Andrew H.

Knoll
Scurtă istorie a Pământului
Patru miliarde de ani în opt capitole

Prolog. O invitație

Îți trăiești viața țintuit de Pământ de gravitație. La

fiecare pas intri în contact cu pietre sau sol, chiar dacă
sunt ascunse de un strat de macadam sau de bârne din
lemn. Poate crezi că ai scăpat din prinsoarea gravitației
când decolezi într-un avion, dar euforia este trecătoare;
în câteva ore, gravitația va câștiga și vei reveni pe terra
ferma.
Legătura noastră cu Pământul depășește cu mult
gravitația. Hrana pe care o mănânci este făcută din
dioxid de carbon din atmosferă sau din oceane,
împreună cu apă și substanțe nutritive preluate din sol
sau din mare. La fiecare respirație, aduci în plămâni
aer bogat în oxigen, reușind astfel să capeți energie din
ce ai mâncat la cină. Totodată, dioxidul de carbon din
atmosferă te împiedică să îngheți. În plus, oțelul din
ușa frigiderului, aluminiul din conserve, cuprul din
monede și metalele rare din telefonul tău inteligent
provin din interiorul Pământului. Așadar, este
remarcabil cât de lipsiți de curiozitate suntem mulți
față de această mare sferă care ne ține în viață și care,
uneori, în timpul cutremurelor sau al uraganelor, ne
pune viața în pericol.
Cum putem înțelege locul Pământului în univers?
Cum au apărut rocile, aerul și apa care ne definesc
existența? Cum explicăm continentele, munții și văile,
cutremurele și vulcanii? Ce anume controlează
compoziția atmosferei sau a apei mării? Și cum a
apărut imensa diversitate de vietăți care ne înconjoară?
Și, poate cel mai important, cum schimbă acțiunile
noastre Pământul și viața? Parțial, țin de un proces, dar
sunt și întrebări istorice, acesta fiind cadrul volumului.
Aceasta este o poveste despre casa noastră,
Pământul, și despre organismele de pe suprafața sa.
Pământul este dinamic, în continuă schimbare, în
ciuda impresiilor răspândite, dar false de permanență.
De exemplu, Boston are un climat temperat, cu veri
calde, ierni reci și precipitații moderate, distribuite mai
mult sau mai puțin uniform pe parcursul anului.
Anotimpurile sunt previzibile și dacă, la fel ca mine, ai
câteva decenii la activ, este posibil să simți că ai văzut
totul. Totuși, meteorologii îți vor spune că temperatura
medie anuală din Boston a crescut cu peste 0,6 grade
Celsius în timpul vieții cetățenilor săi vârstnici. Știm și
că nivelul dioxidului de carbon din atmosferă – un
factor important care reglează temperatura la
suprafață – a crescut cu aproximativ o treime din anii
1950. Tot măsurătorile ne spun că, mondial, nivelul
mării crește și cantitatea de oxigen dizolvată în oceane
a scăzut cu aproximativ 3% de când trupa The Beatles
a devenit celebră.
Modificările mici se acumulează în timp. Un zbor cu
avionul de la Boston la Londra se lungește cu aproape
2,5 centimetri anual, pe măsură ce fundul oceanului
nou creat îndepărtează încet America de Nord de
Europa. Dacă am putea rula filmul înapoi, am vedea că
acum 200 de milioane de ani, Noua Anglie (New
England) și Vechea Anglie făceau parte din același
continent, iar văi de rift precum cele existente azi în
estul Africii abia începeau să formeze un bazin
oceanic. Observate de la începuturi, transformările
Pământului sunt cu adevărat profunde. De exemplu,
dacă ai fi cutreierat Pământul timpuriu, te-ai fi sufocat
rapid din cauza aerului lipsit de oxigen al planetei
noastre.
Povestea Pământului și a organismelor pe care le
susține este mult mai măreață decât orice
superproducție de la Hollywood, având suficiente
răsturnări de situație încât să rivalizeze cu un thriller
de succes. Acum peste patru miliarde de ani, o mică
planetă s-a format prin acreția de resturi de roci care
orbitau o stea tânără. În primii ani, Pământul a trăit la
limita cataclismului, lovit de comete și de meteori, în
timp ce oceane de magmă tulburi acopereau suprafața,
iar gaze toxice sufocau atmosfera. Treptat însă, planeta
a început să se răcească. S-au format continente, care s-
au scindat și s-au ciocnit, înălțând lanțuri montane
spectaculoase, majoritatea pierdute în favoarea
timpului; vulcani de un milion de ori mai mari decât
orice au văzut vreodată oamenii; cicluri de glaciațiuni
globale. Nenumărate lumi pierdute pe care abia
începem să le deslușim. Cumva, pe această scenă
dinamică, viața a prins rădăcini și, în final, a
transformat suprafața planetei noastre, deschizând
calea trilobiților, dinozaurilor și unei specii care poate
vorbi, gândi, realiza unelte și, în cele din urmă, poate
schimba din nou lumea.
Înțelegerea istoriei Pământului ne ajută să apreciem
munții, oceanele, arborii și animalele din jur, ca să nu
mai vorbim despre aur, diamante, cărbune, petrol și
chiar aerul pe care îl respirăm. În acest fel, povestea
planetei noastre oferă contextul necesar pentru a
înțelege modul în care activitățile umane transformă
lumea în secolul XXI. În cea mai mare parte a istoriei
sale, casa noastră a fost ostilă oamenilor și, într-adevăr,
o lecție nepieritoare a geologiei este recunoașterea
caracterului trecător, fragil și prețios al prezentului
nostru.

Astăzi, titlurile de ziare par adesea desprinse din

Apocalipsa Sfântului Ioan: incendii de vegetație fără
precedent în California și pădurea amazoniană în
flăcări; căldură record în Alaska și topire accelerată a
ghețarilor în Groenlanda; uragane puternice distrug
zona Caraibilor și coasta Golfului Mexic, iar cele mai
mari inundații „din ultima sută de ani” acoperă Vestul
Mijlociu tot mai regulat; Chennai, al șaselea oraș ca
mărime din India, rămâne fără apă, urmat
îndeaproape de Cape Town și de Săo Paulo. Nici
veștile din biologie nu sunt mai bune: o scădere cu 30%
a populației de păsări din America de Nord din 1970;
populații de insecte înjumătățite; mortalitate
accentuată a coralilor din Marea Barieră de Corali;
declin rapid al populației de elefanți și de rinoceri;
pescuit comercial amenințat peste tot în lume. Declinul
unei populații nu înseamnă dispariție, dar este calea pe
care o parcurg speciile către sfârșitul biologic.
Oare lumea a luat-o razna? Pe scurt, da. Și știm de
ce: vinovații suntem noi. Oamenii pompează în
atmosferă gaze cu efect de seră, care nu doar că
încălzesc Pământul, ci cresc și amploarea și frecvența
valurilor de căldură, secetelor și furtunilor. Tot
oamenii au împins specii la marginea prăpastiei
schimbând utilizarea terenurilor, prin exploatare
excesivă și, tot mai mult, prin modificări climatice.
Ținând cont de aceste lucruri, probabil că vestea cea
mai deprimantă este reacția oamenilor: indiferență larg
răspândită, poate mai ales în țara mea, Statele Unite ale
Americii.
De ce majorității oamenilor le pasă atât de puțin de
schimbări planetare care vor remodela viața nepoților
noștri? În 1968, Baba Dioum, un pădurar senegalez, a
dat un răspuns memorabil. „În cele din urmă”, a spus
el, „vom conserva doar ce iubim, vom iubi doar ce
înțelegem și vom înțelege doar ce suntem învățați.”
Așadar, acest volum este o încercare de a înțelege. O
invitație să apreciem lunga istorie care a adus planeta
noastră în prezent. Un îndemn de a recunoaște cât de
profund afectează activitățile umane o lume veche de
patru miliarde de ani. Și o provocare de a face ceva în
acest sens.
 1. Pământul chimic: nașterea unei planete

La început a fost… ei bine… o fărâmă, un grăunte,

un punct deopotrivă incomprehensibil de mic și
inimaginabil de dens. Nu era o concentrație de lucruri
în pustiul vast al universului. Era însuși universul.
Cum a ajuns acolo, nimeni nu știe.
La fel de misterios este și ce a fost înainte, dacă a
existat ceva, însă cu circa 13,8 miliarde de ani în urmă,
acest nucleu primordial al universului a început să se
extindă rapid – un „Big Bang” care a dezlănțuit o
uriașă maree de energie și de materie; nu rocile și
mineralele din viața noastră zilnică; nici măcar atomii
din care sunt alcătuite rocile, aerul și apa. În zorii
universului, materia era formată din quarcuri, leptoni
și gluoni, o adunătură ciudată de particule subatomice
care s-au unit și au format atomi.
Felul în care înțelegem universul și istoria lui vine în
mare parte din cea mai efemeră sursă: lumina. Poate că
punctele luminoase care dau formă cerului nopții nu
par tocmai cărți de istorie, dar două proprietăți ale
luminii ne ajută să înțelegem cum a evoluat universul.
În primul rând, intensitatea diferitelor lungimi de
undă ale radiației pe care o recepționăm arată
compoziția sursei. Ochii noștri pot detecta doar un
interval redus de lungimi de undă, dar stelele și alte
corpuri cerești emit sau absorb un spectru larg de
radiații, de la unde radio și microunde la raze X și raze
gamma, fiecare cu o poveste de spus. Și, un lucru
important, lumina respectă o limită strictă de viteză:
299.792.458 de metri pe secundă, în vid. Lumina solară
este emisă cu opt minute și douăzeci de secunde
înainte să o vedem, iar, în cazul stelelor și al altor
corpuri mai îndepărtate, lumina care ajunge la noi a
fost emanată chiar mai devreme – mult mai devreme
în cazul obiectelor cele mai îndepărtate. Toate acestea
transformă cerul nostru înstelat într-o carte de istorie
cerească.
Microunde distribuite uniform pe cer vorbesc despre
Big Bang și urmările sale imediate, iar radiații de la
prima generație de stele, formate la câteva sute de mii
de ani după începutul timpului, ajung la noi abia
astăzi. Cum s-au format aceste stele timpurii? Totul are
legătură cu gravitația, arhitectul universului.
Gravitația descrie atracția dintre diferite obiecte,
puterea atracției fiind determinată de masa obiectelor
și de distanța dintre ele. Pe măsură ce atomii se formau
în universul timpuriu aflat în expansiune, gravitația a
început să-i strângă laolaltă. Agregări locale au crescut,
întărindu-și atracția gravitațională și, în final, au
colapsat în sfere fierbinți și dense, atât de fierbinți și de
dense încât nuclee de hidrogen au fuzionat și au
format heliu, emanând lumină și căldură. Când se
întâmplă acest lucru, ia naștere o stea. Mari, fierbinți și
cu viață scurtă, acele stele primordiale au stabilit
parcursul pentru tot ce a apărut mai târziu, inclusiv
parcursul nostru.
Materia generată de Big Bang conținea în special
atomi de hidrogen, cel mai simplu element, împreună
cu deuteriu (hidrogen cu un neutron adăugat) și heliu.
S-a format și un pic de litiu, alături de cantități și mai
mici din alte elemente ușoare, și cam atât. De fapt, a
mai existat altceva, dar nu prea știm ce. În anii 1950,
astronomii au început să folosească mișcările stelelor și
galaxiilor (aglomerări de stele, gaz și praf ținute
laolaltă tot de gravitație) pentru a calcula atracția
gravitațională în spațiul îndepărtat, dar, când au
însumat masa tuturor obiectelor cerești cunoscute, și-
au dat seama că era insuficientă pentru a le explica
observațiile. Trebuia să mai existe ceva, o necunoscută
care interacționează cu materia normală prin
gravitație, dar nu interacționează cu lumina;
astronomii au numit-o materie întunecată. Există
ipoteze despre ceea ce ar putea fi materia întunecată,
dar nimic nu este cert. Și mai misterioasă este energia
întunecată, considerată și ea necesară pentru a explica
funcționarea universului. Se crede că materia
întunecată și energia întunecată reprezintă 95% din tot
ce există, constituenți enigmatici pe care nu îi putem
detecta, dar care sunt considerați esențiali în
modelarea universului. Mai avem multe de învățat.
Să revenim la materia convențională. La începutul
erei stelelor strălucitoare, universul era un cocktail rece
și difuz de atomi de hidrogen (în mare parte). Stele
timpurii au generat mai mult heliu, dar nu exista nimic
din care să poată lua naștere un Pământ (vezi tabelul
de la pagina alăturată). De unde au venit fierul, siliciul
și oxigenul necesare pentru a ne forma planeta? Dar
carbonul, azotul, fosforul și alte elemente care ne
compun corpul? Acestea și toate celelalte elemente au
apărut în generații succesive de stele, turnătorii de
atomi din care, într-o bună zi, a luat naștere planeta
noastră. La temperaturile și presiunile ridicate din
stelele mari, elemente ușoare au fuzionat, formând
carbon, oxigen, siliciu și calciu; fier, aur, uraniu și alte
elemente grele au fost create în explozii stelare gigante,
numite supernove. Chipul pe care îl vezi în oglindă
poate că are câteva decenii de existență, dar este
compus din elemente formate acum miliarde de ani în
stele străvechi.
De-a lungul imensității timpului, stele s-au născut și
au murit, fiecare ciclu contribuind la inventarul
elementelor concentrate astăzi în Pământ și în formele
de viață. Galaxii s-au contopit și au apărut găuri negre
(zone atât de dense încât nici lumina nu le poate
scăpa), modelând încet universul pe care îl observăm
astăzi.

Compoziție a pământului și a formelor de viață

(procent, după greutate)

Pământ
Fier 33
Oxigen 31
Siliciu 19
Magneziu 13
Nichel 1, 9
Calciu 0, 9
Aluminiu 0, 9
Restul 0, 3
Celule din corpul uman
Oxigen 65
 Carbon 18
Hidrogen 10
Azot 3
Calciu 1,5
Fosfor 1
Restul 1, 5

Reluăm povestea cu aproape 4,6 miliarde de ani în

urmă și ne concentrăm asupra unui nor simplu format
din atomi de hidrogen și din cantități mici de gaze,
gheață și granule minerale din interiorul brațului
spirală al unei galaxii oarecare, numite Calea Lactee.
La început, norul era mare, difuz și rece (foarte rece, cu
temperaturi de 10-20 de grade Kelvin sau -253 până la
-263 de grade Celsius). Probabil împins de o supernovă
din apropiere, acest nor a colapsat într-o nebuloasă
mult mai mică, mai densă și mai fierbinte. Așa cum se
întâmplase de miliarde de ori în alte părți ale
universului, gravitația a atras cea mai mare parte a
norului, formând o masă centrală fierbinte și densă –
Soarele nostru. Cea mai mare parte a hidrogenului din
nebuloasă a intrat în Soare, dar granule de gheață și de
minerale s-au separat într-un disc care se rotea în jurul
stelei noastre tinere, semănând cumva cu inelele din
particule minuscule care înconjoară planeta Saturn
(figura 1).
 La început, discul era suficient de fierbinte pentru a
vaporiza mineralele și ghețurile din care s-a format.
Totuși, în câteva milioane de ani, a început să se
răcească, mai repede în punctele îndepărtate și mai
lent în cele apropiate de căldura Soarelui.
Din experiența noastră zilnică știm că substanțele se
topesc sau se cristalizează la temperaturi diferite. De
exemplu, la suprafața Pământului, apa îngheață la 0°C,
dar gheața uscată îngheață din dioxid de carbon la
temperaturi mult mai scăzute (-78,5°C). Cam la fel,
mineralele din roci cristalizează din precursori topiți la
temperaturi care variază de la sute la peste 1000°C. Din
acest motiv, pe măsură ce discul planetar se răcea,
materiale diferite au cristalizat în momente și locuri
diferite, totul în raport cu distanța la care se aflau față
de căldura Soarelui. Mai întâi s-au format oxizi de
calciu, de aluminiu și de titan; au urmat metalele – fier,
nichel și cobalt –, iar mai târziu, dincolo de distanța
față de Soare denumită linie de îngheț, ghețuri de apă,
dioxid de carbon, monoxid de carbon, metan și
amoniac – substanțele care au format oceane, aer și
viață. Bucăți de minerale și de gheață s-au ciocnit și au
format particule mai mari, care s-au unit, creând
corpuri și mai mari. În câteva milioane de ani, au
rămas doar câteva structuri sferice în locul în care se
rotise discul. „A treia sferă de la Soare” era Pământul,
o masă stâncoasă care orbitează Soarele la circa 150 de
milioane de kilometri distanță.

Cum s-a format Pământul mai exact și ce știm despre

copilăria lui? Dacă lumina relatează istoria
universului, rocile spun povestea planetei noastre.
Când contempli Marele Canion sau admiri vârfurile
care încadrează lacul Louise, privești, de fapt,
biblioteca naturii, tomuri de istorie a Pământului fiind
inscripționate în piatră. Sedimente – pietrișuri, nisipuri
sau noroaie formate prin eroziunea rocilor anterioare
sau calcare aduse de curgerile de apă – s-au răspândit
peste lunci și pe fundul oceanului, însemnând strat de
strat trăsăturile fizice, chimice și biologice ale
suprafeței planetei noastre în momentul și în locul în
care s-au format. Rocile magmatice – formate din
materiale topite din adâncul Pământului – ne spun mai
multe despre interiorul dinamic al planetei, la fel și
rocile metamorfice, create din precursori sedimentari
sau metamorfici la temperaturi și presiuni ridicate,
adânc în Pământ. Împreună, aceste roci spun o poveste
măreață a evoluției Pământului din tinerețe la
maturitate, a evoluției vieții de la bacterii la tine și –
poate cea mai importantă poveste dintre toate – a
modalităților în care Pământul fizic și biologic s-au
influențat reciproc în timp. Lucrez ca geolog de
patruzeci de ani, dar sunt încă uimit că stâncile de-a
lungul coastei Dorset din sudul Angliei îmi permit să
evoc imaginea Pământului de acum 180 de milioane de
ani. Așa cum vom vedea, chiar mai remarcabile sunt
acele roci care ne descriu Pământul și viața existente în
urmă cu miliarde de ani.
Dacă privești cu atenție vârfuri impunătoare din
Munții Stâncoși sau din Alpi, prinde contur un alt
aspect al istoriei Pământului. Formele lor ca niște dinți
nu sunt rezultatul sedimentării. Dimpotrivă, sunt
sculptate de eroziune, procese fizice și chimice care
macină rocile, distrugându-le poveștile. Pământul își
scrie istoria cu o mână și o șterge cu cealaltă, iar pe
măsură ce ne întoarcem în timp, ștergerea are câștig de
cauză. Planeta noastră s-a închegat în urmă cu
aproximativ 4,54 miliarde de ani, dar cele mai vechi
roci cunoscute de pe Pământ datează doar de aproape
patru miliarde de ani. Probabil că au existat roci mai
vechi, dar au fost erodate sau îngropate și transformate
prin metamorfism în forme de nerecunoscut. Poate că
mai sunt câteva într-un deal îndepărtat din Canada
sau din Siberia, așteptând să fie recunoscute, dar, în
mare parte, primele 600 de milioane de ani din istoria
Pământului reprezintă o epocă întunecată a planetei
noastre.
Cum putem reconstitui copilăria Pământului fără
consemnări istorice? Se pare că avem copii de rezervă,
păstrate într-o altă locație, ca să spunem așa. Rocile în
cauză sunt meteoriți, roci rămase din sistemul solar
timpuriu care se prăbușesc din când în când pe
Pământ. Convingerea noastră că Pământul și alte
planete s-au format acum mai bine de 4,5 miliarde de
ani provine din „ceasuri” geologice captive în
mineralele care alcătuiesc aceste roci speciale. (Mai
multe despre datarea istoriei Pământului imediat.)
Unii meteoriți, numiți condriți, sunt formați din
granule rotunde milimetrice, numite condrule, despre
care se crede că păstrează acele particule mici care s-au
ciocnit și au creat corpuri mai mari în primele faze ale
formării planetei (figura 2). Această viziune este
susținută de studii atente ale compoziției condrulelor,
care include minerale de calciu, aluminiu și titan,
primele care s-au condensat pe măsură ce discul
nostru solar a început să se răcească, precum și granule
rare expulzate de o supernovă din apropiere și
adunate ulterior, pe măsură ce s-a format sistemul
solar. Meteoriții condritici nu doar că păstrează o
arhivă directă a sistemului solar timpuriu, ci
compoziția lor chimică sugerează că au fost materialele
principale din care s-a format Pământul.

În câteva milioane de ani, cea mai mare parte din

rocile și din gheața din jurul Soarelui nostru s-au unit
și au format planete. În viziunea convențională,
particule de dimensiunea firelor de praf s-au lipit între
ele și au produs granule mai mari, care, la rândul lor,
s-au agregat și au dat naștere unor corpuri și mai mari,
formând în final planetezimale, bucăți de rocă de
dimensiuni kilometrice, similare cu majoritatea
asteroizilor prezenți astăzi între orbitele lui Marte și
Jupiter. Potrivit unei ipoteze alternative, corpuri de tip
planetar s-au format direct prin acreția unor particule
de mărimea pietricelelor. În orice caz, pe măsură ce
acreția se apropia de finalizare, au rămas doar
aproximativ o sută de corpuri cu dimensiuni între cea
a Lunii și cea a planetei Marte. Acestea s-au ciocnit și
au format planetele sistemului nostru solar. Un astfel
de cataclism a afectat profund casa noastră ulterioară.
La câteva zeci de milioane de ani după ce Pământul se
formase aproape complet, un corp cât Marte s-a ciocnit
de planeta noastră tânără, aruncând în spațiu roci și
gaz. Mare parte din materialul aruncat s-a unit în final
și a format o sferă stâncoasă relativ mică, blocată pe o
orbită permanentă în jurul Pământului. Poate că Luna
plină inspiră poezii, dar s-a născut din violență, iar
secretele i-au fost dezlegate prin studierea atentă a
rocilor selenare.
 Pământul este o sferă stâncoasă cu un diametru de
12.746 de kilometri la ecuator. (De fapt, planeta noastră
nu este chiar sferică; datorită rotației, Pământul este
puțin mai umflat la ecuator și aplatizat spre poli.) Dacă
tai Pământul pe jumătate (nerecomandat), vei vedea că
planeta nu este omogenă, ci mai degrabă stratificată
concentric, ca un ou fiert tare (figura 3, pagina 28).
„Gălbenușul” Pământului este nucleul, un corp
interior fierbinte și dens, care reprezintă aproximativ o
treime din masa planetei. Nucleul conține în special
fier, ceva nichel și aproximativ 10% elemente mai
ușoare despre care se crede că includ hidrogen, oxigen,
sulf și/sau azot. Trebuie să ne mulțumim cu „se crede
că includ”, deoarece, cu tot respectul față de Jules
Verne, nimeni nu a călătorit în centrul Pământului
pentru a preleva o mostră. Valuri de energie generate
de cutremure acționează cam la fel precum
computerele tomograf din spitale, iar detalii despre
modul în care aceste unde sunt propagate, reflectate,
refractate sau absorbite în interiorul planetei dezvăluie
dimensiunile și densitatea nucleului. Aceasta din urmă
impune ca miezul să fie preponderent, dar nu în
întregime, din fier. Experimente din laboratoare și
calcule arată că un amestec de elemente ușoare,
precum cele menționate mai sus, poate explica
densitatea observată, dar natura exactă a amestecului
nu este cunoscută, fiindcă nicio compoziție nu oferă o
soluție unică la problemă. Nucleul interior – o sferă cu
o rază de 1226 de kilometri – este solid, iar nucleul
exterior (de aproximativ 2260 de kilometri grosime)
este topit și se mișcă încet prin convecție, pe măsură ce
materia densă de lângă bază se înfierbântă și începe să
se ridice ca, în cele din urmă, să se răcească și să se
scufunde din nou către bază. Această mișcare a
nucleului exterior generează un dinam electric, creând
câmpul magnetic al Pământului. Poate că nu ne
gândim zilnic la câmpul magnetic, dar ar trebui să fim
recunoscători că există. Câmpul magnetic ne
protejează atmosfera de vântul solar (un flux de
particule cu sarcină electrică emanate de Soare) și
orientează acele busolelor spre nord (aproximativ).
Mantaua Pământului – albușul oului nostru planetar
– înconjoară nucleul. Reprezentând aproximativ două
treimi din masa planetei noastre, mantaua este formată
în principal din silicați – minerale bogate în dioxid de
siliciu (SiO2, cuarț în forma sa cristalină pură) –, alături
de magneziu și cantități mai mici de fier, calciu și
aluminiu. Din nou, cele mai multe informații despre
manta provin din unde seismice, clarificate de
experimente de laborator. Totuși, din când în când,
Pământul ne dă o mână de ajutor și transportă la
suprafață bucăți din manta. Diamantele sunt mesageri
foarte importanți din interiorul profund. Formate la
160 de kilometri sau mai mult în adânc, aceste bucăți
dure de carbon pur sunt aduse la suprafață de magmă,
materia topită care formează lava și alte roci
magmatice. Lorelei Lee insista să spună că diamantele
sunt cele mai bune prietene ale fetelor, dar sunt
prietene și cu geologii, fiindcă au de obicei mici inserții
de materie din manta, care pot fi studiate în laborator.
Mantaua este solidă, dar, în timp, se mișcă pe
verticală. Modelul tridimensional exact al circulației
mantalei rămâne un subiect de dezbatere, la fel și
întrebarea dacă toate părțile mantalei generează roci
vulcanice, care se ridică la suprafață. Totuși, geologii
sunt de acord că topirea parțială a rocilor mantalei a
dat naștere celui mai accesibil strat al Pământului –
scoarța.
Reprezentând mai puțin de 1% din masa planetei
noastre, scoarța – coaja subțire în analogia noastră cu
oul – este singurul strat pe care îl putem observa și
cerceta frecvent, oferindu-ne o bogăție de informații.
Continentele sunt formate dintr-o scoarță care conține
cuarț (SiO2) și minerale de feldspat bogate în sodiu sau
potasiu, cum este granitul din White Mountains din
New Hampshire sau Sierra Nevada, sculptat dramatic
în Parcul Național Yosemite. Scoarța oceanică este
diferită, fiind formată din roci bazaltice precum cele
care erup din vulcani hawaiieni; acestea conțin
minerale de feldspat bogate în calciu sau în sodiu, dar
nu cuarț. Scoarța continentală este mai groasă, dar și
mai puțin densă decât cea oceanică, astfel încât
„plutește” deasupra scoarței oceanice, precum cuburile
de gheață într-o băutură rece. Într-adevăr, fiindcă apa
de la suprafața Pământului se acumulează în zone
topografice joase, scoarța bazaltică se află în special pe
fundul mării.

Cum s-a format pământul nostru stratificat? Am

putea propune ideea că straturile concentrice ale
Pământului reflectă acreția succesivă a unor materiale
distincte, pe măsură ce planeta noastră se forma, dar
această idee este în contradicție cu numeroase
observații fizice și chimice. În schimb, majoritatea
oamenilor de știință sunt de acord că, pe măsură ce
Pământul nou format creștea, căldura emisă de
coliziunile frecvente și de dezintegrarea izotopilor
radioactivi a topit planeta.
Elemente mai grele, în special fierul, s-au scufundat
spre centru, în vreme ce silicați de magneziu și alte
combinații de fier, aluminiu, calciu, sodiu, potasiu și
dioxid au format un strat exterior. A apărut structura
concentrică a nucleului și a mantalei Pământului,
urmată curând de stratul superficial de scoarță.
 Elemente, izotopi și compuși chimici

Elementele sunt componentele de bază ale

compușilor chimici, proprietățile lor fiind determinate
de numărul de protoni și de electroni pe care îi au.
Carbonul, de exemplu, se leagă de alte elemente în
modele distincte datorită celor șase protoni și șase
electroni ai săi. Oxigenul este diferit fiindcă arc opt
protoni și opt electroni. Tabelul periodic al
elementelor, afișat cu mândrie în sălile de clasă din
lume, oferă o imagine sistematică a modului în care
protonii și electronii celor 118 elemente cunoscute le
determină legăturile chimice și deci distribuția în
natură.
Toți atomii de carbon au șase protoni și șase
electroni, dar numărul de neutroni variază. Majoritatea
atomilor de carbon – aproximativ 99% – sunt carbon-
12, care conține șase neutroni și șase protoni, având
masă atomica 12 (unde atomul de hidrogen este definit
ca 1).
Totuși, aproximativ 1% din atomii de carbon au un
neutron în plus și masă atomică 13, iar câțiva atomi de
carbon dintr-o mie de miliarde au opt neutroni și masă
atomică 14. Poate ai auzit de carbon-14 datorită unei
proprietăți deosebit de utile: este radioactiv. Izotopii
radioactivi sunt instabili și se descompun în timp în
atomi mai stabili. Carbonul-14 se descompune spontan
în azot-14. În laborator, putem măsura viteza cu care
se produce descompunerea; jumătate din carbonul-14
dintr-un eșantion se va descompune în azot în 5730 de
ani (acesta este așa-numitul timp de înjumătățire).
Acest lucru face din C-14 un cronometru valoros în
cercetări arheologice. Însă, după câteva zeci de mii de
ani, pur și simplu nu mai există suficient C-14 într-un
eșantion pentru a face măsurători precise, așa că
trebuie să apelăm la alți izotopi, în special la cei de
uraniu, pentru a data istoria profundă a Pământului.
Dacă numărul de protoni și de electroni dictează
identitatea unui element și, prin urmare, tipurile de
reacții chimice la care va participa, masele diferite ale
izotopilor influențează viteza cu care au loc reacțiile,
iar izotopi radioactivi ai mai multor elemente oferă
instrumente pentru calibrarea istorici Pământului.
După cum vom vedea, aceste caracteristici ale
izotopilor îi fac indispensabili pentru cercetarea istoriei
Pământului și a vieții.
 Cum s-a format scoarța? Pentru a răspunde, trebuie
să revenim la o afirmație anterioară: mineralele se
topesc sau se cristalizează la temperaturi diferite.
Câteva milioane de ani după formarea Pământului,
mantaua fierbinte a generat materiale topite, care s-au
ridicat la suprafață și s-au răspândit pe planetă,
formând ceea ce specialiștii numesc un ocean de
magmă. Dacă ai văzut vreodată lava care se scurge din
Kilauea, cel mai activ vulcan din Hawaii, poți să
intuiești cum arăta peisajul: o suprafață neagră dură,
cu fisuri și șuvoaie proaspete de un portocaliu
incandescent, toate cuprinse de un strat de abur
învolburat.
Pe măsură ce căldura a fost absorbită în atmosferă,
oceanul de magmă s-a răcit, formându-se o scoarță
primordială compusă în special din bazalt. Iar odată ce
această scoarță s-a îngroșat și a început să se topească
la bază, s-au format roci bogate în dioxid de siliciu,
asemănătoare granitului – prima scoarță continentală.
O dovadă a evoluției timpurii a scoarței este păstrată
în niște granule minerale mici numite zircon. Zirconul
mineral (silicat de zirconiu, ZrSiO4) se formează pe
măsură ce roci magmatice bogate în dioxid de siliciu se
cristalizează din magmă topită. Zirconul are o
proprietate remarcabilă care îl aduce în atenția
geologilor: pe măsură ce se cristalizează, încorporează
în structura sa puțin uraniu, nu plumb, fiindcă ionii de
plumb sunt prea mari pentru a se integra în cristalele
în creștere. De ce este important acest lucru? Unii ioni
de uraniu sunt radioactivi: uraniul-235 și uraniul-238
se descompun în plumb-207, respectiv în plumb-206,
în ritmuri măsurabile în laborator. Uraniul-238 are un
timp de înjumătățire de 4,47 miliarde de ani, ceea ce
înseamnă că, în acest interval, jumătate din uraniul-238
dintr-un eșantion s-a descompus în plumb-206;
similar, uraniul-235 are un timp de înjumătățire de 710
milioane de ani. Fiindcă plumbul nu a intrat în zircon
când s-a format, probabil că orice tip de plumb găsit
azi în zircon e rezultatul degradării radioactive a
uraniului. Deci, prin măsurarea atentă a uraniului și a
plumbului din zircon, obținem un ceas, cel mai bun
cronometru al Pământului pentru calibrarea istoriei
profunde a planetei noastre.
Așadar, zirconul ne ajută să identificăm timpul
geologic, dar, dacă nu avem roci terestre mai vechi de
patru miliarde de ani, cum poate zirconul să clarifice
istoria cea mai timpurie a planetei noastre? Pentru a
răspunde la această întrebare trebuie să mergem la
plajă. Pe litoralul preferat al familiei mele, North Shore
din Massachusetts, nisipul cu care construim castele s-
a format prin eroziunea unor munți străvechi, ale căror
rămășițe pot fi văzute în White Mountains din New
Hampshire și în alte lanțuri de-a lungul coloanei
vertebrale a regiunii New England. Munții conțin
granit creat acum 400 de milioane de ani, în timpul
unui eveniment de formare a munților; le cunoaștem
vârsta fiindcă rocile de granit conțin zircon care le
identifică momentul formării. În timp, o parte din acest
zircon a fost erodat din munți și purtat de râuri înspre
coastă, ajungând (deocamdată) granule pe plajele cu
nisip din Massachusetts. Așadar, plajele sunt moderne,
dar sunt construite din granule de nisip mult mai
vechi, inclusiv din zircon cu o vârstă de 400 de
milioane de ani.
În acest fel face zirconul lumină în epoca întunecată
a Pământului. În Australia de Vest, un afloriment
neatrăgător de roci portocalii dezagregate, numit
Formațiunea Jack Hills, prezintă gresii și pietrișuri
depuse de râuri cu aproximativ trei miliarde de ani în
urmă. Vârsta rocilor este importantă – nu avem multe
roci sedimentare atât de vechi –, însă adevărata
minune de la Jack Hills se arată când privim cu atenție
granulele cimentate în gresie cu eoni în urmă. Printre
granule se numără și zirconul, aproximativ 5% din
acesta fiind mai vechi de patru miliarde de ani. Cel mai
vechi s-a format acum 4,38 miliarde de ani – aproape
vârsta planetei. Descoperiri similare au fost făcute
recent în Africa de Sud și în India.
Ce învățăm de la aceste minerale străvechi? În
primul rând, zirconul nu se formează în toate rocile
magmatice; acesta apare în principal în scoarța bogată
în dioxid de siliciu, care are compoziții chimice
specifice granitului. Așadar, zirconul arată că
diferențierea scoarței Pământului a început în zorii
istoriei planetei. În plus, chimia oxigenului din zircon
dovedește că apa lichidă era prezentă acum 4, 38
miliarde de ani; hidrosfera Pământului este aproape la
fel de veche ca planeta. Iar zirconul vechi conține
inserții minuscule de alte minerale care pot fi utilizate
pentru a deduce proprietățile interiorului Pământului
de acum peste patru miliarde de ani. Poate că, totuși,
cele mai interesante – și controversate – sunt niște
puncte mici de grafit, un mineral compus din carbon
pur, dintr-un zircon vechi de 4,1 miliarde de ani. Să fie
o amprentă rudimentară a vieții? Vom reveni la
această întrebare în capitolul 3. Deocamdată, să
examinăm în continuare cum s-a conturat încetul cu
încetul portretul planetei noastre în tinerețe.

Până acum am explicat compoziția solidă a

Pământului, dar cum rămâne cu trăsăturile cele mai
importante pentru viață – apa din oceane și gazele din
atmosferă? Vreme de mulți ani, oamenii de știință au
presupus că aerul și apa de pe Pământ provin în
principal din comete care au adăugat un strat în
stadiul tardiv al planetei în evoluție. Cometele,
descrise drept „bulgări de zăpadă murdari”, sunt
mesageri ai sistemului solar timpuriu de pe tărâmuri
îndepărtate, fiind formate în special din gheață, cu
puțină rocă. Progrese recente în înțelegerea chimiei
cometelor ne permit să testăm ipoteze despre originea
cometelor; clarificarea vine de la izotopii de hidrogen.
Cunoaștem destul de bine raportul de hidrogen și
deuteriu (prezentat anterior, un izotop al
hidrogenului, care conține un neutron, un proton și un
electron) din apă și din alte substanțe cu hidrogen de
pe Pământ. Din acest motiv, candidații plauzibili
pentru sursa apei de pe Pământ ar trebui să aibă un
raport similar de hidrogen și deuteriu. Din păcate,
cometele nu trec acest test; compoziția lor de hidrogen
sugerează că sunt responsabile doar de circa 10% din
apa de pe Pământ.
Restul apei, precum și gazele din atmosferă și
carbonul din corpul nostru au ajuns cu unii meteoriți
care au construit planeta în ansamblu, în special în
anumite tipuri de meteoriți condritici, despre care se
crede că au interacționat cu planeta în ultimele etape
ale evoluției sale. Un grup de condriți, denumiți
condriți carbonici, merită o atenție deosebită, deoarece
conțin 3-11% apă, în mare parte legată chimic în argile
și în alte minerale, precum și aproximativ 2% materie
organică (molecule cu hidrogen și carbon), incluzând
aminoacizi precum cei prezenți în proteine. Așadar,
meteoriții condritici reprezintă o sursă de apă și de
carbon și, spre deosebire de comete, trec testul
izotopului de hidrogen. Se pare că diferite corpuri de
acest fel au oferit cea mai mare parte a rocilor, apei și
aerului de pe planeta care ne este casă.
Pe Pământul timpuriu, căldura a atras probabil
vapori de apă, azot și dioxid de carbon din interior,
formând o atmosferă fierbinte și densă, poate de o sută
de ori mai densă decât cea pe care o cunoaștem astăzi.
Totuși, pe măsură ce Pământul s-a răcit, cea mai mare
parte a vaporilor de apă au condensat, căzând ca
ploaie pentru a forma oceane. Totodată, o parte din
dioxidul de carbon din atmosferă a intrat în reacție cu
roci și apă, formând calcar și redevenind parte a
Pământului solid ca sedimente. Poate că acest Pământ
semăna mai mult cu Hawaii, cu vulcani învăluiți de
nori înălțându-se din mare. Totuși, este posibil să fi
avut un aspect extraterestru, fiindcă unii oameni de
știință cred că molecule organice mici, formate prin
reacții chimice determinate de radiații, ar fi generat o
ceață portocalie în atmosfera timpurie densă.
Degazificarea nu a fost completă – încă este mai
multă apă în manta decât în oceane. Nici mișcarea apei
dinspre manta către suprafață nu a urmat o singură
direcție. Există motive să credem că mantaua fierbinte
din tinerețea Pământului putea susține mai puțină apă
decât echivalentul său modern, deci este posibil ca
oceanele timpurii să fi fost mai mari decât cele de
astăzi. Un lucru este clar: oxigenul nu era prezent în
această atmosferă timpurie. După cum vom vedea în
capitolul 4, oxigenul care ne ține în viață a venit mai
târziu, fiind generat de procese biologice mai degrabă
decât de unele pur fizice.
Pe măsură ce Pământul s-a răcit și a început să se
diferențieze, influența meteorilor mari a scăzut treptat.
Meteoriți încă mai cad pe Pământ. În 1992, un meteorit
mic a zdrobit o mașină în orașul Peekskill, din statul
New York, iar vizitatorii superbului Meteor Crater, de
lângă Flagstaff, din statul Arizona, pot privi în
interiorul unei gropi de aproape 1,2 kilometri
diametru, produsă de un impact de acum aproape
50.000 de ani. Acestea fiind spuse, frecvența
impacturilor și dimensiunea maximă a meteoriților au
scăzut în timp. Dar pe Pământul tânăr, impacturi
capabile să vaporizeze oceanele timpurii au continuat
un timp. Dovezi în acest sens nu provin de pe Pământ,
ci de pe planeta vecină, Marte, unde o suprafață
străveche, acoperită de cratere, s-a păstrat în zonele
muntoase din sud. Unele dintre aceste cratere sunt
uriașe; o structură de impact remarcabilă, numită
Hellas Planitia, are un diametru de circa 2300 de
kilometri – aproximativ distanța de la Boston la New
Orléans (sau de la București la Paris – n. red.). Energia
generată de un asemenea impact ar face bombele
atomice să pară niște pocnitori.
Intervalul temporal exact al diminuării impacturilor
este încă dezbătut aprins. De la începutul exploatării
Lunii, s-a popularizat ideea Marelui Bombardament
Târziu (Late Heavy Bombardment), o perioadă de
acum aproximativ 3,9 miliarde de ani caracterizată de
ciocniri foarte puternice ale meteorilor în sistemul
solar interior. Dovezile empirice ale acestui eveniment
provin în principal din mostrele colectate de astronauți
din diferite părți ale suprafeței selenare. Surprinzător,
eșantioane răspândite conțin dovezi ale unor ciocniri
de acum circa 3,9 miliarde de ani. Acest lucru a fost
interpretat inițial ca o creștere redusă a impactului
meteorilor, explicată prin modele ce arătau felul în
care orbitele lui Saturn și Jupiter ar fi putut arunca
mult material din sistemul solar exterior. Totuși, unii
oameni de știință au o părere diferită, argumentând că
dovezile ample ale ciocnirilor vechi de 3,9 miliarde de
ani de pe Lună au fost create, de fapt, de un singur
eveniment major și nu de o flotilă de meteori separați.
Alții susțin că apogeul de acum 3,9 miliarde de ani este
un artefact care reflectă o descreștere pe termen lung a
intensității ciocnirilor. Modele mai noi de dinamică a
sistemului solar susțin ideea unui bombardament
discret, dar sugerează că acesta ar fi avut loc mult mai
devreme. În prezent, mulți oameni de știință cred că,
acum 4,3-4,2 miliarde de ani, impacturi capabile să
vaporizeze oceanele nu mai amenințau Pământul.
Acest spectacol remarcabil al nașterii Pământului –
acreția din materie stelară străveche, topirea globală și
diferențierea care au modelat interiorul planetei,
formarea oceanelor și a atmosferei – s-a desfășurat în
cel mult 100 de milioane de ani. În urmă cu 4,4
miliarde de ani, Pământul devenise o planetă telurică
(adică stâncoasă), scăldată de apă, sub un strat de aer.
Continentele începuseră să se formeze, dar erau mici
și, probabil, inundate de mare. Îmi imaginez Pământul
tânăr ca o Indonezie globală, cu arce de vulcani
înălțându-se deasupra mării și cu mici zone de uscat,
asemănătoare continentelor. Pământul era învăluit de
o atmosferă densă, dar în aer nu exista oxigen; dacă ar
călători în timp, oamenii nu ar rezista mult pe
Pământul primitiv. Așadar, în ciuda unor trăsături
familiare, acesta nu era încă Pământul nostru. Lumea
pe care o cunoaștem, cu aer respirabil și continente
mari – și viață –, urma să vină.

2. Pământul fizic: modelarea planetei

Formațiunile de roci Flatiron, de la vest de Boulder,

statul Colorado, SUA, se înalță ca niște dinți uriași care
mușcă din cer, elanul lor vertical fiind accentuat de
câmpiile ușor ondulate dinspre est. Cunoaștem cu toții
principalele caracteristici topografice ale planetei
noastre: Munții Stâncoși, Alpii și alte lanțuri montane
contrastează cu întinderi vaste de prerii, stepe și
câmpii de coastă. Continente și insule vulcanice,
adesea înlănțuite ca un colier incandescent, ies la
iveală din cuprinsul vast al oceanelor. Cutremurele, o
amenințare constantă în unele părți ale lumii, sunt
aproape necunoscute în altele. Cum au apărut
caracteristicile de suprafață ale planetei și ce ne spun
despre funcționarea internă a Pământului?
Rezumându-și propria explorare a complexității
Pământului, celebrul autor John McPhee scria: „Dacă
mi s-ar cere să limitez toate aceste scrieri la o singură
propoziție, aceasta este cea pe care aș alege-o: Vârful
muntelui Everest este din calcar marin”. Muntele
Everest, cu scoici fosile la mai mult de 8000 de metri
deasupra mării; formațiunile Flatiron, straturi inițial
orizontale ajunse acum aproape verticale; muntele Fuji
care se ridică spectaculos deasupra câmpurilor de orez
din Honshu – acestea și multe alte caracteristici ne
obligă să vedem suprafața Pământului ca un lucru
dinamic, un caleidoscop de geografie, topografie și
climă în continuă schimbare. Această perspectivă este
general acceptată astăzi, dar a fost o cale lungă.
Milenii întregi, strămoșii noștri au considerat că
trăsăturile fizice ale Pământului erau permanente –
bariere, coridoare, resurse și totemuri neschimbate,
care ne circumscriu viețile. Ideea că Pământul are o
structură statică a început să se fisureze în secolul al
XVII-lea, când Niels Stensen, medic la curtea familiei
Medici, și-a dat seama că glossopetrae – pietre în formă
de limbă care sunt scoase la iveală de eroziunea
dealurilor toscane – sunt dinții unor rechini de
odinioară. Stensen a avansat ideea că, pe măsură ce
rechinii au murit și s-au descompus, dinții lor au
format sedimente pe fundul mării. Dacă acceptăm
acest lucru, descoperirea dinților de rechin pe dealurile
de lângă Florența însemna fie că nivelul mării a fost
cândva mai ridicat decât este astăzi, fie că rocile care
formează dealurile fuseseră ridicate deasupra fundului
mării.
Noțiunea de efemeritate geologică a căpătat avânt,
după mai bine de un secol, prin scrierile lui James
Hutton, considerat părintele geologiei moderne.
Asemenea altor naturaliști de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, Hutton a observat potrivirea dintre plante și
mediul lor pe când se plimba pe dealurile din
apropierea casei sale din Edinburgh. Similar, alge
marine și anemone din Firth of Forth din vecinătate
păreau bine adaptate la propriul habitat. Dar Hutton a
mai observat ceva. Eroziunea măcina încet, dar
inevitabil, dealurile. Iar nisipul și noroiul produse de
această eroziune se acumulau treptat în fiord.
Pentru Hutton, acest lucru era o enigmă. Dacă aceste
habitate se aflau într-o stare continuă de
descompunere, cum puteau speciile pe care le
găzduiau, evident concepute pentru mediile în care
prosperă, să reziste perioade lungi? Soluția lui a fost
elegantă în simplitatea sa: în timp, orice munte se va
eroda, dar înălțarea (considera căldura mecanismul de
bază) va genera un altul. La fel, golfurile se pot umple,
dar mișcarea din interiorul Pământului va forma
golfuri noi. Prin urmare, constanța mediului de pe
Pământ este menținută dinamic, prin echilibrul dintre
înălțare și eroziune.
Siccar Point este un fel de Mecca a geologilor, un
promontoriu stâncos de-a lungul coastei scoțiene, la est
de Edinburgh. Aici, gresii drepte sunt așezate
deasupra unei suprafețe erodate de roci mai vechi
orientate vertical (figura 4). Rocile verticale de la bază
s-au depus cu mult timp în urmă ca straturi orizontale
de sedimente, care s-au acumulat pe rând pe un fund
marin străvechi. Mai târziu, forțe geologice le-au
împins în sus și le-au înclinat, ajungând la orientarea
lor actuală. Apoi, eroziunea a sculptat o suprafață
plană deasupra straturilor verticale, care a fost în final
acoperită de sedimente noi depuse de râurile care
traversau o luncă străveche.
 Astăzi, întregul ansamblu se află deasupra Mării
Nordului, erodându-se încet. Când a vizitat locul cu
barca în 1788, Hutton a recunoscut același dinamism
pe care îl observase pe dealurile scoțiene și și-a dat
seama că istoria vizibilă la Siccar Point avea nevoie de
foarte mult timp pentru a se sfârși. Așa cum și-a
amintit, ani mai târziu, John Playfair, tovarășul de
călătorie al lui Hutton, „Mintea părea să amețească
privind atât de departe în abisul timpului”. Hutton nu
avea cum să descopere vârsta rocilor de la Siccar Point,
dar acum știm că straturile verticale s-au depus în
urmă cu 440-430 de milioane de ani, în Silurian, iar
gresiile suprapuse datează din Devonian, aproximativ
60 de milioane de ani mai târziu.
Pe măsură ce geologii din secolul al XIX-lea și de la
începutul secolului XX au cartografiat Pământul,
ciclurile de înălțare și de eroziune descrise de Hutton
au devenit mai clare. Însă, în locuri precum Alpii, ochi
avizați au observat că faliile și cutele vizibile pe
versanți nu erau doar rezultatul unei mișcări verticale.
Stâncile trebuiau să se miște și lateral. Concepția
modernă despre suprafața activă a Pământului și
despre trăsăturile pe care le produce a prins contur la
începutul secolului XX, odată cu scrierile
meteorologului german Alfred Wegener. Ca mulți
tineri, captivat de un glob în zilele ploioase, Wegener a
observat că, dacă am contracta Oceanul Atlantic,
extremitatea Braziliei ar intra perfect în curbura Africii
de Vest, iar estul Americii de Nord s-ar cuibări
confortabil lângă Sahara. Dacă aceste continente nu
erau fixe, ci rătăceau pe suprafața Pământului,
ciocnindu-se ocazional și înălțând lanțuri muntoase? E
oare posibil ca bazinele oceanice să reflecte
îndepărtarea unor porțiuni de uscat odinioară
adiacente?
Wegener și-a rezumat ideile într-un volum apărut în
1915, The Origins of Continents and Oceans (Originile
continentelor și oceanelor). Dacă am spune că reacțiile la
ipoteza sa au fost „împărțite”, am subestima
intensitatea dezbaterii care a urmat. Savanți importanți
din America de Nord și din Europa, etichetați
retrospectiv drept „fixiști”, i-au respins ideile, pentru
că nu puteau concepe un mecanism prin care
continentele ar putea traversa bazine oceanice. Geologi
din emisfera sudică au fost mai entuziaști. Nu numai
că au recunoscut potrivirea geometrică a continentelor
analizată de Wegener, dar știau și că trăsăturile
geologice de pe ambele părți ale Oceanului Atlantic
sugerau o contiguitate anterioară. Fosile au fost de
ajutor. De exemplu, frunze vechi de aproximativ 290-
252 de milioane de ani numite Glossopteris, găsite în
sudul Africii, în America de Sud, în India și în
Australia, au fost descoperite mai târziu și în
Antarctica. Pentru geologii din emisfera sudică,
explicația tradițională conform căreia aceste plante au
migrat de pe un continent pe altul prin poduri terestre
acum dispărute nu era mai puțin exagerată decât
deriva continentelor. Desigur, fixiștii dețineau catedre
de prestigiu în universități europene și nord-
americane, depășindu-i pe bieții geologi din sud, care
doar priveau rocile.
Pentru a rezolva enigma derivei continentelor,
oamenii de știință și-au îndreptat atenția către oceane.
În cea mai mare parte a istoriei umane, fundul mării a
fost o zonă necunoscută. Marinarii străbăteau ape de
suprafață, dar nimeni nu știa ce se află dedesubt. Acest
lucru a început să se schimbe în al Doilea Război
Mondial, când sonarul conceput pentru a detecta
submarine inamice a dezvăluit rețele de munți și fose
abisale. În anii 1950, oamenii de știință americani
Bruce Heezen și Marie Tharp au descoperit Dorsala
Medio-Atlantică, un lanț muntos remarcabil, care
brăzdează fundul Oceanului Atlantic din nordul
Islandei (și ea parte din dorsală) până la vârful
peninsulei Antarctice. Caracteristici similare sunt
prezente și în Oceanul Pacific, Oceanul Indian și
Oceanul Antarctic, evidente în harta inovatoare
concepută de Heezen și Tharp, în care oceanele sunt
drenate (figura 5). Noi informații despre Pământul de
sub mări au arătat clar că venise vremea să ne
schimbăm perspectiva asupra planetei.

În 1962, Harry Hess, geolog la Universitatea

Princeton, ale cărui observații din timpul războiului au
stat la baza acestei noi înțelegeri a bazinelor oceanice, a
emis ipoteza că lanțurile muntoase oceanice joacă un
rol important și distinct în sistemul Pământului:
acestea sunt locurile în care ia naștere scoarța oceanică,
separând încet, dar sigur continentele de pe ambele
părți. Într-un an, „extinderea scoarței oceanice”
avansată de Hess a fost confirmată de geologii britanici
Frederick Vine și Drummond Matthews. Elementul
cheie a fost magnetismul. Minerale susceptibile la
magnetism – precum magnetitul, un oxid de fier – se
aliniază de-a lungul câmpului magnetic al Pământului
când se cristalizează, consemnând orientarea câmpului
în locul și în timpul formării. Din motive încă
dezbătute, câmpul magnetic al Pământului își schimbă
orientarea cu 180 de grade la fiecare câteva sute de mii
de ani. Vine și Matthews au observat că amprentele
magnetice ale scoarței de pe fundul Oceanului Atlantic
au format un model de fâșii paralele, delimitate de
inversările câmpului magnetic de-a lungul a milioane
de ani. Fâșiile din zona Dorsalei Medio-Atlantice erau
simetrice, iar când rocile din scoarță au fost datate
folosindu-se izotopi radioactivi, a devenit clar că rocile
cele mai tinere se aflau cel mai aproape de lanțul
muntos. Așadar, fundul mării devenea mai bătrân,
fâșie cu fâșie, pe măsură ce se apropia de Europa sau
de America de Nord. Hess avea dreptate: scoarța
oceanică se formează în dorsale, mărind distanța
dintre Boston și pubul meu preferat din Londra cu
aproximativ 2,5 centimetri anual. Raportat la o viață de
om, ritmul pare neglijabil – cu siguranță nu-mi
afectează călătoriile –, dar în ultimii 100 de milioane de
ani Oceanul Atlantic s-a extins cu aproape 2500 de
kilometri. Într-adevăr, extinderea scoarței oceanice a
rezolvat problema derivei continentelor și a început să
prindă contur o nouă paradigmă – tectonica plăcilor.
Dacă Pământul nu crește (ceea ce nu se întâmplă),
formarea scoarței noi în dorsale oceanice presupune
distrugerea scoarței mai vechi în altă parte. Cimitirele
scoarței sunt zonele de subducție, caracteristici
preponderent liniare, unde o placă tectonică se
scufundă sub o alta, ducând roci din scoarță înapoi în
mantaua din care provin. Oceanul Atlantic se extinde
încet, dar sigur, însă bazinul Pacificului este înconjurat
de zone de subducție, marcate de formațiuni liniare de
vulcani și de cutremure, de la Insulele Aleutine până
în Indonezia. De fapt, scufundarea plăcilor scindează
scoarța oceanică; apoi, scoarța nouă se formează pasiv
în zona dorsalelor. Pe măsură ce plăcile de subducție
se scufundă în mantaua fierbinte, încep să se topească,
creând vulcani când materialul topit se ridică la
suprafață. Fricțiunea dintre plăci le poate fixa
temporar, dar forța continuă a plăcii de subducție duce
la creșterea presiunii, depășind inevitabil frecarea.
Mișcarea se reia rapid și violent sub forma unui
cutremur. Cutremure mici și dese îi liniștesc pe
locuitorii din Los Angeles și din Tokyo, fiindcă
disipează fricțiunea dintre plăci. Dar când lucrurile se
liniștesc, este cazul să-ți faci griji.
Așadar, suprafața Pământului este un mozaic de
plăci rigide care interacționează, o „litosferă” alcătuită
din scoarță și mantaua solidă și rezistentă de dedesubt
(figura 6). Aproximativ jumătate dintre plăci conțin
continente care se separă sau se ciocnesc pe măsură ce
plăcile se ridică sau se scufundă; celelalte poartă doar
scoarță oceanică. Lanțuri montane se pot forma acolo
unde scoarța oceanică se scufundă sub scoarța
continentală – de pildă, Anzii. Sau pot apărea în zona
de ciocnire dintre două continente – maiestuoșii munți
Himalaya s-au înălțat pe măsură ce peninsula indiană
s-a izbit de baza Asiei. Modeștii munți Apalași se află
departe de zone de subducție, dar sunt dovada
coliziunii unor continente străvechi cu 300 de milioane
de ani în urmă. Și zona brăzdată de munții Ural în
Rusia, separând Europa și Asia, reflectă o ciocnire
continentală petrecută cu mult timp în urmă.
 Plăcile pot aluneca unele pe lângă altele fără să
genereze scoarță sau să ducă la subducția celei vechi;
poate că exemplul cel mai cunoscut este falia San
Andreas, care traversează California, de la nord de San
Francisco până în Mexic. Fricțiunea dintre Placa Nord-
Americană de la est și Placa Pacifică de la vest
generează cutremurele care perturbă constant
regiunea. Oamenii de știință nu le pot opri, dar, cu
ajutorul unor computere puternice, învață să le
prezică.
Datorită eforturilor geofizicianului britanic Dan
McKenzie și ale altora, știm că mișcările plăcilor la
suprafața Pământului reflectă dinamismul din
adâncurile planetei. În capitolul 1 remarcam convecția
mantalei, materiale fierbinți ridicându-se din adâncul
său, iar cele mai reci scufundându-se înapoi către
nucleu. Dorsalele se formează acolo unde mantaua
fierbinte (așadar, relativ flotantă) se ridică spre
suprafață, iar zonele de subducție coincid cu mantaua
descendentă. Astfel, munții și oceanele pe care le
cunoaștem din hărți și din călătorii reflectă procesele
care au loc în adâncul Pământului (figura 7).

Tectonica plăcilor nu poate explica totul – de

exemplu, încă nu este clar de ce unul dintre cele mai
puternice cutremure înregistrate vreodată a zguduit
Missouri în 1811. Totuși, oferă o primă explicație
convingătoare a Pământului nostru dinamic, unde
bazine oceanice se formează și dispar, munți se înalță
și, în final, sunt erodați, iar cutremurele ne spulberă
mereu liniștea. Așa a fost mereu – sau nu?

Reconstituirea istoriei tectonice a Pământului este o

provocare geologică demnă de Sherlock Holmes.
Putem observa și cuantifica extinderea, subducția și
alte procese care se derulează astăzi, dar cum putem
ști cum era Pământul cu zece milioane sau două
miliarde de ani în urmă? De circa 180 de milioane de
ani, există o scoarță oceanică cu fâșii magnetice care ne
ghidează, în esență, permițându-le geologilor să
deruleze înapoi caseta tectonicii plăcilor. De exemplu,
dacă vrem să cunoaștem poziția continentelor acum
zece milioane de ani, putem identifica toată scoarța
oceanică de acea vârstă sau mai tânără, o îndepărtăm
(virtual) și acoperim golul rămas. Văzută din spațiu,
acea lume nu era prea diferită de a noastră, deși
Atlanticul era mai îngust, iar lanțuri muntoase precum
Alpii și Caucazul erau mai puțin proeminente.
Acum 50 de milioane de ani, Atlanticul era mai mic
și, privind acea lume de sus, am începe să observăm
câteva trăsături necunoscute. India peninsulară era
separată de Asia, fiind situată la sud și înconjurată de
mare. Australia abia începea să se desprindă de
Antarctica. Și, în absența calotelor glaciare de la poli,
nivelul mai ridicat al mării acoperea părți joase din
Eurasia și litoralul estic al Statelor Unite.
Lucrurile arătau chiar mai diferit cu 100 de milioane
de ani în urmă. Munții Stâncoși începeau să se ridice,
dar nu existau Alpii sau Himalaya. Mare parte din
centrul Americii de Nord și din sudul Eurasiei era
acoperită de mări puțin adânci. Oceanul Atlantic era
doar o fâșie subțire, Australia era atașată strâns de
Antarctica, iar India peninsulară se cuibărea tot mai
mult într-un colț geografic între Africa și Antarctica.
Se conturează un tipar amplu evident: când derulăm
caseta înapoi, continentele, foarte dispersate astăzi,
încep să se unească într-o singură masă de uscat mare.
Într-adevăr, cu aproximativ 180 de milioane de ani în
urmă, vedem o planetă care, cel puțin geografic, este
complet diferită de a noastră (figura 8). Toate
continentele emisferei sudice formează o singură
bucată de uscat numită Gondwana (acest lucru
încercau să transmită toate acele fosile de frunze
Glossopteris), care, la rândul său, este legată la un capăt
de America de Nord și Eurasia, formând un singur
supercontinent, Pangeea, secționat profund de un
ocean acum dispărut, numit Tethys. Desigur, acum
aproximativ 175 de milioane de ani, Pangeea a început
să se scindeze ca urmare a tensiunii puse de mantaua
în convecție de dedesubt. Noua scoarță oceanică a dus
la dispersia continentală, deschizând oceane noi, în
special Atlanticul. Pe măsură ce scoarța Pacificului s-a
scufundat sub America de Nord și de Sud, care se
deplasau către vest, au apărut Munții Stâncoși și Anzii.
Segmente desprinse din Gondwana s-au deplasat spre
nord odată cu deschiderea formată de Oceanul
Antarctic, închizând oceanul Tethys și, în final,
ciocnindu-se cu Eurasia pentru a forma coloana
muntoasă care se întinde de la Pirinei la Himalaya de
est. Povestea continuă și astăzi; mișcarea Australiei
spre nord, către Asia, înalță munții impresionanți din
Noua Guinee, ale căror vârfuri ajung la aproximativ
4500 de metri deasupra nivelului mării.
 Cam aceasta este povestea pe care o compun
dovezile de pe fundul mării, fiindcă subducția a
distrus majoritatea scoarței oceanice mai vechi de 180
de milioane de ani. Totuși, geologia ne arată că
tectonica plăcilor are o prezență mult mai îndelungată
în istoria Pământului. Continentele sunt mai rezistente
la subducție decât fundul oceanului și, astfel, păstrează
dovezi istorice mult mai vechi. Dimensiunile și
caracteristicile acumulărilor de roci sedimentare,
chimia și distribuirea granitului și ale altor roci
magmatice, precum și dispunerea faliilor și a cutelor în
lanțuri montane mai vechi arată clar că tectonica
plăcilor a modelat suprafața planetei noastre cel puțin
în ultimii 2,5 miliarde de ani. Fiindcă suprafața
Pământului este o sferă, supercontinentele care se
despart se vor reuni în final, pe măsură ce continente
risipite se ciocnesc și se reunesc. Numit ciclul Wilson,
după geologul canadian J. Tuzo Wilson, care a
identificat pentru prima dată această istorie, tiparele
de scindare, de dispersare și de reunire ale
supercontinentelor s-au repetat de-a lungul timpului.
Avem dovezi că în ultimii 2,5 miliarde de ani s-au
reunit cinci supercontinente, fiecare sortit să se
destrame, cum s-a întâmplat cu Pangeea. Munții
Apalași, ai Scandinaviei și Ural atestă coliziuni
anterioare între continente străvechi, iar catenele
panafricane din Africa și America de Sud dovedesc
formarea unor supercontinente chiar mai vechi.

Un obiect de preț din biroul meu este un album

vechi, realizat în 1979 de Chris Scotese (pe atunci
student, acum o autoritate mondială în domeniul
geografiei în continuă schimbare a Pământului).
Fiecare pagină prezintă pozițiile continentelor într-un
anumit moment, iar dacă răsfoiești cartea rapid,
masele de uscat par să se miște, ca într-un film
timpuriu cu stop-cadru. La câteva secunde, apar
cuvinte precum „trosc”, „hârști” și „prrr”, accentuând
coliziuni și desprinderi continentale. În 1788, James
Hutton nota că dovezile geologice nu prezintă „nici
vestigii ale unui început, nici perspectiva unui sfârșit”
și aceasta este, cu siguranță, senzația pe care mi-o lasă
albumul lui Chris. Dar știm din capitolul 1 că
Pământul a consemnat vestigii ale începutului său.
Putem merge pe urma mișcărilor tectonice înapoi în
trecut până la începuturi?
Răspunsul este „poate”. Principala provocare în
reconstituirea istoriei tectonice timpurii a Pământului
este cea menționată în capitolul 1. Avem puține roci
mai vechi de trei miliarde de ani și niciuna care să
reflecte primele 10 procente din evoluția planetei
noastre. Informații tentante, dar limitate oferite de
chimia și de geometriile celor mai vechi roci de pe
Pământ au generat tot felul de speculații; sunt
vehiculați termeni precum „capac stagnant” și
„tectonica foselor”, fiecare sugerând alternative la
tectonica plăcilor cunoscută de noi. Singurul aspect
acceptat de toată lumea este că, la începutul istoriei
sale, interiorul Pământului era mai fierbinte decât
acum și, din acest motiv, litosfera timpurie era,
probabil, mai groasă, dar mai puțin rezistentă decât
cea de astăzi.
Unii geologi presupun că, pe măsură ce oceanul de
magmă al Pământului s-a răcit, scoarța primordială s-a
crăpat; magma care a urcat prin fisuri din mantaua de
dedesubt a împins scoarța de ambele părți, inițiind
mișcările laterale caracteristice tectonicii plăcilor. Pe
măsură ce scoarța s-a extins, a fost necesară subducția,
iar topirea plăcilor descendente a creat prima scoarță
asemănătoare granitului. Din această perspectivă, o
activitate similară tectonicii plăcilor a început încă din
copilăria Pământului. În schimb, o altă versiune
postulează că primele roci din granit s-au format când
magma topită a erupt și a format grămezi de bazalt,
care s-au îngroșat într-atât încât au început să se
topească la bază, generând roci granitice. Aici e
problema. În viziunea convențională, granitul reflectă
subducția și topirea parțială a bazaltului de pe fundul
mării, dar, în această versiune, granitul timpuriu s-a
format fără mișcarea plăcilor. Dezbateri similare
privesc și alte detalii chimice ale rocilor străvechi,
precum și caracteristicile structurale ale celor mai
vechi zone de pe Pământ. Multe observații susțin un
debut timpuriu al tectonicii plăcilor, iar altele
subliniază unicitatea Pământului timpuriu.
Cristalele de zircon străvechi descrise în capitolul 1
ne oferă indicii importante. Oligoelementele blocate în
aceste cristale sugerează că materialele s-au deplasat
de la suprafața Pământului înspre interior cu peste
patru miliarde de ani în urmă, dar mult mai lent decât
au făcut-o mai târziu. Interpretări ale acestei observații
afirmă că, la începuturile Pământului, magmă
purtătoare de zircon s-a format la baza unor grămezi
vulcanice groase – un „capac stagnant” fără migrație
laterală sau subducție. Totuși, cu 3,8-3,6 miliarde de
ani în urmă, subducția începuse, presupunând o formă
de mișcare a plăcilor.
O altă piesă a puzzle-ului a fost adăugată în
primăvara anului 2020. Am prezentat mai devreme
magnetismul rocilor ca element esențial în înțelegerea
extinderii fundului oceanic și, prin urmare, a
mecanismului tectonicii plăcilor. Logica orientării
magnetice ne permite, de asemenea, să urmărim
mișcările continentelor de-a lungul istoriei geologice.
Dacă, de exemplu, un continent se deplasează în timp
din apropierea ecuatorului până la 30 de grade
latitudine nordică, traseul poate fi reconstituit pornind
de la orientarea magnetică a mineralelor din depozitele
vulcanice care au erupt pe drum. Așadar, marea
întrebare este: orientările magnetice ale rocilor formate
pe Pământul timpuriu reflectă mișcarea laterală a
maselor terestre? Se pare că da. Într-o serie de analize
minuțioase, Alec Brenner, Roger Fu și colegii lor au
arătat că acum mai bine de trei miliarde de ani un
fragment de scoarță veche din nord-vestul Australiei
de azi a traversat latitudinile cu aproximativ aceeași
viteză cu care Bostonul se îndepărtează în prezent de
Europa.
Acest lucru întărește ipoteza debutului timpuriu al
tectonicii plăcilor, deși nu înseamnă că Pământul
timpuriu funcționa la fel precum cel modern. Poate că
tectonica plăcilor a debutat regional și a coexistat ceva
timp alături de capacele stagnante, la începuturile
Pământului tectonica plăcilor fiind mai degrabă
episodică decât continuă. În această versiune, mantaua
în convecție a făcut plăcile incipiente să se deplaseze în
lateral și să se scufunde la marginile lor. Astăzi, forța
plăcii de subducție când se scufundă în manta
alimentează mișcarea plăcilor, dar pe Pământul
timpuriu plăcile erau atât de slabe încât s-ar fi fracturat
imediat ce începea subducția, detașând placa
scufundată și oprind procesul. Roci granitice timpurii
s-ar fi putut forma astfel, dar în număr limitat. Cu
timpul, pe măsură ce mantaua a continuat să se
răcească, litosfera s-a întărit, declanșând regimul
modern al tectonicii plăcilor.

Poate că începutul istoriei tectonice a Pământului

rămâne incert, dar mulți geologi susțin că, în urmă cu
aproximativ trei miliarde de ani, o formă relativ
modernă a tectonicii plăcilor începuse să ne modeleze
planeta. Consecințele au fost profunde. Geologul
australian Simon Turner și colegii săi au punctat
corect: „În multe privințe, debutul subducției a
declanșat procese care au creat Pământul pe care îl
cunoaștem astăzi și mediul de care depindem”.
 Tectonica plăcilor nu este o consecință inevitabilă a
formării unei planete. De exemplu, nici Marte și nici
Venus nu prezintă semne de mișcări ale plăcilor vechi
sau moderne. Totuși, pe Pământ, tectonica plăcilor a
apărut devreme, stabilind procesele fizice care
sculptează suprafața planetei și care, după cum vom
vedea, îi susțin mediul. Drept urmare, Pământul a
devenit mai mult decât o planetă cu oceane și
atmosferă, munți și vulcani. A devenit o planetă
capabilă să susțină viața.

3. Pământul biologic: viața se răspândește pe planetă

La începutul anului 2004, roverul Opportunity a

asolizat în craterul Eagle, o mică depresiune de pe
suprafața lui Marte. Îmi amintesc noaptea aceea foarte
bine, fiindcă urmăream cu atenție evenimentul de la
Jet Propulsion Laboratory, sediul misiunii, onorat să
fac parte din echipa științifică. După ce NASA a
anunțat că Opportunity a asolizat în siguranță,
zâmbete, îmbrățișări și strângeri de mână s-au
răspândit rapid. Câteva minute mai târziu, bucuria s-a
transformat în euforie, când primele imagini transmise
de rover pâlpâiau pe ecranele noastre: Oppy asolizase
la câțiva metri de un afloriment de roci sedimentare
stratificate. Așa cum geologi de pe Pământ
procedaseră de peste un secol, puteam folosi
caracteristicile fizice și chimice ale acestor straturi
pentru a reconstitui istoria planetară a lui Marte.
În următoarele câteva săptămâni, descoperirile s-au
derulat rapid. Vârsta rocilor a fost și rămâne incertă.
Nu este ușor să construim o cronologie a istoriei
marțiene în absența unor roci vulcanice bine datate,
dar, potrivit unor estimări rezonabile, straturile
vizibile în craterul Eagle s-au format în urmă cu 3,5-3
miliarde de ani, având cam aceeași vârstă precum cele
mai vechi roci metamorfice sedimentare de pe Pământ.
Rocile erau gresii, unele prezentând urme vălurite,
suprafețe ondulate pe care probabil le-ai observat în
locurile unde valurile mării se lovesc de mal. Modele
de tipul celor vizibile în craterul Eagle se formează
doar când materialele sunt transportate de apă în
mișcare. Totodată, analiza chimică a arătat că granulele
și cimenturile care alcătuiesc gresia din craterul Eagle
conțin preponderent săruri – minerale formate, în acest
caz, ca urmare a reacției dintre apă și roci vulcanice.
Planeta Marte, astăzi extrem de rece și de uscată, a fost
cândva relativ caldă și umedă.
La cinci săptămâni după asolizare, NASA a susținut
o conferință de presă pentru a anunța această
descoperire. Conferința de la sediul NASA a avut o
singură regulă: oamenii de știință care reprezentau
echipa trebuiau să vorbească doar despre apă, nu
despre viață. Totuși, după o oră de discuții detaliate
despre amprentele lăsate de apă pe rocile din craterul
Eagle, aproape toate canalele de știri de pe Pământ s-
au grăbit să publice articole despre viața pe Marte. De
exemplu, titlul de pe site-ul CNN era incendiar: „S-ar
putea ca Planeta Roșie să fi adăpostit viață”. Wired a
fost mai sceptic decât majoritatea, site-ul titrând doar:
„E posibil ca Marte să fi susținut cândva viață, dar a
făcut-o?”
Conferința de presă despre Marte prezintă foarte
bine ceea ce majoritatea dintre noi – de la adolescenți
la laureați ai Premiului Nobel – consideră a fi cel mai
interesant aspect legat de planete. Nu sunt rocile; nu
sarea, vântul și nici măcar apa, cel puțin nu în sine.
Suntem fascinați de explorarea planetară, fiindcă
planetele (și, eventual, sateliții lor) sunt locul în care
am putea găsi viață. În sistemul nostru solar – și, din
câte știm în prezent, în univers – Pământul iese în
evidență ca planetă biologică. Nu știm încă dacă viața
a prins vreodată rădăcini în altă parte. Există cel puțin
o mică șansă ca într-un avanpost cu apă al sistemului
nostru solar, cum ar fi Europa sau Enceladus, sateliți
înghețați ai lui Jupiter, respectiv Saturn, să trăiască
microbi. Evident însă, în vecinătatea noastră, viața și-a
transformat căminul doar pe Pământ. De ce aici? Ca
să-l evoc pe Humphrey Bogart, de ce „dintre toate
barurile din toate orașele lumii” viața a apărut și a
ajuns să prospere în colțul nostru modest al Căii
Lactee? Și cum a reușit viața să remodeleze planeta?

Mai întâi, să facem un pas înapoi și să ne întrebăm ce

încercăm să înțelegem. Ce este viața, în fond? O glumă
cunoscută spune că viața începe când moare câinele și
copiii merg la facultate, dar, dacă luăm întrebarea în
serios, ce ne diferențiază pe noi – și câinii, și stejarii, și
bacteriile – de munți și de văi, de vulcani și de
minerale? În baza propriilor vieți sau a vieților copiilor
noștri, am putea spune că organismele cresc. Adevărat,
dar și cristalele de cuarț cresc. Dar organismele se și
reproduc, generând mai multe organisme de acel tip.
Organismele își iau energia și materialele necesare
pentru creștere și reproducere din mediul lor – un set
de procese pe care biologii le numesc metabolism. Și,
aspectul cel mai important, viața evoluează. Odată
format, un cristal de cuarț nu va deveni un diamant,
dar, în miliarde de ani, primele organisme simple de
pe Pământ au dat naștere unei diversități uimitoare de
specii, inclusiv una cu îndrăzneala de a se întreba cum
a ajuns aici.
Așadar, viața este caracterizată de creștere și de
reproducere, de metabolism și de evoluție. Dacă acest
lucru circumscrie viața așa cum o cunoaștem, cum ar fi
putut arăta primele organisme? Cu siguranță nu aveau
dinți sau oase, frunze sau rădăcini. Cele mai simple
organisme existente astăzi sunt bacteriile și verișoarele
lor minuscule arheele, organisme microscopice care
conțin necesarul pentru creștere și reproducere,
metabolism și evoluție într-o singură celulă. Ultimul
strămoș comun al tuturor organismelor vii de astăzi se
asemăna probabil cu celulele bacteriilor, dar chiar și
cele mai simple bacterii sunt mecanisme moleculare
complicate, un produs al evoluției, nu punctul de
plecare al acesteia.
Mulți ani, Muzeul Național de Istorie Naturală de la
Institutul Smithsonian a prezentat un filmuleț oarecum
amuzant, dar inteligent, în galeria despre Pământul
timpuriu. În filmuleț apărea Julia Child, cunoscută de
o generație de americani prin emisiunea de televiziune
The French Chef. Cu aceeași voce încântătoare cu care îi
ghida pe telespectatori prin complexitatea rețetei de
Boeuf Bourguignon, Julia prezenta o rețetă pentru „supa
primordială”, amestecul de substanțe chimice simple
din care se crede că a apărut viața. Ideea că există o
„rețetă” pentru viață este, desigur, simplistă, dar
prinde forță când descompunem complexitatea
organismelor în părțile lor componente – moleculele
vieții.
Organismele sunt mecanisme chimice care evoluează
în timp – chimie cu un trecut, dacă vrei. Din acest
motiv, cercetarea originilor vieții se concentrează
asupra modului în care componentele chimice ale
celulelor s-ar fi putut forma pe un Pământ fără viață,
de exemplu proteinele, „caii de povară” structurali și
funcționali ai celulelor. Poate că proteinele din corpul
nostru sunt mari și complexe, dar se formează prin
îmbinarea unor compuși relativ simpli numiți
aminoacizi – conțin în general 20 de tipuri diferite de
aminoacizi –, care formează împreună structuri
funcționale, la fel cum combinăm noi litere pentru a
face cuvinte și propoziții cu sens. Deci, dacă putem
sintetiza aminoacizi, avem elementele de bază ale
proteinelor. În 1953, Stanley Miller și Harold Urey au
demonstrat cum s-ar fi putut întâmpla acest lucru pe
Pământul timpuriu. Au umplut un vas din sticlă cu
dioxid de carbon (CO2); vapori de apă (H2O); metan
sau gaz natural (CH4); și amoniac (NH3), un amestec de
molecule simple despre care credeau că fuseseră
prezente în atmosfera primordială a Pământului. Când
Miller a trecut o scânteie prin vas pentru a simula
efectele fulgerelor de pe Pământul timpuriu, peretele
interior al vasului a început să se facă maro. Reziduul
maro care colora vasul s-a dovedit a fi molecule
organice – inclusiv aminoacizi. Într-un singur
experiment de referință, Miller și Urey au arătat că
elementele de bază ale vieții se pot forma prin procese
naturale.
Putem discuta despre ADN cam în același mod.
ADN-ul, manualul de instrucțiuni și memoria
evolutivă a celulei, este extrem de complex, dar are
doar patru componente distincte, numite nucleotide.
Complexitatea și informația ADN-ului vin din
dispunerea liniară a acestor nucleotide de-a lungul
moleculei. La fel ca aminoacizii din proteine,
nucleotidele formează alfabetul în care sunt codificate
informațiile din ADN. La rândul lor, nucleotidele pot fi
descompuse în componente mai simple: o glucidă, ion
fosfat (PO43-), și o moleculă organică simplă, numită
bază. Bazele pot fi sintetizate din acid cianhidric
(HCN) și din alți compuși simpli care probabil au fost
prezenți la începuturile Pământului. În plus, știm de
mai bine de un secol că glucidele pot fi generate din
precursori simpli precum formaldehida (CH2O) – și ea
o componentă despre care se crede că se găsea pe
Pământul străvechi. Iar ionii fosfat ar fi putut fi creați
prin degradarea chimică a rocilor vulcanice.
Combinarea acestor elemente pentru a forma
nucleotide a fost o provocare pentru oameni de știință
decenii întregi, dar, în 2009, chimistul britanic John
Sutherland și colegii săi au generat două tipuri de
nucleotide în condiții care ar fi putut exista pe
Pământul timpuriu.
Există și lipide, constituenți moleculari ai
membranelor care leagă toate celulele. La fel ca
proteinele și ADN-ul, lipidele sunt formate din unități
mai simple, în acest caz molecule lungi, ca niște
lanțuri, numite acizi grași, probabil produse chimic pe
Pământul timpuriu. Remarcabil, dacă arunci sau lași să
se evapore apă cu acizi grași dispersați, aceștia se
reunesc spontan și formează microstructuri sferoidale,
care au multe în comun cu membranele care leagă
bacteriile.
Deci, principalele elemente ale vieții, moleculele din
care sunt construite celulele noastre, se pot forma prin
procese naturale în condiții prezente probabil la nivel
local, dacă nu global, în copilăria planetei noastre. Este
important de subliniat că această concluzie nu este pur
teoretică sau doar experimentală. Știm că reacțiile de
tipul celor descrise mai sus au avut loc cu miliarde de
ani în urmă; dovezi se găsesc în meteoriți, relicve
remarcabile ale sistemului nostru solar in statu
nascendi. Condriții carbonici, prezentați ca sursă de
carbon și de apă pentru Pământul în acreție, conțin o
diversitate impresionantă de molecule organice,
inclusiv aminoacizi (70 de tipuri diferite!), glucide,
acizi grași și multe altele. Este posibil ca procesele
chimice din care a apărut viața să fie larg răspândite în
univers.
Toate bune și frumoase, dar de aici lucrurile se
complică. Știm că aminoacizii se pot combina și pot
forma molecule liniare scurte, numite peptide,
componentele mai simple ale proteinelor, ca engleza
comună pentru limbajul shakespearian. Nucleotidele
pot face și ele cam același lucru. Funcția și memoria
par a fi iminente în astfel de molecule, dar, la
organismele vii, ADN-ul furnizează instrucțiuni
moleculare pentru sinteza proteinelor, iar proteinele
sunt necesare pentru a reproduce ADN-ul. Cum
scăpăm de dilema cu oul și găina?
Răspunsul poate fi că nici ADN-ul, nici proteinele nu
au fost prezente în primele protoorganisme. Când am
început să studiez biologia în anii 1970, ARN-ul,
format tot din nucleotide, era în general considerat
„moașa” celulei, o serie de molecule care ghidează
transcrierea ADN-ului în proteine, realizată într-o
structură intracelulară mică, numită ribozom. De
atunci, diversitatea moleculelor de ARN cunoscute s-a
extins uimitor, la fel și funcțiile lor. ARN-ul stochează
informații, precum vărul său, ADN-ul, dar unele ARN-
uri acționează ca enzime, efectuând activități
moleculare la nivelul celulei într-o manieră considerată
anterior domeniul exclusiv al proteinelor. În plus,
molecule mici de ARN sunt importante în reglarea
expresiei genelor în celule. Mai mult, când biologii au
sondat profunzimea moleculară a ribozomului, au
descoperit că ARN-ul se află în centrul funcțional al
structurii. În final, experimente recente au arătat că
molecule de ARN sintetizate în laborator pot evolua,
fiind modelate prin selecție să îndeplinească sarcini
specifice. Descoperirea că moleculele de ARN pot stoca
informații, pot funcționa ca enzime și pot evolua a
condus la un gând măreț: poate că primele entități care
s-au reprodus și au evoluat erau formate din ARN, nu
din ADN și proteine.
Ipoteza Lumii ARN îi fascinează pe mulți cercetători
care studiază originile vieții. O moleculă timpurie de
ARN (sau de tip ARN), adăpostită într-o sferă lipidică
formată spontan, ar putea crește, s-ar putea reproduce
și ar putea dezvolta treptat complexitate și specificitate
moleculare mai mari. Cu timpul, ADN-ul ar evolua
din precursori ARN, stocând mult mai stabil
informația celulară, dar renunțând la alte roluri
funcționale. Și, pe măsură ce aminoacizii
interacționează cu ARN și ADN, proteinele, care
acționează în general mult mai repede decât enzimele
ARN, ar evolua și ar prelua majoritatea cerințelor
structurale și funcționale ale celulei. Fapt interesant,
cercetări recente arată că elementele de bază ale ADN-
ului și ARN-ului s-ar fi putut forma în condiții
prebiotice plauzibile, generând posibilitatea ca dansul
dintre ADN și ARN prezent în fiecare celulă vie să fi
fost acolo încă din etapele incipiente ale vieții.
Provocarea ipotezei Lumii ARN și a variantelor ei
este de a include metabolismul în ecuație. Poate că
primele forme de viață au fost pur și simplu molecule
de ARN încapsulate în lipide, care au crescut, s-au
reprodus și au evoluat fără niciun mecanism special de
interacțiune cu mediul lor. Este cu siguranță posibil –
destul de mulți oameni de știință sunt de acord cu
această idee. Dar, dacă metabolismul nu este necesar
pentru a genera primele forme de viață, este, în multe
privințe, ceea ce face viața interesantă, permițându-le
organismelor să interacționeze cu oceanele și cu
atmosfera și, în final, le transformă compoziția. Ținând
cont de acest lucru, unii oameni de știință aleg să intre
în labirintul originilor vieții pe o poartă diferită,
punând accent pe metabolism în detrimentul
informației. Din această perspectivă, metabolismul
rudimentar a început în jurul unor izvoare termale
bogate în energie, aflate în adâncurile lanțurilor
muntoase submarine.
Ipotezele despre întâietatea metabolismului se lovesc
de problema opusă celei cu care se confruntă Lumea
ARN. Aceste ipoteze oferă indicii fascinante despre
modul în care primele forme de viață au ajuns să
interacționeze cu mediul, dar încercările de a explica
evoluția informațiilor prezente în ADN, ARN și
proteine pornind de la această bază amintesc oarecum
de povestea biblică. Așadar, problema originilor vieții
nu este pe deplin rezolvată. Știm că pe Pământul
primitiv au apărut cumva niște celule capabile să se
reproducă și să evolueze, cu metabolism, care au
pregătit cadrul pentru transformarea planetară.
(înțeleg că unii oameni de știință sunt entuziasmați de
panspermie, ipoteza că germenii vieții au fost sădiți pe
Pământul timpuriu din altă parte, fizic sau de
extratereștri. Poate că microbi au fost aruncați în spațiu
de meteori care au lovit Marte sau o altă planetă și au
ajuns în final pe Pământul fertil. Nu este clar dacă a
existat un astfel de incubator în sistemul solar
timpuriu, iar sădirea semințelor de pe o planetă
exterioară, prin mijloace naturale sau nu, are o
probabilitate extrem de scăzută, atât din cauza
distanței mari, cât și a șansei minime ca migranții
microbieni să aterizeze într-un mediu în care să
prospere. Desigur, chiar dacă alegem să favorizăm
astfel de idei, ele nu rezolvă problema originilor. Pur și
simplu o mută în spațiu și timp.).

Deși încă nu înțelegem pe deplin cum a apărut viața,

poate putem estima când a prins rădăcini pe Pământ,
permițându-ne să delimităm natura suprafeței planetei
la apariția vieții. Acum problema devine geologică,
bazându-se pe premisa că formele de viață microbiene,
mult mai vechi decât plantele și animalele, pot lăsa o
urmă ușor de urmărit în roci. Oare niște organisme
atât de mici și aparent fragile precum bacteriile pot
lăsa urme care consemnează viața pe Pământul
timpuriu, la fel ca oasele dinozaurilor și lemnul
pietrificat?
Cu ani în urmă, ca tânăr paleontolog, am vizitat
insula arctică Spitsbergen pentru a căuta dovezi ale
unor forme de viață microbiană străvechi. Stânci
sculptate de ghețari dezvăluie câteva mii de metri de
roci sedimentare depuse cu 850-720 de milioane de ani
în urmă (figura 9, pagina 62). Nu există oase sau
cochilii în aceste roci, nu există urme sau dâre pe
suprafețele straturilor. Într-adevăr, când s-au format
rocile, animalele care s-ar fi putut fosiliza se aflau la
câteva milioane de ani în viitor. Totuși, dacă știi să
privești, amprenta vieții este înscrisă clar în rocile de
pe insula Spitsbergen.

Începem cu chert, numit uneori flint – roci foarte

dure din cuarț cu granulație fină. Probabil că unii
cititori cunosc bisericile de flint din sud-estul Angliei
cu pietricele negre strălucitoare, cele mai dure roci
aflate la dispoziția constructorilor medievali. Pentru a
înțelege originea acelor roci deosebite, vizitează
stâncile albe din Dover. Aceste superbe faleze de cretă
conțin nenumărați noduli de chert negru, presărați în
interiorul sedimentelor de calcar, pe măsură ce s-au
acumulat pe fundul mării acum aproximativ 70 de
milioane de ani. Nodulii sunt negri fiindcă au materie
organică, prinsă în ei pe măsură ce au crescut. Aceasta
este frumusețea paleontologică a chertului; poate
păstra pentru totdeauna materiale biologice străvechi,
inclusiv fosile ale unor organisme minuscule,
îngropate pe măsură ce straturile s-au acumulat.
Pe insula Spitsbergen, văi tăiate de ghețari scot la
iveală straturi groase de calcar, dintre care unele conțin
noduli negri de chert precum cei de pe stâncile albe
amintite (figura 10). Examinate la microscop, felii
subțiri ca hârtia ale acestor roci dezvăluie o lume
microbiană pietrificată, bogată în fosile frumoase și
minuscule (figurile 11 și 12, pagina 64). Multe sunt
cianobacterii, bacterii fotosintetice care – după cum
vom vedea – joacă un rol extraordinar în istoria
Pământului. Chertul conține și fosile de alge și de
protozoare minuscule, iar în mâlul din apa puțin
adâncă sunt conservate mai multe microfosile, presate
între straturile de piatră ca niște buchete vechi de Ziua
îndrăgostiților (figura 13, pagina 65). Fosile din aceste
roci și din altele la fel de vechi descoperite pe tot
globul demonstrează că animalele au evoluat într-o
lume plină de viață – preponderent microorganisme.
 Dacă ne-am fi plimbat pe malul mării când s-au
format calcarele de pe insula Spitsbergen, am fi văzut o
line de coastă aparent neîntreruptă, colorată în verde-
albăstrui de covoare dense de cianobacterii și alte
microorganisme care acopereau până sus zona
mareică. Dacă ne-am fi aventurat în larg, am fi văzut
mai multe suprafețe verzi-albastre ridicându-se pe
verticală de pe fundul mării. Acestea sunt stromatolite,
recife fosile construite de comunități de microbi,
pornind de pe fundul străvechi al mării. Astăzi,
recifele sunt construite în special de animale, cu
ajutorul unor alge care formează schelete, dar au
existat recife cu mult înainte de apariția animalelor pe
Pământ, creații ale unor arhitecți microbieni. În pereții
stâncilor de pe insula Spitsbergen sunt vizibile domuri,
coloane și conuri stratificate fin, cu grosimi de până la
câțiva metri (figura 14, pagina 66). Le putem interpreta
cu încredere fiindcă în mai multe colțuri ale lumii,
unde microbii de pe fundul oceanelor sunt protejați de
animale și de alge marine, stromatolite se formează și
astăzi. În aceste medii – ca pe Pământul străvechi –
covoare de comunități microbiene captează, leagă și
cimentează sedimente, construind în timp un edificiu
stâncos, strat cu strat.

Chimia scoate la iveală mai multe amprente

microbiene. Izotopii, prezentați în capitolul 1, sunt
esențiali. După cum am explicat, carbonul, elementul
principal al vieții, are doi izotopi stabili: carbon-12 și
carbon-13. Izotopii de carbon ne oferă informații
despre biologia străveche, deoarece, atunci când
organisme fotosintetice fixează dioxidul de carbon în
molecule organice, acestea încorporează preferențial
CO2 care conține izotopul mai ușor, carbon-12, în
defavoarea omologului său mai greu, carbon-13.
Organismele nu aleg carbon-12 intenționat; pur și
simplu, CO2 intră mai repede în reacție cu enzimele
din celulă. Astfel, când CO2 abundă, organisme
fotosintetice produc materie organică cu ceva mai mult
carbon-12 față de carbonul anorganic din mediu.
Diferența este de doar câteva părți la mie, dar poate fi
măsurată cu precizie folosind instrumente numite
spectrometre de masă. Dacă mergem astăzi în
Bahamas, să zicem, și măsurăm compozițiile de izotopi
de carbon ale sedimentelor de calcar și ale materiei
organice din ele, vom constata că există o diferență de
aproximativ 25 de părți la mie. Pe insula Spitsbergen,
demersul are rezultate similare, indicând existența
unui ciclu biologic al carbonului în urmă cu 850-720 de
milioane de ani. Similar, izotopi de sulf păstrați în
pirită și în ghips indică un ciclu vechi al sulfului,
populat de bacterii.
Roci străvechi conțin uneori biomolecule produse de
organisme și conservate în roci mult timp după
dispariția organismelor respective. Ne-ar plăcea să
găsim ADN și proteine, dar asemenea dorințe se
împlinesc rar în cazul rocilor cu adevărat vechi.
Ultimul deceniu a fost martorul unei revoluții
remarcabile în studiul ADN-ului străvechi, dar, până
astăzi, cel mai vechi ADN fiabil extras din oase sau din
cochilii are mai puțin de două milioane de ani. La fel,
proteinele – o hrană foarte bună pentru bacterii și
fungi – se conservă rareori în roci mai puțin tinere. Cel
mai bine se păstrează lipidele, acei constituenți duri ai
membranelor. Îmi place să le spun studenților că,
atunci când vor muri, ultima părticică rămasă din ei
pentru a fi studiată de generațiile viitoare va fi
colesterolul! Până în prezent, rocile de pe insula
Spitsbergen nu au oferit multe în privința
biomoleculelor conservate, dar alte roci cu vârstă
similară păstrează arhive moleculare ale diverselor
microorganisme. În totalitate, viața microbiană poate
lăsa o mulțime de urme în rocile sedimentare, iar rocile
de 850-720 de milioane de ani de pe insula Spitsbergen
și din alte părți păstrează nenumărate astfel de
exemple.
Care sunt cele mai vechi dovezi ale prezenței
formelor de viață? Am analizat roci vechi de 1600-1500
de milioane de ani din Australia și în Siberia și, la fel
ca sedimentele de pe insula Spitsbergen care au
jumătate din vârsta lor, și acestea conțin microfosile,
stromatolite, biomarkeri moleculari și dovezi izotopice
ale ciclului microbian al carbonului și sulfului. Dacă
dublăm încă o dată vârsta, ajungem la cele mai vechi
roci sedimentare suficient de bine conservate pentru a
căuta amprente biologice: straturi vechi de 3,5-3,3
miliarde de ani, păstrate în colțuri îndepărtate din
Africa de Sud și din Australia de Vest. Acești rari
supraviețuitori din tinerețea Pământului constau în
mare parte din scurgeri și cenușă vulcanice, dar
intercalări subțiri de sedimente ne permit să verificăm
vechimea formelor de viață. Dovezi ale microfosilelor
din roci bogate în chert s-au dovedit controversate,
fiindcă microstructuri organice simple din aceste
straturi puteau fi formate de fluide hidrotermale care
au percolat sedimente la mult timp după depunere.
Similar, rocile au fost încălzite în timpul subducției și
deformării tectonice, distrugând orice biomarkeri
moleculari prezenți la un moment dat. Totuși, izotopii
arată că Pământul timpuriu era populat de microbi
care contribuiau la ciclul carbonului și al sulfului prin
biosfera în formare. Iar stromatolitele consemnează
prezența comunităților microbiene pe fundul mării, la
mică adâncime (figura 15).
 Așadar, acum 3,5 miliarde de ani, Pământul era o
planetă biologică. Iar câteva observații sugerează că
viața apăruse chiar mai devreme. Printre fiordurile din
sud-vestul Groenlandei, rocile de coastă includ niște
rarități: roci magmatice și sedimentare vechi de
aproximativ 3,8 miliarde de ani. Rocile au fost victime
ale metamorfismului, iar materia organică păstrată
inițial în sedimente a fost modificată de căldură și de
presiune, formându-se grafit. Totuși, compoziția de
izotopi de carbon a materialului seamănă cu cea a
materiei organice conservate în roci mai tinere,
sugerând un ciclu biologic al carbonului. Și, după cum
am menționat în capitolul 2, o bucățică de grafit dintr-
un cristal de zircon vechi de 4,1 miliarde de ani din
Jack Hills (Australia) nu mai conține carbon-13. Nu
putem fi siguri că acest carbon foarte vechi nu s-a
format în adâncurile Pământului, unde a fost
încorporat în cristale de zircon în creștere, dar mesajul
general este clar. Pe măsură ce ne întoarcem în timp,
numărul rocilor pe care le putem cerceta este mai mic
decât al dovezilor care atestă prezența vieții. Pământul
a fost o planetă biologică în cea mai mare parte a
istoriei sale îndelungate.
Ce ne spune geologia despre planeta noastră la
momentul apariției vieții, acum patru miliarde de ani
sau mai mult? După cum am stabilit, la început
Pământul era o planetă cu apă, vulcani și mici mase de
tipul continentelor, care se ridicau deasupra valurilor.
Energia pentru reacțiile chimice prebiotice era larg
răspândită: suprafața Pământului era lovită de radiații
ultraviolet, iar descompunerea izotopilor radioactivi a
oferit radiații energetice suplimentare; căldura de la
vulcani și sisteme hidrotermale era omniprezentă; iar
fulgerele brăzdau atmosfera timpurie. La fel ca astăzi,
existau medii fierbinți locale, în izvoare hidrotermale
(precum gheizerul Old Faithful – „Bătrânul
Credincios”) și lanțuri muntoase oceanice, dar cele mai
recente date sugerează existența unui ocean și a unei
atmosfere cu temperaturi nu foarte diferite de cele
resimțite astăzi.

Scara geocronologică

„Ca orice altă ramură a științelor naturii întemeiată

pe observație, vedem că vastele întinderi mixte ale
scoarței terestre sunt dispuse în grupuri naturale și că
grupurile se succedă în ordine regulată.” Cu aceste
cuvinte, geologul englez Adam Sedgwick a cuprins
marea revoluție a științelor Pământului din secolul al
XIX-lea: recunoașterea vârstei planetei noastre și
codificarea acesteia în scară geocronologică.
 În 1835, Sedgwick a definit Sistemul Cambrian, o
succesiune de roci sedimentare din Țara Galilor,
diferită de alte grupuri de roci prin geometria și
poziția sa spațială sub straturi paleontologice distincte
ale Sistemului Silurian, avansat cam în același timp de
un alt geolog britanic, Sir Roderick Impey Murchison.
În câteva decenii, mai multe sisteme au fost descrise și
plasate în timp pe baza relațiilor stratigrafice dintre
ele. Rocile din Silurian erau mai tinere decât cele din
Cambrian, aflându-se mereu deasupra rocilor din
Sistemul Cambrian; rocile devoniene erau mai tinere.
Intervalele de timp în care s-a depus fiecare sistem au
căpătat denumirea de perioade, iar fosilele au fost
considerate cronometre ale Pământului. A rezultat
scara geocronologică sau cel puțin partea cunoscută
acum ca Eon Fanerozoic (epoca fosilelor de animale
vizibile).
Până în zorii secolului XX, înșiruirea relativă a
evenimentelor înregistrate în părțile mai tinere ale
arhivei geologice fusese clar stabilită. Dar, deși erau
încrezători că mamiferele cenozoice erau mai tinere
decât dinozaurii mezozoici, geologii nu cunoșteau
vârstele reale ale acestor intervale sau fosilele lor
caracteristice. Descoperirea radioactivității a schimbat
acest lucru pentru totdeauna. Am discutat despre
izotopi, diferite versiuni ale elementelor, care se
disting prin numărul de neutroni. Carbonul are doi
izotopi stabili, carbon-12 și carbon-13, dar are și un al
treilea izotop, carbon-14, radioactiv. Nucleul său este
instabil și se descompune în timp, formând azot prin
emiterea unui electron (și, pentru cei interesați de
detalii, un electron antineutrino). Putem măsura viteza
la care se produce această descompunere: timpul de
înjumătățire al carbonului-14 – adică timpul de care
are nevoie jumătate din carbonul-14 dintr-o bucată de
lemn, să zicem, să se descompună în azot – este de
5730±40 de ani. În acest fel, carbon-14 oferă o bază
pentru calibrarea timpului.
Fiindcă timpul său de înjumătățire este relativ scurt,
carbon-14 este util pentru datarea materialelor
arheologice, dar nu și a imensității istoriei Pământului.
Aceasta este treaba altor izotopi radioactivi, în special
cei ai uraniului. Așa cum am discutat în capitolul 1,
zirconul, format în special în roci granitice și
magmatice conexe, este deosebit de eficient în datare,
permițându-le geologilor să calibreze lunga istorie a
Pământului. Prin cercetări minuțioase pe teren și în
laborator, geologii au cuantificat istoria geologică.
Acum știm nu numai că Tyrannosaurus rex a trăit în
Cretacicul târziu, ci și că a cutreierat prin păduri
străvechi în urmă cu 68-66 de milioane de ani. De
asemenea, datarea radiometrică a avut un rol esențial
în stabilirea cronologiei istoriei de dinainte de
Fanerozoic. Figura 16 (pagina 72) prezintă scara
geocronologică, așa cum o cunoaștem în 2020;
calibrarea timpului geologic este un proces continuu,
multe detalii fiind încă nerezolvate. Figura arată nu
numai că Eonul Fanerozoic bogat în fosile a fost datat
cu o acuratețe admirabilă, ci și că, în ansamblu, acesta
cuprinde doar ultimele 13 procente din istoria planetei
noastre. Hadeanul greu de definit (4540-4000 de
milioane de ani), Arheanul străvechi (4000-2500 de
milioane) și Proterozoicul îndelungat (2500-541 de
milioane de ani) reprezintă cea mai mare parte a
timpului geologic. Privește cu atenție scara; în
capitolele ulterioare vom folosi numele eonilor, erelor
și perioadelor pentru a abrevia timpul geologic, așa
cum istoricii vorbesc despre Epoca Fierului, Evul
Mediu sau Renaștere.
 În sine, acest lucru creează confuzie, deoarece
modele ale evoluției stelare arată că, acum patru
miliarde de ani, luminozitatea Soarelui era doar la
aproximativ 70% din valoarea sa modernă. Dacă
Soarele era slab, de ce nu era Pământul o minge de
gheață? Datorită „gazelor cu efect de seră”, pacostea
încălzirii globale din secolul XXI, dar garantul pe
termen lung al unui climat locuibil. Probabil că
dioxidul de carbon, în special, era prezent în atmosferă
într-o concentrație de peste o sută de ori mai mare
decât cea actuală, menținând tânărul Pământ suficient
de cald pentru a avea apă lichidă la suprafață.
Atmosfera timpurie pare să fi fost compusă în
principal din azot și dioxid de carbon, cu vapori de
apă și amestecuri variabile de hidrogen. După cum am
menționat în capitolul 1, analiza chimică a rocilor
sedimentare străvechi arată că oxigenul gazos lipsea.
Aceasta este o veste bună pentru originea vieții,
fiindcă, așa cum au arătat mii de experimente, când O 2
este prezent, reacțiile chimice prebiotice nu
funcționează.
Deci, viața a apărut pe un Pământ greu de
recunoscut de ochiul modern – apă cât cuprinde și
puțin uscat, mult dioxid de carbon, dar puțin sau chiar
deloc oxigen; hidrogen și alte gaze clocotind în diverse
zone, izvoare termale răspândite – un peisaj islandez
global. Aceasta a fost nicovala pe care viața a fost
forjată, iar dacă ai fi fost acolo (nu uita să-ți aduci
propria sursă de oxigen) poate că nu ai fi observat
schimbările din jurul tău. Dar, de la aceste începuturi
modeste, viața s-a extins și s-a diversificat, populând
Pământul cu bacterii, diatomee, sequoia și cu noi,
modelând și remodelând suprafața planetei noastre
până în prezent.
 4. Pământul cu oxigen: originea aerului respirabil

O atmosferă fără oxigen? Aceasta este diferența

fundamentală dintre lumea noastră și cea din tinerețea
Pământului, dar de unde știm că este adevărată? Cum
putem fi siguri că Pământul timpuriu a fost atât de
diferit de al nostru și cum putem explica tranziția către
o planetă care poate adăposti furnicari și elefanți, ca să
nu mai vorbim de oameni? Cele mai vechi mostre de
atmosferă străveche cunoscute sunt bule de aer prinse
în gheața din Antarctica acum aproximativ două
milioane de ani, așadar, concluzii despre aerul și
oceanele străvechi provin din amprente chimice din
roci. Așa cum descoperim lucruri despre cultura
neanderthaliană din artefactele pe care le-au lăsat în
urmă, la fel recompunem o imagine a atmosferei
timpurii a Pământului din rocile și din mineralele ale
căror compoziții reflectă contactul cu aerul și cu apa de
la momentul formării.
Defileul Dales este un punct de plecare bun. Un
canion îngust, tăiat în câmpiile aride din nord-vestul
Australiei, defileul scoate la iveală o succesiune groasă
de roci sedimentare depuse cu aproape 2,5 miliarde de
ani în urmă (figura 17, pagina 78). Rocile în sine sunt
neobișnuite, cuprinzând un amestec laminat uniform
de minerale de chert și fier, cu pete roșii produse prin
dezagregarea fierului și a prafului roșu răspândit în
regiunea Outback din Australia. Rocile sunt numite, pe
bună dreptate, formațiuni feroase și, dacă folosești o
tigaie din fontă în bucătărie, este posibil ca metalul din
care este făcută să provină din acest tip de rocă.

Un aspect important este că formațiunile feroase nu

sunt prezente pe fundul oceanelor moderne. Pentru a
genera aceste sedimente, fierul trebuie transportat prin
ocean ca soluție, iar acest lucru este posibil numai în
lipsa O2. Chiar și o cantitate mică de oxigen va intra în
reacție cu fierul dizolvat, făcându-l să formeze oxizi de
fier; oceanele de astăzi au concentrații foarte mici de
fier. Așadar, formațiunile feroase dovedesc existența
unor oceane care erau în mare parte lipsite de oxigen.
Și, din moment ce apa de mare de la suprafață face cu
ușurință schimb de gaze cu atmosfera, probabil că
oceanele lipsite de oxigen se întindeau sub un aer sărac
în oxigen.
Formațiunile feroase sunt prezente pe scară largă în
bazinele sedimentare mai vechi de 2,4 miliarde de ani,
dar se reduc semnificativ ulterior, sugerând că atunci
O2 a început să pătrundă în atmosferă și în ocean. Alți
indicatori geologici întăresc această concluzie. De
exemplu, pirita, sau aurul nebunilor, pe care cei mai
mulți o cunosc sub formă de cuburi aurii strălucitoare
prezente în muzee și în magazine de roci, contribuie la
povestea oxigenului. Prezent în argilite vechi și în
unele roci magmatice, aurul nebunilor este extrem de
sensibil la O2. Dacă stă într-un mediu umed bogat în
oxigen, se va oxida într-un sulfat, forma de sulf
prezentă în ghips. Această oxidare poate dura ani sau
decenii, deci, deși pirita este erodată continuu din roci
de pe continente, nu vedem niciodată acest mineral
printre granulele de nisip de pe litoral; dacă este
erodată din roci mai vechi, pirita intră în reacție cu
oxigenul și dispare.
Poate părea o banalitate geologică, dar dacă
examinăm gresiile depuse de-a lungul coastelor acum
peste 2,4 miliarde de ani, găsim granule de pirită
erodate dintr-o sursă de pe uscat, transportate în aval
de râuri și, în final, depuse la marginea apei – fără a
intra în contact îndelungat cu oxigenul. În straturile
sedimentare mai tinere de 2,4 miliarde de ani, vedem
rareori astfel de granule. Alte minerale sensibile la
oxigen spun aceeași poveste.
Orizonturi de dezagregare străvechi întăresc ipoteza
unei schimbări planetare în urmă cu 2,4 miliarde de
ani. Rocile expuse la intemperii suferă dezagregări
chimice, formând cruste din minerale transformate pe
suprafețele rocilor și contribuind la structura solului.
Fierul este din nou implicat din aceleași motive
menționate anterior. Când minerale care conțin fier se
erodează sub acțiunea aerului și a apei fără oxigen,
fierul conținut se transformă în soluție și este purtat de
ploaie și de râuri. În aceste condiții, când comparăm
conținutul de fier al unei roci-părinte cu suprafața sa
erodată, orizontul de dezagregare nu conține fier. În
schimb, când este prezent oxigenul, fierul eliberat prin
dezagregare formează rapid oxizi de fier, menținându-
l prezent. Poți să ghicești când apar primele dovezi ale
contactului cu O2 în orizonturile de dezagregare
străvechi? Alegerea inteligentă este 2,4 miliarde de ani
– și acesta este răspunsul corect.
În final, detalii ale izotopilor de sulf din pirita și
ghipsul străvechi ne spun că, acum peste 2,4 miliarde
de ani, procesele chimice din atmosferă au jucat un rol
important în ciclul sulfului pe Pământ, într-un mod
care nu s-a mai manifestat ulterior. Modelele chimice
sugerează că această amprentă izotopică revelatoare
poate apărea numai când nivelurile de oxigen din
atmosferă sunt extrem de scăzute – mai puțin de
1/100000 din nivelul de astăzi.

Așadar, timp de peste două miliarde de ani –

aproape prima jumătate a existenței planetei noastre –
atmosfera și oceanele Pământului au fost lipsite de
oxigen, făcând imposibilă existența unor organisme ca
tine și ca mine. Acest lucru ridică două întrebări
importante. Am afirmat că Pământul era o planetă
biologică acum 3, 5 miliarde de ani și poate chiar mult
mai devreme. Ce fel de forme de viață puteau prospera
pe acest Pământ tânăr, lipsit de oxigen? Și, la fel de
important, de ce s-au schimbat aceste condiții
îndelungate acum 2,4 miliarde de ani?
Chestiunea vieții fără oxigen este relativ ușor de
abordat, fiindcă și astăzi există medii lipsite de oxigen,
dar pline de viață. Cum rezistă formele de viață în
aceste habitate neospitaliere (pentru noi)? În lumea
noastră macroscopică familiară, plantele obțin energie
și carbon prin fotosinteză, valorificând energia din
lumină pentru a genera zaharuri din dioxid de carbon
și eliberând oxigen ca produs secundar. Într-o formă
simplificată, ecuația fotosintezei arată astfel:
CO2 + H2O → CH2O + O2
Animalele fac invers, ingerând molecule organice ca
hrană și făcând o parte din aceasta să intre în reacție cu
oxigenul pentru a obține energie – ceea ce numim
respirație (și plantele respiră):
CH2O + O2 → CO2 + H2O
Cele două reacții sunt complementare, fiecare fiind
inversul celeilalte. În consecință, carbonul și oxigenul
circulă înainte și înapoi între organisme și mediu,
susținând formele de viață de-a lungul timpului.
Pregătește-ți microscopul și vei vedea că multe
microorganisme fac același lucru – algele fac
fotosinteză, generând carbon organic și oxigen; fungii,
protozoarele și algele respiră, consumând oxigen și
întorcând carbonul în mediu sub formă de CO2. Și, da,
chiar și unele bacterii prelucrează carbonul prin aceste
căi.
Transformarea dioxidului de carbon în zaharuri
necesită electroni, pe care plantele și algele îi extrag
din apă, generând O2. Acest lucru implică un cost
energetic ridicat, dar, când mediul este bogat în
oxigen, nu există alternative. Totuși, acolo unde există
lumină, dar lipsește O2, sunt disponibile alte surse de
electroni: hidrogen gazos, hidrogen sulfurat cu mirosul
său de ou stricat și ioni de fier în soluție, printre altele.
În aceste condiții, domină alte organisme fotosintetice,
toate bacterii. Nu numai că aceste bacterii fotosintetice
obțin electronii de care au nevoie de la acești donatori
alternativi, dar ele nu generează O2. De obicei, aceste
bacterii au nuanțe de violet sau de verde intens
datorită pigmenților activi în fotosinteză, o priveliște
impresionantă când le întâlnești într-un iaz (figura 18).

Dacă bacteriile fotosintetice pot transforma CO 2 în

zaharuri fără a produce O2, oare alte celule pot finaliza
ciclul carbonului fără a folosi oxigen în respirație? Încă
o dată, versatilitatea metabolică a bacteriilor ocupă un
loc central. Noi folosim O2 pentru a respira molecule
organice, dar unele bacterii pot respira folosind alți
compuși, cum ar fi ioni de sulfat (SO 42-) sau ioni ferici
oxidați (Fe3+). Așadar, la fel cum animalele folosesc
oxigenul generat de plante pentru a transforma
molecule organice din nou în CO2, aceste bacterii
folosesc moleculele produse când bacteriile
fotosintetice obțin electroni din hidrogen sulfurat, fier
dizolvat și altele. În acest fel, ciclul carbonului în
mediile însorite, dar sărace în oxigen, este legat de
ciclurile fierului și sulfului. Poate că perioada de
început a Pământului a fost prima Epocă a Fierului,
ciclul carbonului fiind strâns legat de ciclul biologic al
fierului din râurile, lacurile și mările sărace în oxigen.
Bacteriile și arheele (prezentate în capitolul anterior
drept surorile microbiene ale bacteriilor) folosesc alte
trucuri metabolice. Unele folosesc energie din reacții
chimice pentru a fixa carbonul, evitând nevoia de
lumină solară. Altele obțin o cantitate modestă de
energie prin descompunerea moleculelor organice în
compuși mai simpli, un proces cunoscut ca fermentare.
Și noi avem capacitatea de fermentare și o folosim
pentru a genera energia necesară când efortul fizic ne
epuizează oxigenul din mușchi – acidul generat prin
acest proces provoacă senzația de arsură pe care o
simțim în timpul unui antrenament intens. Dar, deși
putem fermenta molecule organice pentru a furniza o
sursă de energie trecătoare, corpul nostru nu
supraviețuiește în acest fel. De fapt, puține celule, în
afară de bacterii și de arhee, se pricep la fermentare,
campioane fiind drojdiile, sursa magiei chimice care
transformă cerealele în bere și strugurii în vin.
Așadar, vedem că microbi existenți astăzi ne arată
cum ar putea fi întreținută viața timp de un miliard de
ani pe o planetă fără oxigen. Pe Pământul tânăr,
uscatul și mările erau populate de diverse bacterii și
arhee care participau la ciclul carbonului, fierului,
sulfului și al altor elemente. Organisme mai complicate
– alge, protozoare, fungi, plante și animale – au nevoie
de oxigen pentru metabolism și a fost necesar să
aștepte în culisele evoluției până când O2 a devenit o
prezență constantă pe Pământ.

Și atunci, de ce s-a schimbat planeta noastră atât de

profund acum 2,4 miliarde de ani? Geologii au căzut
de acord asupra momentului în care a început
acumularea de O2, dar în prezent nu există un consens
cu privire la modul în care s-a întâmplat. Voi rezuma
părțile-cheie ale puzzle-ului, așa cum le văd eu,
conștient fiind că alții ar putea avea o altă părere.
 Există consens cu privire la cel puțin două aspecte.
În primul rând, oxigenul din aerul pe care îl respirăm
există datorită formelor de viață. Singurul proces
capabil să oxigeneze atmosfera planetei noastre este
fotosinteza cu producție de oxigen – fotosinteza în care
apa furnizează electroni, generând O2 ca produs
secundar. Marele Eveniment de Oxidare a Pământului
(MEO) a fost revoluționar, iar cianobacteriile –
singurele bacterii capabile de fotosinteză cu producție
de oxigen – au fost eroii revoluției. Ținând cont de
acest lucru, se întrevede o posibilă soluție simplă:
originea evolutivă a cianobacteriilor a dus direct la
MEO. E simplu, într-adevăr, dar două descoperiri, una
geologică și una ecologică, sugerează că povestea este,
de fapt, mai complicată.
Se pare că roci sedimentare mai vechi de 2,4 miliarde
de ani conțin amprente chimice pe care mulți le
interpretează drept dovezi ale producției trecătoare de
oxigen pe o planetă lipsită în general de oxigen. Unele
dintre aceste amprente chimice care arată o schimbare
permanentă a mediului acum 2,4 miliarde de ani
sugerează acumulări anterioare de oxigen, dar limitate,
locale și de scurtă durată. Sunt voci care critică astfel
de interpretări, dar dovezi ale acestor „urme vagi de
oxigen” sunt numeroase și se înmulțesc, și dacă măcar
una dintre ele este interpretată corect, atunci
fotosinteza cu producție de oxigen a apărut probabil
cu sute de milioane de ani înainte de MEO. Concluzii
din biologia moleculară sugerează, de asemenea, că
cianobacteriile producătoare de oxigen au apărut cu
mult înainte de momentul în care au ajuns să domine
ecosisteme luminate de soare.
Ecologia contribuie la explicarea datelor geologice.
După cum am menționat, în mediile moderne,
luminate de soare, în care există fier dizolvat, hidrogen
sulfurat sau alte surse alternative de electroni,
cianobacteriile nu o duc foarte bine. Acest lucru –
sugerează că, în oceanele primitive, cianobacteriile se
aflau adesea în dezavantaj în comparație cu alte tipuri
de bacterii fotosintetice. Cum au putut cianobacteriile
să câștige bătălia într-o lume care a favorizat mult timp
diverși microbi fotosintetici? Pentru a găsi un răspuns,
trebuie să privim dincolo de biologie și să analizăm
Pământul însuși.
Ajungem astfel la al doilea aspect asupra căruia
există consens: existența fotosintezei cianobacteriilor nu
este suficientă pentru a stârni schimbarea planetară. O2
se va acumula în atmosferă și în oceane doar când rata
cu care cianobacteriile produc oxigen va depăși viteza
cu care acesta este înlăturat de procese fizice și
biologice.
Avem două modalități de a explica felul în care
cianobacteriile ar fi putut apărea cu mult înainte ca
oxigenul să înceapă să se acumuleze permanent în
atmosferă și în oceane. Poate că nivelul redus al
gazelor și ionilor din oceanele primitive a favorizat alte
bacterii fotosintetice, nu cianobacteriile. Și, eventual,
rata generală a fotosintezei a fost suficient de scăzută
încât oxigenul gazos generat de primele cianobacterii
să fie devorat de gaze vulcanice și de minerale
dezagregate. Cred că ambele sunt adevărate.
Astăzi, ratele fotosintezei sunt, în general, limitate
nu de lumina solară, de dioxid de carbon sau de apă, ci
mai degrabă de disponibilitatea substanțelor nutritive,
în special a fosforului, prezent în ADN, membrane și
ATP, moneda energetică a celulei, și a azotului,
necesar atât pentru ADN, cât și pentru proteine. Unele
bacterii și arhee pot transforma azotul gazos în
molecule utile biologic, la fel ca fulgerele (în cantități
limitate), așadar ne vom concentra asupra fosforului,
în încercarea de a înțelege biosfera primitivă. Fosforul
provine din dezagregarea rocilor expuse la intemperii
și este dus de ape curgătoare în oceane. Organismele
fotosintetice preiau acest fosfor și îl încorporează în
biomolecule; alte organisme obțin fosfor din hrana pe
care o mănâncă, trecându-l de la un organism la altul
prin lanțul trofic. În final, o mare parte din acest fosfor
se scufundă pe fundul mării, într-o ploaie lentă de
particule organice de la suprafață. Bacteriile din
sedimente eliberează mare parte din acest fosfor, iar
curenți marini de adâncime îl readuc la suprafață
pentru a realimenta fotosinteza.
În oceanele primitive, aportul de fosfor de pe
continente era scăzut din cauza volumului limitat de
roci aflate la suprafața apei. Totodată, revenirea
fosforului la suprafață prin ascensiunea apelor de
adâncime ar fi fost limitată de reciclarea ineficientă. În
laboratorul meu și în altele s-au folosit principii de
bază ale chimiei pentru a estima cât de mult fosfor ar fi
fost disponibil pentru microorganismele fotosintetice
din oceanele primitive, iar răspunsul este „nu mult”.
De fapt, probabil că disponibilitatea substanțelor
nutritive a impus limitări severe formelor de viață
primitive, îngrădind fotosinteza, a cianobacteriilor sau
a altor bacterii, la niveluri care nu ar fi generat o
transformare globală.
Pe măsură ce planeta noastră s-a maturizat, la
suprafața mării au apărut continente mari și stabile,
care au crescut fluxul de fosfor eliberat în oceane prin
eroziune. În cele din urmă, pe măsură ce cantitatea de
fosfor a depășit disponibilitatea donatorilor alternativi
de electroni, cianobacteriile au căpătat importanță
ecologică. Și, astfel, au transformat lumea. Oxigenul
produs de ele a eliminat alte surse de electroni din
apele luminate de soare, orientând permanent biosfera
către fotosinteza cu producție de oxigen și de aer bogat
în oxigen. Acum, pe măsură ce sedimente au îngropat
materia organică produsă de cianobacterii, protejând-o
de respirație, Pământul a început să acumuleze O 2. Nu
mai exista cale de întoarcere.
Potrivit acestei viziuni, Marele Eveniment de
Oxidare nu a fost pur și simplu un produs al
dezvoltării fizice a Pământului; și nici nu a reflectat
exclusiv inovația evolutivă. Interacțiunea dintre Pământ
și forme de viață a transformat suprafața planetei
noastre.

Cât de mult oxigen s-a acumulat în timpul MEO și

ulterior? Și care au fost consecințele? Cuantificarea
oxigenului străvechi rămâne o provocare, dar mai
multe observații arată că, din nou, răspunsul este „nu
prea mult”. Analize chimice ale unor roci sedimentare
indică faptul că, vreme de aproape două miliarde de
ani după MEO, oceanele lumii au arătat oarecum ca
Marea Neagră din zilele noastre, cu oxigen în apele de
suprafață, dar nu mai jos. În timp ce unele date
sugerează că oxigenul a sporit semnificativ în timpul
MEO, cu aproximativ 1, 8 miliarde de ani în urmă, O 2
din atmosferă și din oceanul de suprafață a rămas la
aproximativ 1% din valorile moderne – suficient
pentru o amibă, dar nu pentru un gândac. (Formațiuni
feroase au reapărut pentru scurt timp, dar global, în
urmă cu aproximativ 1,9 miliarde de ani, reflectând
poate un flux puternic de fluide hidrotermale din
manta înspre oceane. Fierul extras din regiunea Mesabi
din Minnesota reflectă acest eveniment.)
Totuși, chiar și în concentrații modeste, oxigenul
oferea noi posibilități pentru formele de viață.
Alimentate de cianobacterii, ecosistemele au devenit
mai productive și mai pline de energie. (Respirația pe
bază de O2 produce mult mai multă energie decât
respirația fără oxigen sau fermentare.) Și dacă ai
călători în timp în această minunată lume nouă a
oxigenului gazos, cu un microscop, o mască de
protecție pe față și un rezervor de oxigen, ai observa
un lucru care nu existase înainte. Pe la jumătatea
istoriei vieții, a apărut un nou tip de celulă.
Eucariotele sunt organisme al căror ADN este inclus
într-un nucleu. Noi suntem eucariote, la fel și pinii
galbeni, algele marine, ciupercile și organismele
unicelulare care variază de la amibe la diatomee –
probabil zece milioane de specii în total. Deși existența
nucleului definește eucariotele, alte caracteristici
celulare sunt esențiale în istoria și ecologia lor. Un
lucru foarte important, eucariotele, spre deosebire de
bacterii, au un sistem intern dinamic de schele și
membrane moleculare, care permite celulelor să
crească și să capete multe forme. De asemenea, le
permite eucariotelor să supraviețuiască în moduri
imposibile pentru bacterii, în special prin înghițirea
unor particule de hrană mici, inclusiv a altor celule.
Astfel, celulele eucariote au sporit complexitatea
ecosistemelor. Și, așa cum vom vedea în capitolul
următor, noi modalități de comunicare între celule au
pregătit cadrul pentru apariția unor organisme
multicelulare complexe.
În celulele eucariote, respirația și fotosinteza au loc
în structuri mici, numite organite; mitocondriile sunt
sediul respirației, cloroplastele fiind locul fotosintezei.
Aceste organite seamănă cu celule bacteriene.
Cloroplastele, de exemplu, au membrane interne
similare cu cele ale cianobacteriilor. Cu mai bine de un
secol în urmă, botanistul rus Konstantin Merejkovski a
susținut că această asemănare nu era o coincidență.
Conștient de descoperirea anterioară care arătase că în
țesuturile din interiorul coralilor sunt adăpostite alge,
botanistul a susținut că, la origine, cloroplastele au fost
cianobacterii independente, care au fost înghițite de
protozoare și, în final, reduse la sclavie metabolică.
Ideea acestuia a fost ridiculizată sau pur și simplu
uitată – o soartă des întâlnită în știință. Însă în acest
caz, Merejkovski avea dreptate. La începutul erei
biologiei moleculare, a devenit posibilă revizuirea
ipotezei sale cu noi instrumente. Cloroplastul conține o
cantitate mică de ADN, iar analiza secvenței
moleculare a genelor sale arată clar că, în arborele
vieții, cloroplastele se cuibăresc în cianobacterii.
Cercetări ulterioare au arătat că și mitocondriile au
origini bacteriene. Se conturează tot mai clar ideea
conform căreia celula eucariotă a apărut dintr-un
parteneriat format cu mult timp în urmă între o arhee
și o bacterie capabilă de respirație aerobă. Într-adevăr,
oameni de știință au descoperit recent arhee care
conțin molecule similare celor care compun interiorul
celulei la eucariote. Suntem himere ale evoluției, iar
plantele au un partener suplimentar, valorificând
puterea cianobacteriilor pentru a aduce fotosinteza în
tărâmul nostru.
Să privim această poveste biologică din perspectiva
mediului. Majoritatea eucariotelor folosesc oxigen
pentru respirație, iar cele care nu au nevoie de oxigen
provin din strămoși care l-au folosit. Mai mult,
aproape toate eucariotele care trăiesc în medii în care
oxigenul este absent au încă nevoie de biomolecule
care se formează numai acolo unde este disponibil O 2;
acestea obțin cele necesare din hrana provenită din
habitate bogate în oxigen. Deci, într-o privință
importantă, eucariotele sunt produse ale MEO.
 Ca o confirmare a acestei păreri, începem să
descoperim fosile de celule eucariote în roci
sedimentare depuse acum 1,8-1,6 miliarde de ani. Roci
din această epocă din Australia, China, Montana
(SUA) și Siberia conțin o diversitate modestă de
microfosile ai căror pereți celulari conservați au o
complexitate structurală și morfologică întâlnită astăzi
doar la organisme eucariote. Unele aveau extensii
lungi ca niște brațe, care probabil le permiteau să
absoarbă molecule organice dizolvate, la fel ca fungii
de astăzi (figura 19, pagina 88). Altele aveau pereți
groși ca niște plăci, care le permiteau să hiberneze
când mediul nu era favorabil creșterii (figura 20).
Câteva au căpătat chiar o structură pluricelulară
simplă, formând straturi de celule vizibile cu ochiul
liber (figura 21). Era începutul unei noi revoluții
biologice, dar ar trebui să ne amintim că eucariotele
emergente nu au înlocuit bacteriile și arheele care
stăpâniseră Pământul de la apariția vieții. Eucariotele
au fost integrate în ecosisteme microbiene încă
dependente de metabolismul microbian. Chiar și
astăzi, biosfera are 30 de tone de bacterii și de arhee
pentru fiecare tonă de animale.
 Înaintând prin miliarde de ani de fosile conservate,
găsim tot mai multă diversitate în rândul eucariotelor,
inclusiv alge indubitabile, rezultat al parteneriatului
anterior dintre protozoare și cianobacterii, celule
protejate de prădători prin pereți duri în formă de vază
sau de armuri solzoase, precum și o diversitatea
crescândă de structuri multicelulare simple (figurile 22
și 23).
Această lume cu un nivel scăzut de oxigen și
(predominant) de natură microbiană a rezistat multe
milioane de ani, dar printre acele creaturi multicelulare
simple din oceanele proterozoice târzii se pregătea o
altă revoluție. În rocile proterozoice situate cel mai sus,
formate după o lungă glaciațiune globală, arhiva
fosilelor consemnează organisme complexe mari. La
mai bine de trei miliarde de ani de la apariția vieții,
începea epoca animalelor.

5. Pământul cu animale: formele de viață se măresc

Ferice de paleontologul care vizitează Mistaken

Point într-o după-amiază însorită. Sit al Patrimoniului
Mondial UNESCO, aflat de-a lungul coastei stâncoase
din sud-estul regiunii Newfoundland, Mistaken Point
este de obicei învăluit de ceață sau biciuit de ploaie.
Totuși, dacă ajungi mai târziu, într-o rară după-amiază
senină, când lumina soarelui la apus scoate puternic în
evidență caracteristicile de suprafață ale straturilor
străvechi, nu vei uita niciodată priveliștea.
Stâncile de la Mistaken Point sunt formate din
sedimente noroioase și din cenușă vulcanică depuse,
strat după strat, în adâncurile mării, acum aproximativ
565 de milioane de ani. Situl are trei caracteristici
remarcabile, care, împreună, îl fac special. În primul
rând, stânci ca niște trepte care ies din mare scot la
iveală suprafețe extinse de straturi sedimentare
străvechi, păstrate pentru eternitate prin îngropare
rapidă și permițându-ne, în fapt, să străbatem baza
străveche a mării. A doua caracteristică neobișnuită
este abundența de cenușă vulcanică, lucru care
facilitează datarea straturilor individuale. Al treilea
aspect – cu totul extraordinar – este legat de ceea ce
populează suprafața straturilor. După ce ți se
obișnuiește ochiul, vei vedea sute de fosile ciudate și
minunate, forme de viață aparent extraterestre,
păstrate acolo unde au trăit, îngropate de cenușă
vulcanică – un Pompeii paleontologic (figura 24,
pagina 96). Unele arată ca niște frunze de ferigă, altele
ca niște evantaie. Câteva sunt lungi și subțiri, aproape
ca penele din coada fazanilor. Multe stăteau drepte pe
fundul mării, ancorate în sediment de un cârcel bulbos,
dar se legănau în curent. Altele se întindeau pe
suprafața sedimentului. Dar, indiferent de lungimea și
de lățimea lor, toate au o grosime de doar câțiva
milimetri și majoritatea au o structură matlasată, cam
ca tuburile îmbinate ale saltelei pneumatice pe care am
luat-o cu mine în tabără în copilărie. Poate părea
surprinzător, dar majoritatea oamenilor de știință
consideră că acestea sunt cele mai vechi fosile de
animale cunoscute, prima imagine paleontologică a
grupului care s-a diversificat pe toată suprafața
planetei.

Pentru a înțelege biologia și, prin urmare, relațiile

evolutive ale fosilelor de la Mistaken Point, trebuie să
pornim de la primele principii, analizând cu atenție
ceea ce s-a păstrat – și, în aceeași măsură, ceea ce nu s-
a păstrat. Să începem prin a examina modul în care
aceste organisme ciudate au dobândit carbon și
energie. Cum au supraviețuit? La prima vedere, unele
arată ca alge marine, deci poate că făceau fotosinteză.
Nu, organismele de la Mistaken Point trăiau la câteva
sute de metri în adâncul mării, cu mult sub nivelul la
care pătrunde lumina solară. Astăzi, unele animale de
mare adâncime valorifică puterea bacteriilor simbiotice
care pot folosi energia chimică pentru a fixa carbonul.
Dar nici acesta nu este răspunsul, fiindcă animalele
care trăiesc în strânsă asociere cu astfel de bacterii
prosperă acolo unde se întâlnesc apele cu oxigen și cele
lipsite de oxigen. Dovezi chimice din rocile de la
Mistaken Point indică faptul că aceste organisme au
trăit în medii stabile, relativ bogate în oxigen.
A rămas doar heterotrofia – carbon și energie
obținute prin consum de molecule organice, sintetizate
de alte specii. Noi suntem heterotrofi, la fel ca rechinii,
crabii și calamarii. Dar această listă atrage atenția
asupra caracteristicilor care le lipsesc fosilelor de la
Mistaken Point. Nu au guri și nici membre pentru a se
deplasa sau a prinde prada. Se pare că nu aveau un
sistem digestiv bine dezvoltat și puține se deplasau
activ pe fundul oceanic sau deasupra lui. Așadar, cum
ar fi putut să se hrănească?
În acest moment, trebuie să ne întoarcem la
animalele vii pentru comparație, deși nu la speciile pe
care le întâlnim zilnic în păduri, în grădini zoologice
sau în documentare despre natură. Dă-mi voie să ți-l
prezint pe Trichoplax adhaerens, singura specie descrisă
oficial din încrengătura obscură Placozoa (figura 25).
Printre cele mai mici (câțiva milimetri lungime) și cele
mai simple animale din lume, indivizii speciei
Trichoplax erau formați în special din straturi de celule
superioare și inferioare, numite epitelii, între care se
află un interior cu fluid și câteva celule fibroase; nu au
gură, membre, plămâni, branhii, rinichi sau sistem
digestiv. Celulele care acoperă suprafața membrilor
speciei Trichoplax pot înghiți particule alimentare,
similar protozoarelor, absorbind și molecule organice
din apa din jur sau din sedimente. Își iau oxigenul de
care au nevoie prin difuzie și, din acest motiv, trebuie
să fie subțiri.
Această scurtă descriere a Trichoplax seamănă destul
de mult cu portretul fosilelor de la Mistaken Point, cu
excepția dimensiunilor. De fapt, subscriu la un punct
de vedere prezentat în 2010 de Erik Sperling și Jakob
Vinther, pe atunci masteranzi, că Placozoa de azi ar
putea fi singurii supraviețuitori ai răspândirii
primitive a animalelor consemnate în fosilele de la
Mistaken Point și din alte părți. Figura 26 (pagina 98)
prezintă o filogenie animală simplă – un arbore
genealogic. Concentrându-se pentru moment asupra
grupurilor existente, arborele arată că ultimul strămoș
comun al acestor animale a generat două descendențe
– prima cuprinde bureții, iar a doua include aproape
tot restul. Câteva fosile de la Mistaken Point par să
semene cu bureții, dar acestea nu erau importante
ecologic în ecosistemul local. A doua descendență, care
include aproape tot restul, ne duce la un al doilea
punct de ramificație, din care diverg Placozoa și apoi la
un altul în care se despart Cnidaria (anemone de mare,
corali, meduze) și Bilateria (insecte, melci, noi și orice
altceva cu cap și coadă, parte de sus și de jos, cu stânga
și dreapta). Potrivit logicii acestui arbore, punctele de
ramificație mai apropiate de bază sunt anterioare celor
aflate mai sus în coroana sa. Dată fiind comparația
dintre fosilele din Newfoundland și Placozoa, acest
lucru sugerează că fosilele neobișnuite de la Mistaken
Point – care amintesc mai mult de Dali decât de
Devonian – reflectă o diversificare timpurie a
animalelor cu anatomie simplă, ulterioară ramificării
bureților, dar anterioară expansiunii încrengăturilor
Cnidaria și Bilateria cu specii complexe și diverse, atât
de vizibile în oceanele moderne.
 Rămășițele de la Mistaken Point sunt numite uneori
fosile din Ediacaran, pentru că au trăit în această
perioadă. Perioada Ediacaran, care a devenit parte a
scării geocronologice internaționale abia în 2004, la
peste un secol după Eonul Fanerozoic care i-a urmat,
este delimitată de două evenimente de importanță
uriașă. Cu circa 80 de milioane de ani înainte de
Ediacaran, Pământul a fost acoperit de două ori de
gheață, de la poli la ecuator, formând „Pământul
Bulgăre de zăpadă”. Foarte probabil, cele mai mari ere
glaciare ale Pământului au avut un efect profund
asupra biologiei și, într-adevăr, multe alge și
protozoare înregistrate ca fosile în oceanele preglaciare
nu apar în roci sedimentate după retragerea gheții. Dar
probabil că multe descendențe au supraviețuit,
inclusiv strămoșii faunei ediacarane (și ai tuturor
animalelor de azi). Cum a intrat și, la fel de important,
cum a ieșit Pământul din această glaciațiune profundă?
Geologi și climatologi continuă să dezbată cauzele
erelor glaciare târzii din Proterozoic, dar toți sunt de
acord că, așa cum s-a întâmplat mereu, ciclul
carbonului a jucat un rol decisiv în evenimentele
climatice extreme consemnate de roci. O ipoteză
tentantă referitoare la debutul glaciațiunii indică o
revărsare masivă de roci vulcanice pe continentele
aflate la latitudine mică. Rocile vulcanice consumă o
cantitate mare de CO2 pe măsură ce se erodează, iar
temperaturile calde din apropierea ecuatorului ar
asigura eroziunea și dezagregarea rapide. Astfel, poate
că evenimente tectonice au redus foarte mult nivelul
de dioxid de carbon cu efect de seră, răcind planeta și
provocând glaciațiunea. În 1969, climatologul rus
Mihail Budiko a postulat că, pe măsură ce gheața se
răspândește de la poli către ecuator, aceasta va reflecta
în spațiu o parte mai mare din radiația solară, răcind
planeta și, prin urmare, facilitând extinderea
straturilor de gheață (și reflectând și mai multă lumină
solară în spațiu). Cu timpul, gheața în expansiune ar
trebui să acopere tot Pământul. Budiko a susținut că, în
ciuda plauzibilității sale matematice, acest lucru nu s-a
întâmplat niciodată, fiindcă, odată ce Pământul ar intra
în starea de „Bulgăre de zăpadă”, nu ar mai putea
scăpa. Geologia ne arată că exact înainte de perioada
Ediacaran, întregul Pământ a devenit alb. Calote
glaciare groase s-au răspândit pe continente de la pol
la ecuator, iar oceanele au fost acoperite de banchize –
imaginează-ți un peisaj antarctic în Caraibe. Și totuși,
ești dovada vie a faptului că Pământul a scăpat din
aceste gheare înghețate.
Dovezi din roci arată că, după milioane de ani,
gheața a dispărut rapid, pe măsură ce ghețarii s-au
retras către poli și pe vârfurile munților, iar apoi au
dispărut. Ce a grăbit năruirea acestor calote glaciare?
Ne întoarcem la ciclul carbonului. Pe măsură ce gheața
s-a răspândit pe planetă, procesele care îndepărtează
dioxidul de carbon din atmosferă – în special
dezagregarea și fotosinteza de pe uscat – au încetinit
semnificativ, însă procesele care adaugă CO2 în aer –
preponderent vulcanismul – au continuat cu pași
repezi. Dioxidul de carbon din atmosferă s-a acumulat
în timp, ajungând în final la nivelul critic la care
încălzirea cu efect de seră a declanșat topirea
catastrofală. Gata cu era glaciară, începe perioada
Ediacaran.

Mistaken Point este unul dintre locurile cu cele mai

vechi animale din Ediacaran, dar alte câteva zeci de
localități de pe meleaguri îndepărtate precum
Australia (unde se află Ediacara Hills, care poartă
numele perioadei), Rusia, China, nord-vestul Canadei,
California (SUA) și Africa arată că animale
asemănătoare cu cele din Newfoundland s-au
răspândit global în oceanele din Ediacaranul târziu.
Este vorba de Dickinsonia, ovale plate, prezente pe
fundul oceanelor acum 560-550 de milioane de ani
(figura 27). Diferențele față de fosilele de la Mistaken
Point sunt clare, dar opinia general valabilă este că
acestea erau organisme simple, formate din tuburi
repetate, probabil umplute cu lichid, care se hrăneau
prin captare și absorbție de particule și obțineau
oxigen prin difuzie. Interesant este faptul că unele
specimene excepționale din regiunea Mării Albe din
Rusia păstrează fosile moleculare care confirmă că
genul Dickinsonia își are locul printre animale.
Există și Arborea, o fosilă în formă de frunză de
ferigă, prezentă pe scară largă în gresiile din
Ediacaranul timpuriu (figura 28, pagina 103). Animalul
Arborea avea un cârcel circular, prins de fundul
oceanului în zonele puțin adânci, și o tulpină
cilindrică, pe care creșteau două flanșe în formă de
pene, ce pluteau în apa din jur. Fără gură, branhii,
sistem digestiv sau membre, probabil că Arborea se
hrănea și obținea oxigen la fel ca Dickinsonia și cele de
la Mistaken Point. Dar Arborea are o trăsătură aparte.
Un studiu minuțios, realizat de Frankie Dunn și colegii
săi, arată că fiecare unitate bulboasă de pe flanșele sale
se conecta la un tub subțire, care cobora prin tulpină
până la bază. Această caracteristică, dar și construcția
modulară a fosilei fac posibilă ipoteza că Arborea era
mai degrabă o colonie decât un singur individ. Nu este
surprinzător, fiindcă, înainte de evoluția animalelor
Bilateria cu organe bine dezvoltate, coloniile ar fi fost
principala modalitate prin care natura genera animale
complexe. De exemplu, galera portugheză, un cnidar
marin din zilele noastre, ale cărui tentacule lasă urme
urâte pe corpul înotătorilor neatenți, arată ca o
meduză, dar este de fapt o colonie formată din
numeroși indivizi, fiecare dezvoltat pentru a îndeplini
o funcție specifică. Flotorul vizibil este un singur
individ. Structurile tubulare care atârnă sunt indivizi
separați, care se ocupă de hrănire, reproducere sau
apărare.
Poate că Arborea reprezintă un experiment evolutiv
timpuriu în această direcție.
Totuși, nu toate fosilele din Ediacaranul târziu
urmează acest tipar. Kimberella este o mică fosilă
descoperită inițial în Australia, dar cunoscută cel mai
bine datorită celor peste o mie de exemplare frumos
conservate în rocile de la Marea Albă (figura 30).
Măsurând câțiva centimetri lungime, Kimberella avea
părți distincte: anterioară și posterioară, superioară și
inferioară, stânga și dreapta, ceea ce ne arată că face
parte din marea ramură Bilateria a arborelui animal.
Fosilele sale scot la iveală dovezi ale unui picior
muscular, cu viscere deasupra și cu un înveliș ușor
ornamentat. Urme străvechi arată clar că aceste
organisme se deplasau pe fundul oceanului, iar
zgârieturi care radiază din zona gurii ne spun că aveau
un organ dur, ca un pieptene, în gură, care le permitea
să se hrănească prin răzuirea algelor și a altor
microorganisme, la fel ca radula melcilor din zilele
noastre. Urme prezente în alte gresii din această
perioadă arată prezența altor organisme Bilateria
simple, cunoscute doar datorită mișcărilor pe fundul
oceanic sau prin acesta (figura 31, pagina 104).
 Inovațiile au continuat pe măsură ce perioada
Ediacaran se apropia de sfârșit. Tuburi din carbonat de
calciu, descoperite inițial în calcare de 547-541 de
milioane de ani din Namibia, dar care sunt prezente
global, marchează apariția scheletelor mineralizate la
animale (figura 29). Producerea unei asemenea armuri
necesită energie, dar, odată cu extinderea prădătorilor,
investiția în construcție a adus răsplata neprețuită a
supraviețuirii. La finalul perioadei, ciudățeniile din
Ediacaran erau destul de diverse, dar animalele
familiare din lumea noastră nu apăruseră încă.
Pe măsură ce animalele s-au răspândit în oceanele
din Ediacaran, lumea din jurul lor s-a schimbat și ea,
punând bazele biosferei noastre moderne. Am
menționat că, în cea mai mare parte a Eonului
Proterozoic, nivelurile de O2 din atmosferă și din
oceanele de la suprafață au fost scăzute, probabil circa
un procent din nivelurile actuale. Există și astăzi medii
relativ sărace în oxigen în câteva zone ale oceanului;
acestea adăpostesc animale, dar în special specii mici
(până la câteva sute de microni lungime și câteva zeci
de microni lățime), cu șanse reduse să se numere
printre fosile. Animalele mari și diverse, consumatoare
de energie – inclusiv carnivorele, care urmează să
ocupe locul central în povestea noastră – apar doar
acolo unde nivelurile de oxigen sunt mai mari. Fosile
de animale macroscopice sugerează că, în Ediacaran,
planeta noastră a suferit o schimbare profundă a
mediului marin (la propriu!), iar mii de analize chimice
efectuate de zeci de laboratoare oferă dovezi
independente că, în acel moment, Pământul își
începuse tranziția prelungită către planeta bogată în
oxigen pe care locuim astăzi.
Pe măsură ce animalele au devenit mai mari, iar
cantitatea de oxigen a crescut, s-au produs schimbări și
în biota fotosintetică a Pământului. Fosile și lipide
conservate arată că, după mai bine de trei miliarde de
ani de fotosinteză predominant bacteriană, algele au
ajuns să domine oceanele. Cum putem explica această
tranziție coordonată în rândul animalelor, algelor și în
aer? Există motive să credem că înălțarea pe scară
largă a munților din Ediacaran a determinat creșterea
cantității de substanțe nutritive în oceane. În oceanele
din zilele noastre, cianobacteriile sunt în continuare o
prezență importantă în planctonul din zonele sărace în
substanțe nutritive, dar algele eucariote tind să domine
regiunile unde nivelurile de substanțe nutritive sunt
mai ridicate. Tiparul pe care îl vedem astăzi în spațiu
ne arată ceea ce s-a întâmplat în Ediacaran. Mai multe
substanțe nutritive, mai multă fotosinteză prin
diversificarea algelor; mai multă fotosinteză, mai
multă hrană și mai mult oxigen și – la peste trei
miliarde de ani de la apariția vieții – o lume capabilă să
susțină animale mari, consumatoare de energie.
Dacă Glaciațiunea este limita inferioară a perioadei
Ediacaran, evoluția reprezintă limita superioară.
Pentru a găsi dovezi în acest sens, trebuie să călătorim
la aproximativ 4500 de kilometri vest de
Newfoundland, până în orășelul Field, din Columbia
Britanică, chiar la vest de lacul Louise, comoara
pitorească a Canadei. Pe un versant care se înalță
deasupra văii, paleontologii evaluează cu atenție
lespezi de șist închis la culoare, dintr-o carieră mică.
Cel mai adesea, munca lor este recompensată prin
animale presate (și câteva alge), ale căror detalii
anatomice sunt păstrate remarcabil pe suprafețele
plăcilor. Rocile, cunoscute ca șisturile de la Burgess, s-
au sedimentat cu 510-505 milioane de ani în urmă sub
formă de noroi, răscolit de furtuni sau împins de
cutremure, rostogolit pe o pantă abruptă, care s-a
acumulat pe fundul relativ adânc al oceanului. Noroiul
a îngropat o mulțime de organisme, protejându-le de
microbi flămânzi. Drept urmare, vedem nu doar
schelete mineralizate prezente în depozite
convenționale de fosile, ci și carapace, membre,
branhii, tracturi digestive și chiar ganglioni nervoși,
toate nemineralizate și așezate ca niște imagini dintr-
un manual de anatomie străvechi.
Și ce organisme erau (figurile 32-34)! Cambrianul
(acum 541-485 de milioane de ani) este perioada în care
vedem pentru prima dată numeroase fosile de animale
cu aspect familiar. Listele convenționale de animale
cambriene, formate din cochilii mineralizate și din alte
schelete, sunt dominate de artropode dispărute numite
trilobiți; aceste creaturi segmentate, cu multe membre,
reprezintă aproximativ 75% din toate speciile fosile
descoperite în rocile cambriene. Fosilele de trilobiți
abundă și la Burgess (figura 32), dar artropodele în
ansamblu reprezintă doar o treime din diversitatea
speciilor de aici, iar cele mai multe artropode străvechi
nu sunt trilobiți, ci niște forme minunat de ciudate, ale
căror exoschelete nu conțin minerale și care, drept
urmare, nu se conservă în majoritatea condițiilor de
mediu. Bureții sunt des întâlniți, iar ochii antrenați ai
biologilor pot observa reprezentanți ai numeroaselor
specii de Bilateria, inclusiv moluște (melci, scoici,
calamari), viermi policheți și priapulide, chiar și veri
apropiați ai grupului din care facem parte, animalele
vertebrate. Alte formațiuni din China, Groenlanda și
Australia lărgesc această fereastră remarcabilă către
trecutul nostru biologic și o adâncesc în trecut,
ajungând la peste 520 de milioane de ani în urmă.
 Ansamblurile de fosile din Ediacaran și din
Cambrian sunt izbitor de diferite, dar este posibil ca
diferențele biologice observate să reflecte diferențe de
conservare și de mediu mai degrabă decât de evoluție?
Se pare că putem elimina această posibilitate. În
primul rând, în șisturi vechi de aproximativ 550 de
milioane de ani din China, fosilele conservate în același
stil precum cele de la Burgess numără diverse
organisme macroscopice din Ediacaran. Există o
mulțime de alge marine și câteva posibile animale, dar
nicio urmă de artropode, de moluște și de alte
organisme Bilateria complexe. Urme fosilizate ne spun
o poveste similară. Animalele mobile lasă o amprentă
sub formă de urme, trasee și vizuini care le reflectă atât
anatomia, cât și comportamentul. În rocile din
Ediacaranul târziu se găsește o oarecare diversitate de
urme simple, dar nu seamănă deloc cu urmele și cu
vizuinile complexe din gresiile și șisturile cambriene.
Iar, deși în rocile din Ediacaranul târziu apar schelete
mineralizate, morfologia simplă și diversitatea redusă
pălesc în comparație cu bogăția scheletelor cambriene.
Așadar, este evident că diferențele biologice dintre
biotele de la Mistaken Point și de la Burgess reflectă un
interval remarcabil de diversificare a animalelor,
denumit deseori explozia cambriană. Fără îndoială,
fosilele cambriene consemnează apariția unei biosfere
noi, care este atât punctul culminant, cât și o detașare
importantă de la precedentele trei miliarde de ani de
evoluție.
Dacă privim cu atenție fosilele cambriene, începem
să distingem diferențe față de animalele de azi, dar și
asemănări. În bestsellerul său Wonderful Life (Viață
minunată), regretatul Stephen Jay Gould s-a concentrat
asupra diferențelor, considerând animalele de la
Burgess niște „minuni ciudate”, care consemnează
structuri corporale dispărute. Exemplul său preferat
era Opabinia, o creatură mică de aproximativ 4-7
centimetri lungime, cu cinci ochi și o trompă lungă și
flexibilă, care se termină într-o gheară (figura 33,
pagina 107). Ciudat? Categoric. Dar străin? Probabil că
nu. În ciuda caracteristicilor sale curioase, Opabinia
avea corp segmentat, cu exoschelet organic dur,
similar artropodelor. Și alte fosile din roci cambriene
prezintă combinații de trăsături ciudate și familiare, iar
când le punem laolaltă, vedem cum s-a ajuns la
organizarea corporală a organismelor pe care le
numim artropode. Privite prin prisma fosilelor
cambriene, artropodele de azi pot fi considerate
supraviețuitori (de mare succes!) ai unei descendențe
cambriene mai ample. Ceea ce este valabil pentru
artropode este valabil și pentru alte încrengături.
Fosile cambriene oferă instantanee ale structurii
corporale a animalelor în fiecare etapă de formare.
Așadar, Cambrianul se remarcă drept o perioadă de
tranziție. Marele salt înainte din Ediacaran a continuat
și, într-adevăr, s-a accelerat în Cambrian, dar nu a
generat o biosferă cu totul modernă. Fosilele
consemnează diverse structuri corporale la animale în
statu nascendi, dar puține specii și nu multe forme pe
deplin moderne. Numeroase grupuri de animale au
dezvoltat schelete întărite cu minerale, protejându-și
corpul de carnivore, care se diversificau cu rapiditate,
dar calcarele cambriene încă se formau preponderent
prin precipitarea carbonatului de calciu, fizică sau
facilitată de microbi. (Astăzi, scheletele reprezintă cea
mai mare parte a depunerilor de calcar din oceane.)
Recifele din zone puțin adânci erau construite în
principal de microbi, deși fosilele arată clar că
animalele au prosperat în și în jurul acestor structuri.
Algele marine erau relativ frecvente, dar, la fel ca la
animale, fosilele de alge nu prezintă prea multă
diversitate. Oxigenul din aer și din oceane era mai
bogat decât în trecut, dar încă nu depășea circa
jumătate din nivelurile de azi; la mare adâncime,
oceanul era încă lipsit de oxigen. Dovezi diferite arată
că, în Cambrian, clima era mai caldă decât astăzi, o
adevărată seră după glaciațiunea prelungită a
Pământului „Bulgăre de zăpadă”. Dacă ai fi înotat într-
un ocean cambrian, ai fi fost uimit de numeroasele
animale care săgetau apa, hotărâte să prindă pradă sau
să evite să fie prinse. Însă te-ar fi nedumerit și
amestecul de caracteristici neobișnuite și familiare, atât
în rândul speciilor, cât și la indivizi. Mă gândesc la
basoreliefuri din templele egiptene antice – este tentant
să le interpretăm din perspectivă modernă, dar
probabil că nu e înțelept.
Cu ani în urmă am avut o experiență revelatoare –
am parcurs o secțiune stratigrafică de calcare groasă
care consemnează viața și mediile din Ordovician (cu
485-444 de milioane de ani în urmă), care a urmat
Cambrianului. Rocile din partea inferioară a
succesiunii seamănă mult cu cele din Cambrian, aflate
dedesubt – relativ puține fosile, cu o diversitate
limitată în cazul majorității grupurilor, cu excepția
trilobiților. Dar, pe măsură ce am urcat, parcurgând în
sens ascendent dovezile din Ordovician, rocile au
început să se schimbe încetul cu încetul. Încă erau
prezenți o mulțime de trilobiți, dar apăreau din
abundență și alte fosile de schelete.
Pentru a surprinde această lume emergentă, mergi
cu mașina pe drumurile de țară din jurul orășelului
Richmond, Indiana, de la nord-vest de Cincinnati,
cunoscut pentru Colegiul Eariham, pe care îl
găzduiește. Tăieturi de buldozer de pe marginile
drumului scot la iveală calcare și șisturi din
Ordovicianul târziu (de acum circa 450-445 de
milioane de ani) pline de fosile. Iar aceste fosile nu mai
au un aspect neobișnuit; sunt rămășițe ale unor
schelete de scoici, melci, cefalopode (grupul din care
fac parte calamarii și caracatițele), corali, briozoare
(animale cu aspect de mușchi), brahiopode și crini de
mare. Local, aceste schelete s-au acumulat pe verticală
pe fundul oceanului, formând porțiuni de recife destul
de asemănătoare cu cele pe care le poți vedea când faci
scufundări la Florida Keys sau în Bahamas. Stâncile
din această perioadă nu prezintă structuri corporale
noi la nivel de încrengătură, dar diversitatea speciilor a
sporit spectaculos – cu aproape un ordin de mărime,
conform unor estimări. Pentru prima dată, scheletele
sunt componente principale ale calcarelor formate pe
fundul oceanului, la mică adâncime.
Explicațiile pentru această a treia etapă a
diversificării animalelor marine sunt multe și variate.
Unii geologi indică dovezi chimice care atestă răcirea
oceanelor, care ar fi putut crea mai multe oportunități
ecologice pentru animale. Alții susțin că nivelurile de
oxigen au crescut, furnizând un alt stimul fizic pentru
diversificarea animalelor. Mai sunt aceia care
postulează factori ecologici, sugerând că presiunea
sporită generată de prădători stă la baza diversificării
animalelor și a algelor cu schelet.
Toate aceste explicații pot fi adevărate, dar fiecare în
parte este probabil incompletă. Încă o dată, procesele
fizice și biologice care funcționează în biosferă nu au
acționat independent. Dovezile în favoarea răcirii
globale sunt puternice, probabil cauzate de munți în
creștere, a căror dezagregare a accelerat dispariția CO2
din atmosferă. Apele reci pot susține mai mult oxigen
dizolvat decât cele calde, deci răcirea din Ordovician
ar fi putut aduce mai mult O2 pentru animalele din
oceanele puțin adânci, chiar dacă atmosfera a rămas
neschimbată. Iar animalele carnivore necesită, în
general, mai mult oxigen decât alte tipuri de animale,
deoarece urmărirea prăzii consumă multă energie.
Oricare ar fi interpretarea corectă, oceanele din
Ordovicianul târziu erau pline de animale. Corali
dispăruți, briozoare masive (cum nu mai vedem astăzi)
și bureți puternic mineralizați au construit recife, care
le-au furnizat hrană și adăpost diverșilor prădători și
necrofagi, inclusiv unor rude conice ale calamarilor –
unele exemplare având o lungime de până la 3,5 metri
– și peștilor, ușor de recunoscut datorită înotătoarelor
și cozilor, dar lipsiți de fălci. Răcirea globală a culminat
cu o scurtă, dar consistentă eră glaciară, consemnată de
roci de origine glaciară de pe continentele din emisfera
sudică de astăzi. S-a mai întâmplat ceva. Înainte de
retragerea gheții, aproximativ 70% din toate speciile de
animale cunoscute dispăruseră.

6. Pământul verde: plante și animale colonizează

uscatul

În 1991 m-am îmbarcat la Moscova într-un avion

Aeroflot vechi, cu destinația Iakutsk, un oraș din
Siberia aflat la 4900 de kilometri spre est. În cea mai
mare parte a zborului de opt ore am privit pe fereastră,
văzând doar o întindere aparent nesfârșită de pădure,
întreruptă de firele argintii ale fluviilor care șerpuiau
spre Oceanul Arctic. În Cambrian, pe când trilobiții se
aflau la începutul evoluției lor, un zbor similar ar fi
survolat în mare parte roci goale, pătate ici și colo de
sedimente microbiene. Verdele peisajelor siberiene
reflectă o altă revoluție biologică, colonizarea
Pământului de organisme multicelulare complexe.
 Probabil că microbii au ajuns pe uscat la începutul
istoriei Pământului, dar plantele au schimbat lumea,
furnizând hrană și structură fizică pentru ecosisteme
terestre complexe. Astăzi, aproximativ 400.000 de
specii de plante terestre sunt responsabile pentru
jumătate din fotosinteza Pământului și aproximativ
80% din biomasa totală a planetei noastre. Într-adevăr,
mantia de un verde strălucitor a Pământului este o
caracteristică atât de predominantă a planetei noastre
încât poate fi detectată din spațiu. În 1990, în drum
spre Jupiter, nava spațială Galileo a NASA și-a
îndreptat ochii mecanici spre Pământul din depărtare,
dezvăluind în lumina reflectată a planetei noastre o
creștere distinctivă în spectrul infraroșu apropiat – așa-
numita margine roșie a vegetației. Această amprentă
apare fiindcă vegetația terestră absoarbe puternic
radiațiile vizibile, dar reflectă în spațiu lungimile de
undă în infraroșu. Această caracteristică nu putea fi
observată pe Pământul primitiv.
Deși născute în oceanele străvechi, animalele
înregistrează astăzi cea mai mare diversitate pe uscat –
speciile de insecte depășesc cu mult toate speciile de
animale marine. Fungi diverși și în mare parte
neconsemnați populează solurile, iar o mulțime de
protiste și de bacterii sunt implicate în ciclurile
carbonului, azotului, sulfului și ale altor elemente de
pe uscat, la fel cum au făcut-o mult timp în apă.
Este evident că lumea noastră familiară, cu păduri și
câmpuri, lăcuste și iepuri, reflectă o transformare
remarcabilă a continentelor și insulelor, care a avut loc
în ultimele 10 procente din istoria Pământului. Cum a
avut loc înverzirea planetei noastre și care au fost
consecințele acestui proces?

În 1912, medicul William Mackie a trecut prin satul

Rhynie, Scoția, pe când analiza geologia regiunii.
Rhynie, situat la 48 de kilometri nord-vest de
Aberdeen, se întinde peste niște câmpii vălurite, cu
puține aflorimente stâncoase care să atragă atenția
unui geolog, așa că, atunci când a observat pietre
neobișnuite în pereții care delimitau câmpurile, s-a
oprit pentru a arunca o privire mai atentă. Rocile erau
din chert (SiO2), iar chiar și o examinare superficială a
arătat că acestea conțineau ceva ce păreau a fi tulpini
fosile, unele conservate în poziție de creștere. Mackie
descoperise chertul Rhynie, echivalentul din
paleobotanică al șistului de la Burgess. Sedimentat
acum 407 milioane de ani în interiorul și în jurul unor
izvoare termale asemănătoare cu cele care există azi în
Yellowstone sau pe Insula de Nord a Noii Zeelande,
Rhynie oferă o privire fugară incredibil de clară a
ecosistemelor terestre din primele etape evolutive.
 Plantele sunt vedetele recunoscute ale spectacolului
din Rhynie, deși, așa cum vom vedea, împart scena cu
nenumărate alte tipuri de organisme. Multe
caracteristici ale biologiei celulare și moleculare arată
clar că plantele terestre au evoluat din alge verzi de
apă dulce. Dar periplul evolutiv de la râuri și iazuri la
uscat a implicat provocări reale, inclusiv nevoia de a
evita desicarea, susținerea mecanică și acumularea
resurselor. Când sunt înconjurate de apă, organismele
fotosintetice nu sunt în pericol să se usuce, dar, pe
uscat, vaporii de apă se evaporă constant din celule –
aduse pe uscat, rudele de apă dulce ale plantelor se vor
ofili rapid și vor muri. Așadar, organismele
fotosintetice de pe uscat aveau nevoie de un mijloc
prin care să întârzie evaporarea apei din țesuturi vii.
Algele acvatice nu au nevoie de țesuturi speciale
pentru a rămâne în poziție verticală într-un lac sau râu,
fiindcă apa le susține corpul. Dar pe uscat, aerul nu
poate susține țesuturi verticale, astfel încât plantele au
nevoie de alte modalități pentru a-și menține postura.
În lacuri și în râuri, substanțele nutritive sunt absorbite
din apa din jur, în timp ce pe uscat, acestea trebuie
extrase din sol și transportate către locurile în care se
dezvoltă celule. Din fericire pentru paleontologi,
adaptările prin care au trecut plantele pe uscat sunt în
mare parte anatomice – sunt vizibile la plantele de azi
și sunt bine conservate în fosile.
Rhynia, o plantă primitivă reprezentativă, care
acoperea o mare parte din regiunea Rhynie, era
formată în principal din axuri fotosintetice golașe,
structuri de dimensiunea unui creion, care creșteau pe
sol, la fel ca vlăstarii de căpșuni, și din ramuri verticale
produse ocazional, care ajungeau până la 20 de
centimetri înălțime (figura 35, pagina 119). Axurile
păstrează un înveliș extern subțire de ceară și acizi
grași numit cuticulă. Precum se știe la plantele de azi,
cuticula previne eficient degajarea în atmosferă a
vaporilor de apă din celule, dar reușește la fel de bine
să împiedice difuzarea dioxidului de carbon în
interiorul plantei pentru fotosinteză. Și astfel, la fel ca
plantele de azi, Rhynia a găsit o soluție elegantă la
problema echilibrării absorbției de CO2 cu pierderea de
apă. Pe suprafața sa există numeroase găuri mici
numite stomate, flancate de celule care se extind și
sigilează orificiul când planta suferă din lipsa apei și
apoi se contractă, redeschizând găurile în condiții de
siguranță și permițând dioxidului de carbon să
pătrundă în plantă. Astfel, cuticula cu stomate este o
caracteristică sine qua non a plantelor de uscat,
conservată în fosilele de la Rhynie.
Fiindcă fotosinteza pe uscat implică inevitabil
pierdere de apă, plantele au nevoie de un mecanism de
absorbție a apei din mediu și pentru transportul
acesteia în interior. În ecosistemele terestre, apa,
împreună cu substanțe nutritive, precum azot și fosfor,
se află preponderent în sol. Plantele vii dezvoltă
rădăcini care trimit extensii subțiri, ca niște degete,
prin substrat, preluând atât apă, cât și substanțe
nutritive. De fapt, la majoritatea plantelor, o mare
parte din activitatea de absorbție a substanțelor
nutritive este efectuată de fungi care trăiesc în strânsă
legătură cu rădăcinile. Plantele de la Rhynie nu aveau
rădăcini bine dezvoltate, bazându-se în schimb pe
filamente subțiri, numite rizoizi, pentru a le ancora în
sol și a absorbi apa. Dar fosilele arată că, acum peste
400 de milioane de ani, plantele de uscat trăiau în
strânsă asociere cu fungii, oferind hrană prelucrată în
schimbul substanțelor nutritive. Dacă acest parteneriat
nu ar fi existat, poate că revoluția verde a Pământului
nu ar fi avut loc.
În final, plantele trebuie să transporte apă și
substanțe nutritive din sol în sus și să deplaseze hrana
produsă prin fotosinteză în tot corpul plantei, lucruri
realizate de țesuturi specializate numite sistem
vascular. Totodată, celulele care transportă apă au
pereți groși, care oferă rezistență mecanică axului
plantei. Secțiuni anatomice ale plantei Rhynia
dezvăluie un cilindru subțire din țesut vascular care
urcă prin centrul axei plantei (figura 36).
Axurile verticale ale plantelor Rhynia au la capăt un
compartiment alungit care conține spori pentru
reproducere. În apă, sporii pot înota dintr-un loc în
altul, ceea ce face dispersia o chestiune relativ simplă.
Totuși, pe uscat, sporii de Rhynia erau purtați de vânt,
fiind expuși la deshidratare. La fel ca sporii de ferigă
sau granulele de polen, sporii de Rhynia erau acoperiți
cu un polimer complex, numit sporopolenină, care
oprește pierderea apei, oferind totodată protecție
împotriva radiațiilor ultraviolet dăunătoare. Așadar, ca
anatomie generală, Rhynia și alte plante de la Rhynie
au semănat cu plantele de azi, dar sunt mai
interesante, fiindcă nu aveau frunze, rădăcini mari,
lemn sau semințe. Una peste alta, la fel ca șistul de la
Burgess în cazul animalelor, chertul de la Rhynie
păstrează pionieri fotosintetici surprinși în momentul
transformării lor în plante.
La Rhynie au fost descoperite și peste zece specii de
animale, toate artropode, cu excepția unui caz
remarcabil de nematode, viermi cilindrici care sunt
unele dintre cele mai numeroase animale de pe
Pământ și, totodată, unele dintre cele mai rare fosile.
La fel ca plantele primitive, animalele au fost nevoite
să evite desicarea și să-și susțină greutatea pe uscat.
Un strat de ceară pe exoscheletele organice ale
artropodelor păstra apa, iar picioarele lor musculoase
cu articulații, apărute inițial în mare, au fost un mijloc
puternic de locomoție și de sprijin structural pe uscat.
Oxigenul a fost o altă provocare, deoarece branhiile
funcționează bine în apă, dar nu sunt prea utile în aer.
Mulți scorpioni și păianjeni respiră cu ajutorul unor
saci pulmonari, țesuturi pliate complexe, care
maximizează suprafața de contact cu aerul, permițând
oxigenului să se disperseze din atmosferă în fluide
asemănătoare sângelui, care transportă O2 în tot
corpul. Sacii pulmonari par să fi derivat din branhiile
strămoșilor acvatici.
 Rocile de la Rhynie conțin și cele mai vechi insecte
cunoscute, un punct de pornire pentru o răspândire
care avea să domine regnul animal ca diversitate.
Conțin și diverși fungi, atât cei care se hrăneau cu
plante moarte, cât și cei care întrețineau plante vii
(figura 37). Există și oomicete, microorganisme
asemănătoare fungilor, cunoscute pentru că au
provocat mana cartofului în Irlanda în secolul al XIX-
lea; amibe care și-au construit țesuturi organice sub
formă de vaze în jurul celulelor; alge verzi și
cianobacterii. Pe scurt, fosilele de la Rhynie
demonstrează că, acum 400 de milioane de ani,
ecosistemele terestre dezvoltaseră caracteristicile
rudimentare ale structurii și diversității lor ecologice
moderne. Unele fragmente de fosile mai vechi arată că
precursori timpurii ai plantelor de uscat au ajuns pe
continent cu aproximativ 50 de milioane de ani înainte
de plantele de la Rhynie și, înaintând în timp, în cei 50
de milioane de ani de la borna din Scoția plantele au
cunoscut o explozie evolutivă remarcabilă, căpătând
frunze, rădăcini, lemn și semințe, toate, cu excepția
ultimei, apărând de-a lungul mai multor descendențe
distincte.
Vertebratele, strămoșii noștri, au apărut relativ
târziu. Vertebratele de uscat, numite tetrapode fiindcă
au patru membre, provin cu siguranță din peștii care s-
au diversificat inițial ca parte a exploziei cambriene
din oceane. Într-adevăr, biologia comparativă și
analizele secvențelor moleculare arată că vertebratele
tetrapode sunt rude apropiate ale unui grup specific,
numit pești cu înotătoare lobate. Majoritatea peștilor
osoși, de la ton la păstrăv, au înotătoare susținute de
oase lungi și subțiri, care se ramifică dintr-un set de
oase mici, prinse de corp. Spre deosebire de aceștia,
peștii cu înotătoare lobate au perechi de înotătoare
cărnoase, prinse de corp printr-un singur os, alte oase
formând o structură oarecum asemănătoare cu oasele
membrelor de tetrapode. Coelacantul este cel mai
cunoscut pește cu înotătoare lobate, deși nu reprezintă
ruda cea mai apropiată a vertebratelor de uscat.
Această specie de pește este cunoscută de multă vreme
prin fosile, însă doar în roci mai vechi de 66 de
milioane de ani, când se credea că au dispărut. Totuși,
în 1938, un coelacant viu și-a făcut apariția în captura
unui pescar care muncea în largul coastei Africii de
Sud, iar concluzia privind dispariția speciei a fost
considerată prematură. O a doua specie a fost
descoperită ulterior în apele de lângă Sulawesi, în
Indonezia. Coelacanții au o structură lobată
inconfundabilă, care demonstrează că sunt rude ale
vertebratelor, dar este la fel de cert că sunt pești și
trăiesc în apă.
Rude mai apropiate ale tetrapodelor sunt dipnoii
(pești cu plămâni), câteva specii de pești de apă dulce,
care nu numai că au înotătoare lobate, dar pot respira
cu ajutorul unor plămâni primitivi, înrudiți evolutiv cu
vezicile înotătoare, organe bulboase ale peștilor,
folosite în special pentru a menține flotabilitatea, dar și
pentru a duce oxigenul la inimă. Deși arată ca niște
pești, dipnoii prezintă adaptări clare pentru traiul pe
uscat; o singură specie își păstrează capacitatea de a
respira doar prin branhii. Totuși, decalajul morfologic
dintre pești și tetrapode rămâne mare. Ca plantele,
vertebratele aveau nevoie de transformări evolutive
pentru a coloniza uscatul; necesitau nu doar plămâni
pentru a absorbi oxigen din aer, ci și reorganizarea
structurală a craniilor, a cutiei toracice și a membrelor
pentru a se hrăni, a respira și a se deplasa în medii
terestre.
Peștii își procură hrana în cea mai mare parte
absorbind-o în gură, iar oxigenul, înghițind apă și
trecând-o prin branhii. Din acest motiv, craniile
peștilor sunt structuri complexe, dar flexibile. Pe uscat,
vertebratele obțin hrana mușcând, iar oxigen respirând
aer. Drept urmare, anatomia craniului a suferit
modificări, devenind o structură mai puternică, mai
rigidă, încât viețuitoarele să poată mușca mai ușor și
absorbi aerul mai eficient. Aceste schimbări au adaptat
și bolta palatină pentru sunete, având consecințe
comportamentale pe termen lung. Adaptarea care a
făcut posibilă respirația poate fi observată și în
evoluția cutiei toracice – oase lungi care pornesc de la
coloana vertebrală, susținând mușchii necesari pentru
dilatarea și contractarea plămânilor. Mai mult, la pești,
oasele care alcătuiesc centura scapulară se continuă cu
craniul, servind în mare măsură la modelarea corpului
suplu, care ușurează deplasarea în apă. Propulsia este
asigurată în mare parte de mușchi prezenți de-a lungul
corpului și în coadă. Atât susținerea structurală, cât și
locomoția vertebratelor terestre au necesitat membre
cu mușchi, prinse de centuri pelviene și scapulare bine
definite (în prezent, separate de craniu prin gât), care
ancorează mușchii.
 Remarcabil, o serie de fosile depuse în urmă cu
aproximativ 380-360 de milioane de ani păstrează o
dovadă convingătoare a acestei tranziții. Scepticii
evoluției susțin uneori că fosilele nu conservă
organisme intermediare al evoluției, dar nu au auzit de
Tiktaalik (figura 38). Descoperit în roci vechi de
aproximativ 375 de milioane de ani din zona arctică a
Canadei, Tiktaalik avea structura corporală a unui pește
cu înotătoare lobate, respira prin branhii și era acoperit
de solzi, dar avea un craniu turtit amintind de cel al
crocodililor. Înotătoarele erau construite după modelul
lobat, dar cu modificări osoase care trimit cu gândul la
cot și la încheietura mâinii. Centura scapulară era
separată de craniu printr-un gât și pare să fi susținut
mușchi necesari unui tip de locomoție precum cea cu
membre și susținerii corpului. Caracteristici ale
craniului sugerează că, la fel ca dipnoii de azi, Tiktaalik
putea respira aer cu ajutorul plămânilor.
 Tiktaalik era pește sau tetrapod? Nu este ușor de spus
și tocmai aceasta este ideea. Această fosilă remarcabilă
și altele asemenea ei consemnează tranziția de la apă la
uscat, cu diferite caracteristici care evoluează pe scări
temporale diferite. Deși este un animal acvatic,
probabil că Tiktaalik era capabil să se miște și să-și
susțină corpul în apă puțin adâncă și, poate, pe uscatul
alăturat, cu ajutorul înotătoarelor sale ca niște membre.
În plus, respira aer și prindea prada în fălci. Urme
fosile păstrate pe suprafețele straturilor sedimentare
furnizează dovezi independente că, până la sfârșitul
perioadei devoniene, vertebratele începuseră să
colonizeze uscatul.

Când a început diversificarea cambriană a vieții

marine, continentele de pe Pământ erau în proces de
dispersie după ce un material ridicat din manta a
scindat un supercontinent proterozoic târziu și a
împrăștiat fragmentele. Dar, pe suprafața sferică a
Pământului, totul este în mișcare și, astfel, până la
apariția chertului Rhynie, continentele începuseră să se
alipească din nou, formând un singur supercontinent
numit Pangeea. Mase continentale s-au ciocnit de-a
lungul a milioane de ani, ridicând munți din care
astăzi au rămas doar niște coline joase, rocile lor
fracturate și încrețite fiind vizibile în cariere și pe
drumurile tăiate în piatră. Asamblarea continentului
Pangeea s-a finalizat cu aproximativ 300 de milioane
de ani în urmă, dar, stimulat de convecția continuă a
mantalei, dansul perpetuu al continentelor l-a scindat
din nou acum 175 de milioane de ani (vezi capitolul 2).
Ce impact a avut asupra planetei cucerirea uscatului
de către formele de viață? Solul este un rezultat al
acestei colonizări. De obicei, considerăm solurile, dacă
ne gândim vreodată la ele, suprafața planetei
modificată fizic. Dar acestea, probabil cea mai
importantă resursă a Pământului pentru oameni,
reflectă, încă o dată, interacțiunile dintre procese fizice
și biologice, datorate în aceeași măsură rădăcinilor și
fungilor, resturilor vegetale îngropate și râmelor, cât și
dezagregării chimice. De fapt, chiar principala parte
fizică a formării solului – dezagregarea chimică – este
sporită de rădăcinile care pătrund în subsol, eliberând
pe parcurs acizi organici. Astfel, odată cu evoluția
ecosistemelor terestre, s-au dezvoltat și soluri fertile.
Cuticula, lignina, sporopolenina și alte biomolecule
sintetizate de plante rezistă la degradare bacteriană,
facilitând îngroparea și conservarea lor în sedimente.
Această nouă întorsătură în ciclul carbonului ar fi
trebuit să aibă două consecințe. Îngroparea unei
cantități mai mari de materie organică generată prin
fotosinteză ar fi trebuit să sporească transferul de
carbon din dioxidul de carbon din atmosferă către
moleculele organice din sedimente, răcind clima
Pământului. Și, întrucât carbonul organic îngropat nu
este carbon organic respirat folosind oxigen,
îngroparea organică sporită ar fi trebuit să crească
nivelul de O2 din atmosferă. În concordanță cu aceste
previziuni, patru linii distincte de dovezi chimice
sugerează că, în cronologia evoluției plantelor de uscat
primitive, oxigenul din atmosferă a atins în final
nivelurile de azi și a ajuns până în adâncurile
oceanului. Iar de la sfârșitul Devonianului și
accelerând în timpul Carboniferului, calota glaciară s-a
extins din nou pe continentele sudice, amprenta sa
sedimentară păstrându-se în Africa de Sud, America
de Sud, India, Australia și Antarctica, care făceau parte
dintr-o singură masă continentală în Paleozoicul
târziu.
Pe măsură ce gheața a cuprins polii, în zonele
ecuatoriale joase s-au răspândit mlaștinile, inclusiv în
America de Nord, în Europa și în părți din China.
Mare parte din cărbunele care a alimentat Revoluția
Industrială (și care alimentează încălzirea globală) s-a
format din resturi vegetale îngropate în aceste mlaștini
străvechi. Biologic, acesta a fost timpul giganților –
încă nu al dinozaurilor, ci al libelulelor cu anverguri
ale aripilor de până la 70 de centimetri și al
miriapodelor de doi metri lungime. Coada-calului, un
grup de plante reprezentând azi doar 15 specii mici de
înălțime, cuprindea copaci cu o înălțime de peste 10
metri. Iar licopodiaceele, și acestea limitate ca înălțime
în peisajul actual, atingeau înălțimi de 30 de metri în
mlaștinile tropicale din Carbonifer. Cărbunele din
Virginia de Vest, Kentucky și Illinois, SUA, este
constituit preponderent din rămășițele tasate ale
acestor giganți dispăruți. Ferigi și plante cu semințe s-
au diversificat la rândul lor, generând preponderent
taxoni dispăruți, dar incluzând, printre altele,
strămoșii coniferelor moderne. Totuși, mlaștinile nu
aveau să reziste mult. Munții care s-au înălțat în
timpul coliziunilor continentale din Paleozoicul târziu
au modificat tiparele de circulație a curenților
atmosferici și oceanici, drenând mlaștinile și
condamnând la dispariție specii care viețuiau acolo. S-
au format ecosisteme noi, atât în rândul plantelor, cât
și în cel al tetrapodelor, iar unele au inclus cele mai
cunoscute organisme dispărute – dinozaurii.

Cu mulți ani în urmă, când m-am calificat pentru o

asemenea onoare, am luat parte la o conferință pentru
tineri cercetători. Printre colegii pe care i-am cunoscut
s-a numărat Maria Zuber, pe atunci la începutul
carierei de cercetător în știința planetelor, iar acum
specialistă renumită, care se ocupă cu studiul Lunii și
al planetelor îndepărtate. La sfârșitul primei zile,
Maria a sunat acasă și a vorbit cu băiețelul ei,
spunându-i că-și petrecuse o bună parte din zi vorbind
cu niște paleontologi. Entuziasmat, băiețelul a întrebat-
o pe cine a întâlnit. „O, vreo două persoane”, a
răspuns Maria. „Andy Knoll și Simon Conway
Morris.” Băiatul nu auzise de ei. Când i-a spus că
acești necunoscuți studiau începuturile vieții pe
Pământ, băiatul Mariei a încercat să o consoleze. „Nu-
ți face griji, mamă. Poate data viitoare îi vei cunoaște
pe cei care studiază dinozauri.”
Dinozauri. Brachiosaurus, Triceratops, Tyrannosaurus
rex. Le știi numele sau cel puțin le știai când aveai opt
ani. Din perspectiva întregii existențe a Pământului și a
vieții, hegemonia lor a fost scurtă – mai puțin de 4%
din istoria planetei noastre. Iar impactul lor asupra
Pământului însuși pălește în comparație cu cel al
cianobacteriilor. Dar în Jurasic și în Cretacic, dominația
ecologică a dinozaurilor a fost absolută, iar felul în care
au evoluat ca formă este de neegalat în istoria vieții.
Deci, ce erau dinozaurii? Ce caracteristici stau la
baza succesului lor ecologic? Și de ce unii dintre ei au
atins dimensiuni atât de impresionante? Să începem
prin poziționarea dinozaurilor în lumea pe care au
populat-o.
Cele mai vechi vertebrate de uscat au fost prădători
și posibil necrofagi, dar, în 50 de milioane de ani,
tetrapodele s-au diversificat, incluzând atât carnivore,
cât și erbivore, împărțite în amfibieni și amniote,
grupul care cuprinde astăzi reptile, păsări, țestoase și
mamifere. Așa cum descriu în capitolul următor,
Paleozoicul s-a încheiat catastrofal, dar, pe măsură ce
ecosistemele terestre au reînviat în Mezozoic (acum
252-66 de milioane de ani), atât vertebratele, cât și
vegetația au căpătat un aspect mai modern. În această
perioadă, arborii și arbuștii dominanți erau coniferele,
ginkgo și alte plante cu semințe, dar și ferigi în umbra
lor. Plantele cu flori, care domină astăzi majoritatea
ecosistemelor terestre, au apărut târziu în epocă,
primele lor fosile având ceva mai mult de 140 de
milioane de ani.
Diversificarea tetrapodelor din Mezozoicul timpuriu
a dat naștere și unor grupuri pe care le întâlnim în
prezent. Cele mai vechi mamifere adevărate cunoscute,
țestoase, șopârle și broaște sunt prezente în roci din
Triasic (de acum 252-201 de milioane de ani), alături de
pterozauri (primele vertebrate înaripate), de primii
dinozauri adevărați și rudele lor apropiate, precum și
de alte grupuri dispărute acum. În multe regiuni din
Triasic, vertebratele cele mai diverse și mai numeroase
erau niște reptile mari și agile, unele bipede, altele care
alergau pe patru picioare, unele cu bot lung dințat,
altele cu nas turtit, unele carnivore, altele erbivore.
Dinozauri? Nu chiar. Deși existau dinozauri în
comunitățile din Triasic, aceștia nu erau deosebit de
numeroși sau de diverși. Mai-marii habitatelor din
Triasic aparțineau unei descendențe reprezentate
astăzi de crocodili. Dinozaurii au preluat până la urmă
dominația datorită unei adaptări superioare? Se pare
că nu. Lumea din Triasic a apărut ca urmare a unei
catastrofe și s-a încheiat la fel. Cel puțin parțial,
dinozaurii au ajuns să domine ecologic fiindcă au
supraviețuit calamităților ecologice din Triasicul
târziu, prin noroc sau fiindcă aveau gene bune.
Pe măsură ce pe continente se contura o lume
biologică mai modernă, Pământul fizic a continuat să
se schimbe. Printre dovezile timpurii ale destrămării
continentului Pangeea se numără Palisadele, roci
vulcanice care au erupt în timpul fracturării timpurii a
supercontinentului, vizibile acum în stâncile joase
aflate de-a lungul fluviului Hudson, lângă New York.
Oceanul Atlantic s-a deschis ca un fermoar, de la
ecuator spre poli. Și odată ce America de Nord și
America de Sud s-au deplasat spre vest, scoarța
oceanică a Plăcii Pacifice s-a scufundat sub ele, creând
Munții Stâncoși și Anzii. Continentele sudice s-au
scindat și ele; Africa și India s-au îndreptat spre nord,
ciocnindu-se de partea inferioară a Eurasiei și formând
marile lanțurile muntoase care se întind de la Alpi la
Himalaya. Așadar, prindea contur geografia globală pe
care o cunoaștem astăzi. A fost o perioadă caldă, în
mare parte fără gheață, dar, din nou, pe măsură ce
tectonica plăcilor a redistribuit masele de uscat și a
ridicat munți, au fost plantați germenii unei noi ere
glaciare îndepărtate.

Acum putem reveni la întrebări elementare despre

dinozauri. Definiția unui dinozaur este de fapt destul
de prozaică. Pe la începutul anilor 1800, paleontologii
au descoperit o serie de fosile enorme, diferite de orice
tetrapod existent în prezent, și le-au dat un nume
sugestiv: dinozauri (din grecescul pentru „șopârle
înspăimântătoare”). Astăzi, grupul este definit din
perspectivă genealogică: dinozaurii includ ultimul
strămoș comun al acestor giganți și descendenții lor.
Din fericire, această definiție se potrivește destul de
bine cu imaginea evocată când cineva menționează
termenul, dar, așa cum vom vedea, are o consecință
surprinzătoare.
Când ne gândim la dinozauri, cei mai mulți își
imaginează niște creaturi uriașe, chiar și erbivorele
arătând amenințător. Acest lucru este în general corect,
deși cei mai mici dinozauri cunoscuți cântăreau doar
aproximativ șapte kilograme, cam cât un schnauzer
pitic. O analiză recentă a dimensiunilor corporale în
rândul speciilor de vertebrate arată că, pentru
majoritatea, fie că este vorba de mamifere, păsări,
amfibieni sau pești, distribuția dimensiunilor înclină
către corpuri mai mici, speciile mai mari fiind mai
puțin numeroase – multe rozătoare, dar puțini elefanți.
Și totuși, dinozaurii sunt diferiți; cei mai mulți aveau,
de fapt, corpuri mari.
Așa cum ți-ar putea spune orice copil de opt ani,
majoritatea dinozaurilor erau cu adevărat mari. Dar de
ce? De ce au fost dinozaurii diferiți de alte tetrapode
care au cutreierat Pământul? Nu există un consens, dar
paleontologul german Martin Sander și colegii săi au
formulat o ipoteză care mi se pare bună.
Primii dinozauri uriași – și, într-adevăr, cei mai mari
din toate timpurile – au fost sauropodele, niște
erbivore cu gât lung, titanozaurii, cele mai mari
sauropode, ajungând până la 37 de metri lungime și
între 70 și 90 de tone greutate. (Exemplarul superb
expus la Muzeul American de Istorie Naturală din
New York este montat inteligent, astfel încât capul iese
în hol, subliniindu-i statura imensă [figura 39].) Sander
și colegii săi acordă o atenție deosebită acestor gâturi
lungi.
 Gâturile remarcabile ale sauropodelor le-au permis
să ajungă la hrana care nu le era accesibilă altor
animale erbivore și să se hrănească fără să se deplaseze
mult – cu cât au crescut, cu atât au devenit mai
eficiente în strângerea resurselor de hrană. Gâturile
lungi erau posibile deoarece sauropodele aveau capete
foarte mici – gâturile sauropodelor nu ar fi putut
susține capete de mărimea celor ale hadrozaurilor sau
tiranozaurilor. Capetele mici erau posibile fiindcă, spre
deosebire de copiii ascultători, sauropodele nu
mestecau hrana. Nu făceau decât să prindă și să curețe
rapid ramurile, înghițind frunze și semințe mai mult
sau mai puțin întregi.
Spre deosebire de crocodili, dinozaurii aveau un
sistem respirator similar păsărilor, care facilita
transportul eficient al oxigenului prin corpul uriaș și,
important, ducea la vertebre cu numeroase cavități de
aer, reducând greutatea gâtului. De asemenea,
sauropodele aveau un metabolism rapid, care le
permitea să crească repede, un lucru necesar în cazul
speciilor ai căror indivizi adulți puteau fi de 100.000 de
ori mai mari decât puii. Astăzi, animalele sunt
împărțite de obicei în animale cu sânge cald, care își
mențin temperatura corporală ridicată prin arderea
multor calorii, și animale cu sânge rece, care se
bazează pe mediu pentru a-și regla temperatura
corpului. Mamiferele și păsările cu sânge cald folosesc
multă energie obținută din hrană pentru a menține
aceste temperaturi interne ridicate. Se pare că, deși
dinozaurii nu aveau sânge cald ca păsările și
mamiferele de azi, au reușit să-și mențină temperatura
corpului ridicată într-un mod aparte, care a promovat
metabolismul eficient, folosind mai mult din aportul
alimentar pentru creștere. Deloc surprinzător,
elementul-cheie a fost dimensiunea. Pe măsură ce un
animal crește, căldura generată de el sporește în
funcție de volumul său (cubul lungimii), iar căldura
corporală este disipată în funcție de suprafață (pătratul
dimensiunilor liniare). Astfel, date fiind dimensiunile
mari ale dinozaurilor, temperaturile interne ridicate
puteau fi menținute pasiv. Acest punct de vedere este
susținut de analize chimice recente ale oaselor de
sauropode, care indică o temperatură corporală de 36-
38°C, asemănătoare mamiferelor de azi.
În cazul sauropodelor, dimensiunea era un mijloc
important de apărare împotriva prădătorilor (elefanții
se tem rar de leoparzi). Drept răspuns, prădătorii s-au
mărit, declanșând o cursă a înarmării evolutivă în
rândul dinozaurilor ca întreg. În consecință, ecologic și
fiziologic, supremația pe uscat le-a revenit șopârlelor
înspăimântătoare. Mamifere timpurii au trăit în
aceleași comunități ca dinozaurii, dar nu au reușit să
atingă dimensiuni la fel de mari. Pentru a supraviețui,
ele se fereau de dinozauri, ducând o existență nocturnă
sau trăind în copaci sau în vizuini, ca multe specii de
mamifere contemporane. Pentru cei care îl preferă pe
David în detrimentul lui Goliat, este demn de remarcat
că măcar unele dintre aceste mamifere timpurii se
hrăneau cu ouă de dinozaur.

Ne place să credem că dinozaurii au dispărut, dar,

dacă acceptăm definiția dinozaurilor menționată mai
devreme, nu este adevărat. Găsești dinozauri în
grădina ta – sticleți, pitulici și vrăbii. Ideea că păsările
provin din strămoșii dinozaurilor datează de acum un
secol și jumătate și a fost avansată de T.H. Huxley, cel
mai tenace susținător al lui Darwin. În 1868, Huxley
scria: „Drumul de la reptile la păsări trece prin
Dinosauria… aripile s-au format din membre anterioare
rudimentare”. Huxley a atras atenția în special asupra
asemănărilor anatomice dintre scheletele păsărilor și
cele de Coelophysis, un dinozaur mic, descoperit în roci
din Triasicul târziu și din Jurasicul timpuriu.

Fosile cu caracter intermediar au contribuit încă o

dată la susținerea ideii. În 1855 și, din nou, în 1861,
două fosile remarcabile au fost excavate dintr-o carieră
de calcar din Bavaria. Botezate Archeopteryx, fosilele
dezvăluie o structură scheletică generală similară cu a
dinozaurilor mici din aceeași perioadă, dar cu membre
anterioare de dimensiuni asemănătoare aripilor (figura
40, pagina 132). Craniul era modificat și semăna cu
ciocul păsărilor, deși fălcile erau încă presărate cu
dinți. Mai uimitor, Archeopteryx era acoperit de pene.
(Specimenul emblematic de la Berlin poate fi văzut la
Muzeul Humboldt, unde este expus la loc de cinste și
protejat cu sticlă antiglonț, la fel ca Mona Lisa la
Luvru.) La fel ca Tiktaalik în cazul tranziției de la pești
la tetrapode, Archeopteryx își dezvăluie atât originea, ca
evoluție, cât și spre ce se îndrepta. În ultimele decenii,
legătura dinozauri-păsări a fost întărită de zeci de
descoperiri din straturi cretacice din China,
demonstrând, printre altele, că dinozaurii cel mai
apropiați de păsări aveau pene. Conservarea
moleculelor de pigment ne permite chiar să
reconstituim tiparele de culoare ale acestor precursori
aviari. Deși e posibil ca primele protopăsări să-și fi
folosit membrele anterioare alungite pentru a prinde
prada, în final au dezvoltat abilitatea de a plana și de a
zbura activ – modificări scheletice și musculare
necesare pentru zbor pot fi văzute la diverse fosile din
China. Zborul a însemnat cucerirea unui nou tărâm –
aerul. Pterozaurii au fost primii care au ajuns acolo, iar
recent s-a demonstrat că au existat și alți dinozauri
mici cu aripi, dar păsările au avut cel mai mare succes,
dominând cerul (alături de liliecii care au apărut mult
mai târziu) și, important, supraviețuind unei noi
catastrofe ecologice cu 66 de milioane de ani în urmă.
Așadar, când vorbești cu papagalul tău, când admiri
grația vulturilor, când prăjești un pui sau alungi ciorile
din grădină, acordă-le păsărilor respectul cuvenit –
sunt supraviețuitoarele măreței clade a dinozaurilor.

7. Pământul catastrofelor: extincții care au remodelat

viața

În apropiere de orașul medieval Gubbio, din Italia,

un defileu îngust taie adânc Apeninii. Rocile din
pereții canionului le pot părea monotone
observatorilor obișnuiți, strat după strat de calcar cu
granulație fină, depus cu mult timp în urmă pe fundul
oceanului, la mare adâncime. Calcarele sunt pline de
fosile – de fapt, acestea sunt compuse în special din
schelete de carbonat de calciu ale protozoarelor numite
foraminifere și ale algelor microscopice numite
cocolitofore –, dar, din cauza dimensiunilor minuscule,
aceste rămășițe nu sunt vizibile pe suprafața rocii.
Totuși, dacă privești cu atenție locul potrivit, există o
caracteristică ciudată. Deasupra sutelor de metri de
calcar și sub multe alte straturi similare, există un strat
de argilă de un centimetru, complet lipsit de minerale
carbonice (figura 41, pagina 138). Dacă ducem calcarul
la laborator pentru a-l analiza la microscop, strat cu
strat, vom găsi altă ciudățenie: puține dintre speciile de
microfosile de sub stratul de argilă sunt prezente și în
straturile de deasupra lui.
Stratul de argilă de la Gubbio marchează granița
dintre Cretacic și Paleogen – și erele mezozoică și
Cenozoică o limită temporală de acum 66 de milioane
de ani, care separă biote distincte atât pe uscat, cât și
pe mare. În roci marine, speciile microfosile folosite
pentru reconstituirea timpului mezozoic dispar,
aparent instantaneu. Amoniții, rude ale calamarilor,
printre cele mai abundente și mai diverse carnivore
din oceanele mezozoice, dispar și ei în masă, la fel ca o
multitudine de alte specii. Pe uscat, dinozaurii care
dominau de mult timp și-au dat ultima suflare. Și toate
acestea se pare că au avut loc chiar în intervalul
temporal reprezentat de stratul de argilă de la Gubbio.
 La sfârșitul anilor 1970, geologul Walter Alvarez s-a
deplasat la Gubbio pentru a studia proprietățile
magnetice ale straturilor groase de calcar, iar acel strat
unic de argilă i-a atras atenția. Cât timp ar putea
reprezenta? Walt a discutat problema cu tatăl său, Luis
Alvarez, fizician și laureat al Premiului Nobel.
Problema e simplă, a răspuns Alvarez tatăl; ploi de
micrometeoriți traversează constant atmosfera, într-un
ritm cunoscut. Acești mesageri cerești conțin elemente
precum iridiul, care sunt rare în materialele de la
suprafața Pământului, deci, dacă ar măsura cantitatea
de iridiu din stratul de argilă, Walt ar putea calcula
timpul necesar acumulării lui. Walt a făcut acest lucru
alături de chimiștii Frank Asaro și Helen Michel,
calculând, pe baza conținutului ridicat de iridiu, că
formarea stratului de argilă durase milioane de ani, un
răspuns despre care știa că e incorect – minunat,
spectaculos și instructiv de greșit, după cum s-a
dovedit.
 Dacă nivelul ridicat de iridiu din lut nu reflecta un
ritm de acumulare lent într-o perioadă lungă însemna
că foarte mult iridiu s-a depus rapid, cel mai probabil
ca rezultat al impactului unui meteorit mare; Alvarez
și colegii săi au calculat că un astfel de meteorit ar fi
trebuit să aibă un diametru de aproape 11 kilometri.
Efectul planetar al unei asemenea coliziuni ar fi fost
catastrofal, oferind un mecanism pentru dispariția
dinozaurilor și a tuturor celorlalte specii de plante,
animale și organisme microscopice care nu au mai
prins zorii Paleogenului.
Publicată în 1980, lucrarea echipei lui Alvarez a făcut
senzație, generând susținere și scepticism în egală
măsură. Controversa a durat aproximativ un deceniu
până când datele strânse au înclinat decisiv balanța în
favoarea lui Alvarez. (În paranteză fie spus, când a
vizitat Universitatea Harvard la sfârșitul anilor 1980,
Walt a stat la noi acasă. I l-am prezentat fiicei mele
Kirsten, pe atunci în vârstă de patru ani, spunându-i că
„domnul Alvarez este interesat de dinozauri”. Kirsten
a fost imediat fermecată, așa că m-am aventurat mai
departe. „Există dinozauri în zilele noastre?”, am
întrebat. „Nu, prostuțule”, a răspuns Kirsten, tonul ei
deplângându-mi evident ignoranța, „au fost uciși de
un meteorit.” Walt a sărit de pe canapea, cu brațele în
sus, ca un arbitru care semnalizează marcarea unui
punct. Dacă cei mici acceptau povestea, cu siguranță
aveau să o accepte și oamenii de știință.)
La fel ca alte întrebări din știință, ipoteza lui Alvarez
nu a fost soluționată prin vot. Ipoteza a anticipat alte
caracteristici care trebuiau să existe în roci, iar geologi
din întreaga lume și-au propus să le caute. Prezența
anormală a iridiului a fost descoperită în roci limitrofe
din întreaga lume, dar nu și în straturi mai vechi sau
mai noi. Și, la scurt timp, au fost descoperite minerale
numite cuarțuri de șoc în roci depuse în acea perioadă.
Cuarțul de șoc se formează numai în condiții de
temperatură și de presiune ridicate trecătoare, condiții
generate de impactul unui meteorit mare. Cu timpul, a
fost descoperită adevărata dovadă incriminatorie: un
crater de meteorit cu un diametru de aproximativ 200
de kilometri, format la momentul potrivit și îngropat
sub sedimente mai noi, în peninsula Yucatán. Un
cataclism a pus capăt celor aproape 170 de milioane de
ani de evoluție a dinozaurilor.

Dacă întrebi un paleontolog ce fosile ne ajută să

înțelegem evoluția, probabil că va menționa organisme
de mult dispărute, cum ar fi dinozauri, trilobiți și
licopodiacee gigante, care ne dezvoltă informațiile
legate de posibilitățile biologice, și abia apoi se va
concentra asupra extincțiilor în masă și a consecințelor
profunde pe care le au asupra vieții. Nu a fost
întotdeauna așa. În 1944, George Gaylord Simpson,
paleontologul fruntaș al așa-numitei sinteze evolutive
neodarwiniene de la mijlocul secolului XX, a scris o
carte extrem de influentă numită Tempo and Mode in
Evolution (Tempo și mod în evoluție). În acest volum,
Simpson susține că modelele evolutive definite de
fosile reflectă genetica populației care acționează în
perioade lungi. Argumentele sale erau clare și
convingătoare – la urma urmei, scopul sintezei
neodarwiniene era să desemneze genetica populației
drept mecanismul care stă la baza selecției naturale și,
prin urmare, a schimbărilor evolutive de-a lungul
timpului. Totuși, axându-se atât de hotărât asupra
geneticii populației, Simpson a ratat o lecție geologică
esențială pentru evoluție. Pământul nu este o
platformă pasivă pe care evoluează populații
dinamice; planeta noastră este tot atât de dinamică
precum populațiile pe care le susține, cu medii în
continuă schimbare locală și globală, trecătoare și
îndelungată. Iar când perturbarea mediului supune
formele de viață la un șoc scurt și puternic, specii și
chiar structura ecologică se pot prăbuși. Genetica
populației vine cu siguranță în sprijinul originii
speciilor, dar continuitatea speciilor este rezultatul
dinamismului ecologic al Pământului. Așa cum am
sugerat în capitolele anterioare și cum o demonstrează
clar evenimentele de la finalul Cretacicului,
diversitatea biologică pe care o vedem astăzi în jurul
nostru reflectă în aceeași măsură extincția în masă,
schimbările de mediu și genetica populației.
Mamiferele s-au răspândit pe Pământ în Cenozoic nu
doar ca urmare a geneticii populației, ci și pentru că
unele dintre ele au supraviețuit catastrofei de la finalul
Cretacicului, iar dinozaurii nu.
 Ipoteza lui Alvarez i-a determinat într-o mare
măsură pe paleontologi să se concentreze asupra
extincției în masă, iar un impuls suplimentar a venit
dintr-un alt proiect care a prins contur în același timp.
Când eram la facultate, în anii 1970, prietenul și
colegul meu Jack Sepkoski a început să catalogheze
diversitatea fosilelor de-a lungul timpului. Jack nu a
fost primul care a încercat acest lucru, dar
perseverența și atenția la detalii i-au permis să
alcătuiască o bază de date remarcabilă, cu prima și
ultima apariție a fiecărui ordin, fiecărei familii și, în
final, a fiecărui gen de animale marine descoperite în
fosile. (Jack s-a ferit să catalogheze speciile, intuind
corect că înregistrarea unor asemenea detalii ar fi
afectată de prejudecățile legate de abundența
sedimentelor și de obiceiurile colectorilor.) Datele lui
Jack au arătat că diversificarea biologică nu a fost
niciodată un proces lin. Diversitatea animalelor s-a
extins în Cambrian și în Ordovician, dar apoi a scăzut
semnificativ către finalul Ordovicianului. Și-a revenit,
doar ca să scadă încă o dată în Devonianul târziu, iar
apoi a repetat ciclul de încă trei ori, incluzând sfârșitul
Cretacicului. În total, biota Pământului a suferit cinci
extincții în masă în ultimele 500 de milioane de ani, dar
șase episoade de extincție au fost mai mici (figura 42,
pagina 142).
 La început, părea că ipoteza lui Alvarez ar putea
oferi o explicație generală pentru felul în care Sepkoski
a descris diversitatea fluctuantă. Poate că meteoriți
mari au provocat extincții în masă, iar impacturi mai
mici au provocat extincții mai mici. Simplu, da, dar
greșit, după cum s-a dovedit. Doar extincția de la
finalul Cretacicului este asociată sigur cu impactul
unui meteorit.

Cea mai mare extincție în masă cunoscută nu a avut

loc la sfârșitul Cretacicului, ci mai degrabă acum 252
de milioane de ani, la sfârșitul Permianului, când peste
90% din speciile de animale marine au dispărut. (Ar
putea părea o coincidență că aceste două mari
evenimente de extincție se situează la limitele erelor
Eonului Fanerozoic, dar, evident, nu este deloc o
coincidență. Paleontologi din secolul al XIX-lea au
stabilit scara geocronologică pe baza fosilelor, iar
modificările paleontologice accentuate de la sfârșitul
Permianului și Cretacicului le-au marcat ca puncte
naturale pentru subdivizarea istoriei Pământului.)
Catastrofa biologică de la finalul Permianului este
înscrisă limpede în rocile vizibile pe un versant din
Meishan, China (figura 43, pagina 144). Locul este ușor
de găsit, deoarece autoritățile locale au construit un
geoparc elegant pentru a conserva, expune și exploata
geologia locală. Dar, lăsând la o parte ornamentele
adăugate de oameni, rocile de la Meishan spun o
poveste cutremurătoare. Calcarele de la poalele
muntelui sunt pline de fosile de animale marine din
Permianul târziu: brahiopode, briozoare, echinoderme,
protiste mari scheletizate și multe altele. Dacă ai fi
putut înota de-a lungul coastei în Permianul târziu, ai
fi observat diverse animale, alge marine și protozoare
răspândite pe fundul oceanului la adâncimi mici.
Totuși, la jumătatea secțiunii, aceste fosile dispar pur și
simplu. Toate. Într-un punct cât grosimea unei lame de
cuțit. Fosilele nu mai reapar în roci mai tinere. În
schimb, pe măsură ce continuăm să urcăm pe versant,
vedem doar câteva fosile mici, mai ales scoici și melci.
Când am văzut toate aceste lucruri pentru prima
dată la Meishan, am fost cuprins de un sentiment
surprinzător de pierdere existențială – o abundență de
forme de viață distruse rapid și definitiv. Dar ce s-a
întâmplat? Primul pas către un răspuns ne este oferit
de niște straturi subțiri de cenușă vulcanică intercalate
printre calcarele de la Meishan; straturile de cenușă
aflate imediat deasupra și dedesubtul orizontului de
extincție indică vârste de 251,941±0,037, respectiv
251,880±0,031 milioane de ani. Aceste vârste precise
sunt esențiale, deoarece coincid cu momentul unui
eveniment geologic uimitor, la jumătate de continent
distanță, Treptele Siberiei.
Geologic, o „treaptă” este o acumulare de bazalt sau
de alte roci vulcanice de culoare închisă, expuse de
obicei strat după strat într-o formă care amintește de o
scară (trappa în suedeză). Situate la est de Ural,
Treptele Siberiene dovedesc o revărsare uriașă de roci
bazaltice, asemănătoare celor care se revarsă pe toată
insula Hawaii. Deși Treptele Siberiene seamănă ca tip
cu erupțiile vulcanice observabile astăzi, dimensiunile
lor sunt uluitoare. În prezent, suprafața vizibilă a
treptelor este de aproximativ șapte milioane de
kilometri pătrați, aproape cât Australia. Având în
general o grosime de peste 2500 de metri, treptele au
un volum estimat de patru milioane de kilometri cubi,
de un milion de ori mai mare decât orice vulcanism la
care a fost martoră vreodată specia umană sau rudele
ei apropiate. Datarea radiometrică atentă arată că
partea cea mai mare din această grămadă imensă a
erupt în același timp cu extincțiile consemnate la
Meishan.

Cum legăm vulcanismul din vestul Asiei și

catastrofa biologică bine conturată în China, dar
observată global? Deși vaste, Treptele Siberiene nu se
întind pe tot Pământul, deci extincțiile globale nu
reflectă pur și simplu revărsări de lavă. Trebuie să ne
întrebăm cum putea afecta mediile globale un
vulcanism puternic. Când răspândesc lavă local,
vulcanii injectează cantități mari de gaze în atmosferă,
în special dioxid de carbon, un actor geologic ale cărui
efecte asupra climei au fost expuse anterior.
Vulcanismul de la finalul Permianului a sporit rapid
conținutul de CO2 din atmosferă și din oceane.
În urmă cu mai bine de 20 de ani, eu și prietenul
meu Richard Bambach am devenit interesați de
extincția în masă din Permian. Dovezi ale extincției
fuseseră analizate anterior de alți paleontologi care
căutau tipare semnificative în caracteristicile
geografice, de mediu sau taxonomice ale victimelor și
supraviețuitorilor. Spre deosebire de ei, noi am
examinat fiziologia, interfața biologică dintre
organisme și mediul lor. Mai precis, ne-am întrebat
cum ar fi afectată viața de introducerea unei cantități
masive de dioxid de carbon în atmosferă. Acest lucru
se întâmpla înainte să aflăm mai multe despre
vulcanismul siberian și, ca să fiu sincer, modelul
nostru pentru motivarea extincției a fost greșit. Totuși,
rezultatele s-au dovedit revelatoare. În lunile petrecute
în bibliotecă am aflat ce descoperiseră fiziologii după
decenii de experimente de laborator. În concentrații
mari, dioxidul de carbon este nociv pentru multe
organisme, afectându-le mediul și fiziologia în egală
măsură. Dar nu toate speciile reacționează la fel –
unele sunt relativ tolerante, iar altele pot fi deosebit de
vulnerabile. Am elaborat o listă de trăsături anatomice
și fiziologice care pot fi deduse destul de bine din
fosile și le-am folosit pentru a împărți fauna marină
din Permianul târziu în două grupuri, unul pe care l-
am anticipat a fi mai tolerant la creșterea rapidă a CO 2
și altul mai vulnerabil. Dovezile efective ale extincției
și supraviețuirii de la sfârșitul Permianului se
potrivesc foarte bine cu previziunile, arătând că
dioxidul de carbon și alte gaze vulcanice sunt legătura
dintre calamitatea fizică și catastrofa biologică.
Vulcanismul din zona Treptelor Siberiene a adăugat
în atmosferă cantități mari de dioxid de carbon, care,
din cauza proprietăților de gaz cu efect de seră ale
CO2, au dus la încălzire globală. (Fiindcă formațiunile
siberiene s-au revărsat peste zone întinse de turbă
acumulată, este posibil să se fi format și metan [CH 4]
din materia organică încălzită, crescând efectul de
seră.) Pentru că încălzirea reduce cantitatea de O 2 care
se poate amesteca în apa de mare, mările au sărăcit în
oxigen, în special apa din zone care nu intră în contact
direct cu atmosfera. Iar amestecarea CO2 cu apa de
mare i-a redus pH-ul – ceea ce numim astăzi
„acidificarea oceanelor”. Fiziologul german Hans Otto
Pörtner, un lider în eforturile de înțelegere a
consecințelor biologice ale schimbărilor globale din
secolul XX, numește încălzirea globală, acidificarea
oceanelor și epuizarea oxigenului „trioul mortal”. Nu
doar că fiecare factor are capacitatea de a afecta biota
separat, dar, dacă se manifestă împreună și efectele lor
sunt sinergice, fiecare agravează efectele celuilalt. A
fost implicată și hipercapnia, efectele fiziologice directe
ale excesului de CO2. De exemplu, la niveluri ridicate
de dioxid de carbon, proteinele care transportă O2 în
corp pot forma legături cu CO2, zădărnicind
metabolismul oxigenului.
Efectele fiziologice și ecologice înlănțuite ale CO 2 ar
trebui să fie mai accentuate la animalele care creează
schelete masive din carbonat, dar au o capacitate
fiziologică limitată de a modifica fluidele din care sunt
realizate aceste schelete – coralii, de exemplu. În
schimb, animalele cu metabolism rapid – care le
expune zilnic la un nivel de CO2 intern ridicat – ar
trebui să aibă o toleranță mai mare, la fel și animalele
cu branhii sau cu plămâni pentru schimbul de gaze și
un sistem vascular bine dezvoltat. Ținând cont de acest
lucru, am putea anticipa că moluștele, peștii și
artropodele ar avea o toleranță relativ mare. Pe măsură
ce vulcanismul făcea ravagii la sfârșitul Permianului,
biologia a fost într-adevăr destinată să evolueze în
oceane. Toți coralii paleozoici au dispărut – coralii din
oceanele de astăzi reflectă evoluția ulterioară, din
Triasic, a scheletelor anemonelor de mare care au
supraviețuit extincției. Brahiopodele, sedentari
fiziologici care se numărau printre cele mai răspândite
și diverse animale de la fundul oceanului în Permian,
și-au pierdut aproape toată diversitatea. În schimb,
scoicile și melcii au supraviețuit relativ bine. În
concordanță cu previziunile fiziologice, peștii au
cunoscut relativ puține dispariții, iar crustaceele
decapode, reprezentate astăzi de creveții, crabii și
homarii din farfuriile noastre, s-au diversificat din
Permian până în Triasic.
Pe uscat, majoritatea animalelor și plantelor au
resimțit efectele schimbărilor globale, dar poate pentru
că populațiile de aici nu au simțit acidificarea
oceanelor sau pierderea de oxigen și poate pentru că
speciile terestre sunt mai tolerante la schimbările de
temperatură, efectele pe termen lung par să fi fost mai
modeste decât cele care au modificat atât de profund
mările. În concluzie, tiparele de ecologie și de
diversitate care caracterizaseră oceanele Pământului
peste 200 de milioane de ani au dispărut – nu din
cauza influenței extraterestre, ci pentru că magma
fierbinte din manta a erupt violent în regiunea
siberiană. Diversitatea a reapărut în Triasic, dar, de
această dată, grupuri diferite au contribuit la o
ecologie distinctă. Extincția în masă a pus capăt
Paleozoicului și a marcat începutul Mezozoicului, așa
cum catastrofa de la finele Cretacicului a însemnat
sfârșitul Mezozoicului și a încurajat lumea noastră din
Cenozoic.

În ciuda dimensiunilor apocaliptice, Treptele

Siberiene nu sunt o singularitate geologică.
Impulsionate de căldura concentrată din manta,
cantități mari de lavă au erupt pe uscat sau pe fundul
oceanului de 11 ori în ultimele 300 de milioane de ani,
un mecanism care explică măcar o altă extincție în
masă și câteva evenimente mai mici. După extincția de
la sfârșitul Permianului, viața marină s-a diversificat
din nou în Triasic (acum 252-201 de milioane de ani),
dând naștere unor ecosisteme noi și distincte în câteva
milioane de ani. Însă Triasicul s-a încheiat așa cum a
început, când cantități foarte mari de lavă au erupt de-
a lungul unui arc care se întinde de la Peștera lui
Fingal de pe coasta de vest a Scoției și Palisadele din
New York până la stâncile negre ale Munților Atlas din
Maroc, scurgerile masive îngropând pădurea
amazoniană. Iar diversitatea biologică a scăzut din
nou. Selectivitatea extincției și supraviețuirii din
oceane de la finalul Triasicului o reflectă pe cea din
Permian, recifele fiind foarte puternic afectate. Se
estimează că au dispărut 40% din toate genurile și
până la 70% din speciile din oceane, mult mai puține
decât în cazul extincției de la finalul Permianului, dar
la fel de dramatic. Pe uscat, diversificarea vertebratelor
din Triasic a fost limitată de vulcanism și de
perturbarea timpurie a climei; cum am menționat în
capitolul precedent, au dispărut diverși crocodilieni,
elemente dominante ale peisajelor din Triasic, dar
dinozauri și strămoși ai mamiferelor au supraviețuit,
dând naștere ecosistemelor mari și mici din Mezozoic.
Dovezi geologice din Mezozoicul târziu
documentează alte câteva momente în care porțiuni
mari din adâncul oceanului au fost private de oxigen
timp de mii de ani. Cel puțin două dintre aceste
evenimente se corelează atât cu vulcanismul masiv, cât
și cu extincția ridicată, unul în urmă cu aproximativ
183 de milioane de ani, iar celălalt acum 94 de milioane
de ani. Se estimează că 15-20% din toate genurile
marine au dispărut în timpul acestor extincții
„minore”. Vulcanismul s-a manifestat puternic și la
sfârșitul Cretacicului. Unii oameni de știință cred că
vulcanismul din regiunea Treptelor Deccan din India a
influențat extincția în masă de la finalul Cretacicului,
fie anticipând impactul prin perturbarea mediului, fie
intensificând efectele impactului prin degajarea unor
volume mari de gaze în aer. Unele date radiometrice
despre lavă favorizează prima ipoteză, iar altele o
susțin pe cea din urmă. Din fericire, vulcanismul masiv
își poate lăsa o amprentă chimică asupra sedimentelor,
iar aceasta arată că vulcanismul de la Deccan a început
înaintea extincției. Totuși, indiferent de contextul
geologic, fosilele au ultimul cuvânt în privința
cauzalității. Tipare observate în cazul extincției și
supraviețuirii de la sfârșitul Cretacicului nu seamănă
mult cu cele ale extincțiilor asociate clar cu
vulcanismul masiv, subliniind importanța impactului
unui meteorit în cazul extincției lumii mezozoice.

Ultimele două extincții în masă, ambele din

Paleozoic, au cauze și efecte diferite. În capitolul 5 am
aflat că diversificarea din Cambrian și din Ordovician
a creat diferite ecosisteme în oceane. Însă această
diversitate a dispărut acum 445 de milioane de ani,
aproape de sfârșitul Ordovicianului. Extincția coincide
cu o eră glaciară relativ scurtă (două milioane de ani),
dar accentuată, concentrată în emisfera sudică. Au
dispărut aproape jumătate dintre toate genurile de
animale marine, dar țesătura ecologică nu s-a
destrămat prea mult; după ce lumea și-a revenit,
comunitățile de pe fundul oceanului semănau mult cu
cele de dinaintea evenimentului de extincție. Vietăți de
la diferite adâncimi au fost afectate într-o măsură mai
mare, trilobiții și vertebratele timpurii înregistrând
scăderi pronunțate ale diversității.
Este puțin misterios că dispariția în masă de la
sfârșitul Ordovicianului coincide cu glaciațiunea pe
scară largă, din moment ce Pământul fusese prins într-
o eră glaciară în ultimii 2,6 milioane de ani (capitolul
8), iar, în oceane cel puțin, a fost consemnată doar o
extincție modestă. Atunci de ce ar fi diferită lumea de
la sfârșitul Ordovicianului? O diferență are legătură cu
nivelul mării. Apa din ghețari provine în mare parte
din oceane, astfel că, pe măsură ce gheața se extinde,
nivelul mării scade – cu aproximativ 130 de metri în
cazul celei mai recente ere glaciare și cam la fel la
sfârșitul Ordovicianului. Dacă nivelul mării este scăzut
la început, cum a fost în cea mai recentă extindere a
ghețarilor, se pierde o parte relativ modestă din fundul
marin locuibil. Totuși, dacă ghețarii mari se extind
când nivelul mării este ridicat și regiunile joase ale
Pământului sunt în mare parte inundate de întinderi
de apă puțin adâncă, scăderea nivelului mării va drena
mările superficiale care au inundat continentele,
eliminând o porțiune vastă din fundul marin și
locuitorii acestuia. Așa s-a întâmplat în Ordovician.
O altă problemă ține de geografie. Odată cu
schimbările climatice, populațiile se pot muta în medii
mai primitoare dacă au la dispoziție rute de migrație.
Pe măsură ce gheața s-a extins acum 2, 6 milioane de
ani, speciile de plante din estul Americii de Nord s-au
putut muta mai aproape de Golful Mexic, asigurându-
și supraviețuirea. În schimb, plantele din nordul
Europei, blocate de Alpi, au suferit o extincție
semnificativă. În oceanele puțin adânci, au dispărut
mai multe specii acolo unde rutele de migrație erau
limitate – în Florida, de exemplu, unde marea adâncă a
limitat migrația către zone cu climă mai caldă. (Unde
pot migra urșii polari pe măsură ce Pământul se
încălzește?) De asemenea, este posibil ca munți în
creștere și mări adânci din zona ecuatorială să fi
împiedicat migrația de la sfârșitul Ordovicianului. Nici
limitarea migrației, nici pierderea pe scară largă a
habitatelor nu ar trebui să influențeze tiparele de
dispariție a speciilor asemenea catastrofei de la
sfârșitul Permianului, ajutându-ne să înțelegem de ce,
în ciuda pierderii multor specii, mare parte din tiparele
ecologice au rezistat extincției în masă de la finalul
Ordovicianului.
Cel mai puțin înțeles dintre cele cinci mari
evenimente descrise de Sepkoski a avut loc în perioada
devoniană care a urmat, când diversitatea a scăzut
într-un timp îndelungat (acum 393-359 de milioane de
ani). Brahiopodele și alte organisme de pe fundul
oceanului au dispărut primele, apoi constructorii de
recife și, în final, cefalopodele timpurii, care trăiau la
diferite adâncimi. Este curios faptul că declinul
diversității din Devonian pare să reflecte rate de
speciație și de extincție scăzute, ceea ce ne-a
determinat pe Dick Bambach și pe mine să numim
acest eveniment o „epuizare în masă” mai degrabă
decât o extincție în masă canonică. Mai multe studii au
confirmat că rata de extincție este legată de cea de
speciație, dar motivul legăturii este în continuare
cercetat.

Putem face generalizări cu privire la extincțiile

extraordinare și repetate de pe Pământ? Nu se pune
problema unor cauze comune – evenimentele sunt
legate de meteoriți, de glaciațiuni și de vulcanism
masiv. Nici impactul ecologic nu este generalizabil –
extincțiile au avut diferite efecte ecologice, iar
perturbarea ecosistemelor nu reflectă îndeaproape
gravitatea dispariției speciilor. Punctul comun este că,
în fiecare caz, perturbarea mediului a fost rapidă; rata
schimbărilor de mediu a fost la fel de importantă ca
amploarea acestora. Când modificările de mediu sunt
lente, populațiile se pot adapta la condițiile în
schimbare, dar când sunt rapide, adaptarea poate fi
dificilă, iar migrația și extincția rămân singurele
opțiuni. Extincțiile în masă reflectă o perturbare a
mediului tranzitorie, dar profundă, determinată de
mecanisme din interiorul Pământului sau din cosmos.
Deși perioada de extincție în masă este scurtă,
reconstruirea diversității presupune un timp mai
extins – fosilele ne spun că recuperarea după extincții
majore durează mult: sute de mii sau chiar milioane de
ani.
Este evident că extincțiile în masă au jucat un rol
major în modelarea istoriei evoluției. Lumea modernă
este plină de mamifere parțial fiindcă dinozaurii au
dispărut. Peștii din ocean s-au diversificat numai după
ce extincția în masă de la finele Cretacicului a eliminat
amoniții. Recifele de astăzi includ corali, moluște și
crabi moderni nu pentru că au câștigat competiția cu
brahiopodele, coralii tabulari și trilobiții din recifele
străvechi, ci fiindcă extincția în masă a decimat aceste
grupuri. Când faci drumeții printr-o pădure tropicală
umedă sau snorkeling deasupra unui recif de corali,
gândește-te că privești supraviețuitorii unor extincții în
masă repetate.
S-ar putea întâmpla din nou? Meteoriți mari și
vulcani masivi sunt rari, dar nu există niciun motiv să
credem că nu vor mai exista. În 43 î.Hr., erupția unui
vulcan din Alaska a provocat ierni aspre și pierderea
recoltelor în Europa, contribuind la dispariția
republicii romane, iar în 1815 muntele Tambora din
Indonezia a erupt, ucigând mii de oameni local și
generând un „an fără vară” chiar și în New England.
Să nu uităm de Pompeii. (Napoli se află pe resturi ale
unei erupții de acum aproape 4000 de ani.) Impacturi
cu meteoriți mari sunt categoric mai rare, dar
evenimentul de la Tunguska, explozia masivă din 1908
care a doborât aproximativ 80 de milioane de copaci
dintr-o zonă (din fericire) slab populată a Siberiei, este
atribuit dezintegrării în aer a unei comete sau a unui
meteorit.
Din fericire, vulcani și meteoriți suficient de
puternici încât să provoace ravagii globale sunt rari în
intervale de milioane de ani, așa că nu mi-aș face prea
multe griji. Mult mai îngrijorător este ceea ce vezi când
mergi pe stradă – o populație umană capabilă să
schimbe profund Pământul și viețuitoarele în timpul
vieții tale și a copiilor tăi.

8. Pământul oamenilor. O specie transformă planeta

 După ce s-au răcit și ultimii tăciuni aprinși ai
cataclismului de la sfârșitul Cretacicului de acum circa
66 de milioane de ani, planeta noastră a început un
nou capitol. Plantele și animalele supraviețuitoare au
început să se diversifice aproape imediat, alcătuind
ecosisteme noi și rezistente pe uscat în câteva sute de
mii de ani. Având oricum un climat blând, Pământul s-
a încălzit mai mult în următoarele 15 milioane de ani,
ca urmare a efectului de seră al dioxidului de carbon
relativ abundent în atmosferă. În Alaska au înflorit
palmieri, iar în zona arctică a Canadei trăiau aligatori.
După dispariția dinozaurilor, mamiferele s-au
diversificat în moduri noi, dominând comunitățile de
pe uscat. De mare interes erau niște creaturi mici,
asemănătoare tarsierilor, care trăiau în copaci tropicali
și probabil că se hrăneau cu insecte – cele dintâi
primate, strămoșii noștri.
 Pe parcursul Cenozoicului, viețuitoarele și mediile s-
au schimbat în corelație. Continentele și-au continuat
separarea globală începută odată cu scindarea
supercontinentului Pangeea. Oceanul Atlantic s-a
lărgit spectaculos, iar Munții Stâncoși, Alpii și
Himalaya s-au înălțat falnici către cer. Înălțarea
munților a sporit ratele dezagregărilor, extrăgând
dioxidul de carbon din atmosferă, iar plăcile în mișcare
au reorientat circulația apei din oceane. Drept urmare,
Pământul a început să se răcească. Palmieri, aligatori și
alte specii iubitoare de căldură s-au retras de la
latitudini mari, iar câmpii ierboase au început să ia
locul pădurilor din interiorul continentelor. Acum 35
de milioane de ani, ghețarii au început să pună
stăpânire pe Antarctica.
În acest context fizic dinamic, primatele s-au
răspândit pe uscat, dând naștere unei diversități de
lemuri, tarsieri și maimuțe, precum și ramurii noastre
de primate, antropoidele. Reluăm firul poveștii în
urmă cu 6-7 milioane de ani, pe măsură ce răcirea
globală a început să accelereze apropierea unei alte ere
glaciare. În Africa, zone împădurite rare și câmpii cu
iarbă au luat tot mai mult locul pădurilor, pe măsură
ce interiorul continentului s-a uscat; impulsionată de
această schimbare a habitatului, o nouă genealogie de
antropoide s-a separat de rudele cele mai apropiate,
reprezentate astăzi de cimpanzei și de bonobo. Aceste
maimuțe noi, numite hominizi, semănau cu
cimpanzeii: erau scunzi, cu creier mic, bot proeminent
și brațe lungi cu degete curbate și alungite care le
facilitau deplasarea prin copaci. Dar hominizii se
deosebeau de alte antropoide printr-un aspect esențial.
Puteau merge pe două picioare.
Dintre antropoide, doar oamenii merg drept, postura
și locomoția noastră fiind posibile după o serie de
adaptări anatomice, inclusiv coloană vertebrală
curbată în zona inferioară pentru a echilibra trunchiul
vertical, pelvis reconfigurat pentru a permite
dezvoltarea mușchilor necesari mersului, gât orientat
vertical care susține capul deasupra corpului și tălpi
arcuite cu călcâi proeminent. Tu ai aceste caracteristici
și, într-o anumită măsură, le aveau și primii hominizi.
Acești strămoși sunt cunoscuți datorită fragmentelor
de schelete din roci vechi de 6-7 milioane de ani, dar
am aflat cele mai multe lucruri de la un schelet bine
conservat al unei tinere, descoperit în roci vechi de 4,4
milioane de ani din Ethiopia. Ardipithecus ramidus, sau
Ardi, dovedește multe trăsături probabil prezente la
strămoșul comun al oamenilor și al cimpanzeilor: se
cățăra cu îndemânare și se simțea în largul lui în
copaci. Dar Ardi căuta fructe și alte tipuri de hrană și
în zone cu puțini arbori. După cum a sugerat Charles
Darwin acum mai bine de un secol, locomoția bipedă
ne-a eliberat mâinile care au căpătat alte funcții,
inclusiv, cu timpul, confecționarea și utilizarea
uneltelor. Așadar, mersul biped le-a pornit pe Ardi și
pe rudele sale pe calea spre noi (figura 44, paginile 158-
159).
La puțin timp după Ardi, a apărut un nou grup de
hominizi. Aceste maimuțe, numite australopiteci,
semănau cu primii hominizi, dar diferențe esențiale le
poziționează mai sus pe scara evoluției. Nu le
cunoaștem adevărata diversitate, dar până acum au
fost descoperite 12 specii, toate din Africa. Oase de
australopiteci sunt relativ frecvente, dar, din nou, un
singur schelet elucidează misterul acestui grup. Lucy
este probabil cel mai celebru hominid dinainte de
oameni.
Descoperită în roci vechi de 3,2 milioane de ani din
Ethiopia și numită după piesa „Lucy in the Sky with
Diamonds” a trupei The Beatles, populară la acea
vreme, Lucy avea o dimensiune similară cu Ardi și
cimpanzeii, dar creierul ei era evident mai mare. Se
mișca cu dibăcie prin copaci, dar șoldurile late, tălpile
arcuite cu degetul mare scurt sugerează că mergea în
poziție verticală cu o ușurință mai mare decât
hominizii anteriori. Și dinții lui Lucy sunt diferiți, cu
molari mari, potriviți pentru mestecat prelung.
Paleoantropologi susțin că Lucy și rudele sale mâncau
mai puține fructe decât cimpanzeii și hominizii
anteriori, preferând tuberculi duri, semințe, frunze și
tulpini din păduri rare.
Alte două dovezi fac lumină în privința biologiei
australopitecilor. În 1976, Mary Leakey a descoperit o
serie remarcabilă de urme în roci vechi de aproape 3,7
milioane de ani din Tanzania. Mergând prin cenușă
vulcanică umedă, un bărbat, o femeie și un copil au
lăsat urme pe 27 de metri, îngropate ulterior sub și mai
multă cenușă. Biologii deduc multe despre mersul tău
după urmele pe care le lași în noroi, iar pașii din
Tanzania arată că australopitecii desăvârșiseră mersul,
petrecându-și mare parte a zilei pe sol mai degrabă
decât în copaci.
Și cea de-a doua dovadă este remarcabilă: în roci
vechi de 3,3 milioane de ani din Kenya s-au păstrat
cele mai vechi unelte cunoscute, care demonstrează că
australopitecii (nu știm care dintre ei) au confecționat
unelte cioplind bucăți ascuțite din pietre mari și dure.
În 1957, antropologul britanic Kenneth Oakley a scris o
carte celebră, Man the Toolmaker (Omul, făuritorul de
unelte). Deși este un fapt cunoscut că și alte specii
folosesc obiecte din jur ca unelte simple, oamenii sunt
unici fiindcă pot proiecta și construi unelte care servesc
unor scopuri diferite. Uneltele descoperite în Kenya,
oricât de simple, arată că parcursul evolutiv care a dus
la automobile, computere și frisbee a început cu mult
înainte de apariția speciei noastre.

Homo sapiens – noi – este singura specie existentă

din genul Homo, singurul hominid în viață (figura 44).
Totuși, pe baza fosilelor, au fost identificate alte 13
specii de Homo (11 dintre ele cu denumiri oficiale),
toate dispărute. În urmă cu puțin peste două milioane
de ani, rudele noastre cele mai apropiate au început să
se diversifice în Africa, la fel ca strămoșii lor hominizi.
Cel mai cunoscut Homo ancestral este Homo erectus,
descoperit în roci cu vârste între 1,9 milioane și circa
250.000 de ani. Pe lângă faptul că s-au găsit mulți
indivizi excelent conservați, Homo erectus se remarcă
din două motive. În primul rând, are o anatomie
intermediară, plasându-se între australopiteci și
oamenii moderni, cu schelet mai apropiat de cel uman
și creier mai mare decât al lui Lucy, însă mai mic decât
al nostru. Iar în al doilea rând, spre deosebire de toți
hominizii anteriori, Homo erectus a prosperat nu numai
în Africa, ci și în toată Eurasia. În acea perioadă,
strămoșii noștri trăiau doar pe sol și își procurau hrana
prin vânătoare și cules. Crestături de pe oasele
animalelor arată că își tranșau prada, beneficiind de o
nouă sursă de hrană importantă, pe măsură ce
Pământul intra într-o eră glaciară deplină. Foarte
probabil, acești strămoși își împărțeau prada, așa cum
fac astăzi vânătorii-culegători, promovând coeziunea
socială în cadrul grupului.
 Cele mai vechi fosile atribuite speciei Homo sapiens
au fost descoperite în roci vechi de 300.000 de ani din
Maroc. Acestea preced cu puțin dovezile unei culturi
noi și sofisticate, caracterizate prin confecționarea de
unelte și utilizarea extinsă (și controlată) a focului.
Așadar, specia noastră a adus cu sine tehnologii noi.
Surprinzător, strămoșii noștri direcți au trăit pe
Pământ în timpul glaciațiunii împreună cu cel puțin
alte trei specii de Homo. Cei mai cunoscuți sunt oameni
de Neanderthal, adesea prezentați drept brute, dar
care erau, de fapt, vânători-culegători sofisticați, având
unelte diverse și creiere mai mari decât ale noastre. La
celălalt capăt al spectrului se află Homo florensiensis, o
rudă mică, poreclită „hobbitul”, recent descoperită în
niște fosile din Indonezia. Sau denisovanii, cunoscuți
doar din fragmente descoperite inițial în peșteri vechi
de 50.000-30.000 de ani din Siberia, care s-au dovedit a
fi o specie distinctă pe baza ADN-ului, conservat într-
un os de deget. Acum avem genomuri reconstruite din
fosile de oameni de Neanderthal și de denisovani, iar
acestea arată nu numai că oamenii moderni,
neanderthalienii și denisovanii sunt strâns înrudiți, ci
și că, în trecutul îndepărtat, indivizi din aceste specii s-
au și împerecheat. ADN-ul majorității oamenilor
include un mic amestec de gene neanderthaliene;
melanezienii, aborigeni din Australia, și alte populații
asiatice au gene derivate de la denisovani. Istoria
prinde viață în genele noastre.
Primii oameni au trăit doar în Africa, dar, acum
peste 100.000 de ani, o populație și-a încercat norocul
în lumea mai largă, locuind pe teritoriul actual al
Israelului alături de oameni de Neanderthal. Apoi, în
urmă cu 70.000-50.000 de ani, specia noastră s-a
răspândit rapid în Asia și în Europa. Cum erau acești
coloniști temerari?
Într-o cameră fără ferestre, din subteranele Muzeului
de Cultură Antică din Tubingen, Germania, niște
animale mici, sculptate în fildeș, strălucesc asemenea
unor bijuterii (figura 45, pagina 162).
Sculpturile, găsite într-o peșteră din sud-vestul
Germaniei, înfățișează mamuți, cai, feline mari și
multe altele cu o vitalitate remarcabilă. Având 40.000
de ani, cele mai vechi se numără printre primele
exemple cunoscute de artă figurativă. Dintr-o peșteră
din apropiere a fost scoasă la lumină o figură feminină,
făcută tot din fildeș de mamut. Având aproximativ
aceeași vârstă precum cele mai vechi animale, aceasta
este cea mai veche înfățișare cunoscută a unui om. Și,
în toată Lumea Veche, contemporani ai acestor
sculptori timpurii au început să acopere pereții
peșterilor cu picturi superbe, prezentând animale și,
probabil, spirite. Cele mai vechi picturi rupestre
cunoscute, aflate în Indonezia, au fost realizate acum
aproximativ 44.000 de ani; vânătorii înfățișați pe pereți,
jumătate om, jumătate animal, indică spiritualitate, dar
și artă (figura 46, pagina 162). De asemenea, unelte din
această epocă reflectă o nouă revoluție tehnologică,
fiind produse pe scară largă unelte din piatră, sule
lucrate fin, ace, chiar și fluiere din os. Limbajul nu
poate fi dedus din oase străvechi, dar am putea
specula că și acest atribut uman esențial a progresat în
acest interval. Nu știm de ce au apărut aceste
schimbări în acest moment, dar, așa cum a spus
paleoantropologul Daniel Lieberman, „oamenii
gândeau și se comportau oarecum diferit”. Oamenii au
câștigat în cele din urmă titulatura de moderni.
După cum povestește Platon (repovestit de Adrienne
Mayor în volumul său captivant Gods and Robots – Zei
și roboți), când zeii au creat animalele, au delegat doi
titani să le ofere însușirile, pe Prometeu și pe
Epimeteu. Epimeteu și-a îndeplinit cu plăcere sarcina,
făcând gheparzii rapizi, crabii bine protejați și elefanții
mari. Din păcate, oamenii au fost ultimii și, până când
a ajuns Epimeteu la ei, toate darurile de preț fuseseră
împărțite. Dându-și seama cât de important era ca
oamenii să fie bine înzestrați pentru a trăi în lumea
largă, Prometeu a intervenit, oferindu-le limbajul,
focul și tehnologia, toate furate de la zei. O poveste
minunată și, de fapt, nu departe de viziunea
antropologilor; înarmați cu limbaj, capacitatea de a
controla focul și priceperea de a face unelte, oamenii
au început să se diferențieze de restul regnului animal.
Fără îndoială, mediile în schimbare au modelat
evoluția umană, pe măsură ce strămoșii noștri s-au
adaptat peisajului african în transformare. Totuși,
povestea îndelungată a istoriei Pământului arată că
organismele nu reflectă doar mediul în care trăiesc. Ele
contribuie la modelarea acestuia, iar oamenii nu sunt
diferiți în această privință. De fapt, suntem altfel, dar
nu pentru că avem un impact redus asupra planetei
noastre, ci pentru că influența noastră este foarte mare.
Homo sapiens a modelat lumea de la începuturi, iar
acum face acest lucru într-o manieră fără precedent,
cea mai recentă transformare din lungul dans simfonic
al Pământului și al vieții.
Acum 20.000 de ani, o vastă calotă glaciară a acoperit
jumătatea nordică a Americii de Nord. La sud de
gheața care se întindea de la Cape Cod până în
Montana, tundra, stepa și pădurea de molizi găzduiau
o diversitate remarcabilă de mamifere, inclusiv
mamuți și mastodonți, rinoceri lânoși, urși de peșteră,
lupi Canis dirus, lei de peșteră și feline cu dinți-sabie,
cai, cămile, leneși uriași și glyptodon, o specie dispărută
de tatu, cât un Volkswagen Broscuță. Cu 10.000 de ani
în urmă, toate au dispărut. Ce s-a întâmplat?

Gheața a început să se topească în urmă cu

aproximativ 15.000 de ani și, după o ultimă perioadă
rece, Pământul s-a încălzit rapid acum 13.000-10.000 de
ani, dând naștere lumii interglaciare în care trăim
astăzi. Eu numesc acest interval „interglaciar”, nu
„postglaciare fiindcă, în ultimele milioane de ani,
Pământul a oscilat între frig glaciar și căldură
interglaciară la un interval de 100.000 de ani, dictat de
variațiile metronomice ale orbitei Pământului în jurul
Soarelui. Nu avem motive să vedem în căldura
prezentă altceva decât un interval interglaciar, care va
lăsa loc unei noi glaciațiuni în viitor. Cel puțin, nu a
existat niciun motiv să gândim astfel până când au
apărut oamenii industriali.
Odată cu extinderea climatului temperat în America
de Nord în urmă cu 13.000-10.000 de ani, populațiile
de plante au migrat spre nord, dând naștere unor
asociații comunitare complet diferite de cele moderne.
Mai mulți oameni de știință au emis ipoteza că mediile
în schimbare și vegetația necunoscută au provocat
reducerea populațiilor de mamifere. Într-adevăr,
stresul ecologic ar fi putut genera dispariția unor
mamifere, dar, în milioanele de ani de dinainte,
avuseseră loc numeroase schimbări climatice similare,
fără pierderi majore de specii. Se pare că a fost altceva
la mijloc.
Acel ceva a fost Homo sapiens. Deși au o istorie
îndelungată în Africa și în Eurasia, oamenii nu au
ajuns în Lumea Nouă până spre finele ultimei ere
glaciare. Recent, arheologi au descoperit dovezi că
oamenii au trăit de-a lungul râului Salmon din Idaho
acum 16.500-16.300 de ani, consemnând un prim val de
migrație din nord-estul Asiei, probabil de-a lungul
coastei Pacificului. Populația umană pe care o numim
Clovis – fiind descoperită lângă Clovis, în New Mexico
– s-a extins rapid și a creat unelte din piatră noi și
sofisticate chiar înainte de dispariția mamiferelor mari.
Numeroase situri în care fuseseră ucise și tranșate
animale leagă cultura Clovis de vânătoare, iar acest
lucru, la rândul său, sugerează că oamenii au jucat un
rol important în eliminarea speciilor mari de mamifere
din America de Nord. După toate probabilitățile, atât
vânătoarea, cât și schimbările de mediu au fost
implicate, dar, dacă nu ar fi fost oamenii, poate că
fauna continentului ar fi arătat diferit astăzi. Și în
Australia, sosirea oamenilor în urmă cu 50.000-40.000
de ani a coincis cu pierderea animalelor native. În
schimb, pe insula nelocuită Wrangell, o bucată de
pământ izolată din Marea Ciukotsk, la nord de Siberia,
mamuții au supraviețuit până acum aproximativ 4000
de ani. Dacă ar fi știut unde să caute, faraonii egipteni
i-ar fi putut captura pentru parade.
Așadar, oamenii au afectat Pământul biologic de
timpuriu, iar impactul nostru s-a accelerat în timp. O a
doua influență decisivă a început acum circa 11.000 de
ani, într-o zonă în formă de semilună, care se curbează
spre nord din Israel și Iordania către Siria, Turcia și
Irak. Aici oamenii au pus bazele agriculturii, învățând
să cultive și să culeagă smochine, orz, năut și linte. În o
mie de ani, oi, capre, porci și vite fuseseră domesticite.
De fapt, agricultura s-a dezvoltat independent în mai
multe părți ale lumii, inclusiv în China (acum 9000 de
ani), în Mezoamerica (acum 10.000 de ani), în Anzi
(acum 7000 de ani) și în unele părți din Africa
subsahariană (acum 6500 de ani). În prezent, este la
modă să deplângem această tranziție culturală, fiindcă
agricultura a înlocuit vânătoarea și culesul cu un stil
de viață care presupunea mai multă muncă și o
alimentație mai puțin hrănitoare și sigură. Poate că
lucrurile stau așa, însă poate că noi, cei care folosim
iPhone-uri, ne distrăm la filme sau învingem cancerul
vedem unele avantaje în reorganizarea socială
generată de revoluția agricolă. Erau necesari mai
puțini oameni pentru a produce mai multă hrană, ceea
ce le-a permis altora să se ocupe de artă, de invenții și
de comerț.
Desigur, odată cu extinderea terenurilor cultivate și
a pășunatului, influența oamenilor asupra naturii a
crescut proporțional. Au apărut așezări mici, iar unele
s-au transformat în orașe mari. Populația a crescut, iar
comerțul s-a extins. Acestea fiind spuse, amprenta
oamenilor asupra mediului a crescut lent la început.
Dacă ai fi trăit pe vremea lui Hristos sau o mie de ani
mai târziu, viața ta și impactul oamenilor asupra
planetei ar fi fost în mare măsură asemănătoare.
Populația umană nu a crescut prea mult în acest
interval, rămânând la circa 200 de milioane. Totuși, pe
măsură ce oamenii au învățat să exploateze resursele
energetice subterane, dimensiunea populației, inovația
tehnologică și influența noastră asupra mediului au
prins viteză – în mai puțin de două secole am trecut de
la cai și abur la benzină și kerosen. Populația umană a
depășit un miliard de indivizi pe la 1800, ajungând la
două miliarde până în 1930 și la patru miliarde în 1975.
Suntem pe cale să ne dublăm din nou numărul în
deceniul următor. Și, pe măsură ce ne înmulțim,
impactul fiecărui individ asupra mediului s-a extins
remarcabil. Combustibili fosili se extrag încă din
secolul al XIX-lea, dar utilizarea lor a crescut aproape
înzecit după al Doilea Război Mondial.

În unele privințe, Revoluția Industrială a dus la o

epocă de aur a omenirii. Numărul populației a crescut
rapid, pe măsură ce beneficiile serviciilor publice de
sănătate și prosperitatea s-au extins pe scară largă,
chiar dacă inegal, în întreaga lume. Dar tocmai
inovațiile care ne-au permis să ne hrănim și să avem
adăpost mai bine de șapte miliarde de oameni prind
acum Pământul într-o menghină tot mai strânsă.
Presiunea vine din două direcții – efectele directe
asupra organismelor și influența crescândă asupra
mediului fizic al Pământului. Un efect direct,
agricultura ocupă acum jumătate din suprafața
locuibilă a Pământului, strămutând plante, animale și
microorganisme care odinioară au prosperat pe aceste
meleaguri. Mai mult, punem tensiune asupra
ecosistemelor naturale prin poluare, afectând aerul și
apa, solul și oceanele. Bineînțeles, poluarea are impact
și asupra vieții oamenilor, fie că este vorba de aer
irespirabil la Delhi sau de apă nepotabilă în Flint,
Michigan. Dar subminează și diversitatea,
productivitatea și reziliența ecologică a comunităților
naturale, foarte puține ecosisteme rămânând
nevătămate.
Pentru a susține afirmația, ne putem uita la „zonele
moarte”, o denumire amenințătoare, prezente în
Golful Mexic și în alte zone de coastă. În centrul
Americii de Nord, fermieri împrăștie cantități
generoase de îngrășăminte pe terenurile cultivate cu
grâu și porumb. Îngrășământul crește randamentul
culturilor, dar majoritatea substanțelor nutritive din el
nu sunt preluate de plantele în creștere; în schimb,
ploaia și apa din pânza freatică le duc în râuri și sunt
în final deversate în Golful Mexic. Aici, îngrășământul
își face în sfârșit treaba, provocând înfloriri sezoniere
ale algelor. Odată ce se scufundă pe fundul oceanului,
algele sunt mâncate de bacteriile aerobe, epuizând
oxigenul din apele înconjurătoare. Fără oxigenul
necesar creșterii și metabolismului, animalele de pe
fundul oceanului sau din apropiere mor în număr
mare. În 1988, când a fost identificată zona moartă din
Golful Mexic, aceasta acoperea o suprafață de 39 de
kilometri pătrați; în 2017, zona moartă cuprindea
27.730 de kilometri pătrați. Au fost descoperite alte
câteva sute de zone moarte în apele de coastă din
întreaga lume, toate toxice pentru formele de viață
marină.
Afectăm direct și diversitatea biologică prin
exploatarea selectivă a plantelor și animalelor pentru
hrană sau pentru comerț și prin transportul speciilor
departe de zonele lor naturale, unele invadând ulterior
comunități străine. Rinocerul, unul dintre animalele
deosebite și maiestuoase ale planetei noastre, este
exemplul tipic de supraexploatare. Prețuiți în unele
părți din Asia pentru (închipuitele) proprietăți
afrodiziace ale coarnelor lor, rinocerii sunt de mult
timp victime ale braconajului în Africa și în Asia.
Astfel, toate populațiile de rinoceri sunt pe cale de
dispariție, iar rinocerul alb nordic, prezent odinioară în
Africa Centrală, nu mai există, practic, în sălbăticie.
Global, vânătoarea a redus numeroase populații de
păsări și de mamifere, iar multe – de la condori la
elefanți – vor avea nevoie de conservare activă pentru
a rezista în lumea pe care o vor moșteni nepoții noștri.
Prin comparație, oceanele ni se par celor mai mulți
vaste și curate, cumva imune la ravagiile oamenilor.
Dar în ultimii ani această poveste a fost dezmințită.
Trebuie doar să privim pescuitul comercial pentru a ne
da seama de impactul supraexploatării. Aproximativ
trei miliarde de oameni depind de produse piscicole
pentru hrană, dar una din șase populații globale de
pești a fost distrusă în ultimele decenii. Alte 30% din
toate stocurile comerciale de pește au fost consumate
dincolo de limitele sustenabile, iar majoritatea
celorlalte au fost pescuite până la acea limită ecologică.
Scăderea populației de cod din zona Marilor Bancuri
arată cât de prost pot merge lucrurile. Populațiile de
cod care au produs peste 800.000 de tone de pește în
1958 au fost declarate dispărute comercial în 1992,
modificând însăși țesătura culturală a regiunii
Newfoundland. Pescuitul comercial a fost interzis, dar,
aproape trei decenii mai târziu, populațiile de cod nu
și-au revenit.
Vastitatea oceanelor nu le protejează nici de poluare.
Se estimează că, în fiecare minut, în ocean ajunge
echivalentul unui camion plin cu plastic, având un
impact tot mai mare asupra populațiilor de animale
din multe zone marine.
 Perturbarea habitatelor, poluarea, supraexploatarea
și speciile invazive reduc ecosisteme naturale de mai
bine de un secol. Când citim că peste 10% din speciile
de mamifere indigene din Australia au dispărut după
colonizarea europeană, că populațiile de păsări din
America de Nord s-au redus cu aproape 30% din 1970
sau că populațiile de insecte din câmpiile ierboase
europene au scăzut cu aproape 80% în ultimul
deceniu, statisticile grăitoare reflectă în mare măsură
aceste acțiuni. Totuși, nepoții noștri vor recunoaște că
influența cea mai profundă a omenirii asupra
Pământului este doar la început. În secolul XXI,
distrugerea habitatelor și altele asemenea nu vor
dispărea, dar vor avea loc pe o planetă care se
schimbă, ea însăși, dramatic. Povestea principală este
încălzirea globală, schimbările aduse Pământului
însuși generate de implicarea oamenilor în ciclul
carbonului.
Pentru a înțelege această furtună care se formează,
trebuie să revenim la relația fundamentală dintre
dioxidul de carbon și climă și, în general, la
interacțiunile dintre Pământ și formele de viață din
ciclul carbonului. Ca să recapitulăm, plante și alte
organisme fotosintetice absorb CO2 din aer și din apă,
fixând carbonul pentru a forma biomoleculele necesare
pentru creștere și reproducere. Animale, fungi și
nenumărate microorganisme obțin energie respirând
aceste molecule, readucând carbonul în mediu sub
formă de CO2. Fotosinteza și respirația aproape se
echilibrează, dar nu deplin, diferența fiind materia
organică ce se sustrage respirației și proceselor conexe
și se acumulează în sedimente. O parte din această
materie organică îngropată se maturizează și formează
petrol, cărbune și gaze naturale; va reintra în ciclul
carbonului de la suprafață încet, în milioane de ani, pe
măsură ce tectonica plăcilor transformă sedimentele în
munți, expunându-le la dezagregare chimică și
eroziune. Cel puțin așa au stat lucrurile până la
Revoluția Industrială.
În partea fizică a ciclului carbonului, vulcanii adaugă
CO2 în atmosferă, iar dezagregarea chimică îl
îndepărtează, carbonul sedimentându-se în final sub
formă de calcar. Împreună, aceste procese determină
cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă. Și,
fiindcă CO2 este un gaz cu efect de seră puternic, aceste
procese reglează și clima de-a lungul timpului. În
capitolul 7 am aflat că acum 252 de milioane de ani, la
sfârșitul Permianului, vulcani uriași au degajat
cantități masive de CO2 în atmosferă, declanșând
încălzirea globală, acidificarea oceanelor (o scădere
semnificativă fiziologic a pH-ului apei de mare) și
reducerea oxigenului din ocean. Pe uscat și pe mare,
diversitatea biologică a fost distrusă. În perioada caldă
ulterioară vulcanismului, ratele dezagregării chimice
au sporit, readucând, de-a lungul a mii de ani, CO 2 din
atmosferă la nivelul de dinaintea catastrofei.
Poate că vulcanii sunt sistemele prin care natura
tulbură ciclul carbonului, dar oamenii au inventat
mecanisme noi și la fel de puternice – arderea
combustibililor fosili și defrișarea pădurilor pentru
agricultură. Cărbunele, petrolul și gazele naturale
formate în sute de milioane de ani readuc carbonul în
atmosferă cu viteze uluitoare. În secolul XXI, oamenii
adaugă de 100 de ori mai mult dioxid de carbon în
atmosferă decât toți vulcanii lumii la un loc. Dar, deși
noi, oamenii tehnologici, am sporit dramatic rata cu
care CO2 este degajat în atmosferă și în oceane, nu am
făcut (încă) nimic pentru a mări rata de eliminare a
acestuia, iar nivelul de CO2 din aerul din jurul nostru
crește.
În cele din urmă, Pământul mai cald va spori rata
dezagregării chimice, reechilibrând nivelul de dioxid
de carbon din atmosferă, așa cum a făcut-o în urma
extincției de la sfârșitul Permianului, dar, la fel ca în
trecut, acest proces va dura mii de ani. Pe durata vieții
noastre, a copiilor și a nepoților noștri, nivelul de CO2
nu poate decât să crească.
Știm că CO2 din atmosferă crește fiindcă îl putem
măsura (figura 47). În 1958, Charles David Keeling a
început să monitorizeze compoziția atmosferei, făcând
măsurători din oră în oră la o stație de pe Mauna Loa,
un program care continuă și astăzi. Când Keeling a
început măsurătorile, aerul de deasupra insulelor
Hawaii conținea 316 de părți CO2/milion. În mai 2020,
CO2 ajunsese la 417 ppm, valoare înregistrată ultima
dată pe Pământ cu milioane de ani în urmă. Dacă
societatea nu se va schimba fundamental, vom ajunge
la 500 ppm până la mijlocul secolului, fiind mai
aproape de aerul lumii calde de dinaintea apariției
ghețarilor din Antarctica decât tot ceea ce au cunoscut
oamenii sau strămoșii noștri hominizi.

Știm că această creștere a CO2 este determinată în

special de arderea combustibililor fosili, fiindcă aceștia
lasă o amprentă chimică în aer. În ultimii 60 de ani,
când unii oameni de știință au măsurat cantitatea de
dioxid de carbon din atmosferă, alții s-au ocupat de
compoziția de izotopi ai carbonului din acel CO 2.
Raportul dintre cei doi izotopi stabili ai carbonului,
carbon-12 și carbon-13, diferă în rezervele principale
de carbon de pe Pământ și putem folosi aceste
diferențe pentru a identifica sursa dioxidului de
carbon introdus în atmosferă. Nu funcționează pentru
dioxidul de carbon din gazele vulcanice și nici pentru
cel dizolvat în apa de mare – compozițiile lor izotopice
pur și simplu nu explică schimbarea structurii
izotopice a CO2 din atmosferă. În schimb, materia
organică formată prin fotosinteză are compoziția
potrivită pentru a explica datele. Dacă luăm în calcul
doar izotopii stabili, sursa dioxidului de carbon
adăugat în atmosferă ar putea fi defrișarea pădurilor
sau combustibilii fosili, dar, când adăugăm analiza
celui de-al treilea izotop al carbonului, carbon-14,
răspunsul devine clar. Fiind radioactiv,
descompunându-se în azot pe o perioadă de mii de
ani, carbonul-14 este prezent la un nivel modest în
organismele vii, dar este nedetectabil în combustibilii
fosili formați cu milioane de ani în urmă. Potrivit
măsurătorilor, cantitatea proporțională de carbon-14
din CO2 atmosferic a scăzut de-a lungul timpului într-o
manieră care arată că sursa principală de creștere a
dioxidului de carbon o reprezintă cărbunii, petrolul și
gazele naturale arse de oameni pentru a furniza
energie și căldură unei populații în plină dezvoltare.
Pe măsură ce adăugăm gaze cu efect de seră în
atmosferă, ar trebui să ne așteptăm ca suprafața
Pământului să se încălzească, ceea ce se și întâmplă –
putem măsura și acest lucru (figura 48). Astăzi
monitorizăm globul folosind sateliți, dar temperaturile
de acum un secol trebuie adunate din vechi înregistrări
meteorologice și oceanografice, prezentând o oarecare
incertitudine. Totuși, oamenii de știință sunt de acord
că, în ultimele sute de ani, temperatura medie a
suprafeței planetei noastre a crescut cu puțin sub 1°C,
polii încălzindu-se mai rapid decât latitudinile
inferioare. Prin Acordul de la Paris (2016), statele lumii
și-au luat angajamentul să limiteze încălzirea globală
la sub 2°C peste valorile din perioada preindustrială.
Suntem la jumătatea drumului și, cu toate că reușita
ne-ar aduce beneficii extraordinare, vom eșua dacă nu
ne schimbăm fundamental stilul de viață.
Care sunt consecințele încălzirii Pământului? Parțial
depinde de locul în care te afli; vor exista câștigători și
învinși. O estimare recentă afirmă că, până în 2050,
clima din Toronto va fi similară celei din Washington,
D.C., de azi. Poate că unii canadieni așteaptă cu
nerăbdare viața cu mai puțină zăpadă, dar gândește-te
la cei care vor locui în Washington în 2050, când
căldura și umiditatea din timpul verii vor depăși cu
mult valorile apăsătoare de astăzi. Un studiu al
Institutului Brookings sugerează că, în SUA, state
aflate de-a lungul frontierei canadiene vor avea
beneficii economice, chiar dacă puține, de pe urma
schimbărilor climatice din secolul XXI. În schimb,
statele din sud vor plăti scump, în unele zone suma
depășind 15% din veniturile actuale. Poate că unii vor
vedea un fel de dreptate poetică – cea mai mare povară
economică căzând pe umerii celor din zonele în care
schimbările climatice au fost cel mai contestante –, dar,
în final, vom plăti cu toții prețul încălzirii Pământului.
Iar odată cu temperaturile se vor schimba și
precipitațiile. Disponibilitatea apei este un subiect
sensibil geopolitic, iar pe parcursul secolului XXI va
deveni tot mai important. Se estimează o scădere a
precipitațiilor în sud-vestul Statelor Unite, în zonele
populate din Orientul Mijlociu, în sud-vestul Africii, în
Peninsula Iberică și în multe alte locuri. Aproape două
miliarde de oameni care depind de topirea sezonieră a
ghețarilor din munții de la latitudini joase se vor
confrunta cu reducerea cantității de apă pe măsură ce
ghețarii se vor micșora și, în final, vor dispărea.
Fenomenele meteo extreme, care au devenit mai
frecvente, reprezintă o altă provocare pentru secolul
XXI și nu numai. Incendiile devastatoare în California
și în Australia sunt rezultatul căldurii și secetelor
accentuate, fenomene rare în trecut. Desigur, temerea
este că fenomenele meteo extreme vor deveni mai
frecvente în lume pe măsură ce schimbările accelerează
global. Implicațiile pentru siguranța alimentară și
stabilitatea politică sunt enorme.
Și cum rămâne cu natura? Cum vor reacționa
plantele, animalele și microorganismele, în condițiile
în care schimbările globale se adaugă la perturbarea
habitatelor, la supraexploatare, la poluare și la invazia
speciilor? Populațiile care se confruntă cu medii în
schimbare pot răspunde prin adaptare, migrație
(pentru a-și urmări habitatul preferat pe măsură ce
acesta se schimbă) sau prin dispariție. Biologii au
consemnat câteva exemple convingătoare de adaptare
rapidă, dar ritmul susținut al schimbărilor globale din
secolul XXI va fi o provocare pentru multe specii. În
plus, în secolul XXI, rutele de migrație pot fi
compromise de câmpuri cultivate, orașe și autostrăzi.
Dat fiind că așa stau lucrurile, cum reducem cea de-a
treia opțiune?
Parcuri naționale, rezervații și alte terenuri protejate
joacă un rol esențial în conservarea speciilor
amenințate de perturbarea habitatului și nu numai.
Avem nevoie de rezervațiile existente și extinderea lor
ne-ar aduce mari beneficii. Totuși, cât de bine vom
putea conserva speciile dacă clima zonelor protejate
continuă să se schimbe? Coridoare protejate pentru a
promova migrația vor fi de ajutor, dar, indiferent dacă
zonele sunt sau nu protejate, schimbările climatice vor
modifica răspândirea multor specii. Specii care nu s-au
întâlnit în trecut vor ajunge în același loc, consecințele
fiind în mare parte necunoscute în ce privește
concurența și rezistența ecosistemului.
Confruntat cu accelerarea schimbărilor climatice,
oceanul pare încă o dată să rămână neafectat,
vastitatea sa izolându-i de influența umană. Dar, din
nou, această percepție este complet greșită. În primul
rând, nivelul mării crește pe măsură ce apa rezultată
din topirea ghețarilor revine în oceane și apa mai caldă
se extinde. În secolul XX, media globală a nivelului
mării a crescut cu 15-20 de centimetri, creșterea
accelerându-se în ultimii ani. Estimări pentru 2100
aduc multe incertitudini, dar majoritatea previziunilor
vorbesc despre o creștere suplimentară de 50 până la
100 de centimetri. Poate că nu pare prea mult, dar dacă
locuiești la Veneția, în Bangladesh, pe un atol din
Pacific – sau în Florida – schimbarea nivelului mării îți
va modifica drastic viața. Și pe măsură ce nivelul mării
crește, proprietățile fizice ale apei de mare se vor
schimba și ele. Deloc surprinzător, pe măsură ce
nivelul de CO2 din atmosferă crește, oceanele, la fel ca
uscatul, se vor încălzi, apa transportând mai puțin
oxigen gazos, astfel că oceanele vor pierde oxigen, mai
ales în adâncime. Și, în măsura în care oceanele absorb
o mare parte din dioxidul de carbon emis de
activitățile umane, pH-ul apei de mare va scădea
(acidificarea oceanelor). Chiar așa, trioul letal pus în
mișcare de vulcanismul de la sfârșitul Permianului își
va face simțită prezența în secolul XXI. Deja a început.
Ca peste tot în lume, Marea Barieră de Corali a
Australiei reflectă provocările multiple ale unei planete
în schimbare. Șirag încântător de corali, care se întinde
pe mai mult de 2300 de kilometri, reciful împodobește
coasta de nord-est a Australiei de milioane de ani,
întreținând o biodiversitate vastă și protejând de
furtuni zonele alăturate. În ciuda acestei istorii
îndelungate, un studiu recent a concluzionat că, între
1987 și 2012, reciful a pierdut aproximativ 50% din
coralii vii, în principal datorită cicloanelor și stelelor de
mare vorace, care s-au înmulțit ca urmare a
deversărilor agricole. Menghina se strânge și mai mult
pe măsură ce temperatura apei de mare crește, iar pH-
ul scade. Zeci de experimente de laborator și de teren
arată că, odată cu scăderea pH-ului, scade și
capacitatea coralilor de a-și secreta scheletele din
carbonat. Astfel, odată cu accelerarea acidificării
oceanelor, este posibil ca acești corali să nu mai poată
construi structuri de calcar caracteristice recifelor și
întreține biodiversitatea. Și, pe măsură ce temperatura
oceanelor crește, se profilează o altă problemă. Coralii
din recif sunt ca niște fermieri, hrănindu-se
preponderent cu alge care trăiesc în țesuturile lor.
Poate părea surprinzător, dar când temperatura
mediului ambiant depășește un punct critic, coralii își
expulzează algele, un proces care se numește albire,
deoarece coralii devin albi. În trecut, când
temperaturile extreme erau relativ rare, coralii
decolorați se refăceau de obicei prin atragerea mai
multor alge. Însă acum creșterea temperaturilor face
albirile mai frecvente, ducând la moartea coralilor din
recif – în 2016 și 2017, albirea repetată din nordul Marii
Bariere de Corali a ucis aproximativ jumătate din
coloniile de corali ale regiunii, iar în 2020 a dus la
pierderi de corali pe toată întinderea recifului. Biologi
descurcăreți au descoperit corali toleranți la
temperatură în unele părți ale Oceanului Pacific, iar
aceștia, precum și programele de recolonizare asistată
a coralilor pot întreține ecosistemele recifelor din
întreaga lume. Dar pentru unele dintre cele mai
spectaculoase ecosisteme ale planetei noastre
numărătoarea inversă a început.
 Tot mai des, geologii numesc epoca noastră
Antropocen, subliniind influența uriașă a oamenilor
asupra lumii din jurul nostru și felul în care diferă de
tot ce a existat înainte. Probabil că geologi și
paleontologi din viitor, care vor studia lumea noastră
de azi, o vor considera neobișnuită, marcată de
schimbări ale mediului într-un ritm rar întâlnit
geologic și de o reducere a biodiversității
asemănătoare cu extincțiile mai mici din trecut, dacă
nu (sperăm) chiar cu extincțiile în masă, care au pus
capăt erelor paleozoică și mezozoică. Totuși, dintre
toate fenomenele asociate cu schimbările globale
antropogene, cel mai mult frapează reacția oamenilor –
care, până în prezent, a fost limitată. Am fost
avertizați. Încă din 1957, oceanograful Roger Revelle a
explicat limpede cum creșterea nivelului de CO2 din
atmosferă avea să schimbe clima și, în consecință,
ecosistemele din întreaga lume. Și, cu fiecare deceniu,
mesajul oamenilor de știință a devenit mai clar – și mai
înspăimântător. Pare greu pentru oameni să se
preocupe de schimbări lente, care au loc de-a lungul
deceniilor, dar acest interval este înșelător. Dacă ai 20
de ani, vorbim despre schimbări profunde în viața ta;
dacă ai 60 de ani, este vorba de lumea cu care se vor
confrunta nepoții tăi. Incendii, uragane, lipsă a apei,
epuizare a populațiilor de pești, probleme legate de
refugiați – oricât de provocatoare par astăzi, ele se vor
agrava de-a lungul secolului.
Desigur, există persoane care răspândesc
dezinformare cu privire la schimbările globale, fiindcă
beneficiază financiar de situația actuală. Discuțiile
despre cancer și fumat din trecut ne-au învățat multe
despre cei care acordă prioritate banilor în detrimentul
unei lumi mai bune. Argumentele economice în
favoarea lipsei de acțiune sunt nu doar egoiste, ci și
înșelătoare, deoarece nu țin cont de cât ne costă să nu
facem nimic. Estimări recente sugerează că fiecare
dolar cheltuit astăzi pentru a schimba modul în care
trăim și muncim va aduce un profit de cinci dolari
până la sfârșitul secolului.
Evident, există incertitudini legate de previziunile
despre clima din viitor și despre consecințele acesteia.
Se zice că marele fizician Niels Bohr a spus că „este
dificil să faci previziuni, mai ales despre viitor”, și,
indiferent dacă citatul îi aparține lui Bohr sau altcuiva,
alegația este cu siguranță adevărată. În trecut,
previziuni științifice despre schimbările climatice din
secolul XXI au fost uneori greșite, dar se pare că
majoritatea au subestimat ritmul schimbării. Oamenii
de știință sunt prin natura lor conservatori și aflăm tot
timpul despre reacții ignorate până azi care
accelerează încălzirea globală și exacerbează
consecințele acesteia. Atunci, poate că previziunile cele
mai bune pe care le putem face sunt că: (1) „nicio
schimbare” este rezultatul cel mai puțin probabil al
activităților umane din acest secol; și (2) schimbarea se
poate dovedi mai rapidă și mai profundă decât o
prezic modelele actuale.
Previziuni înfricoșătoare despre viitor pot insufla
deznădejde și resemnare, dar de fapt seamănă foarte
mult cu fantoma Crăciunului viitor din Poveste de
Crăciun de Charles Dickens. Fantoma i-a spus lui
Scrooge ce urmează să se întâmple dacă nu își va
schimba obiceiurile. Scrooge s-a schimbat, spre binele
tuturor. Sigur, provocarea de a proteja viitorul
societății noastre ocrotind totodată o lume naturală
modelată de patru miliarde de ani de evoluție este
descurajantă și, cu fiecare an în care nu facem nimic,
misiunea devine mai dificilă și mai urgentă. Totuși,
luându-ne un angajament global, le putem lăsa
moștenire copiilor noștri o lume sigură și sănătoasă. În
țările dezvoltate din Occident ne putem reduce
amprenta asupra mediului făcând alegeri înțelepte cu
privire la hrană, case și transport și putem sprijini
alternative sustenabile pentru persoanele din întreaga
lume care doresc condiții de viață mai bune. În calitate
de cetățeni, putem sprijini inițiativele de conservare a
biodiversității și de dezvoltare a tehnologiilor care
protejează mediul – de exemplu, tipuri noi de baterii
(necesare pentru a profita din plin de sursele de
energie sustenabilă) și mecanisme de îndepărtare a
dioxidului de carbon din aer. În celebrul său discurs de
adio, George Washington a avertizat poporul american
să nu „arunce cu egoism pe umerii posterității povara
pe care noi înșine ar trebui să o purtăm”. Washington
se referea la impozite și la datoria națională, dar
cuvintele sale sunt valabile și în cazul schimbărilor
climatice globale și al consecințelor acestora. Cu o
generație în urmă, Statele Unite și aliații lor au folosit
talente și resurse extraordinare pentru construirea unei
bombe; poate putem strânge aceeași hotărâre pentru a
le oferi nepoților noștri o lume mai bună.
Așadar, ești parte a istoriei fizice și biologice de
patru miliarde de ani. Pășești prin locuri unde cândva
trilobiți mișunau pe fundul mărilor preistorice,
dinozauri cutreierau dealuri acoperite de ginkgo,
mamuți dominau câmpii înghețate. A fost cândva
lumea lor, iar acum este a ta. Firește, diferența dintre
tine și dinozauri este că tu poți înțelege trecutul și îți
poți imagina viitorul. Lumea pe care ai moștenit-o nu
îți aparține pur și simplu, este responsabilitatea ta.
Ceea ce se întâmplă în continuare depinde de tine.
 Mulțumiri

Această carte concentrează roadele unei vieți

petrecute încercând să înțeleg planeta noastră și
formele de viață pe care le găzduiește. Datorită
cercetărilor întreprinse pe cinci continente și predării,
inițial la Oberlin College, apoi, timp de aproape patru
decenii, la Harvard, am învățat extraordinar de multe
lucruri despre trecutul, prezentul și viitorul probabil al
Pământului. În toate aceste eforturi m-am bucurat de
înțelepciunea, colaborarea și sprijinul altor persoane.
În general, oamenii de știință se află la intersecția a
două influențe intelectuale. În primul rând, este vorba
despre lucrurile moștenite de la propriii profesori.
Printre mentorii mei se numără Elso Barghoorn,
pionier al eforturilor paleontologiei de a găsi cele mai
vechi forme de viață de pe Pământ; Dick Holland, un
geochimist extraordinar care a stabilit premisele
pentru cercetarea istoriei mediului de pe Pământ;
Stephen Jay Gould, care mi-a alimentat interesul
pentru evoluție; Ray Siever, care m-a încurajat să
privesc cu atenție rocile sedimentare; și Steve Golubic,
care m-a învățat despre cianobacterii. Cealaltă
influență este legătura noastră cu studenții și
doctoranzii care au lucrat în laboratoarele noastre – un
flux constant de idei și de perspective care
funcționează cu siguranță în două sensuri. Oamenii de
știință care au lucrat în laboratorul Knoll sunt un grup
minunat, care duc cercetările despre paleontologie,
geobiologie și istoria Pământului în direcții noi, așadar
le sunt recunoscător tuturor și sunt mândru de ei.
Lista celor care au fost coautori ai lucrărilor mele
științifice de-a lungul anilor se ridică la peste cinci sute
de nume și nu îi pot menționa pe toți de aici, deși îi
apreciez pe toți. Totuși, trebuie să le mulțumesc lui
John Hayes, care m-a învățat tot ce știu despre
biogeochimie; lui Keene Swett și Brian Harland, care
m-au inițiat în cercetarea arctică; lui Malcolm Walter,
prieten și tovarăș în numeroase incursiuni în interiorul
Australiei; lui Mișa Semihatov și Volodia Sergheev,
camarazi în explorarea geologică a Siberiei; lui Mario
Giordano, care mi-a tradus intuițiile paleontologice în
experimente de laborator; lui John Grotzinger,
partenerul meu din ultimii 30 de ani în cercetările pe
teren din locuri precum Namibia și Siberia și până pe
Marte (virtual, cel puțin); și lui Dick Bambach, care m-
a provocat să privesc evoluția într-o manieră nouă.
Ernest Hemingway l-a avut pe Maxwell Perkins care
a dat formă romanelor sale și, din fericire, eu îl am pe
Peter Hubbard. Scurtă istorie a Pământului a fost ideea
lui Peter, iar sprijinul, sfaturile și criticile sale
constructive au șlefuit fiecare pagină a cărții. De
asemenea, le mulțumesc lui Molly Gendell și tuturor
celor de la Harpercollins pentru profesionalismul lor.
Iar pentru că mi-au pus la dispoziție cu generozitate
unele dintre imaginile folosite în această carte,
mulțumirile mele se îndreaptă către Atacama Large
Millimeter Array, Matteo Ghinellato (via Wiki,
Creative Commons), Marie Tharp Maps LLC și
Observatorul Planetar Lamont-Doherty, Ron Blakey de
la Deep Time Maps, Muzeul Național de Istorie
Naturală al Institutului Smithsonian, Muzeul
American de Istorie Naturală, Muzeul de Cultură
Antică de la Universitatea Eberhardt Karis din
Tubingen, Institutul de Oceanografie Scripps și
Administrația Națională Oceanică și Atmosferică a
SUA, precum și către prietenii și colegii mei Zhu
Maoyan, Nick Butterfield, Shuhai Xiao, Guy
Narbonne, Mansi Srivastava, Frankie Dunn, Alex Liu,
Misha Fedonkin, Jean-Bernard Garon, Alex Brasier,
Hans Kerp, Hans Steur, Neil Shubin, Mike Novacek și
Adam Brumm.
În cele din urmă – și cel mai important –, le
mulțumesc membrilor echipei mele de acasă: Marsha,
Kirsten și Rob. Fără dragostea și sprijinul lor, această
carte (și multe alte lucruri) nu ar fi existat.