologiste au apărut atunci
când am înțeles acest lucru – grație, în parte,
spectaculoasei fotografii Earthrise („Răsăritul
Pământului”), realizată de misiunea Apollo 8 în anul
1968 de pe orbita Lunii. Oameni de pe întregul glob
colaborează în cadrul unor misiuni spațiale comune.
Imaginați-vă care ar fi impactul social al unei misiuni
de a trimite coloniști pe o altă planetă. Ce perspective
unice și-ar forma aceștia? Ce probleme ar reuși să
rezolve? Ce ne-ar putea învăța?
Cele mai dezvoltate societăți umane au privit mereu
mai departe. Atunci când explorăm, ne direcționăm
energia nestăvilită spre scopuri constructive. Viața
noastră nu ar trebui să se limiteze la supraviețuire.
Călătoriile în spațiu ne oferă perspectiva unui viitor
care merită trăit și un motiv pentru care să ne dăm jos
din pat dimineața. Obiectivul colonizării extraterestre
ne-ar putea motiva copiii să-și dezvolte abilitățile
tehnice și să participe la cea mai măreață aventură a
vremurilor noastre. Este o provocare cu care ne-am
confruntat de nenumărate ori în istorie, ceva ce stă la
baza firii umane. După ce am străbătut cândva
câmpiile africane, acum am ajuns de unde am plecat.
Suntem pe coasta unui ocean cosmic care nu va putea
fi controlat niciodată. Plecăm de pe o planetă care a
devenit prea mică pentru noi și ne avântăm într-un
univers nemăsurat.
 Capitolul 21
Drumul spre Marte
 Spațiul cosmic e foarte aproape. Dacă ați putea
conduce un automobil în sus în linie dreaptă, ați
ajunge în spațiu în mai puțin de o oră. Distanțele de pe
suprafața planetei pot ajunge la mii de kilometri, dar
astronauții de pe Stația Spațială Internațională (SSI)
trec periodic la câteva sute de kilometri distanță de
90% din populația lumii.241 Stația Spațială nu se află
însă în apropierea limitei inferioare a spațiului cosmic,
care este la doar 100 de kilometri deasupra noastră.
Dacă ați sări de pe o platformă instalată la frontiera cu
spațiul cosmic, ați cădea înapoi pe Pământ. 242 De ce nu
cad și obiectele din spațiu? O fac, de fapt. Dacă nu se
mișcă suficient de repede, traiectoria lor se
intersectează cu atmosfera planetei, iar obiectul
trasează o dâră de foc din pricina comprimării aerului
rarefiat. Obiectele rămân pe orbită numai pentru că se
mișcă extrem de rapid în lateral – atât de rapid, încât
atmosfera nu mai este acolo atunci când ar putea să se
intersecteze cu ea. Pentru a rămâne pe orbită, un obiect
trebuie să se deplaseze de zece ori mai repede decât un
glonț, adică cu aproximativ opt kilometri pe secundă.
241
SSI orbitează la o altitudine de 400 de kilometri cu o înclinație de 51, 6 grade,
ceea ce înseamnă că survolează toți oamenii care trăiesc între +/-51,6 grade de
latitudine, adică 90% din populația planetei (n. a.).
242
Felix Baumgartner a sărit în anul 2012 dintr-un balon cu heliu situat la
altitudinea de 38 de kilometri (mai puțin de jumătate din distanța față de spațiul
cosmic). în urma săriturii, a devenit primul om care a atins bariera sonică fără
ajutorul unui vehicul cu motor (n. a.).
 Ne este aproape imposibil să ajungem pe orbită.
Legile fizice care guvernează construcția rachetelor ne
spun că cele mai bune dintre acestea pot să ducă pe
orbită doar câteva procente din masa lor inițială. De
aceea, ele trebuie să-și abandoneze pe drum mare
parte din masă – numim acest lucru sistem în trepte.
Faptul că ne aflăm la limita fezabilității călătoriilor în
spațiu pare să fie o coincidență de proporții cosmice.
Am putea călători în spațiu cu multă ușurință dacă am
trăi pe o planetă asemănătoare lui Marte, care are doar
38% din gravitația Pământului. Ne-ar fi practic
imposibil să plecăm în spațiu de pe o planetă
asemănătoare lui Jupiter, care are 253% din gravitația
Pământului.243 Iată un exemplu din afara sistemului
nostru solar (de la 39,6 ani-lumină de Soare, mai exact):
în sistemul TRAPPIST-1 există cel puțin trei planete în
zona care permite apariția vieții. Acestea au gravitații
comparativ reduse, ceea ce înseamnă că de pe ele pot
pleca rachete de două ori mai mici decât ale noastre.
Mai mult, eventualii locuitori din lumile respective au
la dispoziție numeroase destinații – pe cerul lor plutesc
planete primitoare aflate la aproape aceeași distanță ca
Luna față de noi și având, pentru ei, aceleași

243
Firește, Jupiter este un gigant gazos fără suprafață. Cea mai mare planetă
telurică stabilă ar putea fi de aproximativ 10 ori mai masivă decât Pământul,
adică de 30 de ori mai puțin masivă decât Jupiter (n. a.).
dimensiuni relative.
Tehnologia a evoluat spectaculos din anul 1969, dar
nu putem ajunge mult mai ușor pe Lună.
Calculatoarele sunt mai mici și mai rapide, dar
reprezintă numai o mică parte din masa unei nave
spațiale și chiar mai puțin din cea a unei rachete. Din
perspectiva posibilității de a zbura în spațiu,
capacitățile noastre tehnice au regresat, de fapt. Cea
mai puternică rachetă din istorie a fost Saturn V, dar
ultima sa lansare a avut loc în anul 1973. Programele
spațiale s-au concentrat de atunci pe Space Shuttle și
pe Stația Spațială Internațională din pricina
constrângerilor bugetare care nu au permis viziuni mai
îndrăznețe. Președinții americani și reprezentanții din
Congres nu au dorit în niciun moment să desființeze
programul spațial al națiunii lor, dar nici nu au fost
dispuși să cheltuiască prea mulți bani pe ceea ce mulți
consideră un lux. Fiind nevoită să se mulțumească
doar cu 0,5% din bugetul federal și confruntându-se cu
lipsa personalului de conducere, NASA abia a reușit să
supraviețuiască în ultimii 50 de ani.
Responsabile pentru această stagnare sunt, în mare
parte, eforturile depuse pentru construirea și operarea
programului Space Shuttle. Unul dintre marile sale
dezavantaje a fost construcția hibridă a navei spațiale
care combina transportul de echipamente cu cel de
pasageri, așa că, atunci când trebuia lansat un satelit în
spațiu, era nevoie și de un echipaj. În cazul unor
transporturi de tehnologii de rutină, cu siguranță nu
voiai să pui în pericol echipajul, și nici să adaugi alte
costuri prin trimiterea în astfel de misiuni a unui
echipaj de care să nu fie nevoie. În plus, ca să
transporte încărcături mari de tehnologii pe orbită, a
fost necesar să se adauge un compartiment imens și
deloc practic în cazul vehiculului construit pentru
echipaj. Naveta a fost concepută inițial ca metodă de
propulsie pentru toate misiunile spațiale americane,
dar complexitatea sa a crescut atunci când armata a
dorit să o folosească pentru a lansa sateliții de
monitorizare în timpul Războiului Rece. Armata nu a
fost însă mulțumită de capacitatea și de securitatea
navetei, fapt pentru care s-a retras din program și s-a
reorientat spre rachetele tradiționale. A rezultat un
vehicul mult prea complex cu costuri de operare
exorbitante. În încercarea de a îndeplini toate cerințele,
programul Space Shuttle nu a reușit să obțină, în final,
nimic.
În comparație cu racheta lunară Saturn V, naveta
spațială a fost cel mai puțin eficient vehicul de lansare
conceput vreodată.
Există diverse modalități de calculare a costurilor –
per zbor, per program sau per interval de timp.
Costurile navetei spațiale sunt exorbitante conform
oricărui criteriu. O rachetă Saturn V ar costa ceva mai
mult de un miliard de dolari actuali per lansare.
Adăugând 200 de milioane de dolari pentru
construcție și operare și luând în considerare că ar
putea duce pe orbita Pământului o încărcătură de
125.000 de kilograme, rezultă un cost de 1904 de dolari
per kilogram transportat în spațiu. Costul estimat al
unui zbor al navetei spațiale este de 450 de milioane de
dolari actuali. Ea poate transporta pe orbită o
încărcătură de numai 25.000 de kilograme, costurile
per kilogram fiind deci de 3718 de dolari, aproape
dublu față de cele ale rachetei Saturn V. Naveta
spațială ar trebui, teoretic, să fie mai ieftină dacă luăm
în considerare costurile de construcție, pentru că
acestea au fost plătite o singură dată și s-au împărțit
apoi între mult mai multe zboruri (135, față de cele 13
ale rachetei Saturn V). Costurile de construcție ale
navetei au fost însă enorme, fapt pentru care Saturn V a
fost de aproape trei ori mai ieftină244!
Programul Space Shuttle a avut câteva contribuții
științifice importante și a dus în spațiu peste 500 de
astronauți. Rezultatele sale nu pot fi însă măsurate
244
Este adevărat că Saturn V era doar un vehicul de lansare, iar naveta putea fi
folosită pentru repararea și recuperarea sateliților, însă aceste capacități au fost
folosite doar rareori – în primul rând, pentru că era mai ieftin să construiești un
satelit nou! (n. a.).
doar în funcție de numărul oamenilor care au ajuns
astfel pe orbită – numărul mare de lansări a avut, de
fapt, un impact negativ asupra opiniei publice pentru
că zborurile în cosmos au început să ni se pară un fapt
la ordinea zilei și, astfel, lipsit de importanță. Misiuni
mai rare, dar mai de impact ar fi dus la rezultate mai
bune cu costuri mai mici. Buna funcționare a
programului spațial impune un plan coerent și o
destinație specifică. Din fericire, se pare că există un
consens larg și din ce în ce mai mare: este timpul să
părăsim orbita Pământului și să ne îndreptăm spre
Marte.
Este probabil nerealist să presupunem că drumul
spre Marte va fi similar cursei spre Lună. Dacă
deciziile politice ar susține explorarea, bugetul NASA
ar fi egal cu cel al armatei și am vedea nave nucleare
nu doar pe rutele maritime, ci și pe cele spațiale.
Americanii au fost dispuși să plătească pentru zborul
spre Lună din pricina conflictelor ideologice din
timpul Războiului Rece. Kennedy a specificat clar acest
lucru în discursul său în fața Congresului din anul
1961 – cu două paragrafe înaintea părții cu „să trimită
un om pe Lună și să-l aducă apoi în siguranță pe
Pământ”, el notează faptul că întregul program era o
campanie de relații publice menită să abată atenția de
la realizările sovieticilor.245 Programul a devenit parte a
moștenirii lui Kennedy după asasinarea sa; nu este
limpede dacă finanțarea de proporții ar fi continuat în
cazul în care publicul nu ar fi susținut aproape în
unanimitate îndeplinirea viziunii liderului căzut.
Nu este imposibil să urmeze un nou moment Apollo.
China este în acest moment cea de-a doua economie a
lumii și face în ultimul timp progrese importante în
spațiu. A trimis în cosmos 11 astronauți, a construit o
stație spațială, a dus pe Lună două vehicule lunare
(unul dintre acestea aterizând pe fața întunecată) și
plănuiește să construiască în următorii 20 de ani o bază
lunară permanentă. Rusia, Europa și Japonia au
programe spațiale performante. India a intrat și ea în
cursa spațială și a trimis spre Marte o sondă care a
costat mai puțin decât dacă ar fi făcut un film la
Hollywood despre ea246, plănuind să-și trimită în
spațiu primul astronaut în următorii câțiva ani. Statele
Unite au manifestat mereu o tendință spre inovații

245
Câteva fragmente relevante: „[...] în sfârșit, dacă este să câștigăm bătălia care
se dă astăzi în lume între libertate și tiranie, realizările dramatice în spațiu care
au avut loc în ultimele săptămâni ne-au arătat limpede tuturor [... ] impactul
acestei aventuri în mințile oamenilor de pretutindeni, care încearcă să aleagă
calea pe care o vor urma” (n. a.).
246
India a fost prima țară care a reușit să plaseze o sondă pe orbita planetei
Marte dintr-o primă încercare, mulțumită misiunii Mars Orbiter. Șocant este
prețul incredibil de mic: 73 de milioane de dolari americani, în care este inclus și
costul lansării (n. a.).
excepționale, dar și o dorință nestăvilită de a fi primul
și cel mai bun în toate domeniile. Cum ar reacționa
americanii dacă o națiune rivală ar fi pe punctul de a
călători spre o altă planetă, depășindu-le astfel
performanța de a ateriza pe Lună?
Programele spațiale trebuie să devină rentabile pe
termen lung. Investițiile guvernamentale masive în
noile tehnologii de transport sunt însă regula mai
degrabă decât excepția. Vapoarele, căile ferate și
avioanele au fost inventate în mod independent, dar
au fost dezvoltate pentru a deveni viabile din punct de
vedere comercial numai cu sprijinul guvernelor. După
cum am văzut în capitolele anterioare, statele au
finanțat expedițiile lui Columb, dar și pe cele ale lui Da
Gama, Magellan, Hudson, Cook și ale aproape oricărui
alt explorator din istoria lumii. Cele mai multe colonii
de peste mări aparțineau diferitelor state. Așezările
spaniole, portugheze, englezești și olandeze înființate
pe tot globul în timpul epocii marilor descoperiri
geografice au fost construite, complet sau parțial, în
baza fondurilor alocate de statele respective. Fără
protecția și sprijinul monarhilor, nu ar fi supraviețuit
nici măcar companiile în mod evident private precum
cele din Virginia, Indiile de Est și golful Hudson.
Unul dintre rolurile principale ale guvernelor este
cel de a promova prosperitatea pe termen lung dincolo
de orizontul de investiții limitat al sectorului privat.
Guvernele tind însă să fie ineficiente din pricina lipsei
relative de răspundere financiară. Firmele private
răspund mai rapid la schimbările din mediul de afaceri
din pricină că se luptă pentru a-și maximiza profiturile
și a-și minimaliza costurile. Ideal este ca, în aceste
cazuri, guvernele să construiască căile ferate, iar
firmele private să-și dea seama cum pot scoate profit
de pe urma lor. În problema zborurilor în cosmos,
sprijinul guvernamental poate duce la elaborarea unor
tehnologii care să susțină apoi un sector privat bine
dezvoltat.
Companiile private se pot orienta spre plasarea de
sateliți pe orbită (o industrie care valorează astăzi 250
de miliarde de dolari), dar și spre profiturile oferite de
turismul spațial. Șapte oameni bogați au plătit în
perioada 2001–2009 între 20 și 40 de milioane de dolari
pentru a zbura cu o rachetă rusească până pe Stația
Spațială Internațională. Compania Bigelow Aerospace
a construit deja câteva prototipuri de module
gonflabile, inclusiv Bigelow Expandable Activity Module
(„modul extensibil de activitate” – pe scurt BEAM),
care a fost lansat în anul 2016 spre Stația Spațială
Internațională. Acest modul ar trebui să rămână legat
de stație până cel puțin în anul 2020247, timp în care i se
vor monitoriza temperatura, rata de pierdere a
presiunii atmosferice și capacitatea de a bloca
radiațiile. Dacă extrapolăm, ne putem imagina viitoare
hoteluri spațiale de lux cu o clientelă extrem de bogată.
Astfel de destinații orbitale sunt mult prea scumpe
pentru muritorii de rând, dar zborurile suborbitale
scurte sunt mult mai ieftine și ajung în prezent la
200.000 de dolari.248 (Trebuie să fii doar milionar, nu
miliardar!)
Compania spațială privată cea mai de succes este
SpaceX, înființată în anul 2002 de miliardarul Elon
Musk, unul dintre fondatorii Paypal; scopul său
declarat este de a dezvolta modalități de transport care
să ne poată duce pe Marte. SpaceX este prima
companie privată care a lansat pe orbită o rachetă cu
combustibili lichizi (Falcon 1 în anul 2008), care a lansat
pe orbită și a recuperat apoi o navă spațială (Dragon în
anul 2010) și care a trimis o încărcătură spre SSI (în
anul 2012). În acest moment, nava spațială Dragon a
firmei SpaceX este singura care poate să facă zboruri

247
Versiunea originală a acestei lucrări a fost publicată în noiembrie 2019 (n.
red.).
248
Imaginați-vă că trageți ghiulele cu tunul, cu boite din ce în ce mai mari, tot
mai sus și mai repede. Zborurile suborbitale sunt ca niște ghiulele care fac o
boltă până în spațiu și se întorc apoi pe Pământ. Alan Shepard, primul astronaut
american, a urmat o traiectorie suborbitală în anul 1961 (n. a.).
regulate de alimentare spre Stația Spațială și să se
întoarcă apoi pe Pământ și deci singura care poate să
aducă înapoi la sol probele experimentale.249 SpaceX a
înregistrat 60 de lansări de succes până în ianuarie
2019 și plănuiește să ducă în curând astronauți în
spațiu în cadrul unui contract comercial cu NASA. În
februarie 2018, a lansat cea mai mare rachetă
funcțională din lume, numită Falcon Heavy, care a
trimis spre Marte automobilul Tesla roșu al lui Musk,
împreună cu șoferul său neînsuflețit – „Starman”
(„Omul stelelor”). La bord se mai află și o placă ce
conține numele tuturor angajaților companiei SpaceX,
inclusiv al meu.250 (Falcon Heavy are trei grupuri de
propulsie, adică un total de 27 de motoare, față de
Falcon 9, care a folosit un singur grup cu nouă
motoare.)
Cea mai importantă realizare a companiei SpaceX a
fost dezvoltarea, în premieră, a unor rachete
reutilizabile. Cele mai multe rachete cad liber spre

249
Racheta rusească Soiuz poate să readucă la sol astronauți, dar nu și
încărcături mai mari. Cele mai multe vehicule de realimentare ard în atmosferă,
de obicei pline-ochi cu gunoi (n. a.).
250
În mașină se mai află și alte câteva surprize: un circuit imprimat cu inscripția
„fabricat pe Pământ de oameni”, mesajul „Nu intra în panică!” imprimat pe
panoul de control de la bord (o aluzie la Ghidul autostopistului galactic), o
miniatură a automobilului și a lui Starman pusă pe bord, copii digitale ale seriei
Fundația de Isaac Asimov și melodia Life on Mars? („Viață pe Marte?”) a lui
David Bowie, cântată în buclă la radio (n. a.).
Pământ după ce își consumă întregul combustibil,
arzând în atmosferă sau fiind distruse în urma
impactului cu solul.251 Această practică pare foarte
rezonabilă la prima vedere, pentru că rachetele sunt
construite pentru a lansa obiecte în spațiu, lucru
pentru care avem nevoie de enorm de mult
combustibil. Cât de mult totuși? El asigură 90% din
greutatea unei rachete – acestea fiind, pe scurt,
rezervoare de combustibil care-și iau zborul –, iar din
acest motiv o rachetă goală este relativ ușoară. Dată
fiind folosirea rachetelor în trepte, propulsorul inițial
trebuie să-și susțină doar propria greutate după ce se
separă de celelalte segmente și încărcătura acestora.252
Ceea ce înseamnă că un propulsor gol se poate
întoarce la sol cu un consum de combustibil
surprinzător de mic – mult mai redus decât cel necesar
pentru a ajunge la frontiera spațiului cosmic.
Performanța totală a unei rachete scade nesemnificativ
în cazul în care propulsorul aterizează pe o platformă
marină sau se întoarce la locul de decolare de la sol.
Propulsorul inițial al unei rachete reprezintă 80% din
costul său total, deci, dacă poți să-l recuperezi, faci
economii substanțiale. Este însă posibil să putem
251
Spațiile de lansare se află pe coastă pentru că rachetele zboară peste ocean
(sau peste zone pustii, în cazul Rusiei și al Chinei) (n. a.).
252
Încărcătura se referă la ceea ce lansăm, fie că este vorba de un satelit, un
vehicul pentru echipaj sau un transport de echipamente (n. a.).
recupera și alte componente, de exemplu
propulsoarele din următoarele trepte și învelișurile
aerodinamice care acoperă vârful rachetei; poate că în
viitor vom putea realiza acest lucru. Învelișurile
aerodinamice folosite de SpaceX au astăzi montate
parașute care să le ajute să cadă controlat până într-o
plasă imensă purtată de o navă numită Mr. Steven.
După cum observă Musk, cine nu ar încerca să prindă
un pachet cu 6 milioane de dolari care cade încet din
cer?
Componentele rachetelor SpaceX devin tot mai ușor
de reutilizat. Cele mai mari costuri asociate rachetelor
sunt cele de construcție (combustibilul reprezentând
doar 0,5%), deci, odată cu posibilitatea de a reutiliza
componentele, zborul în spațiu se va ieftini cu
siguranță.253 Scopul final este cel de a realiza zboruri
similare cu cele de linie. Aeronavele aterizează, își
debarcă pasagerii, trec prin câteva inspecții de rutină,
sunt realimentate, preiau alți pasageri și pornesc din
nou la drum. Costurile de construcție ale unui avion
de linie sunt similare cu cele ale unei rachete.
Imaginați-vă cât de mult ar costa transportul aerian
dacă nu am mai folosi avioanele după primul lor zbor!
253
Naveta spațială americană era reutilizabilă, cel puțin într-o oarecare măsură,
dar avea nevoie de reparații constante. Vehiculul orbital reutilizabil era la
rândul său extrem de greu și ocupa mult din capacitatea de încărcare a
întregului sistem (n. a.).
 Rachetele reutilizabile ar putea duce la o serie de
întâmplări fericite: zborurile spațiale ar putea deveni
în același timp mai dese, mai sigure și mai ieftine, așa
cum s-a întâmplat în cazul evoluției aviației, de la
primele cascadorii îndrăznețe la avioanele comerciale
de astăzi. Ne putem imagina un viitor în care rachetele
ne-ar purta nu numai dincolo de planeta noastră, ci și
în zboruri comerciale între toate punctele sale. O
rachetă s-ar putea înscrie pe o traiectorie suborbitală și
și-ar putea transporta pasagerii oriunde pe glob în mai
puțin de o oră. Un călător ar putea să evite zborul
interminabil de 15 ore între New York și Shanghai și să
parcurgă aceeași distanță în 39 de minute cu racheta.
Călătoriile din Europa în Australia durau cândva luni
întregi. În curând, ar putea să dureze doar câteva
minute. Cel mai mult ne-ar lua să ajungem pe
cosmodrom. Un viitor al rachetelor reutilizabile ar
putea să facă mai ușoare nu doar viețile celor care
decid să meargă în spațiu, ci și pe cele ale oamenilor
care rămân acasă.
Există și alte companii care au ca obiectiv realizarea
rachetelor reutilizabile. Firma Blue Origin, fondată de
Jeff Bezos, patronul Amazon, a lansat cu succes în anul
2015 racheta New Shepard, care a realizat un zbor
suborbital dincolo de frontiera cu spațiul cosmic (la
altitudinea de 100 de kilometri) și apoi a aterizat. New
Shepard a fost construită pentru a duce turiști în
zboruri scurte până la granița spațiului cosmic, dar
Blue Origin construiește astăzi o nouă clasă de
vehicule de lansare reutilizabile capabile să ducă
încărcături pe orbită. NASA este, în același timp, pe
cale de a-și lansa un nou model de navă spațială cu
echipaj uman (Orion) și lucrează la planul de
proiectare a unui vehicul de lansare masiv (Space
Launch System), care va avea o forță de propulsie de 3,2
milioane de kilograme, adică aproape cât Saturn V.
Aceste două sisteme i-ar putea permite să trimită
oameni dincolo de orbita terestră pentru prima oară
după anul 1972. Omenirea se pregătește astfel să se
lanseze din nou în nesfârșitul ocean cosmic. Încotro ar
trebui însă să ne îndreptăm?
În sistemul nostru solar există numeroase posibile
destinații, dar numai câteva dintre ele merită un loc pe
lista scurtă. Deocamdată, nu avem capacitățile tehnice
necesare pentru a trimite oameni într-o călătorie de un
deceniu (doar dus) spre Pluto; nu se pune problema să
călătorim timp de 80.000 de ani până la o altă stea.
Expansiunea dincolo de sistemul nostru solar este un
scop nobil pentru viitor, dar trebuie să începem prin a
vizita destinații mai apropiate. Dacă am construi baze
extraterestre, am crea o motivație covârșitoare de a
îmbunătăți tehnologiile actuale și de a le reduce
costurile. Inițiativele comerciale menite să
reaprovizioneze avanposturile îndepărtate ar duce
treptat la scăderea costurilor și a dificultăților asociate
cu zborul în spațiu, care ar ajunge astfel, într-o bună zi,
să ni se pară la fel de banal ca și cel cu avionul.
Care sunt, așadar, cele mai promițătoare destinații
din apropiere? Luna și Marte sunt primele pe lista
scurtă. Luna este mult mai apropiată, dar potențialul
său pe termen lung este net inferior. Ne-ar lua câteva
zile să ajungem acolo față de câteva luni până pe
Marte, dar Marte seamănă cu Pământul din anumite
puncte de vedere, pe când Luna este, în comparație, un
bolovan inert. Principalele avantaje pentru a construi o
bază pe Lună constau în ușurința cu care ne-am
aproviziona și ne-am salva în caz de urgență. Un altul
este potențialul științific – misiunile Apollo au explorat
un foarte mic procent din suprafața satelitului nostru,
petrecând pe acesta numai 24 de ore în total în cadrul
celor șase aterizări. De asemenea, am putea construi
telescoape radio extrem de performante pe fața sa
întunecată, unde ar fi ferite de interferența radio
nesfârșită emisă de umanitate. Este propusă adesea
ideea de a transforma Luna într-o benzinărie uriașă și
de a folosi depozitele sale de gheață pentru a crea
combustibil pentru rachete. Ideea nu e rea, dar Luna
nu are atât de multe rezerve de combustibil pe cât se
crede uneori. Cea mai mare parte din gheața lunară se
află în zone inaccesibile, de exemplu la poli, iar
operațiunile de realimentare și de lansare sunt dificile
și pe Pământ, darămite pe o bază lunară cu o
infrastructură deficitară.254
Trebuie să ne gândim ce vrem să realizăm atunci
când încercăm să ne alegem o destinație. Zborurile în
cosmos nu presupun numai să ajungem în spațiu, ci și
să-l explorăm. Cu excepția călătoriilor în scop turistic,
nu pare să fie deosebit de interesant să trimitem
oameni pe orbită doar ca să plutească pe-acolo fără
rost. Construim nave pentru ca ele să traverseze
oceanele și să transporte dintr-un loc în altul oameni,
mărfuri și idei. Acest lucru ar trebui să fie valabil și
pentru navele spațiale. Dacă privim Luna ca pe un
depozit de combustibil, atunci admitem că aceasta este
o treaptă spre ceva. Dar spre ce?
Răspunsul este evident: Marte este singura destinație
pe termen scurt care dispune de întreaga gamă de
resurse necesare pentru a susține o prezență umană
254
Aș spune că principalul avantaj al Lunii față de Marte este că e mai vizibilă de
pe Pământ. Într-adevăr, foarte mulți oameni s-ar simți inspirați dacă ar putea să
se uite spre ea și să spună că „acolo trăiesc oameni”. Putem să ne uităm și spre
Marte, firește, dar planeta tinde să se piardă printre stele și să fie mult mai puțin
evidentă, deci e mai puțin probabil să ne ofere o sursă de inspirație noapte de
noapte. Însă cu o agenție de publicitate bună eforturile de a ne fauri o viață
pământeană paralelă pe Marte ar putea să ne fascineze cel puțin la fel de mult
(n. a.).
permanentă. Pe termen lung ne dorim să călătorim
spre alte stele, dar Marte este cea mai potrivită
variantă pentru a determina dacă omenirea poate
supraviețui pe o altă planetă. Marte este a patra
planetă de la Soare și se află la marginea externă a
zonei care poate susține viața – cu aproximativ 50%
mai departe de Soare decât Pământul. Temperaturile
de la ecuatorul său variază între +20 și -70 grade
Celsius. Este o planetă rece, dar oamenii pot trăi pe ea
în habitate încălzite și o pot explora în costume
presurizate. Zonele de la ecuatorul planetei Marte
primesc cam tot atâta lumină solară cât Alaska sau
sudul Peninsulei Scandinave. Densitatea aerului este
însă foarte mică, ceea ce înseamnă că pierderile de
căldură sunt reduse în comparație cu cele de pe
Pământ la temperaturi similare. Este cam ca diferența
dintre temperatura apei și cea a aerului: pasagerii de
pe Titanic ar fi supraviețuit mai multe ore sau zile, nu
doar câteva minute, dacă ar fi plonjat în aer rece, și nu
în apă înghețată. Ne-am putea plimba pe Marte fără
probleme în costume spațiale și, într-o bună zi – după
eventuala sa „terraformare” – în haine obișnuite. În
comparație cu Marte, Luna nu are atmosferă, are o
gravitație de două ori mai mică (iar gravitația este
foarte importantă pentru sănătatea umană) și mult mai
puține resurse de orice fel.255
Marte are aproape la fel de mult uscat ca planeta
noastră.256 Ca și aceasta, are anotimpuri, iar un an
marțian durează aproximativ doi ani pământeni.
Anotimpurile sunt ceva mai pronunțate pentru că
planeta are o înclinație axială de 25 de grade, față de
cea de 23,5 de grade a Pământului. O zi marțiană
durează puțin mai mult decât una pământeană – 24 de
ore și 39 de minute. Ceea ce înseamnă că plantele din
serele marțiene ar putea să folosească lumina naturală,
un lucru extrem de important. Plantele crescute pe
Lună s-ar usca în timpul nopților lungi de 14 zile
(satelitul are un ciclu zi-noapte de 28 de zile).
Atmosfera planetei Marte este compusă, în mare parte,
din dioxid de carbon, iar acesta e foarte util pentru
creșterea plantelor și poate fi, de asemenea,
transformat în oxigen și metan, adică combustibili
pentru rachete. Cel mai important avantaj al planetei
Marte este că are foarte multă apă. Deși aceasta nu
poate exista prea mult timp la suprafață în formă
lichidă din pricina temperaturii și a presiunii scăzute,
roboții trimiși de pe Pământ au detectat apă izvorând
din subteran. Poate că, într-o bună zi, Marte va fi din
255
Gravitația de pe Lună și cea de pe Marte sunt egale cu aproximativ 17% și
respectiv 38% din cea pământeană (n. a.).
256
Dacă lăsăm deoparte întinderile oceanelor, Pământul are o suprafață de uscat
cu doar 11% mai mare decât Marte (n. a.).
nou acoperită de lacuri și de oceane. Planeta ar putea
susține cândva o întreagă civilizație omenească date
fiind sursele abundente de apă și spectrul larg de alte
resurse pe care le găsim pe Pământ.
Ingineria aerospațială ne oferă cel puțin trei opțiuni
pentru a ajunge pe Marte. Prima dintre acestea implică
un număr de rachete care să transporte pe orbită
materialele pentru una sau mai multe nave spațiale
care ar fi asamblate la fața locului și ar pleca apoi spre
Marte cu toate materialele necesare pentru a-și
desfășura operațiunile în timpul unui zbor dus-întors.
Asamblarea unor nave pe orbită prezintă însă un
număr de probleme. Toată infrastructura ar fi
concepută și construită pe Pământ de-a lungul câtorva
ani, iar calendarul întregii misiuni s-ar da complet
peste cap dacă una dintre lansări ar eșua. Plasarea
pieselor pe orbită prezintă alte probleme: așteptarea
prea îndelungată în spațiul cosmic ar putea să ducă la
defecte sau la pierderea combustibilului din pricina
ciclurilor succesive de fierbere și înghețare. NASA
plănuise inițial să trimită oameni pe Lună într-o navă
mare asamblată pe orbită, dar această idee a fost
înlocuită de cea a unei întâlniri orbitale, iar întregul
echipament a fost lansat direct spre satelitul Terrei de
o singură rachetă Saturn V. Programul Apollo era deja
foarte în întârziere și își depășise bugetul, iar NASA nu
ar fi putut să respecte termenul-limită stabilit de
Kennedy dacă în anii 1960 s-ar fi concentrat asupra
unui proiect uriaș de construcție pe orbită – poate că
nici măcar nu ar mai fi ajuns pe Lună. Deși e posibil să
ajungem pe Marte cu ajutorul unor nave spațiale
uriașe asamblate pe orbită, această metodă nu este,
probabil, cea mai eficientă.
Cea de-a doua opțiune de a ajunge pe Marte este cea
minimalistă. Aceasta începe cu operațiunile strict
necesare – câteva lansări directe spre Planeta Roșie și
sintetizarea la fața locului a combustibilului din metan
și oxigen care ar face posibilă călătoria de întoarcere. 257
Abordarea minimalistă presupune producerea pe
Marte a majorității lucrurilor necesare, inclusiv cele
mai multe consumabile – apă, oxigen și combustibil.
„Regolitul” (solul) marțian ar fi folosit pentru a acoperi
zonele de locuit și a le feri astfel de radiații, dar ar
putea, de asemenea, să fie modelat în cărămizi.
Modulele bazei ar fi prefabricate pe Pământ și ar putea
fi extinse cu materiale locale sau cu ajutorul
structurilor naturale, precum tunelurile sculptate de
lavă. Abordarea minimalistă presupune plasarea de la
distanță a modulelor și a proviziilor înainte de
călătoria unor pasageri spre Marte (ceea ce este o idee
257
Pentru mai multe informații despre acest plan numit Mars Direct, puteți
consulta cartea The Case for Mars a lui Robert Zubrin (n. a.).
bună indiferent de abordarea pe care o vom folosi ca să
ajungem acolo). După amplasarea unei baze complet
aprovizionate, coloniștii ar putea călători spre Marte
fără grijă știind că vor găsi la fața locului tot ce au
nevoie.
Cea de-a treia opțiune presupune construirea unei
rachete suficient de puternice pentru a lansa din prima
o navă interplanetară de mari proporții. Pentru a
menține masa navei spațiale în limitele fezabilității,
aceasta ar avea nevoie, probabil, de o realimentare pe
orbita Pământului înainte de a porni spre Marte. Am
putea astfel transporta de la o planetă la alta mulți
oameni și multe încărcături, iar planul ar trebui în mod
ideal să preia câteva concepte ale abordării
minimaliste, de exemplu producerea la fața locului a
combustibilului din metan și oxigen. În septembrie
2016, Elon Musk a dezvăluit planul de bază al acestei
abordări, el prezentând așa-numitul Interplanetary
Transport System – un sistem de transportoare
interplanetare și de rezervoare de combustibil lansate
de o rachetă de mari dimensiuni; toate aceste elemente
sunt concepute pentru a fi reutilizate. În anul 2018, ele
au fost numite Starship (nava în sine) și Super Heavy
(racheta). Componentele acestui sistem vor fi testate în
anul 2019258; ele ar putea permite o colonizare marțiană
inițială de mari proporții. Date fiind toate aceste
dezvoltări, ne putem imagina că în următoarele
decenii vor fi întreprinse eforturi susținute de
colonizare a planetei Marte.

Capitolul 22
Ajunși în spațiul cosmic

În noiembrie 2019, la scurt timp după publicarea acestei ediții, prototipul

258

navei Starship a suferit o explozie în timpul unei serii de teste. Se pare că acest
model nu va zbura niciodată și că SpaceX se va concentra pe un nou prototip
numit deocamdată Starship Mk3 (n. tr.).
 Viitorul nostru o poate lua pe două căi. Prima este
cea de a rămâne pe Pământ și de a ne extermina, până
la urmă, reciproc. Cea de-a doua presupune să ne
hotărâm să plecăm în spațiu. Dacă s-ar răspândi în mai
multe lumi, civilizația noastră ar deveni imună la
diverse dezastre, dar ar câștiga și beneficiile oferite de
schimburile de tehnologii și de idei dintre culturile
interplanetare divergente. Vom decide singuri
calendarul și detaliile, dar cert este că expansiunea în
spațiul cosmic este inevitabilă dacă vrem să
supraviețuim. Ar fi punctul culminant al unei năzuințe
vechi de 2000 de ani născută atunci când prozatorul
roman Lucian din Samosata259 a scris despre viața
extraterestră și despre navele care călătoresc prin
spațiu spre alte lumi. Până atunci trebuie însă să
trecem peste o treaptă intermediară neglijată adesea în
literatura SF. Dacă luăm decizia de a ne extinde în
cosmos, trebuie să începem prin a ne coloniza propriul
sistem solar.
Iar acesta este foarte mare. Cei mai mulți dintre noi
învață la școală numele planetelor și poartă, poate,
dezbateri despre apartenența lui Pluto la clubul lor
select.260 Știm însă doar foarte vag ce e sistemul solar,
Un cetățean roman de origine siriană care și-a scris operele în greacă (n. a.).
259

Părerea mea este că respectivele dezbateri nu își au rostul. Pluto este ce este: o
260

bucată de gheață de mărime medie situată imediat după Neptun. Compromisul

de a-l plasa în categoria „planetelor pitice” este unul fericit pentru că ne permite
chiar dacă putem numi cele mai importante corpuri
aflate pe orbita Soarelui. Cei mai mulți dintre noi nu
știu cât de îndepărtate sunt planetele, care este
structura acestora sau cum interacționează ele cu
corpurile din apropiere. Chiar și dacă acceptăm vaga
idee că vom fi nevoiți „cândva” să stabilim
avanposturi pe cele mai solide dintre aceste corpuri
cerești ca o formă de asigurare în cazul în care
condițiile de trai de pe Terra devin nefavorabile, toate
aceste planuri par să privească deceniile viitoare, în
niciun caz nu sunt pentru următorii zece ani.
Le-aș spune un singur lucru tuturor celor care cred
asta: explorarea ne este scrisă în gene și ne oferă
motivația unui scop comun, iar extinderea în spațiu nu
are, pur și simplu, niciun dezavantaj. În istoria lumii,
expansiunea s-a făcut adesea în detrimentul
comunităților indigene sau al mediului înconjurător,
dar cea în spațiu nu implică astfel de costuri. Ar putea,
de fapt, să ne aducă un oarecare profit. Suprafața
Pământului este relativ săracă în resurse în comparație
cu cea a anumitor corpuri din sistemul solar. Toată
platina și tot aurul pe care le-am obținut vreodată au
căzut pe planetă la mult timp după formarea acesteia.
Scoarța terestră conține vagi urme de nichel și fier, dar

să includem în familia sistemului solar alte planete mici, de exemplu Ceres,

Haumea și Eris (n. a.).
aceste substanțe se găsesc în abundență în asteroizi,
inclusiv în mulți dintre cei care cad și astăzi pe
planetă.261 Un singur asteroid din nichel și fier cu
lățimea de 1,6 kilometri ne-ar oferi mai multe astfel de
resurse decât am obținut în toată istoria civilizației. Mii
de astfel de corpuri cerești plutesc prin spațiu în
așteptarea noastră.
Terra ar putea beneficia enorm în urma expansiunii
în spațiu. Metalele rare sunt esențiale pentru fabricarea
magneților, a telefoanelor mobile, a calculatoarelor, a
motoarelor, a aparatelor de imagistică medicală, a
reactoarelor nucleare, a turbinelor eoliene, a
panourilor solare și a bateriilor. Nu sunt chiar atât de
rare cum le sugerează numele, dar le găsim numai în
concentrații extrem de mici. Extragerea lor este
scumpă și extrem de dăunătoare pentru mediu pentru
că trebuie să procesăm foarte multe tone de rocă
pentru a obține mici cantități de metal. Am putea să
renunțăm să mai devastăm vaste porțiuni din
suprafața planetei și să obținem aceste materiale de pe
asteroizi, unde se găsesc în cantități suficiente pentru a
asigura nevoile umanității timp de milioane de ani.
Industriile periculoase și poluante ar putea fi
261
Oamenii au învățat să topească fierul acum 3000 de ani, dar au existat și
înainte arme fabricate din metalul obținut prin prelucrarea meteoriților. Poate
că aceste „săbii căzând în mod miraculos din cer” se află la originea legendelor
precum cea a lui Excalibur, arma regelui Arthur (n. a.).
transferate pe stații spațiale orbitale populate de
roboți. Am putea muta pe orbită chiar și producția de
hrană. Ne putem imagina, de exemplu, ferme
hidroponice care ar folosi energia solară mult mai
eficient decât cele de la suprafața planetei dată fiind
absența intervalelor nocturne și a unei atmosfere care
disipează energia. Am putea să-i redăm naturii
suprafețe vaste dacă am muta în spațiu agricultura,
mineritul și industria grea.
Trăim pe o planetă foarte aglomerată, dar tehnologia
poate rezolva și problema suprapopulării. Sistemul
solar dispune de suficientă energie și suficiente resurse
pentru a susține o populație de mii până la miliarde de
ori mai mare decât cea din prezent. Deocamdată, costă
prea mult să extragem resurse din spațiu, dar acest
lucru se va schimba pe măsură ce vom fonda prin
sistemul solar colonii îndepărtate și vom crea
premisele pentru evoluțiile tehnologice viitoare.
Primul pas și cel mai important va fi să producem la
scară largă apă, oxigen, combustibil pentru rachete și
alte consumabile, dar acestea se găsesc peste tot. Pe
toate corpurile cerești din sistemul solar, cu excepția
lui Venus, există apă, măcar în formă solidă. De fapt,
numeroși sateliți, asteroizi și comete conțin mai multă
apă decât piatră, fiind alcătuite dintr-un amestec
înghețat de apă, metan, dioxid de carbon și diverși
compuși chimici ai azotului cum ar fi amoniacul.
Există lumi pe care există mult mai multă apă decât pe
Pământ, de exemplu pe Europa, satelitul lui Jupiter.
Cât despre petrolul extras din fosilele străvechi
îngropate sub Pământ, Titan, satelitul planetei Saturn,
conține rezerve de hidrocarburi de sute de ori mai
importante decât Terra – lacuri și oceane întregi.
Zborul cosmic ni se pare dificil din pricină că trebuie
să folosim foarte multă energie pentru a învinge
gravitația Pământului. Ar fi însă extrem de ieftin și de
facil dacă am putea pleca direct din spațiu. În loc să fie
limitat la capsule minuscule lansate de rachete imense,
comerțul între bazele înființate pe asteroizi s-ar putea
realiza cu ajutorul unor nave interplanetare care ar
consuma doar o mică fracțiune din combustibilul
necesar pentru operațiunile din apropierea planetei
noastre. De fapt, este atât de ușor să plecăm de pe un
asteroid, încât am putea sări cu trambulina de pe unul
pe altul. O călătorie de pe Marte până pe Lună ar fi de
două ori mai facilă (dacă ne referim la necesarul de
combustibil) decât una de pe Pământ.262 Trimiterea
materialelor pe Pământ nu ar pune probleme dacă
acestea ar putea fi folosite pe orbită sau dacă ar putea

Poate să pară ciudat, pentru că Luna este mult mai aproape de noi decât
262

Marte (la distanță de trei zile, față de șapte luni), dar în spațiu nu există frecare,
deci distanța nu are importanță. Contează doar gravitația (n. a.).
să supraviețuiască unei coborâri incendiare prin
atmosferă. Este mult mai ușor să ne întoarcem pe
Pământ decât să plecăm de pe el.
Atunci când nu mai trebuie să ținem cont de
gravitație, ni se deschid nenumărate oportunități.
Roboții noștri au reușit deja să aterizeze pe asteroizi și
pe comete – un pas important care ne va permite poate
să direcționăm pe orbita terestră asteroizi de mici
dimensiuni pe care îi vom putea apoi valorifica. Va
trebui însă să avem mare grijă, dată fiind devastarea pe
care ar putea să o producă un corp imens care ar cădea
prin atmosfera terestră. Iată un motiv în plus pentru a
ne îndrepta spre stele. Planeta noastră se află într-un
poligon de trageri prin care zboară asteroizi și comete
potențial devastatoare. Statisticile ne spun că, o dată la
fiecare secol, vom fi loviți, în medie, de un asteroid
suficient de mare pentru a distruge un oraș și există
șanse relativ reduse să se producă un impact suficient
de important pentru a ne distruge complet civilizația.
Nu ar fi oare bine să putem preveni acest lucru?
Probabil că dinozaurii s-ar fi aflat încă printre noi dacă
ar fi avut un program spațial.
Există deja câteva companii care încearcă să între pe
piața exploatării miniere a asteroizilor. De exemplu,
compania Planetary Resources, fondată în anul 2012 de
o echipă în care se află Peter Diamandis, care a pus
bazele fundației XPRIZE, regizorul James Cameron și
numeroși investitori precum Larry Page de la Google,
construiește telescoape spațiale care vor prospecta
asteroizii și plănuiește să dezvolte nave spațiale pentru
exploatare minieră. Planul este să obțină metale care
vor fi vândute pe Pământ și să producă la fața locului
apa, oxigenul și hidrogenul care pot susține
operațiunile spațiale existente. În anul 2013, a fost
fondată o altă companie, Deep Space Industries, cu
obiective similare. Costul inițial al unei operațiuni
spațiale de minerit este enorm, dar profitul potențial
este la rândul său nemăsurat. Chiar și micii asteroizi
care traversează uneori orbita Pământului, care nu
sunt mai mari de câteva sute de metri și pot fi
redirecționați chiar și cu tehnologiile actuale, pot
conține metale care valorează miliarde de dolari.
Profiturile ar putea fi similare cu cele ale comerțului cu
mirodenii din secolul al XVI-lea, atunci când
navigatorii portughezi porneau în călătorii
transoceanice care le aduceau câștiguri de o sută de ori
mai mari. Unii dintre asteroizii mai mari valorează de
câteva ori mai mult decât produsul intern brut al
întregii planete.263 Dacă vrei să te îmbogățești, uită-te la

263
Cel mai mare asteroid compus din fier și nichel pe care l-am descoperit până
în prezent se numește 16 Psyche; la rata de consum actuală, ne-ar putea
aproviziona cu suficiente metale pentru câteva milioane de ani (n. a.).
stele.
Odată fondate, coloniile din sistemul solar ar începe
să formeze o economie spațială integrată. Materiile
prime ar putea fi trimise prin spațiu de pe corpurile
cerești care au gravitații scăzute cu ajutorul tunurilor
electromagnetice. O astfel de catapultă montată pe
Lună ar putea propulsa încărcăturile până pe Pământ.
Pe Marte am putea construi un sistem similar săpând
un tunel prin Olympus Mons. Acest munte este de trei
ori mai înalt decât Everestul, iar gura tunelului ar
ajunge deasupra a 98% din atmosfera planetei, astfel că
materiile prime propulsate în spațiu nu ar fi încetinite
de frecare. Materialele ar putea fi transportate până pe
orbită fără costuri prea mari și cu ajutorul unui lift
spațial, un cablu prins de sol care s-ar înălța până la o
stație situată deasupra atmosferei. Motoarele ar putea
propulsa o cabină în susul cablului până pe orbită
(motiv pentru care îi spunem „lift”). Am putea,
teoretic, să construim pe Pământ un lift spațial care să
unească un punct de pe ecuator cu o stație aflată pe o
orbită geostaționară; astfel de dispozitive ar putea fi
construite mult mai ușor pe Marte sau pe Lună dată
fiind gravitația mult mai redusă.
În cazul stabilirii unei așezări în spațiu, ar exista
motivații înalte pentru ca aceasta să opereze
sustenabil. Astronauții de pe Stația Spațială
Internațională își reciclează urina și transpirația,
filtrează substanțele contaminante și folosesc apa
rezultată pentru a rehidrata mâncarea, pentru a se
spăla și chiar pentru băut. Sistemele hidroponice și
„aeroponice” (care permit creșterea plantelor în apă
sau în vapori) ar fi extrem de utile. Ar putea fi folosite
inițial pentru a crește fructe și legume de grădină, de
exemplu salată, roșii, mazăre, fasole, morcovi, ridichi
și căpșuni, care ar suplimenta hrana uscată și ar crește
moralul cosmonauților. Cartofii din cartea Marțianul264
de Andy Weir sunt cei mai eficienți în termeni de
calorii per unitate de greutate, ceea ce înseamnă că ar fi
o alegere perfectă pentru spațiu; acest lucru este
valabil și pentru cartofii dulci, una dintre cele mai
sănătoase legume. Așa-numitul „regim irlandez”
compus din lapte și cartofi ne oferă, de fapt, aproape
toate nutrientele de care avem nevoie. Pare să lipsească
molibdenul, pe care irlandezii îl consumă sub formă de
fulgi de ovăz. Pe o navă spațială, inventarul ar putea
cuprinde lapte praf și câteva cutii de fulgi de ovăz.
Mâncarea astronauților este selectată însă atât după
criterii privind nutriția, cât și după preferințe. Fructele
și legumele proaspete le-ar aminti coloniștilor din
avanposturi îndepărtate de aromele de acasă.
În primele zboruri nu am putea duce cu noi animale,
264
Traducere de Iulia Anania, ed. Paladin, București, 2015 (n. tr.).
ca atare consumul de carne nu ar fi posibil; am putea
să o înlocuim de exemplu cu spirulina, o algă albastră-
verde bogată în proteine.265 Ciupercile ne-ar putea oferi
vitaminele B esențiale pentru sănătate și ar avea
avantajul de a nu necesita lumină solară. O altă
opțiune nutritivă performantă, dar poate dificil de
acceptat de americani, ar fi insectele. Pot fi crescute cu
ușurință în spații mici, se dezvoltă repede, consumă
deșeuri și sunt printre cele mai eficiente animale.
Greierii crescuți pentru hrană sunt de 12 ori mai
eficienți decât vitele în termeni de proteine produse și
consumul de hrană și apă necesar pentru a le furniza,
iar carnea lor este mai nutritivă și are cantități mult
mai însemnate de acizi grași omega-3 și omega-6.266 În
două treimi din lume, miliarde de oameni consumă
aproximativ o mie de specii de insecte. Este bizar că
vesticii le evită, dar devorează încântați delicatese
similare cum ar fi homarii, crabii și creveții.
Coloniștii ar dori să producă, probabil, cât mai multe
resurse la fața locului, inclusiv cânepă, bambus și alte
fibre naturale care cresc repede și produc oxigen.267
265
În primele zile ale programului spațial (caracterizate de o predilecție pentru
carne și cartofi), NASA a studiat care ar fi cele mai eficiente mamifere
comestibile. Primii pe listă sunt șoarecii (n. a.).
266
Pentru mai multe informații despre o dietă spațială bazată pe insecte și cartofi
vedeți seria mea de pe Youtube Cooking on Mars (n. a.).
267
Cânepa poate fi utilizată pentru a produce, printre altele, funii, textile, hârtie,
materiale izolatoare, cărămizi foarte ușoare și biocarburant. Bambusul poate
Plasticele sunt o altă opțiune versatilă. Cercetătorii au
demonstrat că bio-plasticele pot fi produse prin sinteza
deșeurilor vegetale, iar pe Marte și în alte lumi am
putea produce etilenă cu ajutorul dioxidului de carbon
din atmosferă și al hidrogenului obținut prin
hidrolizarea apei. Etilena stă, la rândul ei, la baza celor
mai folosite plastice, cum ar fi polietilena,
polipropilena și policarbonatul; cel din urmă poate fi
folosit inclusiv pentru a produce geamuri
transparente. Sticla și materialele ceramice pot fi
produse din silicat și din argilă, care există peste tot.
Imprimarea 3D ar fi poate cel mai important element
pentru că ne-ar permite să fabricăm aproape tot ce am
avea nevoie: nu ar trebui să luăm cu noi componente
de schimb importante, ci am putea să le primim
specificațiile transmise cu viteza luminii. Pe termen
lung, am putea produce orice ne trebuie folosind
materialele disponibile în alte locuri din sistemul solar.
Coloniile spațiale și-ar obține energia cu ajutorul
unor panouri solare extrem de eficiente (care nu ar
depinde de noapte sau de atmosferă). Coloniile mai
îndepărtate de Soare ar putea folosi reactoare nucleare.
Am putea dezvolta, pe termen lung, reactoare pentru
fuziunea nucleară care ar arde, poate, heliu-3 și ar

înlocui cu succes lemnul pentru producerea mobilei și a elementelor de

structură. Ambele plante au părți comestibile (n. a.).
produce extrem de multă energie, dar nu și deșeuri
radioactive. Respectivul izotop este foarte rar pe Terra,
dar ar trebui să fie mult mai abundent în spațiu, mai
ales în regolitul (solul) lunar și în norii gigantelor
gazoase. Posibilitatea fuziunii heliului-3 a fost
demonstrată experimental, dar nu este încă limpede
dacă respectivele reacții ar putea avea loc în reactoare
de mari dimensiuni și dacă extragerea izotopului ar
putea fi viabilă economic – mai ales în cazul gigantelor
gazoase, unde ar fi probabil nevoie de o rețea extinsă
de stații plutitoare și de vehicule capabile să traverseze
atmosfera și să extragă din nori elementele folositoare.
Apropiindu-ne de Soare, colonizarea planetei
Mercur ne oferă oportunități fascinante. La polii săi ar
trebui să existe depozite de gheață (mai ales în umbra
oferită de cratere) și vârfuri muntoase mereu însorite
pe care panourile solare ar puțea să adune incredibil
de multă energie (astfel de vârfuri mereu însorite
există și pe Lună, grație înclinației sale axiale scăzute).
Venus, cea mai fierbinte planetă din sistemul solar,
pare o locație improbabilă pentru o colonie. Atmosfera
sa înăbușitoare este de 90 de ori mai densă decât cea a
Pământului (prezentând o presiune per unitatea de
suprafață mai mare decât cea a unui urs polar dansând
pe un timbru poștal), iar ploile de acid sulfuric nu sunt
foarte prielnice vieții. Presiunea atmosferică de pe
Venus este însă egală cu cea de la nivelul mării de pe
Pământ la o anumită altitudine. Aerul respirabil
compus din azot și oxigen ar pluti aici ca un balon în
atmosfera densă de dioxid de carbon a planetei, iar în
nori am putea construi orașe plutitoare.268 Venus ar fi
un paradis dacă am putea trăi în nori, unde am putea
ieși în aer liber în tricou și cu un simplu aparat de
respirat.
Sistemul solar oferă oportunități de colonizare, dar,
cu cât ne îndepărtăm mai mult de Soare, cu atât vom
găsi mai multă gheață și mai puțină rocă. Vom avea
multă apă și mult combustibil pentru rachete, dar s-ar
putea să trebuiască să transportăm de pe asteroizi
elementele mai grele, de exemplu metalele. Am putea
stabili stații de realimentare în anumite locuri
strategice din sistemul solar – de exemplu, pe planeta
pitică Ceres, o sferă înghețată cu diametrul de 950
kilometri, situată în centura de asteroizi dintre Marte și
Jupiter. Baza de pe Ceres ar fi înconjurată de asteroizi
și ne-ar putea permite accesul la materiale de bază –
deși asteroizii din respectiva centură nu sunt chiar atât
de apropiați pe cât ne-am putea imagina. Există peste
un milion de asteroizi cu diametrul de cel puțin un
kilometru, dar distanța dintre aceștia este, în medie,

Ca Orașul Norilor din Imperiul contraatacă (trebuie însă să recunosc că nu-mi

268

dau seama care ar putea fi scopul acestor orașe plutitoare) (n. a.).
mai mare decât cea dintre Pământ și Lună, dat fiind
faptul că sunt răspândiți pe 54,19 trilioane de kilometri
cubi de spațiu cosmic.
Cei patru sateliți galileeni ai planetei Jupiter269 sunt
compuși din amestecuri interesante de gheață și de
rocă și au chiar și atmosfere rarefiate compuse din
oxigen și dioxid de carbon (sau dioxid de sulf în cazul
satelitului Io; acesta cade pe suprafață sub formă de
zăpadă după ce este expulzat de erupții vulcanice). Cei
mai atractivi sunt Callisto și Ganymede și asta pentru
că sunt situați departe de forța gravitațională puternică
a planetei Jupiter și de centura sa de radiații, fiind mai
ușor de abordat, iar călătoria până acolo ar fi mai
sigură. Am putea coloniza și sateliții giganților gazoși,
dar, din cauza distanței acestora față de Soare, probabil
că singura sursă posibilă de energie ar fi cea nucleară.
Cele mai multe corpuri cerești din sistemul solar se
află însă și mai departe. Se presupune că în Centura
Kuiper de după Neptun s-ar putea afla peste 100.000
de planete înghețate cu diametrul de cel puțin 100 de
kilometri; cele mai importante dintre acestea sunt
Pluto și Eris (cam de aceeași dimensiune cu Pluto).
Descoperim tot mai multe „obiecte transneptuniene”,

269
Io, Europa, Callisto și Ganymede - descoperiri în anul 1610 pe orbita planetei
Iupiter de către Galileo Galilei, care a demonstrat astfel că Pământul nu se putea
afla în centrul universului (n. a.).
iar în adâncurile întunecate ale spațiului s-ar putea
ascunde chiar și o planetă de mari dimensiuni.
Trilioanele de comete din Norul Oort sunt și mai
misterioase; ele ocupă o regiune de 10.000 de ori mai
îndepărtată de Soare decât Pământul. Sistemul nostru
solar este cu adevărat imens și cuprinde suficiente
resurse și suficient spațiu pentru a susține o populație
spațială de sute de miliarde de locuitori.
Titan, satelitul planetei Saturn, este unul dintre cele
mai interesante locuri pentru o posibilă colonie. Titan
seamănă cu Pământul mai mult decât Marte din
diverse puncte de vedere și este cel de-al doilea satelit
ca mărime din întregul sistem solar.270 Este singurul alt
corp ceresc pe suprafața căruia se află substanțe în
stare lichidă. Este acoperit cu lacuri de hidrocarburi
precum metanul și etanul și dispune de rezerve de
gaze naturale de sute de ori mai importante decât cele
de pe Pământ. Atmosfera de pe Titan este cea mai
asemănătoare cu a noastră din întregul sistem solar;
este compusă din azot și metan și este doar puțin mai
densă decât cea terestră. Asta înseamnă că oamenii s-ar
putea plimba pe Titan fără costume spațiale – singura
problemă fiind că ar îngheța imediat, pentru că

270
Ganymede este cu 2% mai mare, dar Titan îl întrece dacă adăugăm și
atmosfera. Titan este cu 50% mai mare decât Luna și puțin mai mare decât
Mercur (n. a.).
temperatura de la suprafață este de -179 grade Celsius.
Mai rău, pierderile de căldură ar fi mai mari decât pe
Pământ la temperaturi similare, deci principala
problemă pe care va trebui să o rezolvăm, atunci când
concepem structurile de locuit și costumele de schi
performante ale locuitorilor de pe Titan, va fi izolația
termică. Dacă am rezolva această problemă, am putea
exploata resurse vaste, inclusiv mult mai multă apă și
compuși de carbon decât are Pământul. Amuzant este
faptul că pe Titan oamenii ar putea să-și lege aripi și să
zboare ca păsările, fluturând din mâini, sau să sară din
avion fără parașută și să atingă viteze maxime de
numai șase metri pe secundă, mulțumită gravitației
scăzute și atmosferei dense. Am putea să operăm cu
ușurință aeroglisoare și să construim în nori orașe
plutitoare.
Unul dintre principalele motive pentru care dorim să
plecăm în spațiu este cel de a „terraforma” până la
urmă una sau mai multe lumi pentru ca acestea să fie
mai primitoare. Poate acest lucru este fezabil în
numeroase lumi, inclusiv pe Venus și pe Lună, dar
candidatul cel mai evident este Marte. Dacă am
terraforma planeta Marte, ne-am întoarce, de fapt, la
situația de acum câteva miliarde ani, când planeta avea
oceane și o atmosferă mai densă. Atunci când erau
tinere, Terra și Marte erau mai fierbinți și mai umede și
puteau permite ambele apariția vieții. Planeta noastră
a prosperat, dar Marte a devenit un deșert înghețat și
arid cu temperaturi prea mici și un aer prea puțin dens
pentru a permite existența la suprafață a apei în stare
lichidă.271 De ce și-a pierdut Marte atmosfera?
Activitatea tectonică și vulcanică constantă de pe
Pământ alimentează atmosfera, dar Marte e mult mai
calmă. Își poate pierde mult mai ușor gazele din
atmosferă din pricina gravitației mai scăzute, iar
această stare este exacerbată de câmpul său magnetic
slab care le permite protonilor solari să atragă aceste
gaze.
Terraformarea planetei Marte ar implica inversarea
acestor procese, crescând temperatura și recreând
atmosfera. Ar trebui să facem pe Marte exact invers
decât ce vrem să facem pe Terra – să producem un
efect de seră scăpat de sub control. Polii planetei sunt
acoperiți de straturi importante de gheață carbonică.
Acestea s-ar topi datorită creșterii temperaturii și ar
elibera în atmosferă dioxid de carbon, iar efectul de
seră ar încălzi și mai mult planeta. Pe Marte există
rezerve importante de apă înghețată, atât la poli, cât și
în permafrost. Apa lichidă ar trebui să înceapă să
apară la suprafață și să formeze lacuri și oceane odată
271
De fapt, pe Marte poate totuși să existe apă în stare lichidă, dar numai între 0
și 10 grade Celsius. Dacă e mai frig, îngheață. Dacă e mai cald, fierbe (n. a.).
cu creșterea temperaturii și a presiunii atmosferice.
Oamenii ar putea să se plimbe în aer liber pe Marte
fără costume spațiale odată ce presiunea atmosferică ar
crește de 20 de ori (până la un nivel puțin sub cel de pe
vârful Everest). Plantele și microorganismele cele mai
rezistente ar putea să supraviețuiască și să producă
oxigen pe o planetă parțial terraformată, iar aerul ar
deveni treptat respirabil. (Probabil că anumite bacterii
terestre ar putea să supraviețuiască pe Marte chiar și
astăzi.)
Cum am putea realiza toate acestea? Cel mai durabil
efort de terraformare ar implica oprirea pierderilor
atmosferice, fie generând un câmp magnetic
artificial272, fie construind în spațiu un scut magnetic
care ar proteja planeta de vântul solar. S-ar putea să nu
fie nevoie însă de toate acestea. Marte și-a pierdut
atmosfera treptat, de-a lungul câtorva miliarde de ani –
un proces foarte lent. Astăzi se pierde sub jumătate de
kilogram de gaz pe secundă, deci, dacă am reuși să
înlocuim mai repede gazele atmosferice, am putea să
inversăm procesul de transformare a planetei într-un
deșert înghețat. În cadrul efortului de terraformare, am
putea să construim oglinzi masive plasate pe orbită
care ar reflecta lumina solară asupra gheții de la poli,
272
Am putea face acest lucru cu ajutorul unei rețele planetare de inele
supraconductoare (n. a.).
să distribuim pe aceasta materiale care absorb lumina,
să ciocnim de planetă asteroizi sau comete, să detonăm
dispozitive nucleare sau să importăm microbi
modificați genetic care ar sintetiza metanul. Probabil,
cea mai simplă opțiune este una pe care părem să o
stăpânim deosebit de bine: să eliberăm în atmosferă
cantități imense de gaze cu efect de seră.
Clorofluorocarburile (CFC) au un efect de 10.000 de ori
mai puternic decât dioxidul de carbon; dacă am
construi pe planetă nenumărate fabrici care le-ar emite,
procesul de terraformare ar începe în scurt timp.
Cât ar dura terraformarea planetei Marte? Am putea
modifica destul de repede porțiuni mici cu ajutorul
domurilor presurizate transparente în care oamenii ar
putea să trăiască și să-și producă hrana în condiții
similare cu cele terestre. Este mai greu să spunem cât
ar dura transformarea întregii planete, totul depinzând
de voința noastră. Odată ce vom porni procesul, vom
descoperi cu siguranță soluții mai bune, pentru că
astfel evoluează tehnologia. Acum două secole nu
știam încă să construim aerodine (aeronave mai grele
decât aerul). Am descoperit cum să o facem mulțumită
unor oameni inteligenți care au făcut progrese treptate.
Față de alte provocări ale umanității, terraformarea
planetei Marte nu necesită descoperiri științifice
importante: este numai o chestiune de timp, bani și
voință. Ar fi vorba de un proiect la o scară
nemaiîntâlnită, dar suntem destul de siguri că am
putea să o facem. Terraformarea planetei Marte ar fi
urmată, probabil, de cea a altor lumi, iar sistemul
nostru solar ar putea să aibă, într-o bună zi,
nenumărate lumi ocupate de oameni, culturi și
civilizații diverse trăgându-se toate de pe o planetă
numită Pământ.

Capitolul 23
Călătorind printre stele
 La viteza unui automobil ne-ar trebui 50 de milioane
de ani pentru a ajunge la Proxima Centauri, steaua cea
mai apropiată.273 Să presupunem însă că putem să
apăsăm pe pedala de accelerație și să atingem viteze
de peste 61.000 de kilometri pe oră. Cât ar dura
călătoria? Voyager 1 este, în acest moment, cel mai
îndepărtat obiect construit de om; sonda călătorește
prin adâncurile spațiului la această viteză incredibilă,
dar chiar și așa i-ar trebui 75.000 de ani pentru a
ajunge la Proxima Centauri dacă s-ar îndrepta în
direcția bună (nu este cazul). Cel mai rapid obiect
construit vreodată, sonda solară Parker a celor de la
NASA se îndreaptă spre Soare și câștigă tot mai multă
viteză, urmând să atingă, în final, nu mai puțin de
700.000 de kilometri pe oră – de sute de ori mai repede
decât un glonț. Această viteză inimaginabilă reprezintă
însă doar aproximativ 0,064% din cea a luminii; ne-ar
permite să ajungem la Proxima Centauri în nu mai
puțin de 6500 de ani.
Călătoria spre o altă stea pe durata vieții unui om
este condiționată de legile implacabile ale fizicii.

273
Cea mai apropiată stea cu excepția Soarelui, firește. Proxima Centauri este o
mică pitică roșie situată la o distanță de 4,2 ani-lumină (prea puțin luminoasă
pentru a fi văzută cu ochiul liber); orbitează în jurul stelelor gemene Alpha
Centauri A și B și are o perioadă sinodică de 550.000 de ani. În anul 2016, s-a
descoperit că în jurul stelei Proxima Centauri orbitează cel puțin o planetă pe
care ar putea exista viață (n. a.).
Energia cinetică este direct proporțională cu pătratul
vitezei274, ceea ce înseamnă că a călători de câteva mii
de ori mai repede decât sonda solară Parker – ceea ce ar
permite o călătorie de șase ani și jumătate până la
Proxima Centauri, fără a lua în considerare durata
accelerării și a decelerării – ar necesita de un milion de
ori mai multă energie. Pentru a trimite o navă spațială
într-o călătorie de 50 de ani spre o altă stea am avea
nevoie de mai multă energie decât consumă Statele
Unite într-un an și ar trebui să o stocăm cumva într-un
rezervor mai mic decât vehiculul în cauză. Nu putem,
pur și simplu, să tot adăugăm combustibil. Nava
respectivă trebuie să poată transporta încărcătura cu
tot cu masa de combustibil adăugat, ceea ce duce la
creșterea forței de propulsie, rezultând o vertiginoasă
descreștere în spirală a randamentului. Rachetele
convenționale sunt limitate de mărimea unui rezervor
de combustibil pentru că energia lor este obținută prin
ruperea unor legături chimice. Vom avea nevoie de noi
metode de propulsie dacă dorim să ajungem la o altă
stea într-un interval de timp rezonabil.
Ce alte metode mai avem la dispoziție? Motoarele
ionice folosesc câmpuri electrice pentru a accelera ioni
de combustibil la viteze foarte mari. Au fost montate
274
Dacă nu luăm în considerare relativitatea generală și anumite efecte asociate
cu propulsia (n. a.).
pe multe vehicule interplanetare și sunt extrem de
eficiente dat fiind faptul că pot funcționa timp
îndelungat (adesea zile sau săptămâni la rând) fără a
consuma prea mult combustibil. Motoarele ionice au
însă și câteva dezavantaje. Au o forță de propulsie
foarte mică (echivalentă cu a sufla pe o foaie de hârtie),
consumă foarte mult curent electric și, în cazul unei
călătorii interstelare, ar fi limitate de cantitatea de
combustibil disponibilă. O altă posibilitate este aceea
de folosi motoare nucleare termice. Acestea încălzesc
combustibilul până la temperaturi foarte mari într-un
reactor nuclear și apoi îl proiectează prin duza unei
rachete la viteze enorme. Nu au fost folosite în nicio
misiune spațială, dar au fost testate de la începutul
anilor 1950 și până la începutul anilor 1970; a existat
chiar și un plan de a le folosi pe variante ulterioare ale
rachetelor Saturn V trimise pe Lună.275
În cazul unei rachete, aplicarea celui de-al treilea
principiu fundamental al mecanicii – pentru o forță de
acțiune există o forță de reacție de aceeași mărime și de
aceeași direcție, dar de sens contrar – nu diferă
fundamental față de reculul unei arme de foc. Este cam
275
Dezvoltarea motoarelor nucleare termice a fost oprită din pricina riscului
unei defecțiuni care ar fi putut să răspândească deșeuri nucleare pe suprafețe
largi. Acest pericol este minim însă, pentru că motoarele utilizează cantități
relativ mici de materiale nucleare care nu pot exploda; acestea sunt păstrate în
capsule blindate, iar rachetele sunt lansate peste ocean (n. a.).
ca și cum ne-am împinge în apă pentru a înota în față,
doar că în spațiu nu avem în ce să ne împingem, așa că
reacțiunea are loc contra combustibilului emis de o
rachetă. Rachetele chimice eliberează mari cantități de
combustibil, generând o forță de propulsie mare.
Motoarele ionice și cele nucleare termice emit cantități
mai mici de combustibil la viteze mult mai mari,
generând o forță de propulsie mai mică, dar
maximizând, în timp, eficiența. Sunt însă limitate și ele
de mărimea rezervoarelor de combustibil. De unde
rezultă că pot fi folosite cu succes pentru expediții în
sistemul solar, dar nu și pentru misiuni spre alte stele.
Rachetele existente pur și simplu nu pot să transporte
suficient combustibil.
Am putea oare să nu folosim deloc motoare?
Johannes Kepler observa în anul 1610, într-o scrisoare
trimisă lui Galileo Galilei, că în cazul cometelor coada
nu urmează direcția de mișcare, ci se îndreaptă în
direcția opusă Soarelui. De aici a dedus că astrul emite
un soi de „briză cerească” care poate fi captată de o
„pânză”, permițându-ne să navigăm prin vidul
cosmic.276 Avea dreptate, putem face acest lucru.
Presiunea luminii solare poate fi măsurată chiar și pe

276
Din scrisoarea lui Kepler către Galileo Galilei: „Dacă am avea nave care pot
prinde brizele cerești, am găsi oameni pe care nu i-ar speria nici măcar acele
imense adâncuri” (n. a.).
navele spațiale fără pânze, iar calculele privind orbitele
și traiectoriile trebuie să țină seama de ea. Această
forță este însă extraordinar de mică. O pânză solară cu
lățimea de 2,5 kilometri pătrați poate capta o presiune
solară echivalentă cu mai puțin de jumătate de
kilogram. Pânzele solare sunt produse din materiale
extrem de subțiri, cam de grosimea unui fir de păr
uman, pentru a le micșora cât mai mult masa. O pânză
solară de mari dimensiuni ar putea duce în câțiva ani o
navă până la Jupiter; cele folosite în prezent nu sunt
însă deosebit de eficiente pentru că trebuie să
supraviețuiască lansării pe orbită și desfășurării prin
mijloace mecanice.
Teoretic, am putea construi pe orbită o pânză extrem
de subțire din litiu (cel mai ușor element solid) care să
aibă o zecime din grosimea celor folosite în prezent –
1/5000 din cea a unei foi de hârtie. Cu o asemenea
pânză, o navă spațială ar putea ajunge la Pluto într-un
an sau doi. Însă, dacă am dori să o folosim pentru
călătorii interstelare, apare problema diminuării rapide
a luminii solare odată cu distanța; o navă care s-ar
îndepărta de sistemul solar ar putea să ajungă repede
prea departe pentru a mai putea capta suficienți fotoni.
Să presupunem însă că ne-am putea genera propriul
„vânt”. E posibil să îndreptăm un laser spre pânza
situată în spațiul intersideral și să o împingem mai
departe după ce nu ar mai capta suficientă lumină. Ar
fi vorba de o navă extrem de mică, iar un laser care ar
bate suficient de departe în spațiu ar consuma multă
energie. În cel mai bun caz, o sondă de mici
dimensiuni ar ajunge în 50 de ani până la Proxima
Centauri; ar fi nevoie însă de o pânză lată de 100 de
kilometri și de un laser care ar consuma 26.000 de
gigawați: de două ori cât întreaga producție de energie
a Pământului.
Avem la dispoziție o tehnologie existentă care ne-ar
putea duce la o altă stea într-un termen rezonabil, dar
pare opera unui țicnit. Un grup de cercetători a studiat
în anii 1950 posibilitatea de a folosi bombe nucleare
pentru propulsia unei nave spațiale. Proiectul s-a
numit Orion, iar ideea era simplă: explodezi în spatele
navei câte o bombă nucleară și călătorești cu ajutorul
undelor de șoc captate de o placă de propulsie special
construită. Avantajul este că accelerația este produsă
nu de ruperea legăturilor chimice, ci direct de reacțiile
nucleare, care eliberează de milioane de ori mai multă
energie. Navele propulsate de explozii nucleare pot fi
oricât de mari – una mai mare ar putea să ducă mai
multe bombe și să reziste mai bine la undele de șoc.
Cercetătorii care au dezvoltat proiectul Orion visau la
nave interplanetare și ulterior interstelare de mărimea
unor orașe. Proiectul a fost însă oprit în anul 1963,
odată cu semnarea unui tratat care interzicea folosirea
armelor nucleare în spațiu; o altă cauză a fost,
probabil, aceea că până și costurile asociate cu
misiunile Apollo erau considerate enorme, darămite
cele necesare pentru a produce nave spațiale nucleare
de mărimea unui oraș. Principiul de bază este însă
valid, iar o navă de acest tip ar putea să atingă 5% din
viteza lumii și să ajungă la o altă stea în aproximativ
un secol: tot este mult, dar măcar nu e diferență atât de
mare față de speranța de viață a unui om. Problema
este că lansarea în spațiu a unui număr mare de arme
nucleare miniaturizate de mare putere pare să fie, în
sine, extrem de periculoasă. Această metodă de
propulsie este tehnic posibilă, dar e greu să ne
închipuim că va primi prea curând undă verde de la
politicienii din toată lumea.
Ce am mai putea încerca dacă nu am fi dispuși să
călătorim pe bombe nucleare spre stele? Energia
obținută prin fuziunea nucleară ar putea genera de 10
milioane de ori mai multă energie decât reacțiile
chimice. Ea ar putea, teoretic, să rezolve toate
problemele energetice ale Pământului și să ne ofere o
sursă de energie durabilă și nepoluantă. Singura
problemă este că nu am reușit încă să stăpânim
fuziunea nucleară – sau nu într-o asemenea măsură
încât să putem produce mai multă energie decât
consumăm pentru a declanșa reacțiile. Este una dintre
tehnologiile pentru care mai avem nevoie de încă
douăzeci de ani de cercetări; dacă vom reuși să o
stăpânim însă, o vom putea folosi pentru a propulsa
rachetele. În funcție de tipul de reactor, o rachetă care
să funcționeze pe baza fuziunii nucleare ar produce
energia necesară pentru utilizarea unui motor ionic
extrem de eficient sau ar emite printr-un capăt al
rachetei produșii de reacție. S-ar putea să ajungem
într-o bună la zi la stele cu astfel de rachete, dar
călătoriile ar dura decenii la rând, iar navele ar trebui
să ducă cu ele câte 1000 de tone de combustibil pe bază
de hidrogen: masa unei mici nave maritime de război
și echivalentul puterii anuale de lansare a tuturor
națiunilor de pe Terra.
Am putea oare să adunăm pe drum hidrogenul
pentru motoarele care funcționează pe bază de fuziune
nucleară, în loc să-l transportăm cu noi? Spațiul cosmic
nu este complet gol, chiar dacă are o densitate foarte
mică. Conține aproximativ un atom per centimetru
cub. Densitatea sa este de un cvintilion de ori mai mică
decât cea a aerului (1 urmat de 18 zerouri), dar, cu un
colector enorm, am putea aduna atomii de hidrogen și
i-am putea implica într-un proces de fuziune nucleară.
Fizicianul Robert Bussard a propus în anul 1960 o
soluție de construire a unui astfel de statoreactor
numit „colector Bussard”277; acest dispozitiv ar aduna
atomi răzleți de hidrogen într-o pâlnie imensă cu
ajutorul unui câmp magnetic cu o lățime de câțiva
kilometri. Ar putea să meargă, teoretic, dar nu este
limpede dacă în spațiu există suficienți atomi pentru a
alimenta reacția de fuziune și dacă statoreactorul ar
putea să lupte cu succes împotriva vântului solar emis
de astrul spre care se îndreaptă. Rachete pe fuziune,
deci? Probabil că le vom putea construi cândva.
Statoreactoare interstelare pe fuziune? Cu siguranță,
rămâne o posibilitate.
Antimateria emite de o mie de ori mai multă energie
decât fuziunea, dat fiind faptul că produce în contact
cu materia obișnuită cea mai bună conversie a masei în
energie (E=mc2 a lui Einstein). Poate părea straniu, dar
orice particulă are un echivalent de „antimaterie” cu
aceeași masă, dar cu numere cuantice opuse. În natură,
aceste sosii atomice sunt create numai sporadic și nu
supraviețuiesc prea mult timp din pricină că materia și
antimateria se anihilează reciproc imediat ce se
întâlnesc, eliberând în același timp un puls de energie
puternic. Ca și în cazul reacțiilor de fuziune, am putea
să alimentăm un motor electric cu antimaterie, dar

277
Statoreactoarele sunt motoare (montate, de obicei, pe aeronave) care-și
folosesc mișcarea pentru a compresa aerul spre care se îndreaptă, fapt pentru
care nu pot fi folosite decât la viteze mari și nu pot fi pornite de pe loc (n. a.).
pentru o eficiență maximă ar trebui să găsim o metodă
prin care să direcționăm produșii de reacție printr-un
capăt al rachetei, obținând astfel forța de propulsie.278
Emisiile rezultate din reacția antimateriei ar călători la
viteze relativiste, deci rachetele ar putea accelera până
la fracțiuni consistente din viteza luminii. Călătoriile
până la o altă stea ar dura numai câțiva ani, dar ar
trebui să rezolvăm întâi problemele legate de
producerea și stocarea antimateriei, dar și de emisiile
de raze gama letale. În acest moment, putem produce
numai câțiva atomi de antimaterie, iar aceștia sunt
anihilați rapid la contactul cu absolut orice, pentru că
tot ce se află în jurul lor este compus din materie
obișnuită. Antimateria costă mai mult decât oricare alt
produs. NASA estimează că ne-ar costa 60 de trilioane
de dolari pentru a produce un singur gram de
antimaterie, dar am avea nevoie de cantități mult mai
mari.
Există oare vreun alt mijloc de a ajunge mai rapid la
o altă stea? Legile fizice pe care le cunoaștem în acest
moment ne spun că nu, dar asta nu înseamnă că

278
Navele din Star Trek folosesc antimaterie, dar aceasta nu generează direct
forță de propulsie, ci alimentează un motor cu distorsiune. Aproape toate
navele din Star Trek, de fapt. Cele ale romulanilor sunt puse în mișcare de câte o
singularitate generată artificial – o gaură neagră. Din nefericire, ambele surse de
propulsie produc, de obicei, explozii intense în cazul vreunei breșe (sau
implozii în cazul romulanilor) (n. a.).
răspunsul va fi mereu negativ. Am putea ocoli
neplăcuta problemă a imposibilității de a ne mișca cu
viteze mai mari decât cea a luminii ținând pe loc o
navă și „distorsionând” spațiul din jurul său. Aceasta
este soluția adoptată în Star Trek; deși este explicată
doar schematic, ține cont de cel puțin o proprietate a
universului. Acesta are „numai” 13,8 miliarde de ani,
dar are un diametru observabil de 93 de miliarde de
ani-lumină. De aici pare să rezulte faptul că anumite
porțiuni ale universului s-au îndepărtat una de cealaltă
cu viteze superioare celei a luminii, dar toate acestea
înseamnă, de fapt, că spațiul însuși se extinde nu
dinspre un centru, ci din multe (posibil infinit de
multe) locuri disparate. (Imaginați-vă o bucată de aluat
pe care sunt presărate stafide, simbolizând galaxiile.
Pus la copt, aluatul se umflă, iar „galaxiile” se
îndepărtează una de cealaltă.) Din moment ce spațiul
se poate extinde sau contracta, am putea să călătorim
într-o bulă de distorsiune care să contracte spațiul din
fața navei și să-l prelungească în spatele ei, ocolind
astfel problema de a depăși viteza luminii?
Fizicianul mexican Miguel Alcubierre a propus în
anul 1994 o modalitate de a crea o bulă de distorsiune
cu ajutorul unui câmp cu energie și densitate mai mici
decât ale vidului. Ar putea merge, teoretic, dar s-ar
baza pe cantități mari de materie sau energie negativă;
este însă posibil ca acestea nici să nu existe. 279 Mai sunt
și alte complicații: niciun semnal nu ar putea să
penetreze bula, deci ne-ar fi imposibil să schimbăm
direcția de mișcare a navei sau să o oprim, iar radiația
Hawking ar nimici tot ce se află în aceasta.280
Alcubierre crede și el astăzi că ideea sa este imposibilă;
nu putem însă să fim siguri că nu vom putea trece
vreodată peste aceste opreliști.
Chiar dacă, într-o bună zi, am putea crea în laborator
o bulă de distorsiune, am avea mult de lucru până
când am putea să o transformăm într-un mijloc de
transport practic. Motoarele cu distorsiune aparțin
deci, pentru moment, categoriei „poate cândva, poate
niciodată”.
Cât ar dura să atingem viteze care ar permite
călătoriile interstelare? Dacă am putea obține o
accelerație constantă echivalentă cu forța
gravitațională terestră, ne-ar trebui mai puțin de un an
(354 de zile) pentru a atinge viteza luminii. 281 Această
279
Materia negativă ar putea crea confuzie, pentru că este diferită de
antimaterie. Am reușit să creăm antimaterie în laborator, dar nu am observat
niciodată materia negativă. Am generat cantități extrem de mici de energie
negativă (n. a.).
280
Numim „radiație Hawking” efectul care le permite găurilor negre să emită
radiații chiar dacă lumina nu mai poate scăpa de pe suprafața lor (n. a.).
281
Senzația dată de această accelerație ar fi identică cu cea de a sta în picioare pe
Pământ dacă podeaua ar fi orientată spre spatele rachetei (este același efect cu
cel resimțit într-o cabină de lift care urcă). Ar fi, firește, imposibil să accelerăm
până la viteza luminii, dar se poate ajunge la viteze imense accelerând constant
accelerație este destul de modestă, ea reprezentând
numai o cincime din cea resimțită de astronauți în
timpul lansării unei rachete; dacă am putea să o
menținem timp îndelungat, am reuși să călătorim spre
stele. Galaxia noastră este uriașă și include 400 de
miliarde de stele răspândite de-a lungul a o sută de mii
de ani-lumină; am putea totuși să o explorăm, într-o
bună zi, chiar dacă nu am reuși vreodată să ne
apropiem de viteza luminii. Am putea coloniza
întreaga galaxie în mai puțin de 2 milioane de ani dacă
am reuși să călătorim cu 5% din viteza luminii: ar dura
ceva, dar nu mult mai mult decât existența de până
acum a speciei noastre. La cele mai mari viteze pe care
le putem atinge astăzi am putea străbate întreaga
galaxie în câteva sute de milioane de ani: mai puțin de
10% din vârsta planetei și nu mult mai mult decât
existența de până acum a speciilor de mamifere de pe
Terra. Duratele în discuție sunt totuși enorme din
perspectiva speranței de viață a unui om.
Călătoriile interstelare prezintă câteva probleme
chiar și la fracțiuni mici din viteza luminii. Atunci
când navele accelerează la viteze mari (și valori
corespunzătoare ale energiei cinetice), atomii încep să
fie amenințări letale. Deșeurile de mici dimensiuni pot
să treacă prin plăcile de metal chiar și la viteze orbitale
(n. a.).
de câțiva kilometri pe secundă. (Hublourile de pe
Stația Spațială Internațională prezintă zgârieturi
adânci în locurile în care particulele s-au lovit de sticlă,
iar astronauții spun că aud „pocnete” atunci când
panourile solare sunt lovite de mici proiectile). Pentru
a călători la viteze relativiste, ar trebui să dezvoltăm
mijloace de a respinge rarii atomi interstelari.282 Am
putea face acest lucru cu ajutorul unui laser care ar
ioniza atomii, aceștia fiind apoi respinși de un câmp
magnetic sau folosiți de un colector de tipul celui
propus de Bussard. Un alt aspect este cel al dificultății
comunicării cu planeta-mamă – amplitudinea
semnalelor radio scade în funcție de pătratul distanței.
Pentru a comunica cu sonda New Horizons, care se află
astăzi mai departe de Pluto, avem nevoie de antene
radio de peste 60 de metri, parte a unei rețele NASA
numite Deep Space Network. Proxima Centauri se află la
o distanță de mii de ori mai mare, iar amplitudinea
semnalele radio ar scădea de milioane de ori. Am
putea evita pierderea semnalului cu ajutorul unor
lasere extrem de puternice sau astronauții și-ar putea
trimite spre casă arhivele de date pe sonde spațiale
minuscule, dar ne-ar lua mulți ani să le primim
mesajul și chiar mai mult să le răspundem.
282
În Star Trek această problemă este rezolvată de un scut care respinge
particulele, amintit adesea, dar niciodată explicat (n. a.).
 Cum ar putea un echipaj să rămână în viață ani la
rând – poate sute – în timpul călătoriei spre o altă stea?
O opțiune este cea a așa-numitelor „nave-generație”,
concept conform căruia la destinație ar ajunge stră-
strănepoții celor care au plecat la drum. Ar presupune
construirea unei nave gigantice sau autostopul pe o
cometă interstelară, ale cărei resurse ar putea fi
exploatate pentru a construi, a susține și a dezvolta o
colonie spațială care să călătorească printre stele. Sau
am putea să ne realimentăm pe numeroasele „planete
orfane” care plutesc în spațiul dintre stele. Este posibil
să existe mult mai multe astfel de planete interstelare
decât știm (sunt câteva miliarde numai în galaxia
noastră), dar sunt greu de detectat. Până în acest
moment, am găsit aproximativ 20 de astfel de planete
sau semne care ne indică existența lor. Sunt întunecate
și îndepărtate de orice stea, dar unele dintre ele ar
putea avea sateliți care primesc căldură de la forța
mareică a planetei principale, la fel ca sateliții lui
Jupiter, iar cele din urmă ar putea să permită existența
vieții. Precum cometele care străbat drumurile dintre
stele, planetele interstelare ar putea să fie folosite ca
stații de realimentare sau ca nave spațiale naturale care
ne-ar oferi resursele necesare pentru o călătorie.
Călătoriile realizate de generații întregi nu sunt fără
precedent. Probabil, oamenii care au părăsit Africa au
avut nevoie de 50.000 de ani, prin urmare câteva mii
de generații, ca să ajungă în America de Nord.
Am putea oare să conservăm echipajul în vreun fel?
Există unele nevertebrate, de exemplu tardigrazii 283, și
anumite specii de insecte, țestoase și amfibieni, care
pot să revină la viață după ce sunt înghețate. Nu este
limpede dacă am putea face acest lucru și cu oamenii,
dar asta nu i-a oprit pe sute dintre ei să plătească
pentru ca trupurile să le fie congelate în momentul
decesului în caz că vor putea fi vreodată dezghețați și
readuși la viață (se presupune că acest proces ar avea
loc după ce am descoperi un remediu pentru ceea ce i-
a ucis). Hibernarea ar fi mai ușoară decât congelarea.
Aceasta ar reduce temperatura trupului și ar încetini
metabolismul, iar echipajul ar călători într-o stare de
comă profundă și ar fi monitorizat și hrănit intravenos.
Există multe specii de mamifere și de păsări care
supraviețuiesc astfel iernii, iar în anumite spitale viața
pacienților cu infarct cardiac este prelungită timp de
ore sau zile la rând prin hipotermie terapeutică. În loc
de echipaje menținute în stare de conservare, am putea
trimite în spațiu embrioni congelați care ar fi crescuți
pe noua lor planetă de roboți. Este posibil să ne

283
Tardigrazii seamănă cu niște omizi microscopice. Trăiesc peste tot, de la
crestele munților la adâncurile oceanelor, și pot supraviețui expunerii la
temperaturi și presiuni extreme, la radiații letale și chiar în vidul cosmic (n. a.).
imaginăm o călătorie spre o altă stea inițiată până la
sfârșitul acestui secol dacă îmbinăm posibilitatea de
menținere în stare de conservare a echipajelor cu
fuziunea nucleară și rachetele cu antimaterie.
Dacă vrem să supraviețuim pe termen lung ca
specie, va trebui să călătorim spre alte stele. Aceste
călătorii vor dura însă extrem de mult în lipsa unor
progrese importante în înțelegerea legilor fizicii. Nu
vom zbura de pe o stea pe alta ca în Star Trek sau în
Războiul Stelelor, ci s-ar putea ca în viitor să putem
vedea nave de colonizare interstelare gigantice
pornind prin adâncurile spațiului cosmic în călătorii
îndelungate și fără de întoarcere. Căutăm deja, între
timp, locuri de aterizare, iar telescoapele noastre
scrutează cerul în căutarea planetelor din jurul altor
sori. Vom începe curând să trimitem roboți-exploratori
care ne vor permite, poate, să participăm în mod
virtual la aventurile lor. Ne putem imagina excursii
simulate în puncte îndepărtate ale galaxiei care ar fi
reconstruite în detaliu grație datelor trimise de la
trilioane de kilometri distanță de roboți-pioneri. Pare
fascinant, dar cred că nu ne vom mulțumi mereu doar
cu atât. Ne tragem dintr-o specie de exploratori. Un
grup de pionieri îndrăzneți va părăsi cândva calda
îmbrățișare a Soarelui – fiindcă e în firea noastră să nu
putem sta locului.
 Capitolul 24
Viața în alte lumi

Observațiile telescopului spațial Kepler ne sugerează

faptul că în galaxie există miliarde de planete
asemănătoare Pământului – cel puțin una pentru
fiecare stea, în medie. Universul conține miliarde de
galaxii, de unde putem deduce că există mai multe
planete precum Pământul decât fire de nisip pe toate
plajele terestre: în jur de
1.000.000.000.000.000.000.000.000, adică cel puțin un
septilion. Dacă luăm în considerare faptul că viața ar
putea exista în medii mai diferite, de exemplu în
oceanele subterane de pe sateliții înghețați, acest
număr ar putea fi de zece ori mai mare. Putem afirma,
așadar, cu certitudine că în univers există multe
terenuri mănoase. După cum am văzut mai sus, ne-am
putea extinde prin galaxie în mai puțin de 2 milioane
de ani, chiar dacă nu am putea depăși niciodată 5% din
viteza luminii. Galaxia este mai bătrână de 6500 de ori
de atât – există de aproximativ 13,5 miliarde de ani –,
așa că, dacă în toată această perioadă ar fi apărut o
civilizație spațială extraterestră, aceasta ar fi trebuit să
colonizeze de mult întreaga galaxie, inclusiv Terra. De
unde apare următoarea întrebare: de ce pe Pământ
trăim noi, și nu ei?
Această întrebare este numită paradoxul lui Fermi,
după fizicianul italian Enrico Fermi, și este, de fapt,
destul de interesantă. Nu ar trebui oare să detectăm
existența unor ființe extraterestre chiar dacă acestea ar
avea o aversiune față de călătoriile prin spațiu? De ce
nu primim din spațiu semnale radio? S-au propus
diverse soluții pentru a răspunde la aceste întrebări,
dar niciuna dintre ele nu este foarte satisfăcătoare.
Poate că apariția vieții sau a inteligenței este extrem de
improbabilă? Poate că Pământul nu este deosebit de
interesant pentru ființele de pe alte planete? Poate că
sunt atât de departe, încât nu au putut încă să intre în
contact din pricina distanțelor imense care ne despart?
Poate că ființele extrem de avansate preferă să stea
acasă și să-și găsească alte ocupații? Poate că și-au
depășit limitele biologice și și-au mutat conștiințele în
calculatoare? Poate că suntem prea banali sau netoți ca
să vrea ceva de la noi? Sau poate că nu ne-au observat
încă? Universul este, până la urmă, destul de mare, iar
telescoapele au explorat până acum doar o mică
porțiune din galaxia noastră. După cum observă Neil
degrasse Tyson, a afirma că nu există alte forme de
viață pentru că nu le-am găsit încă este ca și cum am
examina un pahar cu apă de mare și am ajunge la
concluzia că în ocean nu înoată balene.
 Astronomul Frank Drake a propus în anul 1961 o
modalitate de a estima numărul civilizațiilor
extraterestre pornind de la numărul de planete care
permit apariția vieții, probabilitatea apariției vieții
inteligente și a tehnologiei și durata de viață a unei
civilizații.284 Problema este că, până de curând,
numerele pe care le-am folosit în această ecuație au
fost pure speculații, iar diversele estimări au produs o
gamă largă de rezultate. Mulțumită descoperirilor
privind planetele din afara sistemului solar din ultimii
ani, putem în sfârșit să estimăm mai bine câteva dintre
variabile. În galaxia noastră se formează aproximativ
două stele pe an și cele mai multe dintre ele au planete.
Ar trebui să existe zeci de miliarde de planete care
permit apariția vieții. Apariția vieții inteligente ar
trebui să ducă la cea a civilizațiilor. Problema este că
trebuie să estimăm probabilitatea apariției vieții și,
apoi, a inteligenței și respectiv durata de viață a unei
civilizații. În funcție de valorile alese pentru aceste
variabile, obținem soluții care pornesc de la o singură
civilizație (a noastră) la milioane de specii inteligente
răspândite prin galaxie. Răspunsul cel mai bun este
284
Numărul de civilizații inteligente = Rata de formare a stelelor x Proporția
stelelor care au planete x umărul de planete care permit apariția vieții per stea x
Proporția dintre acestea pe care va apărea viața x Probabilitatea apariției
inteligenței x Probabilitatea de a dezvolta tehnologii de comunicare x Durata de
viață a unei civilizații (n. a.).
probabil unul reținut, date fiind ramificațiile
paradoxului lui Fermi. Ceea ce nu înseamnă neapărat
că viața este o raritate în univers.
Pământul este o rocă primitoare – cea mai primitoare
planetă dintre cele descoperite până acum –, dar asta
nu înseamnă că face parte dintr-un club exclusivist. Nu
am căzut prin magie din cer pe o planetă care s-a
întâmplat să fie ideală pentru noi. Suntem rezultatul a
miliarde de ani de evoluție pe această planetă.
Pământul ni se pare uimitor de primitor tocmai pentru
că am evoluat pentru a trăi pe el. Dacă am fi evoluat pe
o planetă care înoată în radiații ultraviolete, poate că
stratul de ozon terestru ni s-ar părea intolerabil pentru
că nu am putea să ne bronzăm suficient. Mediul
natural al planetei a permis dezvoltarea vieții pe Terra,
fiind astfel modelat de aceste forme de viață. Rocile pe
care călcăm sunt alcătuite din straturi de organisme
marine dispărute cu mult timp în urmă. Civilizația
noastră arde resturile unor forme de viață străvechi în
centrale electrice, automobile și avioane. La apariția
vieții, oxigenul se afla în atmosferă în cantități foarte
mici. Acum aproximativ 2,4 miliarde de ani, anumite
tipuri de microbi au început să-l elimine ca un produs
de excreție care le era dăunător. În timp, atmosfera
planetei a devenit saturată în oxigen, iar anumite
forme de viață s-au adaptat și au început să-l respire.
Organismele evoluează pentru a trăi în mediul lor de
viață pe care îl schimbă în același timp.
Pământul nu a fost mereu atât de primitor. La
apariția vieții, planeta era un iad fierbinte, radioactiv și
vulcanic, bombardat fără oprire de alte corpuri din
sistemul solar care se ciocneau de ea. Geologii numesc
această primă eră geologică a Pământului Hadean,
după iadul grecesc. Planeta a trecut printr-o serie
întreagă de faze, poate chiar și printr-o perioadă de
gheață (numită „Pământ de zăpadă”), despre care se
presupune că ar fi durat sute de milioane de ani;
conform acestei ipoteze, oceanele ar fi înghețat, iar
planeta i s-ar fi părut unui observator din spațiu la fel
de lipsită de viață ca și lunile lui Jupiter. Viața a
rezistat. Ea prosperă și astăzi în medii dintre cele mai
diverse. Bacteriile trăiesc cam peste tot, din straturile
superioare ale atmosferei până în adâncurile scoarței
planetei. Pot tolera radiații intense, temperaturi și
presiuni extreme, prea multă sau prea puțină lumină și
lipsa completă a apei și a nutrienților. Se scaldă în bălți
acide fierbinți și se hrănesc cu substanțele care ies prin
fisurile vulcanice. Trăiesc fără griji în puțuri de petrol
sau prinse sub banchizele antarctice la kilometri
adâncime. Unele bacterii își duc existența prinse în
roci, hrănindu-se numai cu minerale. Există, de fapt,
mai multă viață în subsolul Pământului decât pe
suprafața acestuia – în subteran trăiesc până la o sută
de trilioane de tone de bacterii. Dacă le-am pune
grămadă, ar acoperi întreaga planetă cu un strat de
mai bine de 1,5 metri grosime.
Viața are totuși unele limitări. Nu ne așteptăm să
găsim forme de viață pe suprafața stelelor pentru că
moleculele complexe ar fi vaporizate de căldura
intensă.285 Din câte știm, viața poate apărea atunci când
temperaturile permit existența compușilor organici
stabili și (credem) atunci când există un lichid care
poate fi folosit ca solvent. Ideală ar fi apa, dar e posibil
ca și alte substanțe să poată servi acestui scop.
Suprafața satelitului saturnian Titan este acoperită cu
lacuri de hidrocarburi la temperaturi mai joase decât
cele ale azotului lichid, dar nu putem exclude faptul că
anumite microorganisme sau chiar ființe mai mari nu
ar putea să se dezvolte în astfel de medii extrem de
reci. Dacă există, ele vor funcționa după legi chimice
diferite (au o viață diferită, dar nu așa cum o știm). Dat
fiind însă faptul că am găsit o singură planetă care
permite fără urmă de îndoială apariția vieții, putem
presupune, chiar dacă pare șovin, că diversele tipuri
de medii înconjurătoare de pe Terra reprezintă cel mai
285
Mai puțin dacă steaua în cauză a murit cu mult timp în urmă și a apucat să se
răcească, dar nu există stele care să fi reușit să facă acest lucru. Ar fi nevoie de
trilioane de ani ca să putem atinge o stea cu mâna, dar am fi uciși și în acest caz
de gravitația sa imensă (n. a.).
bine condițiile în care poate exista aceasta.
Viața a apărut la scurt timp după ce acest lucru a
devenit posibil, dar a fost reprezentată de organisme
unicelulare mai bine de 80% din existența sa. Acest
lucru ar putea sugera faptul că viața este des întâlnită
în univers, dar că formele sale mai complexe apar doar
rareori. E posibil să existe nenumărate lumi locuite de
bacterii și oceane populate de alge, dar poate că sunt
doar puține cu pești, șopârle, copaci, capre sau lei.
Observația că viața a apărut devreme pe Terra ar putea
să nu ne spună însă atât de multe pe cât credem. E
posibil ca viața să fi apărut din întâmplare. Un rezultat
pozitiv al unui singur experiment nu ne spune absolut
nimic – trebuie să ne aflăm la fața locului pentru a face
observații care pot susține o concluzie. S-ar putea să
fim singuri în univers, dar nu avem cum să
determinăm acest lucru pentru că nimeni nu ar putea
face observațiile necesare pe miliardele și miliardele de
lumi pustii.286 Dacă am găsi însă viață oriunde
altundeva, inclusiv în sistemul nostru solar, și dacă
aceasta nu ar avea origini comune cu cea de pe
Pământ, ar rezulta faptul că ea abundă în tot universul.
Putem căuta viața în foarte multe locuri. Credem că
Numim această idee „principiul antropic”; prin extensie, el ne spune că nu
286

putem determina dacă legile fizicii au fost „reglate atent” pentru a permite
apariția vieții, pentru că un univers în care există condiții propice pentru viață
poate fi observat doar de formele de viață respective (n. a.).
apa în formă lichidă există sub suprafața a cel puțin
zece corpuri din sistemul solar.287 Satelitul saturnian
Enceladus are gheizere care trimit apa în spațiu,
aceasta căzând apoi la suprafață sub formă de mici
cristale de gheață. Sonda NASA Cassini a descoperit
urme de sare în apa respectivă, sugerând faptul că sub
suprafața satelitului se găsesc rezervoare calde
similare cu oceanele terestre. Dacă există viață pe
Enceladus, probabil că o sondă ar putea să găsească
microorganisme în apa gheizerelor. Sunt șanse mai
mari ca pe Europa, satelitul lui Jupiter, să existe forme
de viață, oceanele sale subterane având mai multă apă
decât toate cele terestre. Oceanele de pe Europa ar
trebui să intre în contact cu scoarța telurică de mai jos,
iar activitatea tectonică intensă produsă de câmpul
gravitațional al planetei Jupiter ar putea să ducă la
formarea de fisuri vulcanice pe fundul mării. Fisurile
vulcanice din oceanele de pe Terra sunt medii foarte
prielnice pentru că eliberează nutrienți la temperaturi
mari; sunt similare cu ecosistemele străvechi care au
permis pentru prima oară apariția vieții. Este oare
posibil ca în adâncurile oceanelor de pe Europa să se
găsească microbi sau chiar organisme pluricelulare?
Nu e imposibil ca viața să fi existat cândva și pe

Marte, Europa, Enceladus, Ganymede, Callisto, Ceres, Titan, Mimas, Triton și

287

Pluto (n. a.).

Marte, dat fiind faptul că planeta are încă rezerve
subterane de apă și a fost cândva mult mai caldă și mai
umedă decât astăzi. Transformarea sa într-un deșert
uscat și rece a durat milioane de ani; este oare hazardat
să presupunem că ar fi putut supraviețui mici
ecosisteme, fie adaptându-se la noile condiții de
mediu, fie mutându-se în subteran? Nu ne putem
pronunța încă în privința vieții pe Marte. Am căutat de
două ori semne în acest sens în anul 1976, atunci când
cele două sonde Viking au făcut câte patru experimente
de astrobiologie fiecare. Rezultatele a trei experimente
au fost negative, dar cele ale ultimului au fost
pozitive.288 Nu au fost detectate molecule organice
(elementele esențiale ale vieții), dar este posibil ca acest
lucru să se datoreze percloraților, a căror prezență în
concentrații mari a fost confirmată de misiuni mai
recente. În prezența căldurii, perclorații distrug
moleculele organice și produc clorură de metil și de
metilen; sondele Viking au detectat ambele substanțe,

288
Iată cele patru experimente: 1) căutarea moleculelor organice prin
spectrometria de masă; 2) detectarea emiterii de oxigen, dioxid de carbon și alte
gaze prin cromatografie; 3) detectarea fixării carbonului printr-un experiment
privind fotosinteza; 4) adăugarea de carbon-14 unei mici cantități de nutrienți
eliberați în sol și căutarea vreunei eventuale activități metabolice. Rezultatele
ultimului experiment au fost pozitive la prima eliberare de nutrienți, dar
următoarele încercări nu au mai înregistrat nicio schimbare (ceea ce ne
sugerează că primul rezultat a indicat un proces chimic încă necunoscut sau că
existau organisme care însă au pierit) (n. a.).
ceea ce ne poate indica faptul că moleculele organice ar
fi putut să fie distruse înainte de a fi detectate.
Cercetătorii au repetat experimentele sondelor Viking
și au obținut aceleași rezultate adăugând perclorați în
probe de sol colectate din deșertul Atacama, sol care
este similar celui de pe Marte. Poate că pe Marte există
totuși viață?
Chiar și dacă rezultatele experimentelor sondelor
Viking ar fi negative, a concluziona că pe Marte nu
există viață este ca și cum am analiza un petic de sol
din Texas și altul din Siberia și am spune că aceasta nu
există nici pe Terra. Realitatea este că abia am început
să căutăm viață pe Marte și că fiecare nouă misiune ne
oferă tot mai multe informații despre potențialele
ecosisteme existente în subsolul planetei. Nici măcar
nu este nevoie ca acestea să fie foarte bine izolate, dacă
ne gândim la condițiile extreme în care pot exista
formele de viață de pe planeta noastră. Probabil că
anumite specii de bacterii de pe Terra ar putea
supraviețui chiar și astăzi pe suprafața planetei Marte.
Această idee este fascinantă pentru că impacturile cu
alte corpuri cerești propulsează uneori în spațiu
fragmente din planetă, iar acestea lovesc ulterior Terra
sub forma meteoriților. Cunoaștem cel puțin 132 de
meteoriți proveniți de pe Marte care au aterizat pe
Terra. Este oare posibil ca viața să fi ajuns aici în
trecutul îndepărtat pe astfel de fragmente marțiene?
Această idee a vieții călătorind prin cosmos (numită
„panspermie”) ar simplifica originea vieții în univers –
odată apărută undeva, ea ar migra prin cosmos pe
cometele interstelare. Ne-am născut oare cu eoni în
urmă într-o altă lume care orbita în jurul unui alt
soare? Poate că da, dar aceasta nu este singura posibilă
origine a vieții. Nu ne putem aștepta ca organismele să
se întrupeze brusc din neant, dar nimic nu ne
sugerează că viața ar fi un fenomen extrem de rar
întâlnit. Moleculele organice și aminoacizii, care
constituie baza vieții, se află peste tot și ajung adesea
pe Terra odată cu meteoriții pe care se află.
Aminoacizii pot fi, de asemenea, sintetizați cu ușurință
– ei se compun, de fapt, spontan în prezența unei
sarcini electrice, după cum au demonstrat Stanley
Miller și Harold Urey într-un experiment realizat în
anul 1952. Ei au amestecat apă, metan, amoniac și
hidrogen într-un vas reprezentând supa terestră
primordială și au supus apoi mixtura la descărcări
electrice menite să reproducă fulgerele. Într-o
săptămână apăruseră deja toți aminoacizii prezenți în
cazul organismelor vii.
Producerea proteinelor este mult mai dificilă pentru
că acestea sunt compuse adesea din sute sau mii de
aminoacizi. Proteinele sunt complexe nu doar din
pricina numărului de aminoacizi, ci și pentru că își pot
face treaba doar dacă aceștia sunt aranjați în ordinea
potrivită și pliați apoi în forme tridimensionale
specifice. De la aminoacizi la proteine este un pas
mare, proces comparat de astronomul Fred Hoyle 289 cu
asamblarea spontană a unui avion Boeing 747 de o
tornadă care devastează în acest scop un depozit de
fier vechi. Apariția subită a proteinelor pare extrem de
îndoielnică; probabil că nici nu a avut loc. Nu este însă
nevoie să pornim de la ele. Formele cele mai primitive
de viață trebuie doar să înmagazineze informații, să
producă energie cu ajutorul reacțiilor chimice și să se
reproducă. În cazul celulelor noastre, ADN-ul
păstrează informații, iar proteinele conduc reacțiile
chimice. Noi folosim însă și un acid nucleic mult mai
simplu numit AM, care face pe termen scurt legătura
dintre ADN și proteine. ADN-ul este un dublu helix,
dar ARN-ul este alcătuit din lanțuri simple care ar fi
putut să se compună spontan. Acesta poate să
îndeplinească atât funcțiile proteinelor, cât și pe cele
ale ADN-ului. De fapt, face acest lucru pentru anumite
organisme primitive, de exemplu pentru virusuri. Ne
putem astfel imagina că viața a apărut sub forma unor

Fred Hoyle este cel care a propus termenul „Big Bang”, deși a făcut-o în sens
289

peiorativ pentru a respinge ideea unei mari explozii din care s-ar fi născut
universul (n. a.).
lanțuri de AM simple, capabile să se autoreproducă și
care au evoluat treptat pentru a produce proteine și
ADN pentru sarcini specializate.
Evoluția prin selecția naturală începe să se manifeste
în momentul în care reproducerea moleculelor
organice poate să producă variații (numite mutații) la
fiecare generație. Complexitatea vieții poate apărea
numai prin procesul de evoluție, prin acumularea
schimbărilor de mică anvergură de-a lungul a milioane
sau miliarde de ani. Mutațiile sunt mereu
întâmplătoare și de aceea mulți cred că și evoluția este
la fel – dar, de fapt, este chiar invers. Evoluția este un
mijloc concertat de a găsi soluții prin încercări și erori.
La fiecare generație, variațiile care cresc succesul
reproductiv tind să se transfere mai departe, iar cele
care nu fac acest lucru tind să se piardă (prin moartea
indivizilor). Să ne imaginăm o populație de animale
care vânează pentru a supraviețui. În cadrul acesteia,
mutațiile ar putea produce o mare varietate de
configurații are trupului, dar ar supraviețui numai
exemplarele cele mai puternice și mai rapide. În timp,
întreaga populație ar fi compusă din indivizi cu
mușchi puternici și trupuri aerodinamice despre care
am putea crede că au fost concepuți pentru a alerga.
Viața extraterestră va fi modelată cu siguranță de
evoluție, la fel cum legile fizicii modelează planetele,
stelele și galaxiile îndepărtate.
Cum ar arăta viața extraterestră? Foarte diferit, am
putea crede la prima vedere. Imaginați-vă viața de pe
o planetă care își îndreaptă mereu aceeași față spre
soarele său.290 Fața însorită ar fi mult prea fierbinte, iar
cea întunecată mult prea rece, dar în zonele etern
crepusculare ar putea exista condiții prielnice pentru
viață. Sau imaginați-vă giganți gazoși precum Jupiter,
pe care colonii plutitoare de bacterii ar putea sta la
baza unor ecosisteme de organisme înaripate care ar
urca și ar coborî printre nori. Date fiind presiunile de
mediu unice și capriciile hazardului, selecția naturală
ar putea fără îndoială să producă un întreg caleidoscop
de creaturi fascinante. S-ar putea însă ca funcțiile
biologice ale acestora să nu fie extrem de diferite.
Legile fizicii sunt aceleași în tot universul. Nu este
imposibil ca viața să folosească alte molecule – de
exemplu, siliciul în locului carbonului dar chimia ne
oferă motive foarte bune pentru care viața terestră este
așa cum este. Siliciul, ca și carbonul, poate forma
lanțuri prin unirea cu alți patru atomi. Lanțurile de
siliciu sunt însă mult mai fragile. Expirăm dioxid de
carbon, eliminând astfel produșii de excreție, dar ar fi

290
Acest fenomen, numit rotație sincronă, are loc atunci când perioada de rotație
a unui satelit este egală cu perioada sa orbitală, lucru valabil de exemplu pentru
Lună (n. a.).
mult mai incomod să expirăm blocuri solide de dioxid
de siliciu.
Ați observat vreodată că toate vertebratele terestre
(pești, reptile, amfibieni, dinozauri, păsări, mamifere)
sunt extrem de asemănătoare? Au o mare varietate de
forme, mărimi și culori, dar toate au capete, trupuri,
patru membre (mâini, picioare, aripi sau aripioare),
tuburi digestive care le străbat corpurile și simetrie
bilaterală. Acest lucru se datorează faptului că toate
vertebratele au un strămoș comun. Până acum
aproximativ 540 de milioane de ani, regnul animal
consta din corali, viermi, meduze și cam atât. Iar apoi,
în timpul „exploziei cambriene”, au apărut brusc (în
termeni geologici) uimitor de multe animale cu ochi,
picioare, aripioare și branhii externe. Pentru prima
oară în istoria lumii, existau carnivore care vânau,
zdrobind prada cu fălci lor pline de colți. Toate
animalele terestre complexe se trag de atunci.
Charles Walcott291 a descoperit în anul 1909, în
Munții Stâncoși canadieni, cea mai bine păstrată
colecție de fosile din această perioadă. Acest depozit
sedimentar, numit „șisturile de la Burgess”, conține o
varietate uimitoare de viețuitoare extraordinar de bine
conservate; s-au păstrat inclusiv amprente ale ochilor,

În anul 1916, Walcott i-a oferit lui Robert Goddard prima sa finanțare pentru
291

dezvoltarea de rachete, deci a contribuit și la ducerea omenirii în cosmos (n. a.).

ale țesuturilor și ale altor părți moi ale trupurilor.
Walcott a încercat să sorteze fosilele pe care le
descoperise în categoriile deja existente comparându-le
cu animalele de la acea vreme, dar multe dintre cele
mai bizare specimene nu păreau să se încadreze
nicăieri. Au fost privite timp îndelungat ca simple
curiozități. Această incertitudine a continuat timp de o
jumătate de secol; în anul 1960, cercetătorii au început
să analizeze sistematic enorma diversitate de forme de
viață reprezentată de acele fosile. Printre ele se aflau
animale bine cunoscute, de exemplu trilobiții – care au
trăit în oceane timp de 270 de milioane de ani, până în
epoca dinozaurilor. Altele erau însă extrem de ciudate
și aveau trăsături nemaiîntâlnite de oamenii de știință
până atunci.292
Unele dintre ele aveau cinci ochi. Altele aveau
membre ieșindu-le din cap. Câteva aveau tulpini
asemănătoare cu cele ale plantelor și se hrăneau
filtrând apa mărilor terestre străvechi. Existau creveți
carnivori gigantici, scorpioni de mare cu clești și
292
Un cercetător pe nume Simon Conway Morris este faimos pentru că ar fi
exclamat, văzând incredibila varietate a specimenelor: „Fir-ar să fie, nu alt
filum!”. Filumul este o categorie taxonomică, imediat următoare după regn.
Există 34 de filumuri de animale, dar cele mai multe pe care le puteți identifica
(mamifere, păsări, pești, reptile) fac parte din cea numită Chordata. Insectele,
păianjenii și crabii sunt din Arthropoda. Caracatițele și melcii sunt din
Mollusca. în celelalte 31 de filumuri sunt plasați diverși viermi care pot părea
foarte similari, dar au o mare diversitate biologică (n. a.).
viermi țepoși lungi de câteva picioare. Multe dintre
aceste animale par să reprezinte capricii trecătoare ale
evoluției fără urmași actuali. Ascuns printre toate
aceste creaturi impresionante se află însă și Pikaia
gracilens, un animal mic, umil și asemănător tiparului
care a dezvoltat pentru prima oară o coloană
vertebrală. Nu părea să fie deosebit în nicio privință:
nu era cel mai mare, cel mai puternic sau cel mai
răspândit animal din acele vremuri. Este însă
strămoșul tuturor animalelor pe care le cunoaștem,
inclusiv al nostru. A fost oare triumful acestei specii
rezultatul unui accident sau al unui curs coerent al
evenimentelor? După cum se întreba biologul Stephen
Jay Gould, am obține oare același rezultat dacă am da
timpul înapoi și am lăsa lucrurile să se întâmple de la
sine?
Răspunsurile la aceste întrebări ne-ar putea spune
multe lucruri despre viața în alte lumi. Ar găsi oare
evoluția soluții similare în condiții similare sau ar da
naștere unor forme de viață extraterestre de
nerecunoscut? Nu suntem siguri, dar putem totuși
afirma că au existat câteva adaptări esențiale cu impact
major. Ochiul, poate mai mult decât oricare alt organ, a
modelat evoluția viețuitoarelor de pe Pământ.
Organele de simț cum ar fi ochii le permit animalelor
să vâneze, să scape de prădători și să caute hrana în
mod activ. Fără acestea, tot ce poți face este să plutești
în derivă și să speri că mâncarea îți va intra singură în
gură. Ochii au însă forme foarte diverse. Multe
microorganisme au receptori cu ajutorul cărora pot
determina direcția și intensitatea luminii. Se crede că
ochii complecși care permit focalizarea au evoluat pe
planeta noastră în mai bine de 50 de instanțe separate.
Oamenii se bazează mult pe văz, dar ochii noștri nu
sunt nici pe departe cei mai buni. Animalele nocturne
văd mai bine noaptea, păsările de pradă – la distanță,
iar anumite animale pot să perceapă mult mai multe
culori.293
Animalele de pe Terra au dezvoltat ochi pentru că
aceștia sunt folositori în mediul lor de viață. Soarele
este un reactor pe fuziune imens care eliberează în
spațiu mari cantități de radiații sub forma fotonilor.
Mulți dintre aceștia lovesc Pământul și sunt deviați de
obiectele de pe el. Am descoperit treptat, în decursul
evoluției, că energia eliberată de fotoni stimulează
anumite proteine, lumina fiind convertită în semnale
biochimice. Putem folosi celulele fotoreceptoare pentru
a detecta culorile pentru că acestea absorb sau reflectă

293
De exemplu, stomatopodele au 12 tipuri de receptori de culoare și pot vedea
chiar și în spectrul ultraviolet (oamenii au trei tipuri de receptori, iar câinii –
două) (n. a.).
diverse lungimi de undă ale luminii.294 Cele mai multe
lumi care ar putea susține viața orbitează în jurul unor
stele, deci pare evident că formele cele mai complexe
de viață ar trebui să aibă ochi. Nu toate stelele sunt
însă la fel. Dacă a noastră ar fi fost o pitică roșie puțin
luminoasă, probabil că am fi evoluat pentru a vedea în
infraroșu. Frecvențele terestre ale luminii sunt vizibile
pentru că avem organe de simț care au evoluat pentru
a le percepe. Chiar și pe Pământ există o mare varietate
de tipuri de ochi. Șopârlele arhaice295 din Noua
Zeelandă au un al treilea ochi în vârful capului, iar în
cazul altor animale sunt dispuși în locuri și mai stranii.
Poliplacoforele, care sunt creaturi marine, au „ochi”
sensibili la lumină pe întreaga suprafață a cochiliilor.
Anumiți viermi cilindrici au ochi pe tentaculele cu care
apucă hrana. Viespea de mare are 24 de ochi de patru
tipuri diferite și poate vedea la 360 de grade.
Diversitatea vieții de pe Terra este incredibilă, iar cea
din alte lumi ar trebui să fie similară, dar s-ar putea ca
ființele inteligente să ne semene în multe privințe. În
primul rând, organismele inteligente trebuie să aibă,
probabil, o oarecare mărime pentru a putea susține un
294
Obiectele au, într-un anume sens, opusul culorii pe care o percepem, pentru că
vedem lumina reflectată. Un obiect verde, de exemplu, reflectă lumina verde,
deci absoarbe celelalte culori (n. a.).
295
Numite uneori tuatara; seamănă cu șopârlele, dar ascendența lor este diferită
și precedă cele mai multe specii de dinozauri (n. a.).
creier de proporții. Clasa insectelor este una dintre cele
mai de succes de pe Terra, dar este puțin probabil să
dăm peste insecte inteligente pentru că mărimea la
care pot ajunge cunoaște anumite limite fundamentale.
Insectele respiră cu ajutorul unor găuri în piele; dat
fiind faptul că în cazul animalelor mari raportul dintre
suprafață și volum este mai mic (suprafața este direct
proporțională cu pătratul dimensiunilor organismului,
iar volumul cu cubul acesteia), o insectă gigantică s-ar
sufoca (dimensiunile sale s-ar dubla, dar capacitatea de
a absorbi oxigen s-ar înjumătăți).296 Oamenii nu se
confruntă cu această problemă datorită plămânilor,
care au milioane de alveole și o suprafață totală egală
cu cea a unui teren de tenis. În plus, insectele au
nevoie de o perioadă mare de timp ca să-și elimine
exoscheletul în cadrul procesului de năpârlire, timp în
care devin expuse prădătorilor (pentru a nu mai vorbi
de resursele consumate cu fiecare exoschelet eliminat).
Homarii tereștri se confruntă deja cu această problemă,
iar insectele inteligente ar trebui probabil să fie cu
câteva ordine de mărime mai mari.

296
Insectele neozeelandeze din familiile Anostostomatidae și Rhaphidophoridae,
numite generic weta, sunt în prezent cele mai mari de pe glob - monștri
asemănători greierilor care pot atinge lungimi de 20 de centimetri. în era
dinozaurilor, însă, atmosfera Pământului era mult mai bogată în oxigen și
permitea existența unor insecte gigantice, de exemplu a libelulelor cu anvergura
aripilor de până la 75 de centimetri (n. a.).
 Cum ar diferi configurația trupurilor? Evoluția
găsește adesea soluții similare urmând direcții diferite.
Peștii, mamiferele și reptilele sunt foarte diferite, dar
rechinii, delfinii și ihtiozaurii preistorici au configurații
similare spre care au evoluat independent.
Viețuitoarele de pe Terra au două tipuri de simetrii:
cea bilaterală – jumătatea stângă și cea dreaptă a
corpului sunt imagini în oglindă ale celeilalte (valabil
și pentru noi) și cea radială – în jurul unui centru se
formează un anumit tipar (ca în cazul stelei de mare).
Aceste simetrii sunt eficiente pentru că asigură
echilibrul și pentru că materialul genetic care le
determină poate fi refolosit; avem motive să
presupunem că ar putea fi întâlnite și la formele de
viață de pe alte planete. Dacă s-ar relua evoluția, e
posibil ca la sfârșit să avem cinci ochi și trei urechi.
Care sunt însă șansele să se întâmple așa ceva? Multe
părți ale trupului nostru sunt dublate, în parte grație
simetriei bilaterale, dar sunt și de rezervă (putem
vedea chiar dacă ne pierdem un ochi). Avem câte o
inimă și un stomac pentru că dezvoltarea acestora
implică multe resurse, iar două s-ar putea încurca dacă
ar încerca să lucreze în tandem.
Organismele au nevoie de energie, deci ar avea un
anumit tip de stomac și de tub digestiv și un sistem
circulator care să transporte prin trup nutrienții și
produșii de excreție. Toate acestea pot lua multe forme
– stelele de mare, de exemplu, își ejectează stomacul în
afara trupului pentru a se hrăni –, dar este nevoie de o
modalitate de a introduce hrana în trup. Organismele
trebuie și să trimită comenzi prin corpurile lor, deci pe
lista structurilor indispensabile poate fi adăugat și un
sistem nervos central. Cel mai eficient este ca organele
de simț importante, precum ochii și urechile, să fie
plasate în apropierea creierului și îndreptate spre
direcția în care vor interacționa cu lumea
înconjurătoare. Organele senzoriale ar trebui plasate
cât mai sus pentru a putea percepe oportunitățile și
pericolele de la depărtare și nu ar strica dacă
ansamblul creier-senzori ar fi acoperit de o carcasă de
protecție. Așadar, avem digestie, circulație, nervi, ochi,
urechi și creiere protejate de cranii care stau pe un gât.
Ființele inteligente ar trebui să comunice pentru a-și
coordona acțiunile și pentru a-și transmite
cunoștințele. O modalitate de comunicare la îndemână
constă în a folosi undele sonore și de a transmite
informații prin variațiile de ton fără a trebui să-ți vezi
interlocutorul. Capacitatea de a vocaliza s-a dezvoltat
de nenumărate ori pe Terra, atât în oceane, cât și pe
uscat. Cântecele balenelor pot să străbată sute sau mii
de kilometri, permițându-le indivizilor din regiuni
foarte îndepărtate una de cealaltă să comunice
„verbal”. Prădătorii tind să fie mai inteligenți decât
prada pentru că trebuie să folosească tactici complexe
pentru a-și obține hrana. Acest fapt este valabil mai
ales în cazul celor care vânează în haită și își
coordonează acțiunile, cum ar fi lupii, delfinii, orca și
cimpanzeii.297 Un singur om nu ar avea nicio șansă
împotriva unui mamut, dar un grup de oameni poate
colabora pentru a-l distrage, prinde și doborî. Acest
lucru ar fi imposibil fără o limbă comună. Ființele cu o
tehnologie sofisticată ar avea nevoie de membre
pentru a folosi unelte, iar utilizarea acestora ar putea
duce la creșterea treptată a dimensiunilor și a
complexității creierului, așa cum s-a întâmplat în cazul
oamenilor. Animalele terestre cu simetrie bilaterală au
nevoie de patru picioare pentru a-și menține echilibrul.
Dacă reușesc însă să se înalțe pe două picioare, pot
apoi utiliza unelte cu cele două mâini rămase fără
ocupație.
Iată deci niște extratereștri inteligenți care pot vorbi,
înzestrați cu capete, trupuri, ochi și urechi, două mâini
297
Probabil că inteligența poate să apară mai ales la prădători, dar agricultura
pune bazele specializării necesare pentru construirea unei civilizații. Sunt oare
extratereștrii omnivori? Este foarte posibil. Intelectul și flexibilitatea dietei merg
mână în mână, pentru că omnivorele trebuie să învețe să exploateze o gamă
întreagă de alimente. Unele dintre cele mai inteligente animale sunt omnivore,
de exemplu porcii, urșii, bursucii, oposumii și ratonii. Cimpanzeii, a doua cea
mai inteligentă specie terestră după oameni, sunt omnivori, cooperează și
vânează în haite, ca noi (n. a.).
și două picioare și care se trag dintr-un neam de
vânători.
Așa să fie oare? Caracatițele sunt curioase și
inteligente. Folosesc unelte, se apără cu coji de nucă de
cocos și sparg cu pietre sticla acvariilor. Membrele lor
pot manipula obiecte; pot fi dresate să deschidă
borcane cu capac. Pot să găsească ieșirea dintr-un
labirint și să diferențieze forme și tipare. Sunt jucăușe –
eliberează uneori obiecte în curenții de apă și le prind
apoi doar de distracție. Se pot strecura prin găuri
extrem de mici și evadează uneori din acvarii sau se
urcă pe bărci de pescuit în căutarea hranei. S-au
studiat numeroase cazuri de caracatițe care și-au
folosit abilitățile de vânători pentru a prinde și a
mânca rechini în acvarii în timpul nopții. Au însă nouă
creiere și trei inimi și sunt extrem de diferite de
imaginea pe care ne-o facem, de obicei, despre
extratereștri.
Probabil că au devenit inteligente din pricină că nu
sunt extrem de puternice – au fost nevoite să dezvolte
strategii flexibile pentru a vâna și pentru a fugi de
pericol. În lipsa colților ascuțiți, caracatițele își
evaluează inamicii și hotărăsc ce e de făcut: să se
camufleze, să imite un prădător, să se ascundă sau să
fugă într-un nor de cerneală. Fac parte din același
filum cu melcii și limacșii și reprezintă, fără îndoială, o
inteligență complet diferită care a evoluat urmând alte
căi. Ne putem imagina că în lumile extraterestre
acvatice am putea vedea grupuri de octopozi care să
colaboreze pentru a fonda astfel civilizații subacvatice.
Adevărul este că e posibil să nu putem prezice cum
vor arăta ființele extraterestre. Varietatea formelor de
viață de pe Terra ne dă câteva indicii și este ușor să
emitem diverse ipoteze, dar, până când nu ne vom afla
față-n față cu acestea, vom putea doar să ne dăm cu
presupusul. Putem spune doar că, indiferent cine și
unde sunt, vor fi supuse acelorași legi fizice și vor fi
rezultatul a miliarde de ani de evoluție. Suntem
rezultatul unui lanț de evenimente extrem de lung; la
fel vor fi și ei. Nu ar trebui însă să presupunem că
scopul evoluției este apariția inteligenței. Fiecare
organism de pe Pământ, până la cea mai primitivă
bacterie, este rezultatul câte unui lanț de evenimente la
fel de lung și de improbabil. Am câștigat deja cea mai
mare loterie din univers și suntem extrem de norocoși
că trăim – dar acest lucru este valabil și pentru un
virus gripal. Astăzi mai există doar câte o singură
specie din fiecare 1000 care au existat vreodată. Planeta
a fost cutreierată de cel puțin zece specii diferite de om
(din genul Homo298), dar am mai rămas numai noi.

Iată lista principalelor specii recunoscute în prezent, în ordine alfabetică:

298

Homo antecessor, Homo erectus, Homo ergaster, Homo floresiensis, Homo habilis,
Dacă ținem cont de organismele de pe Pământ, un
creier de mari dimensiuni crește doar rareori șansele
evolutive. Cele mai multe specii investesc resurse în
dinți, gheare sau organe reproducătoare mai mari.
Există și alte viețuitoare care dau dovadă de
inteligență, dar cea umană, capabilă să dea naștere
tehnologiei, ar putea fi echivalentă cu penele de păun –
o excepție extravagantă și întâmplătoare. Probabil că
strămoșii noștri au devenit inteligenți pentru a
supraviețui schimbărilor climatice din Africa care au
dus la reducerea junglei și la extinderea savanelor. Am
fost obligați să mergem pe două picioare pentru a
străbate distanțe mari în căutarea hranei și pentru a
dezvolta tehnicile de vânătoare mai complexe cerute
de câmpiile deschise. Cele mai multe specii nu pot
supraviețui în urma unor schimbări de mediu atât de
rapide și a fost cât pe ce să nu reușim nici noi. Am
rezistat dezvoltând creiere care pot inventa strategii și
unelte unice pentru situații inedite. Nu suntem
construiți pentru a înfrunta un anumit tip de
probleme, ci pentru a înfrunta problemele în general.
Oamenii sunt generaliști specializați și ne putem
aștepta ca extratereștrii inteligenți să ne semene în
această privință.

Homo heidelbergensis, Homo neanderthalensis, Homo rhodensiensis, Homo rudolfensis

și Homo sapiens (noi) (n. a.).
 Este dezvoltarea tehnologiilor avansate o consecință
inevitabilă a apariției inteligenței? Timp de milioane
de ani, culmea tehnicii au fost uneltele din piatră. Am
fi putut rămâne la acel nivel, așa cum au făcut-o cele
mai multe specii umane care s-au stins. Creaturile
inteligente din alte lumi vor trebui să se înscrie pe
lungul drum al descoperirilor pentru a dezvolta
civilizații avansate – să inventeze modalități de a hrăni
populații mari și să permită astfel apariția artei, a
industriilor și a administrației. Aceste specii vor
descoperi mijloace de a păstra și de a transmite
informații. Ar inventa științele, matematica și
ingineria; ar construi mașinării, ar produce energie și
ar transporta mărfuri și călători. Ar fi curioase și
creative. Ar privi cerul nopții și ar încerca să-și
înțeleagă rolul în univers. S-ar extinde în alte lumi în
căutarea de oportunități și de resurse. Ar fi exploratori.
Cât de mulți ar fi totuși? S-ar putea ca universul să
fie populat de nenumărate civilizații extraterestre
despre care nu am aflat încă sau s-ar putea să fim
singuri. Principiul cosmologic al lui Copernic s-a
confirmat însă mereu.299 Credeam cândva că Pământul
este unic, dar astăzi știm că nu este în centrul

Numit astfel după astronomul care a emis ipoteza că Pământul nu se află în

299

centrul universului, principiul lui Copernic presupune că Pământul nu este

deosebit în nicio privință (n. a.).
universului, al galaxiei noastre sau măcar al sistemului
solar. Nu știm cât de multe sau de puține sunt
civilizațiile avansate, deci putem presupune că noi și
planeta noastră nu suntem deosebiți în nicio privință și
astfel că nu suntem singuri. Dacă rezolvăm ecuația lui
Drake alegând valori moderate, ar rezulta că în galaxia
noastră ar trebui să se dezvolte cel puțin alte 50 de
civilizații. Nu deodată, firește. Evoluția durează
miliarde de ani, iar dezvoltarea tehnologică doar mii,
așa că probabil anumite civilizații ne-au luat-o cu mult
înainte din punct de vedere tehnologic, iar altele sunt
atât de în urmă, încât nici nu există încă.
Dacă sunt mult mai avansate, s-ar putea să nu le
putem detecta pentru că folosesc mijloace de
comunicare pe care nu le cunoaștem încă. Poate că
păstrează însă în funcțiune câteva receptoare vechi de
unde radio dacă sunt suficient de curioase pentru a
aștepta apariția unei civilizații primitive care trimite în
spațiu astfel de semnale. Ar avea nevoie de telescoape
radio extrem de puternice pentru a ne recepta
semnalele slabe, dar acest lucru nu ar trebui să le pună
probleme unor creaturi avansate.300
S-ar putea să fie prea departe pentru a ne fi observat
încă. Transmitem semnale în spațiu de aproximativ un
300
Semnalele noastre radio își pierd amplitudinea atât de rapid, încât ne-ar fi
dificil și nouă să ne detectăm de la mai mult de un an-lumină distanță (n. a.).
secol – o clipită, dacă luăm în considerare durata de
viață a galaxiei. Bula transmisiilor noastre a atins o
mică regiune din spațiu care conține în jur de 500 de
stele – nici măcar 0,0001% din galaxie. Dacă ar exista
50 de civilizații situate la distanțe aproximativ egale,
cea mai apropiată s-ar afla la câteva mii de ani-lumină,
ceea ce ar însemna că ar mai dura ceva până când ne-
ar recepționa semnalele. S-ar putea ca, în timp, cineva
să ne asculte mesajele și să se hotărască să le analizeze.
Este dificil să prezicem cum ar decurge un astfel de
contact. Indivizii și culturile speciei noastre dau
dovadă de o gamă foarte diversă de reacții față de
străini: ostilitate, suspiciune, cooperare, simpatie și
chiar idealizare.301 De-a lungul istoriei umanității,
primul contact a fost, de obicei, în defavoarea
civilizațiilor mai primitive. Dat fiind însă faptul că
viețuitoarele avansate trebuie să evite multiple
posibilități de autoanihilare în timp ce învață să-și
stăpânească propriile tehnologii, este posibil ca ele să
treacă și peste impulsul de a eradica speciile mai
primitive oriunde le întâlnesc. Ar putea fi explicația
paradoxului lui Fermi. Poate că extratereștrii nu sunt
301
În operele SF există adesea stereotipuri temperamentale aplicate unor întregi
specii. în Star Trek, vulcanienii sunt logici, klingonienii sunt violenţi,
betazoidienii sunt emotivi și ferengii sunt lacomi. Cum nici oamenii nu au cu
toții același temperament, ne putem aștepta la aceeași diversitate și în cazul
extratereștrilor (n. a.).
aici pentru că nu au niciun motiv să fie. De ce ar
întrerupe o civilizație avansată dezvoltarea unor specii
care nu le pot amenința și cu care nu se pot face
schimburi tehnologice semnificative?302 Poate că numai
speciile suficient de înțelepte pentru a supraviețui pe
cont propriu vor fi invitate, cândva, să participe la
congresul interplanetar al lumilor locuite. De-am fi atât
de norocoși.

Capitolul 25
Ultima destinație

Ne aflăm astăzi la o răscruce în istoria noastră

cosmică.
Miliarde de ani de evoluție și sute de ani de
dezvoltare tehnologică au culminat într-o specie care
poate începe să emigreze de pe planeta sa de origine.
Astronomul Nikolai Kardașev a propus în anul 1964 o
scală a dezvoltării civilizațiilor care le clasifică astfel:
tipul 1 (pot folosi toate resursele energetice ale planetei
de origine), tipul 2 (controlează toată energia stelei-
mamă303) și tipul 3 (utilizează energia întregii galaxii).
Extrapolând de aici, am atins în acest moment tipul 0,7
302
Numele deloc măgulitor dat acestei soluții la paradoxul lui Fermi este
„ipoteza grădinii zoologice”. în Star Trek este numită „Prima Directivă” și e
principiul călăuzitor al Federației Unite a Planetelor (din care face parte
Pământul) (n. a.).
și, la rata actuală de dezvoltare, am putea atinge tipul 1
în unul sau două secole. Acest lucru nu se va întâmpla
însă de la sine. Va trebui să schimbăm din temelii
modul în care obținem energie și să renunțăm complet
la combustibilii fosili în favoarea energiei regenerabile
și, poate, a utilizării la scară largă a energiei de
fuziune. Va mai trebui și să supraviețuim, ceea ce nu e
puțin lucru într-o lume a cărei putere de distrugere
crește constant. După cum observa plin de pesimism
personajul Spock din Star Trek, „în istoria cosmosului,
ne-a fost mereu mult mai ușor să distrugem decât să
creăm”.
Poate că, de fapt, galaxia este plină de ruinele
civilizațiilor care nu au reușit să facă această tranziție.
Vor veni oare vreodată arheologi extratereștri pentru a
căuta vestigiile umanității de mult dispărute dacă
eșuăm și noi? Va apărea oare peste 100 de milioane de
ani pe planeta noastră o altă specie inteligentă care să
încerce din nou? Progresul nu este garantat chiar și
dacă nu ne vom autodistruge prin declanșarea unui
cataclism planetar. De-a lungul istoriei, s-au înregistrat
multe perioade de regres în care tehnica avansată s-a
303
Am putea face acest lucru construind în jurul Soarelui o „sferă Dyson”
gigantică care i-ar capta întreaga energie; acest concept a fost propus de
fizicianul Freeman Dyson în anul 1960. Astronomii cred uneori că au găsit astfel
de sfere în jurul câte unei stele îndepărtate, dar, până în acest moment, nicio
astfel de descoperire nu a fost confirmată (n. a.).
pierdut. Epoca clasică a adunat multe cunoștințe care
au fost pierdute timp de mai bine de un mileniu.
Navigatorii chinezi au străbătut Oceanul Indian și au
explorat coastele Africii, dar următorul împărat a ars
flota și însemnările despre călătoriile acesteia.
Bagdadul a fost centrul global al științei în timpul
epocii de aur a islamului, dar a fost făcut una cu
pământul câteva secole mai târziu; bibliotecile sale au
fost incendiate și cetățenii măcelăriți. Programul
spațial a regresat și el din anii 1960; rachetele lunare
Saturn V au fost dezasamblate, iar planurile de
construcție – distruse. Astăzi nu am mai putea să le
reconstruim nici dacă ne-am dori acest lucru.
Niciunul dintre aceste regrese nu a fost totuși
permanent. Nu putem estima care este probabilitatea
unui colaps civilizațional la scară planetară pentru că
singurul exemplu pe care îl avem este cel al culturii
noastre acum globale. Trăim oare în scurtul interval de
timp în care va trebui să plecăm în spațiu înainte de o
catastrofa sau ne putem permite să așteptăm? Ne vom
închide oare treptat în noi înșine și vom deveni prea
dezinteresați, prea delăsători sau prea mulțumiți de
sine pentru a mai fi tentați de explorare? Va fi oare
copleșită societatea noastră de știri false și de
pseudoștiință? În Statele Unite, numărul astrologilor îl
întrece pe cel al astronomilor și aproape un sfert din
populație nu știe care e diferența dintre cele două
ocupații. Nu este de mirare că segmente largi ale
populației nu pot să distingă între știință și
pseudoștiință într-o epocă în care canalul de
televiziune numit inițial Learning Channel304 difuzează
„documentare” despre răpiri extraterestre și fantome.
Cei mai mulți contemporani își culeg informațiile de
pe rețelele sociale și își confirmă părerile discutând
numai cu oameni care au opinii similare, așa că ne este
din ce în ce mai greu să distingem realitatea de
bazaconii.
Pe de altă parte, oamenii au prezis dintotdeauna
prăbușirea civilizației, dar lumea devine mai bună
după aproape toate criteriile obiective. Rata sărăciei
este în declin, la fel și cea a criminalității, în schimb
rata alfabetizării și speranța de viață cresc, în timp ce
războaiele dispar. Viața în cele mai periculoase orașe
americane, chineze, rusești sau chiar siriene este de o
sută de ori mai sigură decât cea a unui vânător-
culegător preistoric. Creierul nostru este
disproporționat de sensibil la veștile proaste cu care
suntem bombardați constant. Crimele în masă,
foametea, cutremurele și accidentele aviatice sunt
304
Learning Channel („Canalul de educație”) a fost fondat de NASA și de
Ministerul american al Educației și a transmis prin satelit, putând fi urmărit
gratuit de pe tot mapamondul. A fost ulterior privatizat; astăzi se numește TLC
și nu mai are nicio pretenție educațională (n. a.).
subiecte de știri care se găsesc pe prima pagină a
ziarelor. Faptul că în fiecare zi aterizează fără
probleme 100.000 de avioane, nu. Există mulți oameni
care nu înțeleg metoda științifică, dar aceasta are mai
mulți practicanți ca niciodată. În vremurile de glorie
ale Atenei antice existau poate 1000 de oameni de
știință. Astăzi există milioane de cercetători și de
ingineri care lucrează pentru ca lumea să devină un loc
mai bun pentru toți. În anul 2009, eram amenințați de
o pandemie de gripă porcină, dar oamenii de știință au
decodat într-o singură zi genomul viral și vaccinul a
apărut pe piață în doar câteva luni. Ingenuitatea
umană ne-ar putea ajuta să rezolvăm problema
schimbărilor climatice și să dezvoltăm inovații
ecologice și tehnologii sustenabil. Producția de energie
regenerabilă a avansat cu pași repezi. În orele de
lumină, California produce mai mult de jumătate din
necesarul său de energie electrică cu ajutorul
panourilor solare. Toate aceste vești bune nu ar trebui
să ne dea un fals sentiment de încredere, dar ne-ar
putea indica probabila supraviețuire a speciei.
Nu știm dacă suntem singuri în univers, dar, dacă
este așa, avem motive și mai bune să iluminăm
întregul cosmos cu lumina conștiinței. Ne vom
despărți, cu siguranță, în specii diferite atunci când ne
vom răspândi în multe lumi. Chiar dacă nu există
extratereștri, congresul ființelor interstelare (diferite,
dar totuși vag familiare) din Star Trek ar putea deveni
realitate – s-ar trage însă toate din oameni. Speciile noi
ar putea să apară fie intenționat, în urma unor posibile
modificări genetice menite să creeze coloniști adaptați
diverselor lumi, fie printr-un proces de selecție
naturală. Pe Pământ, evoluția a avut loc mai ales prin
schimbări treptate datorate selecției naturale, dar nu
este singurul mod în care ne putem adapta. Oamenii
au modelat artificial câinii și celelalte animale
domestice și au grăbit de mii de ori evoluția selectând,
pur și simplu, caracteristicile cele mai dezirabile.
Oamenii din lumile cu gravitație mai redusă, cum ar
fi Marte, ar opta poate pentru un schelet osos mai ușor
ca să-și conserve energia. Cei din lumile înecate în
radiații ar putea să folosească metodele ingineriei
genetice pentru a-și dezvolta o toleranță în acest sens.
Am putea să ne adaptăm la atmosfere și la presiuni
diferite, copiind, de exemplu, adaptarea la altitudini
mari pe care o au în mod natural anumite populații
alpine de pe Pământ. Schimbările ar avea loc treptat,
de-a lungul a mii de ani – în parte și pentru că
avantajele date de anumite trăsături ar putea fi
obținute și prin tehnologii complexe. Miopia ar fi fost
catastrofală acum 10.000 de ani. Astăzi, ea nu mai
dictează cine va supraviețui suficient de mult timp
pentru a reuși să se reproducă grație disponibilității la
scară largă a ochelarilor și a lentilelor de contact. Însă,
chiar și fără presiunea de a supraviețui în medii ostile,
oamenii răspândiți prin cosmos vor începe să se
diferențieze; mulți dintre ei ar putea alege să-și
modeleze trupurile pentru a trăi în armonie cu noul lor
mediu înconjurător.
Probabil că speranța de viață a oamenilor va crește.
Este limpede că acest lucru le-ar aduce beneficii
indivizilor, fiind susținut și din punct de vedere al
eficienței implicite. Investim nenumărate resurse
colective pentru a crește o nouă generație, deci este
logic să dorim să beneficiem cât mai mult timp de
abilitățile sale. Bătrânețea este programată genetic, dar
în același timp numeroase tipuri de celule se pot
regenera, ceea ce înseamnă că nu ar trebui să ne
oprească nimic să trăim veșnic. Trupul nostru a produs
singur celulele din care suntem formați, deci ar trebui
să le poată și regenera la infinit; de fapt, este destul de
straniu că acest lucru nu se întâmplă deja. Anumite
animale, de exemplu șobolanii-cârtiță, crocodilii,
scoicile și homarii, nu par să îmbătrânească. S-a
estimat că un rechin boreal capturat în anul 2017 avea
în acel moment 512 ani și că se născuse în vremurile în
care Columb naviga spre Americi. Durata noastră de
viață limitată este produsul selecției naturale, în cursul
căreia a rezultat că nu există niciun motiv să trăim mai
mult. Am făcut deja progrese la nivel celular: putem
modifica anumite gene ale șoarecilor de laborator
pentru a le grăbi sau a le încetini procesul de
îmbătrânire. S-ar putea ca, într-o bună zi, să ne putem
programa celulele să fie veșnic tinere.
O altă posibilă cale spre nemurire presupune să
trecem dincolo de condiția noastră biologică
transferându-ne, de exemplu, conștiințele în
calculatoare. Dispunem deja de interfețe primitive
între creier și calculator – de exemplu, implanturile
cohleare care transformă undele sonore în semnale
neuronale și le permit pacienților surzi să audă. O
persoană paralizată a reușit să dea primul șut în minge
la Cupa Mondială din anul 2014 grație unei interfețe
neuronale. Dacă am reuși să îmbunătățim această
tehnologie, am putea să explorăm jungla, să auzim
strigătele papagalilor și să simțim pe piele căldura
Soarelui fără să ne dăm jos de pe canapea. S-ar putea
să vindecăm curând bolile creierului și ale mușchilor
fie la nivel neuronal, fie controlând membre artificiale
cu puterea minții. Cercetătorii au reușit să le
implanteze șoarecilor amintiri false și să le transfere de
la un individ la altul. Ar fi oare posibil să ne copiem
amintirile în cloud dacă am reuși să dezvoltăm această
idee? Am putea astfel să păstrăm nu doar gânduri, ci și
personalități digitale complete. Am putea să renaștem
pe calculator și să purtăm conversații cu rude de mult
dispărute sau cu personaje istorice faimoase.
Transferarea întregii conștiințe umane în calculator
este mult mai dificilă, mai ales că nici măcar nu știm
cum funcționează aceasta. Am putea să ne transferăm
conștiințele în calculator dacă am putea înlocui rând
pe rând toți cei 100 de miliarde de neuroni pe care îi
avem și dacă am reuși să le copiem toate conexiunile.
Am putea să ne mișcăm cu viteza luminii dacă ne-am
elibera de povara unui trup. Nici vorbă de
transportoarele din Star Trek, care teleportează
trupurile fizice: dacă am putea să ne exportăm tiparele
neuronale, am reuși poate în viitor să ne transferăm
conștiința oriunde în galaxie. Am fi la adăpost de
temperaturile și de presiunile extreme și ne-am putea
copia conștiința în roboți cu care să explorăm lumile de
coșmar precum Venus. Am putea să plutim prin norii
giganților gazoși, să atingem „Stâlpii Creației” din
nebuloasa Messier 16 sau să ne micșorăm până la
dimensiunile unei celule și să călătorim prin sistemul
cardiovascular. Am putea să ne bucurăm de toate
simțurile familiare chiar și fără trup și să descoperim,
poate, unele la care nu ne-am gândit încă. Am putea să
trăim în calculatoare și să nu fim conștienți de acest
lucru.
 Poate că trăim deja într-o simulare? Ar putea oare
întregul univers să fie o simplă simulare care rulează
pe laptopul unui extraterestru extrem de avansat? Nu
este deloc imposibil. Creăm mereu simulări, iar niște
extratereștri extrem de avansați care ne-ar fi luat-o
înainte cu câteva milioane sau miliarde de ani ar putea
să controleze tehnologii mult mai performante. Dacă
poți simula un univers, poți crea și milioane la fel. Ai
putea astfel construi o serie de păpuși rusești –
universuri în interiorul altor universuri, toate fiind
virtuale ceea ce ar însemna că numărul universurilor
artificiale ar fi mult mai mare decât al celor reale.
Legile probabilităților ne indică de aici faptul că sunt
șanse mai mari ca universul nostru să fie virtual decât
real. Nu ar fi nevoie nici măcar să simulezi întregul
univers, ci doar regiunea din jurul nostru și observații
false privind galaxiile îndepărtate. Trupurile și
creierele noastre ar putea fi simulate și ar putea
răspunde la stimuli virtuali. Aceasta este versiunea
software a paradoxului lui Fermi. Fie civilizațiile nu
ajung niciodată în stadiul în care pot crea astfel de
simulări, fie aleg dintr-un motiv sau altul să nu o facă,
fie trăim probabil într-un univers virtual.
Este adevărat că lumea pare mult prea reală pentru a
fi simulată. Briza pe care o simțim pe chip, valurile
care se izbesc de țărm sau aroma cafelei de dimineață
par cât se poate de reale. Poate că lucrurile stau ca în
Matrix și ființele biologice au nevoie, dintr-un motiv
sau altul, de o realitate tangibilă? Tot ce fac creierele
noastre este să interpreteze impulsuri electrice, așa că e
puțin probabil să fim în stare să distingem ce este real
și ce este simulat. De asemenea, în scenariul unui
univers simulat nu am fi avut niciodată contact cu
„realitatea”, deci nu am avea de unde să știm cum
arată aceasta. Putem distinge o simulare de realitate
numai dacă identificăm erori în program – dacă găsim,
poate, incoerențe în funcționarea legilor fizicii. Acestea
par, de fapt, să fie suspect de oportune. Forțele
fundamentale – gravitațională, electromagnetică și
nucleară – sunt determinate de constante care se
întâmplă să aibă valori în intervalele extrem de
restrânse care permit apariția stelelor, a planetelor, a
vieții și, în final, a oamenilor înșiși. Universul și-ar
pierde coerența în cazul oricărei variații în sus sau în
jos. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost creat intenționat.
S-ar putea să existe nenumărate universuri paralele, iar
noi să trăim în acesta pur și simplu pentru că doar aici
am putea exista. S-ar putea și ca legile fizicii să fie cum
sunt din motive pe care nu le-am descoperit încă.
Ce ne rezervă viitorul? Cea mai importantă lecție a
trecutului este că va fi complet diferit de orice
previziuni rezonabile. Tehnologiile viitorului
îndepărtat ni se vor părea magice oricum ar arăta,
după cum ne-o spune cea de-a treia lege a lui Clarke. 305
Avioanele ni se par ceva firesc, ba chiar banal, dar
strămoșii noștri îndepărtați nu le-ar putea înțelege. De
fapt, este destul de trist că actul miraculos al zborului a
ajuns să ni se pară banal. Pentru vechii greci, el le era
rezervat doar zeilor. Suntem condiționați să ne
plictisească lucrurile miraculoase și să ne fascineze
numai noutatea, ceea ce înseamnă că nemurirea și
oportunitatea pe care ne-ar oferi-o de a găsi
răspunsurile la toate întrebările ar ajunge să ni se pară
o povară. Ne-am dori să fim din nou copii mânați de
curiozitate, fără teama de a pune întrebări și
scăldându-ne în marea lucrurilor care așteaptă să fie
descoperite.
Vom avea însă mereu noi mistere de rezolvat, date
fiind proporțiile universului și expansiunea acestuia.
Nici noi și nici eventualii extratereștri cu care nu ne-am
întâlnit încă nu vom putea atinge vreodată limitele
universului, deci vom avea mereu ceva de învățat și
locuri noi de explorat.
Am putea oare să ne pierdem zelul explorator și să
305
Legile lui Arthur C. Clarke: 1) Când un om de știință distins, dar vârstnic,
afirmă că un lucru este posibil, are aproape sigur dreptate. Când afirmă că ceva
este imposibil, aproape sigur se înșală. 2) Singura cale de a descoperi limitele
posibilului este de a te aventura puțin dincolo de ele, în imposibil. 3) Orice
tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie (n. a.).
ne cufundăm în confortul propriului cămin? Riscăm
oare să devenim similari eloilor din Mașina timpului și
să trăim vieți banale și confortabile, dată fiind cultura
actuală centrată pe telefoane inteligente, filme 3D și
rețele sociale? Vom ocoli această soartă dacă ne
reamintim că un pic de disconfort poate fi un lucru
bun – ca și asumarea câtorva riscuri. Viața este, până la
urmă, o călătorie într-un singur sens în urma căreia
șansa noastră de supraviețuire este egală cu zero. Dat
fiind acest calcul îngrozitor, pare un schimb prost să
căutăm siguranța absolută și să abandonăm astfel orice
speranță de progres. Merită să ne asumăm riscurile
explorării pentru că aceasta dă sens vieții.
După câteva miliarde de ani de evoluție suntem
gata, în sfârșit, să ne părăsim planeta și să vedem
universul cu ochii noștri. Nu încape îndoială că, dacă
vom urma această cale, istoria va privi decizia noastră
ca pe una dintre cele mai importante luate vreodată.
Acum câteva secole, cei care străbăteau lumea se
îmbarcau pe corăbii șubrede și petreceau luni de zile în
cabine înghesuite, întunecate și umede. Unii dintre ei
nu urcau poate niciodată pe punte pentru o gură de
aer proaspăt. Înfruntau pe drum pericole nenumărate:
pirați și războaie, furtuni și naufragii, boli și foamete.
Astfel arătau călătoriile de rutină pe căile maritime
binecunoscute. Călătoriile în necunoscut erau mult mai
primejdioase, iar dintre cei plecați la drum doar puțini
se mai întorceau acasă. Strămoșii noștri au acceptat
aceste riscuri și astfel au prosperat.
Provocările de astăzi nu sunt mai descurajante decât
cele din trecut, iar potențialele foloase nu sunt mai
puțin semnificative. Trebuie să sfidăm limitele și să
unim umanitatea în jurul unui scop comun. Vom
ignora oare acest apel și vom renunța la explorare? Nu
cred asta. Printre noi vor fi mereu hoinari.
 Epilog

Data de 28 iunie 2015 a căzut într-o duminică. Ca

majoritatea celorlalți angajați SpaceX din Hawthorne,
California, venisem la lucru pentru a vedea lansarea
spre Stația Spațială Internațională a navei spațiale
Dragon; destul de tipic chiar și pentru o zi de weekend.
Momentul lansării depinde mai ales de considerente
privind orbita (nava trebuie să ajungă într-un punct
precis de pe aceasta), iar lansarea avea loc de această
dată dimineața. Mulțimea era mai mare decât de obicei
pentru că speram cu toții să asistăm la prima aterizare
reușită a unui modul de propulsie. Precedentele
aterizări fuseseră cât pe ce să reușească. Învățam
lucruri noi cu fiecare încercare și corectam pe rând
problemele. Un prieten își adusese fiul de trei ani și un
alt copil pe care îl avea în grijă ca să vadă lansarea.
Eram cu toții nerăbdători și surescitați.
Câțiva dintre noi eram la etaj, în jurul
calculatoarelor, și priveam datele pe măsură ce
veneau. Cinci, patru, trei, doi, unu… motoarele din
prima treaptă pornite! O forță de propulsie de 1, 5
milioane de tone a purtat spre ceruri racheta Falcon 9.
Datele telemetrice erau în parametri normali; totul
mergea strună. Însă, după 139 de secunde de zbor, am
văzut pe monitorul video o explozie bruscă de lumină
și un nor mare de fum. Pe partea cealaltă nu a mai
ajuns nicio rachetă.
În mod normal, odată ce intră în straturile
superioare ale atmosferei, o rachetă emite nori de gaze
în aerul rarefiat, generând astfel mult fum. Toate
acestea pot părea alarmante dacă sunt privite pentru
prima oară de aproape și mai ales noaptea, pentru că
dâra de gaze luminează și fumul pare să sclipească.
Am crezut timp de o secundă sau două că asta
vedeam. M-am gândit că înregistrarea video se
concentra mai mult decât de obicei pe fumul emis de
motoare. Apoi ne-am dat seama ce se întâmplase, cu
acea senzație oribilă de gol în stomac pe care o avem
atunci când ne dorim să putem da timpul înapoi. „Am
pierdut-o”, a spus uimit prietenul meu. Copiii care
priveau lansarea erau prea mici pentru a înțelege ce se
petrecuse, dar probabil că și-au dat seama că era de
rău văzându-ne expresiile. „Bun, haideți să luăm o
înghețată!”, a propus prietenul meu, sărind în picioare.
I-a dus într-o expediție neplanificată la Disneyland.
Parcurile de distracție îi distrag de minune pe copiii
mici de la accidentele de rachetă.
Noi ceilalți ne-am apucat să analizăm datele într-o
manieră extrem de calmă și de profesionistă. Am
consemnat toate citirile suspecte și le-am adăugat la un
arbore cauzal care creștea continuu. Am investigat
fiecare explicație posibilă și i-am identificat sursa. Am
găsit cauza incidentului după o investigație
amănunțită, am instituit măsuri de protecție și racheta
Falcon 9 a fost din nou gata de zbor după numai șase
luni, la 21 decembrie 2015.
Această lansare a fost un succes deplin, dar, mai
mult decât atât, modulul de propulsie orbitală al
rachetei a reușit atunci să aterizeze pentru prima oară
în istorie. Am realizat de atunci zeci de zboruri, iar
aterizarea modulului de propulsie nu mai este
excepția, ci regula. La 30 martie 2017, o rachetă astfel
recuperată a zburat pentru a doua oară în spațiu și a
aterizat apoi cu succes. Rachetele reutilizabile
reprezintă o revoluție tehnologică care promite să
faciliteze mult accesul în spațiul cosmic, dar astfel de
victorii sunt imposibile dacă nu încercăm să ne
depășim limitele. Nu ne străduim suficient dacă nu
stricăm câte ceva din când în când.
Dacă ne străduim prea mult să evităm înfrângerea,
atunci nu depunem toate eforturile necesare ca să
obținem victoria. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să
fim necugetați, ci mai degrabă că trebuie să ne
asumăm riscuri calculate ținând cont de limitările
mijloacelor noastre tehnice. Decizia de a nu ne asuma
riscuri implică un alt tip de eșec. Istoria explorării ne
arată că, atunci când oamenii se străduiesc să încerce
ceva ce nimeni nu a mai făcut vreodată, pot rezulta
lucruri extraordinare. Oamenii ar fi fost și astăzi o
specie interesantă, dar nesemnificativă care să fi trăit în
continuare în Valea Marelui Rift dacă strămoșii noștri
nu ar fi fost dispuși să-și asume riscuri. Provenim însă
dintr-o specie de exploratori care au dat piept cu
imposibilul pentru a fauri un viitor pentru ei și pentru
urmașii lor. Putem facem lucruri incredibile dacă avem
curajul să încercăm.
 Mulțumiri

Întotdeauna, m-a fascinat istoria, dar nu am văzut

mereu în progresele treptate de astăzi din domeniul
explorării spațiale o parte integrantă a viitorului
umanității. Ideea mi-a venit în timpul anilor de
facultate mulțumită muncii de convingere neabătute a
prietenului meu lain, care m-a inspirat cel mai mult în
viață. El m-a învățat că nu putem să stăm și să
așteptăm viitorul – trebuie să-l creăm. Îi sunt profund
îndatorat pentru inspirația insuflată din tinerețe și lui
Roger Taguchi, profesorul a cărei nestăvilită încântare
față de lume (combinată cu dragostea pentru cultura
generală) e de-a dreptul molipsitoare. Trebuie să-i
menționez și pe câțiva profesori de la universitate, mai
ales pe Fred Afagh, care mi-a coordonat lucrarea de
disertație, pe Chuck Oman și pe Dan Merfeld,
coordonatorii lucrării mele de doctorat.
Această carte nu ar fi fost scrisă fără o întâlnire
întâmplătoare în avion; le voi fi mereu recunoscător lui
Kristin Loberg și Ronnie Solow pentru că m-au luat
sub aripa lor protectoare. Le sunt profund îndatorat și
lui Rick Horgan și întregii echipe editoriale de la
Scribner, mai ales lui Nan Graham, Colin Harrison,
Roz Lippel, Emily Greenwald, Paul O’Halloran,
Ashley Gilliam, Jaya Miceli, Rosie Mahorter, Brian
Belfiglio și Jason Chappell (alături de echipa
canadiană, Mackenzie Croft și Jessica Scott). Munca de
editare și impresiile lui Aja Pollock, Jennifer Racusin,
Annarosa Schiavone, Julian Smith, John Reynen și
Peter Cawdron m-au ajutat enorm. În sfârșit, aș vrea
să-i transmit adânca mea prețuire Lisei, soția mea,
pentru revizuirea neobosită capitol cu capitol, sprijinul
neabătut și răbdarea infinită în fața lungilor seri și
weekenduri de scris.

Surse

Partea întâi
Începuturile

Capitolul 1
Părăsirea leagănului

Plecarea omenirii din Africa este oarecum neclară,

pentru că în cazul multor specimene avem la
dispoziție numai dovezi fragmentare. Dispunem, de
exemplu, de numai câteva fosile incomplete provenind
de la șase indivizi Homo antecessor, una dintre primele
specii de după Homo erectus care au părăsit Africa. Unii
autori sugerează faptul că Homo antecessor face parte
din linia genetică directă a speciilor Homo sapiens și
Homo Neanderthalensis (ex. José-Maria Bermúdez de
Castro et al., „A Hominid from the Lower Pleistocene
of Atapuerca, Spain: Possible Ancestor to
Neanderthals and Modern Humans”, Science 276, nr.
5317, 1997, pp. 1392–1395), dar alții propun ipoteza că
el reprezintă o ramură dispărută (ex. Richard Klein,
„Chapter 3: Hominin Dispersals in the Old World”, în
Chris Scarre (ed.), The Human Past: World Prehistory and
the Development of Human Societies, ediția a II-a, Thames
& Hudson, Londra, 2009, pp. 84–123). Cei mai mulți
arheologi consideră că Homo heidelbergensis este un
strămoș al oamenilor moderni în Africa și al
neanderthalienilor în Eurasia (Luigi Luca Cavalli-
Sforza, Francesco Cavalli-Sforza, The Great Human
Diasporas, traducere de Sarah Thorne, Perseus Books,
New York, 1996). Pentru o lectură rapidă puteți
consulta rezumatul extrem de interesant de pe site-ul
Muzeului de Istorie Naturală Smithsonian al Statelor
Unite (www.humanorigins.si.edu/evidence/human-
fossils/species/).
Erupția supervulcanului Toba de acum 75.000 de ani
este bine documentată (ex. Stanley Ambrose, „Late
Pleistocene Human Population Bottlenecks, Volcanic
Winter, and Differentiation of Modern Humans”,
Journal of Human Evolution 34, nr. 6, 1998, pp. 623–651),
dar există dispute în privința ideii că aceasta ar fi
produs o gâtuire genetică a speciei umane (ex.
Christine Lane et al., „Ash from the Toba
Supereruption în Lake Malawi Shows No Volcanic
Winter în East Africa at 75 ka”, Proceedings of the
National Academy of Sciences 110, nr. 20, 2013, pp. 8025–
8029).
Există o vastă documentare a nașterii oamenilor
moderni anatomic în Africa (Christopher S.
Henshilwood et al., „A 100,000-Year-Old Ochre-
Processing Workshop at Blombos Cave, South Africa”,
Science 334, nr. 6053, 2011, pp. 319–322) și a faptului că
oamenii împărtășesc cu neanderthalienii porțiuni
semnificative din ADN (Kay Prüfer et al., „A High-
Coverage Neandertal Genome from Vindija Cave în
Croația”, Science 358, nr. 6363, 2017, pp. 655–658).
Descoperirile așezărilor construite din pietre și oase de
mamut de la Dolní Vĕstonice sunt rezumate în Gene
Stuart, „Ice Age Hunters: Artists în Hidden Cages”, în
Mysteries of the Ancient World, Național Geographic
Society, Washington, DC, 1979.

Capitolul 2
Primii exploratori

Dezvoltarea comunităților pescărești aborigene este

descrisă de Jared Diamond în Guns, Germs, and Steel,
W. W. Norton, New York, 1997. O descriere a
vestigiilor arheologice disponibile poate fi consultată
pe site-ul Ministerului pentru Mediu și Energie din
Australia
(www.environment.gov.au/heritage/places/national/b
udj-bim/).
Grosimea ghețarilor continentali este descrisă de
Richard Foster Flint în Glacial and Quaternary Geology,
John Wiley, New York, 1971. O istorie a sosirii inuiților
din Asia și a extinderii lor în America de Nord poate fi
consultată în Bruce G. Trigger (ed.), Wilcomb E.
Washburn (ed.), The Cambridge History of the Native
Peoples of the Americas, volumul I, Cambridge
University Press, Cambridge, 1996. Competiția dintre
inuiți și vikingi este viu descrisă de Jared Diamond în
lucrarea Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed,
Viking, New York, 2006.
Estimările privind mărimea populației Americilor
înainte de sosirea europenilor diferă drastic – de la mai
puțin de 10 milioane la mai mult de 100 de milioane.
Charles C. Mann argumentează în mod convingător
faptul că, în anul 1491, populația se apropia de
estimările cele mai generoase în New Revelațions of the
Americas Before Columbus, Knopf, New York, 2005.
Prezența sifilisului în Americi înainte de contactul cu
europenii este documentată în Bruce Rothschild et al.,
„First European Exposure to Syphilis: The Dominican
Republic at the Time of Columbian Contact”, Clinical
Infectious Diseases 31, nr. 4, 2000, pp. 936–941.

Capitolul 3
Oamenii mării

Dovezile genetice existente și cronologia populării

Polineziei sunt prezentate într-o formă rezumată în
Pontus Skoglund et al., „Genomic Insights into the
Peopling of the Southwest Pacific”, Nature 538, 2016,
pp. 510–513.
O relatare fascinantă privind tehnicile de navigație
polineziene și capacitatea lui Tupaia de a-și aminti
detalii despre insule pe care nu le vizitase niciodată
este oferită de Ioan Druett în The Remarkable Story of
Captain Cook’s Polynesian Navigator, Old Salt Press,
New Jersey, 1987. Alte referințe valoroase la tehnicile
de navigație polineziene sunt oferite de Jared
Diamond, Collapse: How Societies Choose to Fail or
Succeed, Viking, New York, 2006, și de Geoffrey Irwin,
The Prehistoric Exploration and Colonization of the Pacific,
Cambridge University Press, Cambridge, 1992.
Legăturile lingvistice dintre insulele polineziene și
întâlnirea dintre Tupaia și maori sunt descrise de
Michael King în The Penguin History of New Zealand,
Penguin Books, Auckland, 2003.
Dovezile privind incursiunile polineziene sudice
spre Antarctica sunt documentate de Atholl Anderson,
Gérard O’Regan în „To the Final Shore: Prehistoric
Colonisation of the Subantarctic Islands în South
Polynesia”, de Atholl Anderson (ed.), Tim Murray
(ed.), Australian Archaeologist: Collected Papers în
Honour of Jim Allen, Coombs Academic Publishing,
Australian Național University, Canberra, 2000, pp.
440–454, și pe site-ul Australian Antarctic Division
(www.antarctica.gov.au/about-antarctica/history/statio
ns/macquarie-island).

Capitolul 4
Antichitatea

Dovezile arheologice privind uneltele de piatră de

pe Creta cu o vechime de 130. 000 de ani sunt
prezentate într-o formă rezumată în Andrew Lawler,
„Neandertals, Stone Age People May Have Voyaged
the Mediterranean”, Science, ediția online, http:
//dx.doi.org/10.l126/science.aat9795, 2018.
Dovezile ADN privind babuinii mumificați aduși în
Egipt din Punt au fost prezentate de Nathaniel J.
Dominy et al. În cadrul sesiunii plenare a celei de-a 84-
a întruniri anuale a American Association of Physical
Anthropologists; titlul său este „Mummified Baboons
Clarify Ancient Red Sea Trade Routes”, iar rezumatul
lucrării poate fi consultat în AAPA Presentation
Schedule, American Journal of Physical Anthropology, nr.
156, 2015, pp. 122–123. Descrierea Povestirii
naufragiatului se bazează pe o excelentă serie de
prelegeri History’s Greatest Voyages of Exploration a lui
Vejas Gabriel Liulevicius, „Lecture 1: The Earliest
Explorers”, The Great Courses, Chantilly, Vancouver,
2015. Ipoteza unor călătorii egiptene în interiorul
continentului african este susținută într-un mod
convingător de Paul Herrmann în The Great Age of
Discovery, traducere de Arnold J. Pomerans, Harper,
New York, 1958, republicată de Kessinger, Whitefish,
Montana, 2007. Dovezile privind prezența okapilor în
Egipt pot fi consultate în cpt. C. H. Stigand, „The Lost
Forests of Africa”, Geographical Journal 45, The Royal
Geographical Society, Londra, 1915, pp. 513–520.
Descrierea călătoriilor lui Hanno Navigatorul se
bazează pe o însemnare tradusă și comentată de Jona
Lendering, „Hanno the Navigator”, Livius,
https://www.livius.org/articles/person/hanno-1-the-
navigator/ (ultima modificare la 21 aprilie 2019).
Descrierea Bibliotecii din Alexandria și a
contribuțiilor științifice ale lui Eratostene a fost
inspirată de minunatul serial de televiziune realizat de
Carl Sagan (Cosmos: A Personal Voyage, episodul 1,
„The Shores of the Cosmic Ocean”, difuzat la 28
septembrie 1980 de PBS) și de cartea care i-a urmat
(Cosmos, Random House, New York, 2002).

Capitolul 5
Epoca clasică

Afirmația că Imperiul Persan conducea aproape

jumătate din populația lumii se bazează pe lucrarea lui
Rein Taagepera, „Size and Duration of Empires:
Growth-Decline Curves, 600 B. C. To 600 A. D.”, Social
Science History 3, nr. 3/4, 1979, pp. 115–138. Relatările
privind dezvoltarea Atenei și splendorile culturii
grecești au fost în parte inspirate de Eric Weiner, The
Geography of Genius: Lessons from the Worid’s Most
Creative Places, Simon & Schuster, New York, 2016, și
de Carl Sagan, Cosmos, Random House, New York,
2002. O sursă de referință indispensabilă din care am
preluat multe detalii este Susan Wise Bauer, The
History of the Ancient World: From the Earliest Accounts
to the Fall of Rome, W. W. Norton & Company, New
York, 2007. A se vedea și însemnările lui Herodot
traduse de A.D. Godley în The Persian Wars, volumul 1,
cărțile 1–2, cartea 117 în seria Loeb Classical Library,
Harvard University Press, Cambridge Massachusetts,
1920.
Pentru mai multe informații despre călătoriile lui
Alexandru cel Mare puteți consulta excelenta lucrare a
lui Philip Freeman, Alexander the Great, Simon &
Schuster, New York, 2011. Detaliile privind călătoriile
lui Pytheas sunt bazate pe opera lui Barry Cunliffe, The
Extraordinary Voyage of Pytheas the Greek: The Man Who
Discovered Britain, ediție revizuită, Walker, New York,
2002. Un bun rezumat care include și informația
privind zvonurile că irlandezii ar fi fost canibali este
oferit de Vejas Gabriel Liulevicius în History’s Greatest
Voyages of Exploration, „Lecture 2: The Scientific
Voyage of Pytheas the Greek”, The Great Courses,
Chantilly, Vancouver, 2015.
Relatările privind Imperiul Roman se bazează pe
excelenta lucrare a lui Mary Beard, SPQR: A History of
Ancient Rome, Liveright, New York, 2015. Descrierea
tehnologiilor navale romane și mai ales a reconstruirii
unei nave cartagineze este inspirată de J. E Lazenby,
The First Punic War: A Military History, Stanford
University Press, Stanford, California, 1996.
Schimburile dintre Roma și India și o comparație a
comerțului roman cu piper și a importurilor venețiene
și portugheze sunt documentate în G. V. Scammell,
The World Encompassed: The First European Maritime
Empires c. 800–1650, University of California Press,
Berkeley și Los Angeles, 1981.
Ipoteza că soldații romani ar fi ajuns până în China
după Bătălia de la Carrhae a fost sugerată de H. H.
Dubs în „A Roman City în Ancient China”, Greece and
Rome 4, nr. 2, 1957, pp. 139–148. Este o idee fascinantă
(și oarecum plauzibilă), dar orice teorie care se bazează
pe un lanț atât de elaborat de evenimente trebuie
abordată cu mult scepticism. Pentru discuții mai
amănunțite, consultați Erling Hoh, „Lost Legion”, Far
Eastem Economic Review, 14 ianuarie 1999, pp. 60–62.

Partea a doua
Redescoperirea lumii

Capitolul 6
Barbari veniți din nord

Pentru o descriere vie și surprinzător de modernă a

populațiilor și a tehnologiilor din Europa de Nord pre-
romană consultați Julius Caesar, The Gallic Wars,
traducere de W. A. Medevitte și W. S. Bohn, găzduită
pe site-ul de studii clasice al Massachusetts Institute of
Technology (http://classics.mit.edu/Caesar/gallic.html).
Bătălia navală împotriva veneților este descrisă în
cartea a treia, capitolul 13.
Incursiunile militare romane în Irlanda și rolul
irlandezilor în păstrarea operelor din epoca clasică
sunt descrise în Vittorio Di Martino, Roman Ireland, The
Collins Press, Dougheloyne, Irlanda, 2006, și respectiv
Thomas Cahill, How the Irish Saved Civilization: The
Untold Story of Ireland’s Heroic Role from the Fall of Rome
to the Rise of Medieval Europe, Doubleday, New York,
1995.
Relatările privind călugării irlandezi și călătoriile
Sfântului Brendan se bazează pe T.C. Lethbridge,
Herdsmen and Hermits: Celtic Seafarers în the Northern
Seas, Bowes & Bowes, Cambridge, 1950, și Vejas
Gabriel Liulevicius, History’s Greatest Voyages of
Exploration, „Lecture 3: St. Brendan: The Travels of an
Irish Monk”, The Great Courses, Chantilly, Vancouver,
2015. Afirmația potrivit căreia Columb ar fi călătorit
spre Americi cu o hartă pe care apărea o „Insulă a
Sfântului Brendan” provine din Wolfgang Haase (ed.),
Reinhold Meyer (ed.), The Classical Tradition and the
Americas, Walter de Gruyter, Berlin, 1993.
Descrierea societății vikinge și cea a etimologiei
cuvântului berserk au fost inspirate de Liulevicius,
„Lecture 5: Leif Eriksson the Lucky”. Faptul că vikingii
consumau varză murată, ceapă și ridichi și se fereau
astfel de scorbut este relatat în opera lui Paul
Herrmann, The Great Age of Discovery, traducere de
Arnold J. Pomerans, Harper, New York, 1958,
republicată de Kessinger, Whitefish, Montana, 2007.
Dovezile privind folosirea vikingă a unor bucăți de
rocă transparentă care polarizau lumina simt oferite de
Albert Le Floch et al., „The Sixteenth Century
Alderney Crystal: A Calcite as an Efficient Reference
Optical Compass?”, Proceedings of the Royal Society A:
Mathematical, Physical and Engineering Sciences 469, nr.
2153, 2013, https://doi.org/10.1098/rspa.2012. 0651.
Descrierile privind stilul de viață și cuceririle vikinge
sunt inspirate de Jared Diamond, Collapse: How
Societies Choose to Fail or Succeed, Viking, New York,
2006. Detaliile privind incursiunile în America de
Nord se bazează pe „The Saga of Erik the Red”,
traducere realizată în anul 1880 de J. Sephton, Icelandic
Saga Database, sagadb.org/eiriks_saga_rauda.en
(accesată la 24 aprilie 2019). Dovezile privind
rămășițele de nuc cenușiu sunt prezentate în Birgitta
Wallace, „The Norse în Newfoundiand: L’Anse aux
Meadows and Vinland”, ediție specială a New Early
Modern Newfoundiand 19, partea a doua, nr. 1, 2003.
Patricia Sutherland discută despre moneda norvegiană
din secolul al XI-lea în capitolul „The Norse and
Native Norse Americans” din William E. Fitzhugh
(ed.), Elizabeth Ward (ed.), Vikings: The North Atlantic
Saga, Smithsonian Books, Washington DC, 2000.
Datarea cu carbon-14 care indică faptul că în
Groenlanda s-ar fi găsit anumite vestigii vikinge din
anul 1450 este documentată în Jette Ameborg et al.,
„Change of Diet of the Greenland Vikings Determined
from Stable Carbon Isotope Analysis and 14C Dating
of Their Bones”, Radiocarbon 41, nr. 2, 1999, pp. 157–
168.

Capitolul 7
Contacte timpurii

Ipoteza unor contacte timpurii se bazează mult pe

argumentele prezentate de Paul Herrmann în The
Great Age of Discovery, traducere de Arnold J.
Pomerans, Harper, New York, 1958, retipărită de
Kessinger, Whitefish, Montana, 2007. Din momentul
publicării primei ediții a lucrării, au fost descoperite
totuși noi dovezi importante, unele dintre ipotezele lui
Herrmann fiind susținute, iar altele contrazise. S-au
descoperit tot mai multe dovezi care susțin ipoteza
contactelor dintre Polinezia și America de Nord pe
baza răspândirii cartofilor dulci; iată câteva surse:
Brian Switek, „DNA Shows How the Sweet Potato
Crossed the Sea”, Nature News, 2013,
http://dx.doi.org/10.1038/nature.2013.12257, Caroline
Roullier et al., „Historical Collections Reveal Patterns
of Diffusion of Sweet Potato în Oceania Obscured by
Modern Plant Movements and Recombination”,
Proceedings of the National Academy of Sciences 110, nr. 6,
2013, pp. 2205–2210, și Álvaro Montenegro et al.,
„Modeling the Prehistoric Arrival of the Sweet Potato
în Polynesia”, Journal of Archaeological Science 35, nr. 2,
2008, pp. 355–367.
Ipoteza privind un prim contact precolumbian care
se bazează pe răspândirea nucilor de cocos a fost
întărită la rândul ei de Luc Baudouin et al., „The
Presence of Coconut în Southern Panama în Pre-
columbian Times: Clearing Up the Confusion”, Annals
of Botany 113, nr. L, 2014, pp. 1–5, și John L. Sorenson,
Carl L. Johannessen, „Scientific Evidence for Pre-
columbian Transoceanic Voyages”, Sino-Platonic Papers
133, 2004.
Remarcile lui Adelbert von Chamisso privind
tehnolgia navală sud-americană sunt relatate în
recenzia dedicată de Isabel Ollivier lucrării A Voyage
Around the World with the Romazov Exploring Expedition
in the Years 1815–1818 in the Brig Rurik, publicată în
Journal of the Polynesian Society 98, nr. 1, 1989, pp. 97–
99. Discuțiile privind călătoriile sud-americane
precolumbiene și construcția plutelor sunt susținute de
Jeff Emanuel, „Crown Jewel of the Fleet: Design,
Construction, and Use of the Seagoing Balsas of the
Pre-columbian Andean Coast”, Proceedings of the 13th
Internațional Symposium on Boats and Ship Archaeology,
octombrie 2012, și Thor Heyerdahl, Ame Skjölsvold,
„Archaeological Evidence of Pre-Spanish Visits to the
Galapagos Islands”, Memoirs of the Society for American
Archaeology 12, 1956.
Pentru mai multe informații despre construcția
similară a canoelor și a uneltelor, consultați José-
Miguel Ramírez-Aliaga, „The Polynesian-Mapuche
Connection: Soft and Hard Evidence and New Ideas”,
Rapa Nui Journal 24, nr. 1, 2010, pp. 29–33, și Terry L.
Jones, Kathryn A. Klar, „Diffusionism Reconsidered:
Linguistic and Archaeological Evidence for Prehistoric
Polynesian Contact with Southern California”,
American Antiquity 70, nr. 3, 2005, pp. 457–484.
Legăturile lingvistice sunt expuse de Willem F. H.
Adelaar, Pieter C. Muysken, „Genetic Relations of
South American Indian Languages”, Languages of the
Andes 41, Cambridge University Press, Cambridge,
2004, și de Simon Greenhill et al., „Entries for
KUMALA. L [LO] Sweet Potato (Ipomoea)”, POLLEX-
Online: The Polynesian Lexicon Project Online, 2010.
Dovezile privitoare la ADN-ul de găină care susțin un
contact timpuriu sunt prezentate în Vicki A.
Thompson et al., „Using Ancient DNA to Study the
Origins and Dispersai of Ancestral Polynesian
Chickens Across the Pacific”, Proceedings of the Național
Academy of Sciences 111, nr. 13, 2014, pp. 4826–4831.
Interpretarea modernă a mitului „zeului alb”
(relatată inițial de Herrmann) a fost parțial inspirată de
Camilla Townsend, „Burying the White Gods: New
Perspectives on the Conquest of Mexico”, American
Historical Review 108, nr. 3, 2003, pp. 659–687.

Capitolul 8
Cealaltă Mediterană

Expedițiile portugheze în Oceanul Indian și remarca

regelui Manuel I („Nu noi i-am descoperit pe ei, ci ei
ne-au descoperit pe noi”) sunt relatate de Anthony
Pagden în Peoples and Empires: A Short History of
European Migration, Exploration, and Conquest, from
Greece to the Present, Modern Library, New York, 2001.
Informațiile privind Imperiul Majapahit și marinarii
arabi care străbăteau Oceanul Indian sunt prezentate
de Bertold Spuler în The Muslim World: A Historical
Survey, Brill Archive, 1981. Expediția lui Odoric din
Pordenone este prezentată de Georges Maspero în The
Champa Kingdom: The History of an Extinct Vietnamese
Culture, traducere de E. J. Tips, White Lotus Press,
Bang Lamung, Thailanda, 2002.
Relatarea călătoriilor lui Ibn Battuta se bazează pe
Ross E. Dunn, The Adventures of Ibn Battuta: A Muslim
Traveler of the Fourteenth Century, University of
California Press, Berkeley și Los Angeles, 2005, și pe
excelentul rezumat realizat de Vejas Gabriel
Liulevicius în History’s Greatest Voyages of Exploration,
„Lecture 7: Ibn Battuta: Never the Same Route Twice”,
The Great Courses, Chantilly, Vancouver, 2015.
Jurnalele lui Vasco de Gama din timpul călătoriei
spre India (A Journal of the First Voyage of Vasco da
Gama, 1497–1499, traducere de E. G. Ravenstein, Asian
Educational Services, New Delhi, 1995) sunt o lectură
fascinantă și includ informații precum existența
interpreților evrei care au încercat să comunice în
limba arabă cu marinarii de pe coasta estică a Africii.
Seria de cursuri de istorie culinară a lui Ken Albala
intitulată Food: A Cultural Culinary History, The Great
Courses, Chantilly, Vancouver, 2013, cuprinde o
analiză a comerțului cu mirodenii, inclusiv relativa
competitivitate a Veneției și a Portugaliei, precum și
informația despre felul în care au apărut pe mesele
noastre solnițele și pipernițele. Informația despre
piperul cerut ca răscumpărare de Alaric provine din P.
N. Ravindram (ed.), Black Pepper: Piper nigrum, CRC
Press, Boca Raton, Florida, 2000.
Discuția privind puterea navală otomană și
provocarea pe care o reprezenta aceasta pentru
dominația portugheză asupra Oceanului Indian are ca
sursă Giancarlo Casale, The Ottoman Age of Exploration,
Oxford University Press, New York, 2010.

Capitolul 9
Marile descoperiri geografice ale Chinei

Rolul Chinei în dezvoltarea tehnicii nautice este

descris de Joseph Needham în Science and Civilization
în China, volumul 4, Physics and Physical Technology,
Caves Books, Taipei, 1986, și de David Graff, Robin
Higham în A Military History of China, Westview Press,
Boulder, Colorado, 2002.
Descrierea cuceririlor mongole și a rolului acestora
în răspândirea tehnologiei se bazează pe minunata
lucrare a lui Jack Weatherford, Genghis Khan and the
Making of the Modern World, Crown, New York, 2004. O
altă lucrare recomandată, care tratează însă teme mult
mai vaste, este cea a lui S. Frederick Starr, Lost
Enlightenment: Central Asia’s Golden Age from the Arab
Conquest to Tamerlane, Princeton University Press,
Princeton, New Jersey, 2013.
Rezumatul călătoriilor lui Marco Polo s-a bazat pe
lucrarea lui Henry Hersch Hart, Marco Polo, Venețian
Adventurer, University of Oklahoma Press, Norman,
1967, și pe cea a lui Vejas Gabriel Liulevicius, History’s
Greatest Voyages of Exploration, „Lecture 6: Marco Polo
and Sir John Mandeville”, The Great Courses,
Chantilly, Vancouver, 2015; cel din urmă a afirmat că
Marco Polo a fost „primul umanist secular modern”.
Contrastul dintre China și Europa și afirmația că în
anul 1400 cea din urmă controla numai 10% din
suprafața terestră a lumii și 15% din populația acesteia
se bazează pe Niall Ferguson, Civilization: The West and
the Rest, Penguin Books, New York, 2012. Dovezile
privind producerea berii în China antică sunt
prezentate în Jiajing Wang et al., „Revealing a 5000 Y-
Old Beer Recipe în China”, Proceedings of the Național
Academy of Sciences 113, nr. 23, 2016, pp. 6444–6448.
Lecturile recomandate despre călătoria lui Zheng He
și a flotelor sale cu comori includ Edward L. Dreyer,
Zheng He: China and the Oceans in the Early Ming, 1405–
1433, Pearson Longman, Old Tappan, New Jersey,
2006, și Louise Levathes, When China Ruled the Seas:
The Treasure Fleet of the Dragon Throne, 1405–1433,
Oxford University Press, New York, 1996.

Capitolul 10
O cale maritimă spre India

Discuțiile privind fondarea și numirea Portugaliei se

bazează pe Paul Herrmann, The Great Age of Discovery,
traducere de Arnold J. Pomerans, Harper, New York,
1958, republicată de Kessinger, Whitefish, Montana,
2007. Detaliile despre Henric Navigatorul și despre
expansiunea maritimă a Portugaliei sunt inspirate de
cartea lui Bailey W. Diffie, George D. Winius,
Foundations of the Portuguese Empire, 1415–1580,
University of Minnesota Press, Minneapolis, 1977.
Afirmația că între anii 1790 și 1806 au avut loc cel puțin
30 de naufragii în preajma Capului Bojador este
preluată din Dean H. King, Skeletons on the Zahara: A
True Story of Survival, Little, Brown, New York, 2004.
Relatările privind călătoria lui Vasco da Gama spre
India se bazează pe jurnalele sale (A Journal of the First
Voyage of Vasco da Gama, 1497–1499, traducere de E.G.
Ravenstein, Asian Educational Services, New Delhi,
1995), pe Great Age of Discovery a lui Herrmann și pe
rezumatul excelent din Vejas Gabriel Liulevicius,
History’s Greatest Voyages of Exploration, „Lecture 8:
Portugal’s Great Leap Forward”, The Great Courses,
Chantilly, Vancouver, 2015.
O altă lectură recomandată este The Itinerary of
Ludovico di Varthema of Bologna from 1502 to 1508,
traducere realizată inițial de John Jones în anul 1863,
Asian Educational Services, New Delhi, 1997; aceasta
cuprinde detalii fascinante despre călătoriile asiatice
ale unui aventurier european.
 Capitolul 11
Aur și jaf

Rezumatul vieții și al călătoriilor lui Columb a fost

inspirat de Paul Herrmann, The Great Age of Discovery,
traducere de Arnold J. Pomerans, Harper, New York,
1958, republicată de Kessinger, Whitefish, Montana,
2007, și de Vejas Gabriel Liulevicius, History’s Greatest
Voyages of Exploration, „Lecture 9: The Enigmatic
Christopher Columbus”, The Great Courses, Chantilly,
Vancouver, 2015.
Discuțiile privind eforturile umaniste ale lui
Bartolomé de Las Casas și contrastul dintre el și
Columb au fost inspirate de David M. Traboulay,
Columbus and Las Casas: The Conquest and
Christianization of America, 1492–1566, University Press
of America, Lanham, Maryland, 1994.
Discuțiile despre stadiul în care se aflau civilizațiile
amerindiene înainte de sosirea europenilor și cuceririle
conchistadorilor se bazează pe Jared Diamond, Guns,
Germs, and Steel, W W. Norton, New York, 1997, și
Charles C. Mann, 1491: New Revelațions of the Americas
Before Columbus, Knopf, New York, 2005. Mann susține
în mod convingător estimările cele mai generoase
privind populațiile amerindiene (până la 60 de
milioane de persoane în Mexic) și sugerează faptul că
aztecii sacrificau anual 20 000 de persoane. Lucrarea
sa, 1493: Uncovering the New World Columbus Created,
Knopf, New York, 2011, e o investigație minunată a
impactului călătoriilor lui Columb; această carte a
influențat atât capitolul „Aur și jaf”, cât și altele.

Capitolul 12
În jurul lumii

Rolul jucat de Amerigo Vespucci și Martin

Waldseemuller în alegerea numelui de America pentru
noul continent descoperit este analizat de John Wilford
în The Mapmakers: The Story of the Great Pioneers în
Cartography – from Antiquity to the Spaceage, ediție
revizuită, Knopf, New York, 2000.
Rezumatul călătoriei întreprinse de Magellan din
acest capitol s-a bazat, în special, pe cartea fascinantă a
lui Laurence Bergreen, Over the Edge ofthe World:
Magellan’s Terrifying Circumnavigation of the Globe,
William Morrow, New York, 2003. Câteva detalii (de
exemplu, faptul că mulți membri ai echipajului lui
Magellan au scăpat de închisoare) provin din cartea lui
Paul Herrmann, The Great Age of Discovery, traducere
de Arnold J. Pomerans, Harper, New York, 1958,
republicată de Kessinger, Whitefish, Montana, 2007. În
acest sens, a fost consultată și lucrarea lui Vejas Gabriel
Liulevicius, History’s Greatest Voyages of Exploration,
„Lecture 10: Magellan and the Advent of
Globalization”, The Great Courses, Chantilly,
Vancouver, 2015. Pentru mai multe informații despre
ruta galioanelor spaniole prin Manila și Acapulco,
consultați lucrarea lui J. H. Parry, The Spanish Seaborne
Empire, Knopf, New York, 1967, și cea a lui Charles C.
Mann, 1493: Uncovering the New World Columbus
Created, Knopf, New York, 2011.

Partea a treia
Modernitatea

Capitolul 13
Imperii comerciale

Discuțiile despre renașterea Europei din acest capitol

se bazează mult pe lucrarea lui Niall Ferguson,
Civilization: The West and the Rest, Penguin Books, New
York, 2012. Legătura dintre renașterea Europei și
explorare este studiată (mai degrabă indirect) de
Anthony Pagden în The Enlightenment: And Why It Still
Matters, Random House, New York, 2013. Pentru
discuțiile privind creșterea prosperității europene, am
consultat și Angus Maddison, Growth and Interaction in
the World Economy: The Roots of Modernity, AEI Press,
Washington, DC, 2001. Puteți găsi mai multe detalii
despre rata de alfabetizare și impactul tiparului în
Robert Houston, Literacy în Early Modern Europe:
Culture and Education, 1500–1800, ediția a II-a,
Addison-Wesley Longman, Chicago, 1989, și Elizabeth
L. Eisenstein, The Printing Revoluțion în Early Modern
Europe, Canto Classics, ediția a II-a, Cambridge
University Press, Cambridge, 2012.
Pentru mai multe informații despre ascensiunea
Olandei și despre flota sa internațională, recomand
Jonathan Israel, The Dutch Republic: Its Rise, Greatness
and Fall, 1477–1806, Oxford University Press, New
York, 1995. Afirmația că până în anul 1650 oceanele
lumii erau traversate de mai mult de 16 000 de nave
sub pavilion olandez provine din studiul semnat de
Steven Mintz și Sara Meneil, „The Middle Colonies:
New York”, Digital History
(http://www.digitalhistory.uh.edu/disp_textbook.cfm?
smtID=2&psid=3586).
Discuțiile privind influența Noului Amsterdam
olandez se bazează pe excelenta lucrare a lui Russell
Shorto, The Island at the Center of the World: The Epic
Story of Dutch Manhattan and the Forgotten Colony That
Shaped America, Vintage, New York, 2005. Descrierile
referitoare la contrastul dintre întinderea geografică și
prosperitatea economică a coloniilor franceze și
britanice au fost inspirate de Niall Ferguson, The
Ascent of Money: A Financial History of the World,
Penguin Books, New York, 2008.
Pentru mai multe informații despre comunitățile
fondate în Americi de sclavii fugiți, recomand, pentru
început, excelenta lucrare a lui Charles C. Mann, 1493:
Uncovering the New World Columbus Created, Knopf,
New York, 2011.

Capitolul 14
Deschiderea continentelor

Pentru mai multe informații despre călătoria lui

Henry Hudson, recomand Doug Hunter, God’s
Mercies: Rivalry, Betrayal, and the Dream of Discovery,
Doubleday Canada, Toronto, 2007. Pentru informații
despre traseul urmat de Alexander Mackenzie de-a
lungul fluviului eponim, recomand Barry Gough, First
Across the Continent: Sir Alexander Mackenzie,
University of Oklahoma Press, Norman, 1997.
Descrierea expediției lui Lewis și Clark din acest
capitol se bazează mult pe o relatare splendidă despre
Corpul descoperirilor: Stephen E. Ambrose, Undaunted
Courage: Meriwether Lewis, Thomas Jefferson, and the
Opening of the American West, Simon & Schuster, New
York, 1997. Am consultat și Vejas Gabriel Liulevicius,
History’s Greatest Voyages of Exploration, „Lecture 16:
Jefferson Dispatches Lewis and Clark”, The Great
Courses, Chantilly, Vancouver, 2015; de aici provine
informația privind eventuala numire a mamutului ca
animal național al Statelor Unite în locul vulturului
pleșuv.
Relatările despre expansiunea Rusiei și mai ales
despre incredibila călătorie a lui Vitus Bering au fost
inspirate de Orcutt Frost, Bering: The Russian Discovery
of America, Yale University Press, New Haven,
Connecticut, 2003.

Capitolul 15
Frontierele științei

Pentru mai multe informații despre metoda de

calculare a longitudinii descoperită de John Harrison,
recomand minunata lucrare semnată de Dava Sobel,
Longitude: The True Story of a Lone Genius Who Solved the
Greatest Scientific Problem of His Time, Walker, Londra,
1995. Mai multe informații despre faptul că
descoperirea unei metode de calculare a longitudinii a
permis călătoriile lui Cook sunt incluse de Erian
Richardson în Longitude and Empire: How Captain Cook’s
Voyages Changed the World, University of British
Columbia Press, Vancouver, 2005.
 Descrierea călătoriilor căpitanului Cook se bazează
pe: Peter Aughton, Endeavour: The Story of Captain
Cook’s First Great Epic Voyage, Windrush Press,
Glouchestershire, Marea Britanie, 1999, Philip
Edwards, James Cook: The Journals, Penguin Books,
Londra, 2003, și Paul Herrmann, The Great Age of
Discovery, traducere de Arnold J. Pomerans, Harper,
New York, 1958 republicată de Kessinger, Whitefish,
Montana, 2007.
Descrierea călătoriilor lui Alexander von Humboldt
a fost inspirată de Andrea Wulf, The Invention of
Nature: Alexander von Humboldt’s New World, Knopf,
New York, 2015. Titlul de „cetățean universal al
umanității” pe care și l-a asumat Von Humboldt apare
consemnat în lucrarea lui Vejas Gabriel Liulevicius,
History’s Greatest Voyages of Exploration, „Lecture 15:
Alexander von Humboldt: Explorer Genius”, The
Great Courses, Chantilly, Vancouver, 2015; acest titlu
era însă des întâlnit în epocă, după cum arată Anthony
Pagden în The Enlightenment: And Why It Still Matters,
Random House, New York, 2013. Scurta relatare a
călătoriilor Idei Pfeiffer se bazează pe Liulevicius,
„Lecture 18: Ida Pfeiffer: Victorian Extreme Traveler”.
 Capitolul 16
Pământuri de gheață și zăpadă

Descrierea din acest capitol a expediției lui Sir John

Franklin s-a bazat mult pe excelenta lucrare semnată
de Owen Beattie și John Geiger, Frozen în Time: The
Fate of the Franklin Expedition, Bloomsbury, Londra,
1987 și, într-o mai mică măsură, pe lucrarea lui Gillian
Hutchinson, Sir John Franklin’s Erebus and Terror
Expedition: Lost and Found, Bloomsbury, Londra, 2017.
Citatul „Mă scuzați, dar am doar 59 de ani” a fost
preluat din rezumatul realizat de Vejas Gabriel
Liulevicius în History’s Greatest Voyages of Exploration,
„Lecture 17: Sir John Franklin’s Epic Disaster”, The
Great Courses, Chantilly, Vancouver, 2015.
O sursă inestimabilă de informații și de descrieri
pasionante ale călătoriei arctice pe vasul Fram este o
însemnare personală publicată pentru prima oară în
anul 1897: Fridtjof Nansen, Farthest North: The
Incredible Three-Year Voyage to the Frozen Latitudes of the
North, ediție prescurtată, Modern Library, New York,
1999.
Pentru mai multe informații despre expediția
aviatică arctică a lui Nobile, despre accident și despre
operațiunile de salvare, consultați Wilbur Cross,
Disaster at the Pole: The Tragedy of the Airship Italia and
the 1928 Nobile Expedition to the North Pole, Lyons Press,
Lanham, Maryland, 2000.
Descrierea cursei spre Polul Sud din acest capitol a
fost inspirată de Stephen R. Brown, The Last Viking: The
Life of Roald Amundsen, Da Capo, Boston, 2012, și de
Roland Huntford, Scott and Amundsen: The Last Place on
Earth, Abacus, New York, 2012. Cea mai captivantă
lucrare despre explorarea Antarcticii este poate
relatarea despre strădania de a supraviețui a lui
Shackleton din Alfred Lansing, Endurance: Shackleton’s
Incredible Voyage, ediția a II-a, Carroll & Graf, New
York, 1999.

Capitolul 17
Spre cer

Detaliile despre viața și cariera aviatică a Ameliei

Earhart din acest capitol se bazează pe lucrările
semnate de Susan Butler, East to the Dawn: The Life of
Amelia Earhart, Da Capo, Philadelphia, 2009, și de
Donald M. Goldstein, Katherine V. Dillon, Amelia: The
Centennial Biography of an Aviation Pioneer, Brassey’s,
Londra, 1997.
Informațiile despre operațiunile de căutare ale lui
Earhart și Noonan se bazează în principal pe Randall
Brink, Lost Star: The Search for Amelia Earhart, W. W.
Norton, New York, 1994.
Dovezile care susțin diversele teorii despre soarta
Amaliei și a Electrei au fost compilate de The
Internațional Group for Historic Aircraft Recovery
(„Grupul internațional pentru recuperarea aeronavelor
istorice”). Puteți consulta un rezumat privind ipotezele
și dovezile care le susțin – „The Post-Loss Radio
Signals”, TIGHAR. Org (https//tighar.
Org/Projects/Earhart/Overview/AEhypothesis.html).

Capitolul 18
Cursa spațială

Remarcile din acest capitol despre faptul că inginerii

află uneori cum să facă ceva înainte de a ști cum
funcționează acel lucru, precum și cele despre cursa
americană și cea sovietică spre Lună au fost inspirate
într-o mare măsură de cursul oferit de profesorul
David Mindell, „Engineering Apollo: The Moon
Project as a Complex System”, Massachusetts Institute
of Technology, https: //ocw. Mit. Edu/courses/science-
technology-and-society/sts-471j-engineering-apollo-
the-moon-project-as-a-complex-system-spring-2007/
(pe care l-am urmat în anul 2006).
Câteva alte referințe bibliografice: Michael J.
Neufeld, Von Braun: Dreamer of Space, Engineer of War,
Vintage Books, New York, 2008; Annie Jacobsen,
Operation Paperclip: The Secret Intelligence Program That
Brought Nazi Scientists to America, Little, Brown, New
York, 2014; Andrew Chaikin, A Man on the Moon: The
Voyages of the Apollo Astronauts, Penguin Books, New
York, 2007.

Capitolul 19
Roboți-exploratori

Pentru mai multe informații despre roboții

exploratori din sistemul solar, recomand excepționala
lucrare a lui Chris Impey și Holly Henry, Dreams of
Other Worids: The Amazing Story of Unmanned Space
Exploration, Princeton University Press, Princeton,
New Jersey, 2013. O altă sursă excelentă pentru
informații generale este S. Alan Stem (ed.), Worids
Beyond: The Thrill of Planetary Exploration as told by
Leading Experts, Cambridge University Press,
Cambridge, 2003.
O relatare fascinantă despre organizarea, elaborarea
și desfășurarea misiunilor spațiale robotice (și mai ales
a celei spre Pluto) este oferită de Alan Stem, David
Grinspoon, Chasing New Horizons: Inside the Epic First
Mission to Pluto, Picador, New York, 2018. Nu pot să
nu menționez și lucrarea lui Carl Sagan, Pale Blue Dot:
A Vision of the Human Future în Space, Random House,
New York, 1994, în care autorul aduce argumente în
favoarea ideii că explorarea spațială merită toți banii și
relatează planurile pentru „marele tur” al sistemului
solar întreprins de sondele Voyager 1 și Voyager 2.
Pentru mai multe informații despre experimentele
sondelor Viking, recomand Paul Chambers, Life on
Mars: The Complete Story, Blandford, Londra, 1999, G.
V. Levin și P.A. Straat, „Viking Labeled Release
Biology Experiment: Interim Results”, Science 194, nr.
4271, 1976, pp. 1322–1329, și Rafael Navarro-González
et al., „Reanalysis of the Viking Results Suggests
Perchlorate and Organics at Midiatitudes on Mars”,
Journal of Geophysical Research 115, El 2, 2010, https:
//doi. Org/10. 1029/2010JE003599.

Partea a patra
Devenind Star Trek

Capitolul 20
Pășind spre viitor

Multe dintre discuțiile despre inteligența artificială

din acest capitol au fost inspirate de uimitorul film
documentar De You Trust This Computer?, în regia lui
Chris Paine, http://doyoutrustthiscomputer.org/,
Papercut Films, 2018. Am consultat și lucrarea semnată
de Ray Kurzweil, The Singularity Is Near: When Humans
Transcend Biology, Penguin Books, New York, 2006.
Alte remarci despre inteligența artificială și viitorul
umanității au fost inspirate de următoarele surse:
Michio Kaku, The Future of Humanity: Terraforming
Mars, Interstellar Travel, Immortality, and Our Destiny
Beyond Earth, Doubleday, New York, 2018, Peter
Diamandis, Abundance: The Future Is Better Than You
Think, Free Press, New York, 2012, și două opere
majore ale lui Carl Sagan: Pale Blue Dot: A Vision of the
Human Future în Space, Random House, New York,
1994, și Cosmos, Random House, New York, 2002.

Capitolul 21
Drumul spre Marte

Remarcile despre traseul parcurs de NASA de la

începutul acestui capitol au fost inspirate, în mare
măsură, de un curs predat de profesorul Jeffrey
Hoffman și de Aaron Cohen (fostul director al Johnson
Space Center din cadrul NASA) intitulat Aircraft
Systems Engineering (with a focus on the Space Shuttle),
Massachusetts Institute of Technology,
https://ocw.mit.edu/courses/aeronautics-and-astro-
nautics/16–885j-aircraft-systems-engineering-fall-2005/
(pe care l-am urmat în anul 2005).
Estimările privind un cost de puțin peste un miliard
de dolari pentru un zbor al rachetei Saturn V sunt
menționate de Roger E. Bilstein, Stages to Saturn: A
Technological History of the Apollo/Saturn Launch
Vehicles, Departamentul de Istorie din cadrul NASA,
Washington, DC, 1997. Estimările privind un cost de
450 de milioane de dolari pentru zborul unei navetei
spațiale provin de la Pat Duggins, Final Countdown:
NASA and the End of the Space Shuttle Program,
University Press of Florida, Gainesville, 2009.
Discuția privind faptul că Marte este cea mai bună
destinație pentru umanitate a fost inspirată, în mare
măsură, de o lucrare excepțională care mi-a trezit
pentru prima oară interesul pentru Planeta Roșie:
Robert Zubrin, The Case for Mars: The Plan to Settle the
Red Planet and Why We Must, Free Press, New York,
1996. Am consultat și alte două lucrări ale aceluiași
autor: How to Live on Mars: A Trusty Guidebook for
Surviving and Thriving on the Red Planet, Three Rivers
Press, New York, 2008, și Mars Direct: Space
Exploration, the Red Planet, and the Human Future,
Jeremy P. Tarcher/Penguin, New York, 2013.
 Capitolul 22
Ajunși în spațiul cosmic

Câteva dintre previziunile din acest capitol, mai ales

cele care se referă la producția de energie și la
extragerea resurselor, au fost inspirate de Robert
Zubrin, The Case for Mars: The Plan to Settle the Red
Planet and Why We Must, Free Press, New York, 1996, și
de Peter Diamandis, Abundance: The Future Is Better
Than You Think, Free Press, New York, 2012. Zubrin
prezintă câteva idei despre călătoriile dincolo de Marte
în capitolul „Colonizing the Cuter Solar System” din
Stanley Schmidt (ed.), Robert Zubrin (ed.), Islands in
the Sky: Bold New Ideas for Colonizing Space, John Wiley,
New York, 1996, pp. 85–94.
Câteva dintre remarcile despre cum ar putea arăta
un viitor în spațiu (mai ales detaliile legate de o
eventuală prezență umană pe Titan) își au originea în
lucrarea semnată de Charles Wohifort și Amanda R.
Hendrix, Beyond Earth: Our Path to a New Home in the
Planets, Pantheon, New York, 2016. Ideea unor colonii
umane pe Mercur prezentată în acest capitol a fost
propusă de Arthur C. Clarke în capodopera sa
Rendezvous with Rama, Harcourt Brace, Orlando,
Florida, 1973 – va fi poate cândva un exemplu de
lucrare SF care inspiră comunitatea științifică?
 Am consultat și lucrarea lui Chris Impey: Beyond:
Our Future în Space, W.W. Norton, New York, 2016.
Secțiunea despre alimentele produse în spațiu a fost,
fără îndoială, inspirată de cartea extrem de amuzantă a
lui Mary Roach, intitulată Packing for Mars: The Curious
Science of Life in the Void, W.W. Norton, New York,
2011.

Capitolul 23
Călătorind printre stele

În elaborarea acestui capitol, m-au influențat mai

mulți autori. Un rezumat al anumitor tipuri de
mijloace de propulsie avansate și mai ales al celui
postulat de Alcubierre (propus inițial în Miguel
Alcubierre, „The Warp Drive: Hyper-Fast Travel
within General Relativity”, Classical and Quantum
Gravity 11, nr. 5, 1994, https://doi.org/10.1088/ 0264–
9381/11/5/001) poate fi consultat în Chris Impey:
Beyond: Our Future în Space, W.W. Norton, New York,
2016. Câteva rezumate utile pot fi consultate și în I.A.
Crawford, „The Astronomical, Astrobiological, and
Planetary Science Case for Interstellar Spaceflight”,
Journal of the British Interplanetary Society 62, 2009, pp.
415–421, 1. A. Crawford, „Some Thoughts on the
Implications of Faster-Than-Light Interstellar Space
Travel”, Quarterly Journal of the Royal Astronomical
Society 36, nr. 3, 1995, pp. 205–218, și Geoffrey Landis,
„The Ultimate Exploration: A Review of Propulsion
Concepts for Interstellar Flight”, în Yoji Kondo et al.
(ed.), Interstellar Travel and Multi-Generational Space
Ships, Apogee Books, Burlington, Canada, 2003.
Din câte știu, ideea de a folosi bombe nucleare
pentru a propulsa navele cosmice a fost propusă
pentru prima oară în lucrarea semnată de C.J. Everett
și S.M. Ulam: „On a Method of Propulsion of
Projectiles by Means of Externai Nuclear Explosions”,
Los Alamos Scientific Laboratory, august 1955,
republicată în S.M. Ulam, Analogies Between Analogies:
The Mathematical Reports of S.M. Ulam and His Los
Alamos Collaborators, University of California Press,
Berkeley și Los Angeles, 1999,
http://ark.cdlib.org/ark: /13030/ft9g50091s/.
Pentru mai multe informații despre utilizarea
laserului în călătoriile spațiale, recomand Geoffrey
Landis, „Laser-Powered Interstellar Probe”, prezentată
la Conference on Practicai Robotic Interstellar Flight,
New York University, New York, 29 august-1
septembrie 1994. Pentru informații despre fezabilitatea
navelor operate de generațiile astronauților care au
fost primii lansați în misiune, recomand Adam Crowl
et al., „Embryo Space Colonisation to Overcome the
Interstellar Time Distance Bottleneck”, Journal of the
British Interplanetary Society 65, 2012, pp. 283–285.
În elaborarea acestui capitol, am consultat și lucrarea
lui Michio Kaku, The Future of Humanity: Terraforming
Mars, Interstellar Travel, Immortality, and Our Destiny
Beyond Earth, Doubleday, New York, 2018, și pe cea a
lui Robert Zubrin, Entering Space: Creating a Spacefaring
Civilization, Penguin Putnam, New York, 1999.

Capitolul 24
Viața în alte lumi

Pentru un rezumat amănunțit despre posibilitatea

dezvoltării vieții în alte lumi, recomand Vera M. Kolb
(ed.), The Handbook of Astrobiology, CRC Press, Boca
Raton, Florida, 2019. Lucrarea lui Chris Mekay,
„Requirements and Limits for Life in the Context of
Exoplanets”, Proceedings of the Național Academy of
Sciences 111 nr. 35, 2014, pp. 12628–12633, prezintă un
rezumat al condițiilor necesare pentru existența vieții.
Pentru informații de bază privind teoria
panspermiei, recomand Fred Hoyle și Chandra
Wickramasinghe, Evolution from Space: A Theory of
Cosmic Creationism, Simon & Schuster, New York, 1982,
și Chandra Wickramasinghe, „Bacterial Morphologies
Supporting Cometary Panspermia: A Reappraisal”,
Internațional Journal of Astrobiology 10, nr. 1, 2011, pp.
25–30. Mai multe informații despre posibilitatea ca
ARN-ul să fi îndeplinit funcții diversificate înainte de
apariția ADN-ului pot fi consultate în Marc Neveu et
al., „The «Strong» RNA World Hypothesis: Fifty Years
Old”, Astrobiology 13, nr. 4, 2013, pp. 391–403.
Discuțiile despre bacteriile care pot supraviețui în
medii extreme, evoluție și șisturile de la Burgess au
fost inspirate de Bill Bryson, A Short History of Nearly
Everything, Broadway Books, New York, 2003, Michael
Land și Russell Fernald, „The Evolution of Eyes”,
Annual Review of Neuroscience 15, 1992, pp. 1–29 și,
firește, de cărțile extraordinare ale lui Richard
Dawkins: The Greatest Show on Earth: Evidence for
Evolution, Free Press, New York 2009, și The Blând
Watchmaker: Why the Evidence of Evolution Reveals a
Universe without Design, W. W. Norton, New York, 1996
(apărută în limba română sub titlul Ceasornicarul Orb,
în traducerea Simonei Mudava, ed. Humanitas,
București, 2017).

Capitolul 25
Ultima destinație

Pentru mai multe informații despre scala lui

Kardașev, vedeți Nikolai S. Kardashev, „On the
Inevitability and the Possible Structures of
Supercivilizations” în M. D. Papagiannis (ed.), The
Search for Extraterrestrial Life: Recent Developments,
Proceedings of the 112th Symposium of the Internațional
Astronomicul Union Held at Boston University, Boston,
Mass., USA, June 18–21, 1984, D. Reidel, Dordrecht,
Olanda, 1984, pp. 497–501.
Afirmația că aproape un sfert dintre americani nu
știu care este diferența dintre astrologie și astronomie
îi aparține lui Elizabeth Palermo, „1 în 5 Americans
Confuse Astrology and Astronomy”, Livescience
(www. Livescience. Com/52135-american-science-
knowledgepoll.html); proporția exactă este de 22%.
Alte referințe bibliografice consultate în elaborarea
acestui capitol sunt Ray Kurzweil, The Singularity Is
Near: When Humans Transcend Biology, Penguin Books,
New York, 2006, Michio Kaku, The Future of Humanity:
Terraforming Mars, Interstellar Travel, Immortality, and
Our Destiny Beyond Earth, Doubleday, New York, 2018,
și Michael Shermer, Heavens on Earth: The Scientific
Search for the Afterlife, Immortality, and Utopia, Henry
Holt, New York, 2018.