Buraga Florin

METEOROLOGIE
ELEMENTARĂ

CLASELE V –VIII
OPŢIONAL

1
2
 ,,Ceea ce este curios este că puţini
scriitori critică previziunile meteo-
rologice, pe când ele sunt un su-
biect frecvent, pentru a nu se zice
obişnuit de glume pentru marele
public’’

L. Dufour

INTRODUCERE

Geografia, este o ştiinţă a oamenilor care locuiesc

Pământul şi care îşi propune să explice elementele mediului
terestru şi relaţiile dintre ele, are un sistem coerent de gândire,
limbaj şi comunicare geografică prin utilizarea corectă şi coerentă
a termenilor.
Emil Racoviţă, afirma în darea de seamă, prezentată
Academiei Române după întoarcerea din expediţia antarctică că
„geografia este ştiinţa cea mai folositoare omului modern”.
Desigur, în această afirmaţie includea şi necesitatea omului
modern de a cunoaşte fenomenele şi procesele ce se petrec în
atmosferă şi care îi afectează activitatea cotidiană.
De la apariţia sa pe Pământ, omul a suferit de urgiile
naturii, dar s-a şi bucurat de binefacerile ei. A fost impresionat de

3
lumina şi căldura Soarelui, impresionat de tunet, fulger, furtuni şi
revărsările apelor, de vânturile pustiitoare. Deşi avea mijloace
reduse de înţelegere, a încercat să descifreze aceste taine şi să le
găsească o explicaţie.
De-a lungul timpului, oamenii, au înţeles şi au găsit
explicaţii din ce în ce mai apropiate de adevăr. Au început să
întocmească calendare, să stabilească poziţia astrelor, să cunoască
şi să folosească vânturile. Încă din antichitate, în multe scrieri apar
însemnări asupra vremii în care sunt amintite ploi mari,
aducătoare de pagube, vânturi pustiitoare, ierni prea aspre ori veri
prea secetoase .
Ne dăm seama că sunt primele începuturi ale unei ştiinţe
căreia vechii greci i-au spus „Meteorologia”. Acest termen avea o
sferă atotcuprinzătoare din care făceau parte şi unele fenomene
astronomice, mişcări seismice şi chiar erupţii vulcanice.
La timpul prezent, dacă vorbim despre meteorologie,
înţelegem doar fenomenele care se petrec în atmosferă.
Fenomenele şi procesele meteorologice se explică prin legile fizi-
cii şi matematicii.
Aşa cum Emil Racoviţă, se adresa Academiei Române şi
remarca că „geografia este ştiinţa cea mai folositoare omului
modern”, consider meteorologia şi climatologia indispensabile
omului contemporan .

4
 Întrucât studiul geografiei generale în gimnaziu are alocat
un număr insuficient de ore, cunoştinţele dobândite de elevi
despre noţiunile meteorologice şi climatice sunt cu totul
insuficiente .
De aceea această disciplină opţională se impune ca o
necesitate stringentă. Scopul principal este satisfacerea nevoii de
cunoaştere a elevilor, pentru dobândirea de noi cunoştinţe, dar şi
aptitudini şi capacităţi .
În consecinţă, ideea studierii acestei discipline opţionale în
gimnaziu oferă elevilor posibilitatea de a-şi forma deprinderi şi
capacităţi de studiere şi prevedere a fenomenelor meteorologice
pe termen scurt şi efectele acestora în activitatea de zi cu zi.

5
 ATMOSFERA
,,Priveşti cum zboară norii ca nişte continente
Desprinse dintr-o veche planetă istovită
Când însuşi cerul este o hartă ştearsă,
Pe care nu mai poţi şti vre-un drum ?,,

GENERALITĂŢI

Planeta noastră este înconjurată de un uriaş înveliş,

invizibil, format din aer, numit atmosferă. În Sistemul Solar,
Pământul este singura planetă a cărei atmosferă a permis
dezvoltarea vieţii, care a evoluat de-a lungul a miliarde de ani
până la formele pe care le întâlnim în prezent.
De multe ori, ne punem întrebarea, oare ce s-ar întâmpla
dacă Pământul ar fi lipsit de acest înveliş gazos, denumit popular
văzduh, şi căruia unii oameni îi spun şi ocean aerian (pentru că se
aseamănă în multe privinţe cu învelişul de apă al Pământului).
Dacă nu ar fi pătura protectoare a atmosferei, Pământul ar
cădea pradă, ziua razelor fierbinţi ale Soarelui, când temperatura
ar ajunge la valori de 100-150º C, iar noaptea unui ger năprasnic,
cu temperaturi sub -100º C. Tot globul terestru ar deveni un

6
pustiu, precum suprafaţa Lunii, bombardat zi şi noapte de
meteoriţi.

Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au întrebat, până la

ce înălţime ajunge atmosfera ?
Unele popoare ale antichităţii (egipteni, greci, romani,
chinezi), considerau limita superioară a atmosferei, ca fiind limita
superioară a celor mai înalţi nori de furtună, care ajung până la 12-
15 km înălţime.
7
 Ulterior, observându-se mai amănunţit bolta cerului, s-au
observat nişte nori cu totul deosebiţi. Au fost denumiţi nori sidefii
şi s-a calculat că înălţimea lor ajunge până la 25 km.
Încă din secolul al VII-lea, în orele amurgului, când
Soarele a coborât sub linia orizontului, s-au observat alte forme de
nori, viu luminaţi, cu un colorit argintiu-albastru. Astronomul
arab, Algasen, pe baza unor calcule geometrice le-a stabilit
înălţimea cam în jur de 55 km.
Mai târziu, s-a stabilit că straturile de aer, în care apar şi
apoi se sting meteoriţii sunt cuprinse între 70 şi 120 km.
Cercetările mai recente, întreprinse asupra aurorelor polare
au stabilit că înălţimea maximă a acestora ar fi în jur de 1200 km.
Ultimele cercetări au stabilit că limita superioară a
atmosferei, nu este bine definită. Limita arbitrară a atmosferei
este în jur de 10000 km înălţime, acolo unde densitatea atomilor
de hidrogen este identică cu cea găsită în spaţiul interplanetar.
Hidrogenul este singurul gaz ce ajunge la o asemenea înălţime.

8
 STRUCTURA ATMOSFEREI

,,Binecuvântez Cerul de a nu fi savant...

dacă aş avea cele mai mici cunoştinţe de
meteorologie, n-aş găsi atâta plăcere, în
unele zile, de a vedea norii alergând …,,

Stendhal

Atmosfera nu se prezintă ca un mediu omogen, ci este

alcătuită dintr-o suprapunere de straturi concentrice care datorită
gravitaţiei, au o densitate mai mare la suprafaţa planetei şi din ce
în ce mai redusă odată cu creşterea altitudinii.
Atmosfera prezintă variaţii importante în cea ce priveşte
temperatura, presiunea şi densitatea aerului nu numai pe
orizontală dar şi pe verticală.
S-a stabilit că atmosfera terestră este alcătuită din cinci
straturi ce se suprapun în funcţie de densitatea aerului. În
cuprinsul acestor straturi există variaţii foarte mari de presiune,
temperatură, umezeală etc. Cele cinci straturi sau ,,etaje” ale
atmosferei sunt:
- Troposfera (între 0 şi 11km);
- Stratosfera (între 11 şi 32 km);
- Mezosfera (între 32 şi 80 km);
- Termosfera (între 80 şi 1000 km);

9
 - Exosfera (de la 1000 la 3000 km).
O altă împărţire, mai concentrată, adoptată însă mai rar de
meteorologi, subdivide învelişul gazos al planetei în două straturi:
- Omosfera (de la nivelul suprafeţei terestre, până la 100
km altitudine), strat care se caracterizează prin omogenitatea
componentelor sale;
- Eterosfera (cuprinsă între 100 şi 10000 km altitudine) cu
un caracter foarte eterogen. Eterosfera este împărţită în patru
straturi:
a) stratul de azot molecular (N2) care se întinde până la
200 km altitudine;
b) stratul de oxigen atomic (O) cuprins între 200 şi 1100
km altitudine;
c) stratul de heliu (He) cuprins între 1100 şi 3500km
altitudine;
d) stratul de hidrogen atomic (H ), format din atomi de
hidrogen şi care nu are limită superioară bine stabilită. Se
presupune că limita superioară este de 100000 km, unde densi-
tatea atomilor de hidrogen este identică cu cea din spaţiul
interplanetar.
Dincolo de limitele eterosferei astronomul american
James van Allen, a descifrat existenţa unui strat pe care la denumit
Magnetosferă şi a cărui limită se situează la 130000 km de la
suprafaţa Pământului. Trebuie să precizăm că magnetosfera, nu

10
reprezintă o continuare a atmosferei terestre ci este o zonă până
unde se resimte efectul câmpului magnetic al Pământului.

11
 TROPOSFERA
PRIMUL ETAJ AL ATMOSFEREI

,,Melancolia m-a prins pe stradă

Sunt ameţit
Oh, primăvara iar a venit ,,

G . Bacovia

În limba greacă tropos înseamnă, agitat, turbulent. Între

limitele troposferei se desfăşoară aproape întreg complexul de
fenomene ale oceanului aerian. Aici se formează norii şi
precipitaţiile, vânturile, precum şi majoritatea fenomenelor
luminoase şi acustice proprii învelişului gazos al Pământului.
Troposfera este într-o continuă mişcare, pentru că în
cuprinsul ei se nasc curenţi ascendenţi, care transportă aerul cald
de la suprafaţa solului spre păturile înalte ale atmosferei şi curenţi
descendenţi care duc aerul mai rece de la înălţimi spre Pământ.
Aceşti curenţi au rolul de a amesteca şi de a omogeniza aerul din
atmosferă şi se numesc curenţi de convecţie .
Tot în troposferă se întâlnesc şi curenţi de advecţie, care
transportă aerul dintr-un loc în altul, atât la suprafaţa Pământului
cât şi la altitudine .

12
 Troposfera deţine cam trei pătrimi din masa atmosferei şi
are densitatea cea mai mare. După cum se poate lesne vedea în
troposferă trăiesc toate vieţuitoarele Pământului plante şi animale.
Datorită forţei centrifuge limita superioară a troposferei se
modifică în funcţie de latitudinea geografică, fiind mai mare la
ecuator (16-18 km), de înălţime medie în zonele temperate (11-12
km), iar deasupra polilor atinge abia 8-9 km .
În cuprinsul troposferei temperatura aerului scade odată cu
altitudinea, în medie cu 6,3º C la fiecare km, încât la limita
superioară a troposferei ajunge la valori de 50-55 º C.
În realitate troposfera nu este un strat omogen, are
diferenţieri de densitate, transparenţă, presiune şi fenomene
meteorologice .
Din această cauză se disting trei substraturi :
-Substratul inferior cuprins între suprafaţa solului şi
altitudinea de 2 km. Aici aerul are o mişcare foarte turbulentă şi
iau naştere norii inferiori, foarte bogaţi în precipitaţii .
-Substratul mijlociu cuprins între 2 şi 7 km altitudine, unde
treptat influenţa suprafeţei terestre se face tot mai puţin simţită,
gradul de umiditate mai scăzut, norii determină precipitaţii mai
slabe.
-Substratul superior, între 7 şi 11 km foarte sărac în
umiditate, temperatura aerului nu depăşeşte 0º C. Norii de aici nu
dau precipitaţii .

13
 Trecerea de la troposferă la stratosferă se face treptat
printr-un strat gros 1-1,5 km numit tropopauză.
Pentru tropopauză sunt caracteristici curenţi de aer foarte
puternici, ce pot atinge viteze de 400-500 km pe oră, cu forme
sinuoase şi care înconjoară întreg globul terestru. Aceşti curenţi se
formează deasupra cercurilor polare şi în dreptul zonei
subtropicale. Poartă denumirea de jetstream (curenţi fulger) şi au
fost depistaţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial de către
piloţii americani pe avioanele de bombardament. Aceşti curenţi au
un rol deosebit de mare în procesele de formare a ciclonilor şi
anticiclonilor, precum şi în încălzirea şi răcirea bruscă a aerului .

STRATOSFERA

Al doilea etaj al atmosferei, stratosfera, se caracterizează

printr-un regim izotermic, adică temperatura aerului se menţine de
regulă constantă (în jur de 55º C). Este situat între 11 şi 32 km
altitudine. Uneori, cam în jurul altitudinii de 25 km se produc
încălziri foarte puternice ale aerului datorită prezenţei unui strat de
ozon. Ozonul este o stare alotropică a oxigenului, cu molecula
formată din trei atomi de oxigen şi ia naştere în atmosferă în urma
descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor ultraviolete ale
Soarelui.

14
 Stratul de ozon este important pentru că este o barieră în
calea radiaţiilor ultraviolete emise de Soare, care sunt foarte
dăunătoare vieţii plantelor şi animalelor.

MEZOSFERA

Mezosfera, al treilea etaj al atmosferei, este separată de

stratosferă printr-o zonă de trecere numită stratopauză, situată
între 30 şi 35 km altitudine. În interiorul mezosferei temperatura
aerului suferă variaţii mari. Până la 55 km altitudine temperatura
aerului creşte cam cu 2-4º C pe km ajungând la valori în jur de –
10º C. Această creştere se datorează celui de-al doilea strat de
ozon al atmosferei. Apoi temperatura aerului scade din nou până
la valori de –65º C, -70º C.
Din acest motiv, apar şi aici curenţi de convecţie chiar
dacă aerul este foarte rarefiat.

TERMOSFERA

Dincolo de 80 km altitudine urmează termosfera. Între

mezosferă şi termosferă este un strat de contact numit mezopauză.

15
 Termosfera este stratul cu cele mai ridicate temperaturi din
toată atmosfera. Dacă la limita inferioară sunt valori de –70º C, la
1000 km altitudine se ajunge la 3000º C.
Compoziţia chimică a termosferei se deosebeşte de restul
atmosferei. Se remarcă prezenţa sodiului şi hidrogenului.
Cea mai importantă caracteristică este gradul mare de
ionizare, datorită radiaţiilor X, ultraviolete şi corpusculare emise
de Soare, cât şi a celor cosmice.
În cuprinsul termosferei există mai multe straturi
ionosferice:
-Stratul E între 100 şi 130 km altitudine;
-Stratul F1 între 190 şi 230 km altitudine;
-Stratul F2 între 290 şi 500 km altitudine.
Sub stratul E se mai află un al patrulea strat mai slab ionizat,
cuprins între 70 şi 90 km altitudine, stratul D.
Aceste straturi ionosferice au o deosebită importanţă în
propagarea undelor radio, care suferă un fenomen de reflexie
totală imediat ce le ating.
Tot în cuprinsul ionosferei se produc aurorile polare,
vizibile mai ales în ţinuturile polare (foarte rar la Tăcuta-
noiembrie 2005 ) .
Între 1000 şi 3000 km se află ultimul etaj al atmosferei
exosfera, stratul cu cea mai mică densitate.

16
 SOARELE

Soarele asigură existenţa vieţii pe Pământ. Întreaga

existenţă a Pământului de-a lungul a celor peste 4500000000 de
ani de când a luat naştere ca planetă a Sistemului Solar, se
datorează aproape exclusiv Soarelui, care este răspunzător de tot

17
ceea ce natura a înzestrat cu atâta dărnicie planeta noastră. .

Nenumăratele avuţii minerale ascunse în măruntaiele

Pământului şi aerul pe care-l respirăm, apa mărilor şi oceanelor,
câmpiile pline de belşugul recoltelor, norii ce acoperă strălucirea

18
Soarelui pe care nu-l poţi privi cu ochiul liber şi vântul se
datorează în întregime Soarelui.
Atunci când Soarele va dispărea, viaţa pe Pământ nu va
mai exista şi întregul nostru glob se va sfârşi în întuneric .
De aceea, din cele mai vechi timpuri oamenii au preamărit
lumina şi căldura Soarelui, care la diferite popoare era considerat
cel mai însemnat dintre zei. Vechii egipteni îl numeau Amon-Ra,
grecii şi romanii Febus-Apollo, iar întreaga religie a incaşilor şi a
altor popoare era de fapt un cult închinat Soarelui.
Deşi volumul Soarelui este de peste 1300000 de ori mai
mare decât al Pământului totuşi în lumea aştrilor Soarele este o
stea doar de mărime mijlocie. Dacă am călători cu un avion
supersonic ne-ar trebui mai mult de un an să facem înconjurul
Soarelui şi doar o zi şi jumătate să înconjurăm Pământul .
În interiorul Soarelui temperatura atinge peste 20000000º C,
iar la suprafaţă doar 6000º C. Acest lucru înseamnă că doar
temperatura pe care o degajă Soarele de la suprafaţa sa ar putea
topi în timp de o secundă un bloc de gheaţă de 2500000 km³.
Pământul nu beneficiază decât de a doua miliarda parte din
energia transmisă de Soare în Univers. Această cifră pare foarte
mică, dar este suficientă pentru a asigura viaţa pe Pământ. Soarele
reprezintă practic, unica sursă de căldură de care beneficiază
Pământul, deoarece cantitatea de căldură pe care o primeşte
Pământul din interiorul său este de 5000 de ori mai mică decât cea

19
venită de la Soare, iar de la celelalte planete de 30000000 de ori
mai mică.
Razele solare străbat spaţiul cosmic cu 300000 km pe
secundă, cu alte cuvinte au nevoie de 9 minute şi 20 de secunde
pentru a ajunge la suprafaţa Pământului. Să reţinem că nu toată
energia este recepţionată de suprafaţa Pământului.
Ajunse pe Pământ razele Soarelui încălzesc suprafaţa
Pământului şi transmit căldură în aerul atmosferic. Deci atmosfera
se încălzeşte indirect de la Soare prin intermediul suprafeţei
terestre .

TEMPERATURA AERULUI

La suprafaţa planetei noastre, căldura, primită de la Soare

nu este repartizată uniform. O serie de cauze astronomice si
geografice intervin şi modifică temperatura aerului pe meridianele
şi paralele globului.
-Cauze astronomice:
a) Forma de geoid (aproape sferică) a planetei, joacă un rol
foarte important în variaţia temperaturii aerului de la suprafaţa
Pământului. În regiunile intertropicale (între 23º latitudine nordică
şi 23º latitudine sudică), unde razele Soarelui cad aproape vertical

20
tot anul, intensitatea razelor solare este cea mai puternică şi de
aceea pătura de aer de la suprafaţa solului este deosebit de caldă.
La latitudini temperate (între 23º 30" şi 66º 30" latitudine
nordică şi sudică) razele Soarelui cad din ce în ce mai oblic cu cât
ne apropiem de cei doi poli. La cei doi poli unghiul razelor solare
ajunge să fie egal cu zero.
b) Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale determină
succesiunea zilelor şi a nopţilor şi un anumit ritm de încălzire şi
răcire a aerului. Este de la sine înţeles că temperaturile sunt mai
ridicate în timpul zilei.
c) Înclinarea axei Pământului determină succesiunea
anotimpurilor şi duce la apariţia celor cinci zone de temperatură
de pe suprafaţa planetei noastre :
Zona caldă, cuprinsă între cele două tropice, cu
temperatura aerului aproape uniformă tot timpul anului. Este o
vară permanentă, cu variaţii mici de temperatură (de 3-5º C ), între
lunile extreme ale anului (ianuarie şi iulie).
Două zone temperate cuprinse între cele două tropice şi
cercurile polare, caracterizate prin prezenţa celor patru anotim-
puri, oscilaţii de temperatură pronunţate, în funcţie de durata zilei
şi de înălţimea Soarelui deasupra orizontului (mai mare în timpul
verii decât iarna). La noi în ţară în timpul verii temperatura aerului
poate urca până la +35º C şi chiar peste +40º C, în timp ce iarna
coboară uneori sub -30º C.

21
 Două zone reci, cuprinse între poli şi cercurile polare. Aici
ziua şi noaptea durează uneori mai mult de 24 de ore, ajungând,
treptat la cei doi poli, ca Soarele să fie prezent pe bolta cerească 6
luni pe an, cât ţine ziua polară şi să dispară sub linia orizontului
alte 6 luni în timpul nopţii polare. Acest fapt determină existenţa a
două anotimpuri: vara în timpul zilei polare şi iarna în timpul
nopţii polare, care se succed invers pe cele două emisfere. În
aceste condiţii iarna lipsită de căldura Soarelui este deosebit de
friguroasă (cu temperaturi ce pot coborî sub -50º C), iar vara, deşi
permanent luminată de razele solare, nu se poate spune că este
călduroasă.
De exemplu, la Sankt Petersburg, aşezat pe paralela de 60
º latitudine nordică, timp de două luni pe an (între 25 mai şi 20
iulie) Soarele abia coboară sub linia orizontului şi noaptea este
aproape la fel de luminoasă ca şi ziua. Acum oraşul trăieşte o
atmosferă de sărbătoare. Se organizează spectacole în aer liber,
competiţii sportive, turiştii uită să se mai odihnească, furaţi de
frumuseţea acestui mare oraş scăldat zi şi noapte de lumină .

22
 MĂSURAREA TEMPERATURII
AERULUI

Pentru măsurarea temperaturii aerului s-au construit

termometrele. Principiul de funcţionare al termometrelor se bazea-
ză pe modificările de volum pe care le suferă corpurile gazoase,
lichide şi solide sub influenţa variaţiilor de temperatură .
În cazul termometrelor, deformarea se traduce printr-o
contractare sau dilatare a substanţei termometrice. Pe baza varia-
ţiei de volum s-a ajuns la definirea unităţii de măsură a tempe-
raturii, care este gradul de temperatură.
Constructorul celui dintâi termometru a fost Galileo
Galilei. El a folosit un balon de sticlă, cât un ou de găină la care
a sudat un tub tot din sticlă, subţire cât un pai. În balon a introdus
apă, pe care a încălzit-o. A observat că se ridică în tub, iar apoi pe
măsură ce se răcea, revenea treptat la loc.
Mai târziu Ferdinand de Toscana a înlocuit apa cu alcool şi
a astupat capătul tubului cu un dop pentru ca aerul să nu mai
exercite presiune asupra lichidului. O problemă greu de rezolvat, a
fost aceea de a fi notate pe tub diferite diviziuni de temperatură.
Au fost păreri diferite. Unii s-au gândit la o scară termometrică
între temperaturile celei mai friguroase zile din an şi a celei mai
călduroase. Alţii doreau să se folosească valoarea fixă a tempera-

23
turii corpului omenesc, iar ca puncte extreme temperatura de
fierbere a uleiului şi a unui amestec de gheaţă şi sare .
Abia în 1714, fizicianul Daniel Gabriel Fahrenheit,
foloseşte pentru prima dată mercurul în tubul termometrului şi
adoptă cea dintâi scară termometrică. El ia ca puncte funda-
mentale temperatura unui amestec de ţipirig (clorură de amoniu)
pe care o notează cu 0 º F şi temperatura corpului omenesc pe care
o notează 100º F.
În 1731, suedezul Andreas Celsius ia ca valori extreme
punctul de topire al gheţii şi de fierbere al apei, pe care le notează
cu 0º C şi respectiv 100º C. Scara termometrică stabilită de
Andreas Celsius este denumită scara centigradă, sau scara Celsius
şi a fost adoptată de majoritatea statelor lumii cu excepţia S.U.A.,
Canadei şi a altor câteva state care folosesc scara Fahrenheit.
În meteorologie, pentru măsurarea temperaturii aerului se
foloseşte termometrul ordinar meteorologic, care se instalează în
adăpostul meteorologic. Adăpostul meteorologic este o căsuţă de
lemn, un suport şi o scară. Căsuţa are pereţii laterali construiţi din
jaluzele de lemn înclinate la 45º pentru a nu se umbri una pe alta
şi să nu lase razele solare să intre în interior, asigurând în acelaşi
timp o bună ventilaţie a aerului. Partea de jos a căsuţei este
formată din două scânduri puse în cruciş, acoperite cu o sită
metalică, tot pentru ventilaţia aerului. Acoperişul căsuţei este
dublu şi învelit cu pânză de sac vopsită în alb.

24
 Suportul este format din patru picioare fixate prin garnituri
metalice într-un postament din beton. Pe afară adăpostul este
vopsit în alb iar în interior în negru .
În interiorul adăpostului se află mai multe instrumente
meteorologice :
-Două termometre ordinare cu o scară gradată de la -50º C
la 50º C ;
-Termometrul de maximă cu ajutorul căruia se află
temperatura cea mai ridicată din cursul unei zile;
-Termometrul de minimă, utilizat pentru determinarea
celei mai scăzute valori din cursul unei zile. Are ca lichid
termometric alcool sau toluen fiindcă mercurul îngheaţă la -38º C,
iar în ţara noastră temperaturile pot coborî sub această valoare.
Pentru măsurarea temperaturii se mai foloseşte şi
termograful. Termograful este format dintr-o piesă sensibilă la
variaţiile de temperatură (o lamă bimetalică) un sistem de pârghii
de transmisie şi partea înregistratoare formată dintr-un mecanism
de ceasornic .

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Până acum trei secole, oamenii au crezut că aerul nu are

greutate proprie. Abia în 1640 Galileo Galilei a dovedit , printr-o
experienţă foarte simplă, că aerul are greutate. Pe un taler al unei
25
balanţe a pus un balon de sticlă, iar pe celălalt a pus greutăţi egale
cu cea a balonului. Apoi a comprimat aer în balon şi a observat
cum balonul s-a dezechilibrat, dovedind că aerul are greutate .
În anul 1643 discipolul său, Evanghelista Torricelli, a
inventat un aparat cu ajutorul căruia se poate afla greutatea sau
forţa cu care aerul atmosferic apasă pe unitatea de suprafaţă.
Această forţă este de fapt presiunea atmosferică.
Torricelli a inventat şi un aparat pentru a măsura presiunea
atmosferică, pe care l-a numit barometru, prin asocierea cuvintelor
baros (presiune) şi metron (măsură).
Toate corpurile de pe suprafaţa Pământului suportă
presiunea atmosferică care reprezintă greutatea unei coloane de
aer cu o secţiune de 1 cm² şi o înălţime măsurată de la nivelul
respectiv până la limita superioară a atmosferei. Această coloană
de aer este echilibrată de o coloană de mercur înaltă de 760 mm,
dintr-un tub cu o secţiune în suprafaţă de 1 cm² , la nivelul mării şi
la temperatura de 0º C .
Practic unei coloane de mercur înalte de 760 mm îi
corespunde pe o suprafaţă de 1 cm² o greutate de 1033 grame.
Deci pe fiecare m² la acelaşi nivel apasă o greutate de 10,33 tone.
Asupra corpului omenesc, aerul atmosferic apasă cu o
greutate de circa 17000 kg. Totuşi noi nu simţim această apăsare
din cauza echilibrului care există între aerul din interiorul corpului
nostru şi presiunea de afară.

26
 În meteorologie se foloseşte ca unitate de măsură
milibarul, care echivalează cu 0,76 mm de pe coloana de mercur a
termometrului. Prin calcul matematic constatăm că 760 mm coloa-
nă de mercur echivalează cu 1013,3 mb.
La staţiile meteorologice se utilizează două tipuri de
barometre: cu rezervor fix şi cu rezervor mobil. Barometrele cu
mercur sunt dificil de manevrat şi de aceea se folosesc mai ales la
staţiile meteorologice.

27
28
 Mai răspândite sunt barometrele metalice (aneroide)
întrebuinţate în mod curent şi de meteorologii amatori. Un astfel
de barometru se bazează pe principiul deformării, sub influenţa
variaţiilor de presiune ale aerului, a unor capsule metalice
confecţionate din tablă elastică (alpaca, bronz fosforos). Capsula
se fixează prin suportul său central de o placă metalică şi se
cuplează cu o lamă elastică, care împreună cu un sistem de pârghii
transmite deformările capsulei la influenţele de presiune atmo-
sferică. Un ac indicator se roteşte pe scara barometrică, unde
indică valorile presiunii atmosferice atât în milibari, cât şi în mm .
Cu ajutorul barometrului aneroid, ne putem da seama de
tendinţa de creştere a presiunii atmosferice (care ne anunţă de
obicei un timp stabil) sau de scădere (ce marchează o înrăutăţire a
vremii).
Pe principiul de funcţionare al barometrului aneroid, a fost
construit altimetrul, care mai are pe lângă scara barometrică o
scară gradată în metri. Cu ajutorul altimetrului, putem determina
altitudinea reliefului în funcţie de presiunea atmosferică.
Pentru înregistrarea presiunii atmosferice se foloseşte
barograful.

29
 REPARTIŢIA PRESIUNII ATMOSFERICE
HARTA RELIEFULUI BARIC

Cercetătorii au observat că oscilaţiile coloanei de mercur a

barometrului sunt în strânsă legătură cu schimbarea vremii. Când
vremea este frumoasă, înălţimea coloanei de mercur creşte, când
vremea se înrăutăţeşte şi începe să plouă, coloana de mercur
coboară în tubul barometric. Galileo Galilei a observat că înălţi-
mea coloanei de mercur suferă oscilaţii şi de la un loc la altul,
chiar în zone cu relief asemănător.
Putem constata că presiunea atmosferică suferă modificări
importante din cauze foarte diferite cum ar fi: încălzirea inegală a
atmosferei terestre, pătrunderea unei mase de aer cald sau rece
într-o anumită zonă a globului, aspectul reliefului, distribuţia apei
şi a uscatului, etc.
Se pot alcătui hărţi, pe care sunt însemnate valorile
presiunii atmosferice la un moment dat sau valori medii pentru
anumite perioade de timp. Pe astfel de hărţi se unesc punctele cu
aceeaşi presiune atmosferică prin linii numite izobare. Vom
observa că pe astfel de hărţi apar areale cu presiune atmosferică
ridicată sau coborâtă şi zone de trecere de la presiunea maximă
spre cea minimă.

30
 Acest tip de hărţi se numesc hărţi cu izobare sau hărţi ale
reliefului baric, pentru că izobarele se aseamănă cu curbele de
nivel ale unei hărţi topografice.
Dacă privim o astfel de hartă, ne putem face o imagine
clară asupra presiunii atmosferice. Vom observa pe hartă regiuni
cu presiune atmosferică ridicată numite maxime barometrice sau
anticicloni. Într-un anticiclon presiunea atmosferică creşte de la
margine către centru. Putem observa şi regiuni cu presiune
atmosferică minimă numite minime barometrice sau depresiuni
(arii ciclonale), unde presiunea atmosferică scade din ce în ce mai
mult către centru.
Pe aceste hărţi sunt şi forme secundare, de legătură, între
cicloni şi anticicloni. Acestea sunt :
-Dorsala, care este o prelungire a anticiclonului şi care este
delimitată prin izobare în forma literei U de zone cu presiune
atmosferică mai mică;
-Şaua barică, este o zonă de legătură între doi anticicloni şi
doi cicloni;
-Talvegul este o prelungire a ciclonului delimitată de
izobare în forma literei V de zone cu presiune atmosferică mai
ridicată;
-Culoarul depresionar este o zonă cu presiune atmosferică
mai coborâtă şi uneşte doi sau mai mulţi cicloni;

31
 -Brâul anticiclonic, este o zonă cu presiune atmosferică
mai ridicată, care leagă doi sau mai mulţi anticicloni.
Anticiclonii pot fi comparaţi pe harta reliefului baric cu
munţii.
Ciclonii se aseamănă cu câmpiile mărginite de dealuri
înalte sau de munţi.
Dorsala anticiclonică poate fi comparată cu un bot de deal,
ce pătrunde spre zonele de şes, iar talvegul depresionar, seamănă
cu văile ce au versanţi abrupţi.
Vom observa că relieful baric este într-o continuă mişcare
şi transformare, pe când relieful terestru este format în timp de mii
de secole şi modificările nu le putem percepe.

32
 VREMEA ŞI CLIMA
MASELE DE AER

Am văzut că troposfera nu este un strat omogen. Procesele

care au loc în troposferă, sunt condiţionate în bună măsură de
influenţa suprafeţei terestre, care modifică principalii parametri
meteorologici: temperatură, umezeală, presiune, etc.
Însă în cuprinsul troposferei, există posibilitatea ca pentru
o anumită perioadă de timp, aceşti parametri să se păstreze
constanţi pe suprafeţe destul de întinse orizontal (câteva sute de
mii de km²) datorită staţionării îndelungate a aerului în anumite
regiuni fizico-geografice.
Astfel de regiuni imense ale troposferei, în care elementele
meteorologice prezintă o mare omogenitate, determinând un
anumit tip caracteristic de vreme, poartă numele de mase de aer.
Masele de aer, prin staţionarea timp îndelungat a aerului
deasupra unor regiuni geografice, a oceanului sau a uscatului, de
la care împrumută o serie de proprietăţi legate în primul rând de
temperatură şi umiditate.
Asemenea regiuni sunt vastele întinderi ale oceanelor,
banchizele polare, marile deşerturi ale globului sau câmpiile
întinse şi slab denivelate.

33
 Dacă ţinem cont de marea varietate a regiunilor unde se
formează masele de aer şi de caracteristicile care le definesc,
putem clasifica masele de aer după următoarele criterii:
1. Un criteriu se referă la aspectul suprafeţei terestre
deasupra căreia s-a format. Din acest punct de vedere masele de
aer pot fi de natură continentală atunci când se formează deasupra
continentelor sau maritimă, când se formează deasupra mărilor şi
oceanelor.
Masele de aer continentale se caracterizează în cursul verii
prin temperaturi ridicate, umiditate redusă, nebulozitate puţin
accentuată şi prin lipsa totală a precipitaţiilor. Iarna, se definesc
prin temperaturi scăzute, umiditate ceva mai ridicată, precipitaţii
slabe şi prezenţa ceţii.
Aerul maritim, se caracterizează vara prin umiditate şi
nebulozitate accentuată, temperaturi moderate (10-20º C) şi printr-
un grad ridicat de instabilitate. Iarna aerul maritim este mai cald
decât aerul continental cu cel puţin 10º C, iar precipitaţiile pot
dura mai multe zile în şir sub formă de ninsoare, lapoviţă, ploaie
sau burniţă.
2. Un alt criteriu de clasificare a maselor de aer, are ca
punct de referinţă zonele climatice ale globului.
Din acest punct de vedere masele de aer pot fi grupate în
patru categorii:

34
 a) mase de aer arctic sau antarctic care se formează
deasupra regiunilor polare şi subpolare;
b) mase de aer polar care se formează în regiunile
temperate;
c) mase de aer tropical, al căror loc de origine este în
zonele tropicale;
d) mase de aer ecuatorial, care se formează deasupra
regiunilor ecuatoriale.
3. Masele de aer mai pot fi clasificate şi după caracterul lor
termic:
a) mase de aer cald;
b) mase de aer rece .
4. După caracterul termodinamic:
a) mase de aer stabil, care se caracterizează prin apariţia
norilor stratiformi din care cad burniţe şi prin lipsa mişcărilor
convective;
b) mase de aer instabil, cu o bogată dezvoltare a norilor
cumuliformi din care cad averse de ploaie şi se dezvoltă puternice
mişcări de convecţie.
În funcţie de aceste criterii, putem localiza pe suprafaţa
Pământului cele mai importante regiuni în care se formează
masele de aer şi principalele lor caracteristici.
- Deasupra Oceanului Arctic şi a mărilor polare din
emisfera nordică se formează masele de aer arctic maritim (m.A),

35
foarte reci şi stabile. Foarte des acest aer se deplasează în sudul
Canadei şi nord-estul S.U.A. generând temperaturi de -35º C până
la -40º C în special în luna ianuarie.
- Deasupra nordului Siberiei, în Alaska sau în nordul
Europei ia naştere aerul arctic continental (c.A), care aduce va-
luri de frig năprasnic până în centrul Europei, Asiei şi Americii de
Nord (până la -45º C , -50º C).
- Deasupra Antarctidei se formează aerul antarctic (AA),
foarte stabil, temperatura coboară în noaptea polară sub -80º C.
- Masele de aer polar continental (cP) se formează
deasupra părţii central-nordice a Canadei şi deasupra părţii
europene a Rusiei, în Siberia de vest şi centrală. Se caracterizează
prin temperaturi foarte scăzute iarna (-30º C chiar sub -35º C) şi
destul de ridicate vara (între 30º C şi 35º C). Are umiditate redusă
şi determină o vreme însorită şi stabilă .
- Deasupra Pacificului de Nord şi a Atlanticului de Nord,
se formează masele de aer maritim polar (mP), răcoroase
şi umede. Sunt instabile şi aduc precipitaţii. Vara nu depăşesc
20- 25º C, iarna de obicei nu coboară sub 0º C decât accidental .
-Aerul maritim tropical (mT) se formează în largul
insulelor Azore şi Hawai, în golful Mexic şi insulele Bahamas, în
sud-vestul Californiei, în regiunea insulei Sfânta Elena şi
Madagascar, în estul Australiei şi vestul Americii de Sud. Este un

36
aer foarte bogat în umezeală cu temperaturi constante de-a lungul
anului (25-30º C).
-Aerul continental tropical (cT) se formează deasupra
părţii de nord a Africii, Asia Mică, Arabia, Iran şi Pakistan,
Mexicul de nord, Texas, Arizona iar în emisfera sudică în Podişul
Matto Grosso, nordul Argentinei, Paraguay, Kalahari, Australia
Centrală şi de Vest. Acest aer este foarte fierbinte (50-55º C) şi
aproape lipsit de umezeală.
-Aerul ecuatorial (aE) este cald şi instabil şi se formează
în zonele ecuatoriale deasupra continentelor şi oceanelor.
Deplasarea maselor de aer dintr-o zonă în alta, determină
modificări esenţiale în aspectul vremii.

37
 NORII

„Priveşti cum zboară norii ca nişte continente

Desprinse dintr-o veche planetă istovită.
Când însuşi cerul este o hartă ştearsă,
Pe care nu mai poţi citi vreun drum ?”

CUM SE FORMEAZĂ NORII

Privim, nu o dată, bolta cerului în diferite momente ale

zilei. Şi nu de puţine ori admirăm frumuseţea norilor coloraţi în
cele mai diferite nuanţe de galben-auriu, portocaliu, roşu sau
albastru-vineţiu.
Uneori, în drumeţii, am urmărit cu frică norii ameninţători
ce se înălţau, întunecând zarea. Uneori furtuna dezlănţuită, ne-a
silit să ne găsim grabnic un adăpost.
Observăm deci, cât de mult este legat aspectul vremii de
prezenţa norilor pe bolta cerului, ei fiind unul dintre elementele
cele mai frecvent întâlnite în atmosferă.
Ne punem întrebarea, cum se formează norii?
Norii se formează datorită încălzirii neuniforme a
suprafeţei Pământului. Apa de la suprafaţa mărilor şi oceanelor,
fluviilor şi lacurilor, a calotelor glaciare sau a pădurilor se

38
evaporă, mai ales când temperatura aerului este mai ridicată şi
vântul suflă moderat sau mai tare. Vaporii de apă sunt antrenaţi de
mişcările ascendente ale aerului în păturile mai înalte ale
atmosferei, unde presiunea aerului este mai mică. Din această
cauză ei suferă un proces de destindere, adică îşi măresc volumul.
Prin destindere vaporii de apă se răcesc şi se condensează sau
sublimează, adică se transformă în picături sau cristale de gheaţă
şi dau naştere norilor.
Acest proces este înlesnit de existenţa nucleelor de
condensare, adică a unor particule foarte mici de natură minerală
sau organică. De obicei praf ridicat de vânt, din emanaţii
vulcanice, din arderi industriale, spori ai unor plante, bacterii, etc.
În cuprinsul norilor aerul este în stare de saturaţie, adică
are un conţinut maxim de apă la temperatura respectivă.

CLASIFICAREA NORILOR

Norii de pe bolta cerului, ne arată fără îndoială că se vor

produce schimbări în aspectul vremii. Din acest motiv, forma şi
dimensiunile, înălţimea norilor au interesat din vremuri
imemoriale pe marinari, pe agricultori dar şi pe oamenii de ştiinţă.
Abia pe la începutul secolului XX s-au stabilit criterii de
evaluare şi de denumire a norilor.

39
 Ultima clasificare a norilor efectuată de Organizaţia
Meteorologică Mondială în 1956 cuprinde 10 genuri principale de
nori, împărţite în mai multe specii şi varietăţi. Această clasificare
ţine seama, în primul rând de înălţimea la care se formează norii:
a. nori superiori (Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus) cu
limite cuprinse între 5 şi 13 km;
b. nori mijlocii (Altocumulus şi altostratus) între 2 şi 6 km;
c. nori inferiori (Nimbostratus, Stratocumulus şi Stratus) a
căror înălţime nu depăşeşte 3 km decât în mod excepţional;
d. nori cu dezvoltare pe verticală (Cumulus şi
Cumulonimbus), cu baza apropiată de suprafaţa Pământului (300-
400 m) şi vârful până la 12-14 km înălţime.
Un nor are următoarele componente:

40
 - baza, care reprezintă partea inferioară a norului;
- vârful sau partea superioară a norului;
- grosimea care reprezintă distanţa de la baza la vârful
norului;
- înălţimea bazei sau plafonul, ce reprezintă distanţa de la
suprafaţa solului până la baza norului.

41
 NORII SUPERIORI

Norii superiori sunt cei mai înalţi. Îi vedem adesea pe bolta

cerului, mai ales în zilele senine de vară, cu forme foarte variate:
filamente subţiri, cârlige, virgule sau gheare, uneori compacţi, sub
formă de tufe şi snopi, cu strălucire mătăsoasă şi atât de
transparenţi, încât nu diminuează lumina Soarelui.
Norii Cirrus sunt formaţi numai din cristale de gheaţă şi
sunt situaţi între 8000 şi 10000 m. Cu toate că din aceşti nori nu
cad precipitaţii, ei sunt cei care ne anunţă o înrăutăţire a vremii în
curs de două-trei zile.

42
 Norii Cirrocumulus, fac parte tot din categoria norilor
superiori şi sunt constituiţi deasemenea din cristale de gheaţă.
Sunt dispuşi la altitudinea de 6000-7000 m. Câteodată ei ocupă o
mare parte din bolta cerului, ca nişte grămăjoare albe vălurite,
asemenea unei plaje de nisip. Sunt mai puţin transparenţi decât
norii Cirrus, dar şi prin ei se poate observa uşor Luna şi Soarele.

Norii Cirrostratus, au aspectul unei uriaşe pânze noroase,

albicioasă şi transparentă care acoperă cea mai mare parte a
cerului dar prin care Soarele şi Luna se văd cu uşurinţă. Sunt
alcătuiţi tot din cristale de gheaţă, dar nu depăşesc 6000 m
altitudine. Deşi din ei nu cad precipitaţii, prevestesc o schimbare a
vremii.

43
 NORII MIJLOCII

Norii mijlocii apar între 2 şi 6 km altitudine.

Norii Altocumulus sunt cei mai diferiţi ca formă şi acoperă
câteodată toată bolta cerului. De cele mai multe ori au aspectul
unei pături continue, neîntrerupte, dar uneori pot fi separaţi prin
mici spaţii. Cel mai adesea sunt tansparenţi (lăsând să se vadă
discul Soarelui), dar pot fi şi coloraţi în portocaliu, roşu-aprins,
albastru sau vineţiu.

44
 Sunt constituiţi din picături de apă, dar şi din cristale de
gheaţă. Plafonul lor este de obicei la 2000-3000 m altitudine. Din
ei cad uneori precipitaţii slabe şi de scurtă durată.
Norii altostratus sunt mai simpli ca alcătuire, au aspectul
unui voal albăstrui sau cenuşiu ce se desfăşoară pe toată bolta
cerului. Soarele şi Luna se văd vag prin aceşti nori. Sunt alcătuiţi
din cristale fine de gheaţă şi picături de apă şi pot să producă
precipitaţii slabe sub formă de ninsoare sau ploaie.

45
 NORII INFERIORI

Norii inferiori sunt cei mai variaţi ca alcătuire, apar în

toate anotimpurile dar mai ales primăvara şi vara. Cerul capătă o
culoare cenuşiu-închis, cu aspect sumbru.
Norii Nimbostratus, fac trecerea între norii mijlocii şi
inferiori, baza lor coboară până la 300 m deasupra solului, dar
vârful poate ajunge la 4000 m şi chiar 5000 m altitudine. Ca
urmare sunt alcătuiţi şi din picături de apă şi din cristale de gheaţă.

Norii Statocumulus apar mai ales sub formă de grămezi

mari de nori, de culoare gri albiciosă, cu porţiuni mai întunecate.
Apar mai ales dimineaţa şi seara. Sunt alcătuiţi mai ales din
picături de apă şi foarte rar din zăpadă grăunţoasă, dau precipitaţii
46
slabe, de scurtă durată, sub formă de ploaie sau ninsoare cu fulgi
mari.

Norii Stratus apar ca o pânză noroasă uniformă de culoare

cenuşie. Uneori sunt destrămaţi sub formă de bancuri noroase
joase încât pot atinge nivelul dealurilor sau partea superioară a
construcţiilor înalte. Sunt alcătuiţi numai din picături de apă şi pot
determina căderea unor ploi slabe.

47
 NORII CU DEZVOLTARE
VERTICALĂ

Dacă celelalte categorii de nori, au o mare extindere pe

orizontală, norii din această familie, se deosebesc prin înălţimea
lor apreciabilă. Aceşti nori iau naştere mai ales în perioada caldă a
anului (mai-octombrie) şi se datorează mai ales puternicei
convecţii termice din aceste luni, când temperatura aerului poate
atinge valori de peste 30° C. Aceşti nori încep să se formeze chiar
de dimineaţa, dar se dezvoltă intens în timpul amiezii şi ajung la
apogeu către orele 15-16. Uneori pot străpunge plafonul norilor
mijlocii (4000-5000m ), şi chiar a norilor superiori (8000-10000
m).
Dintre norii cu dezvoltare verticală cei mai des întâlniţi
sunt norii Cumullus. La început au aspectul unor grămăjoare de
vată. Treptat iau aspectul de movile, cupole, sau turnuri cu partea
superioară rotunjită. Chiar dacă acoperă o bună parte din bolta
cerului, de regulă după-amiază cerul se înseninează. Uneori se
scutură din ei picături mari de ploaie care durează doar câteva
minute.

48
 În schimb norii Cumulonimbus, iau forma unor munţi
uriaşi sau a unor turnuri enorme, ce întunecă, orizontul. Ei sunt
uriaşii norilor. Baza lor se află la câteva sute de metri de Pământ,
iar vârful poate atinge 12-14 km altitudine.

49
 În stadiul de dezvoltare maximă vârfurile lor devin
fibroase şi se alungesc pe orizontală sub forma unei nicovale.
Aceşti nori sunt alcătuiţi din picături de apă, fulgi de
zăpadă, măzăriche, grindină.
Aceşti nori se pot dezvolta izolat, sau în şiruri de câte
cinci-şase nori giganţi. Sunt specifici perioadei calde a anului
(iunie-iulie) şi din ei cad ploi foarte abundente, uneori peste
50-60 l/mp. Aceste ploi se numesc averse şi sunt însoţite de
descărcări electrice, vijelii şi căderi de grindină.

50
 PRECIPITAŢIILE ATRMOSFERICE

Vaporii de apă din atmosferă provin din evaporarea apei

de la suprafaţa mărilor şi oceanelor, a gheţarilor sau a solului. Apa
generează o serie de fenomene meteorologice şi ia parte la
formarea altora.
Aceste fenomene se numesc hidrometeori şi reprezintă
particule de apă lichidă sau solidă în suspensie sau în cădere liberă
în atmosferă spulberate de vânt sau depuse pe obiectele de pe sol.
Precipitaţiile atmosferice reprezintă picături de apă sau
cristale fine de gheaţă, care cad din nori şi ating suprafaţa
Pământului.
Norii alcătuiesc în atmosferă, un sistem stabil atâta timp
cât elementele lor componente plutesc la un anumit nivel şi nu
ating suprafaţa Pământului. Dacă acest echilibru se rupe, cea mai
mare parte a componentelor norilor vor cădea la suprafaţa
Pământului, sub formă de precipitaţii. Pentru a forma precipitaţii
trebuie ca picăturile de apă să se mărească. Acest lucru se
întâmplă datorită unor curenţi verticali, ascendenţi. Aceşti curenţi
antrenează aerul cald şi umed de la baza norului către vârful
acestuia. Astfel, picăturile de apă de la baza norului, ajung în
straturile de aer mai rece de la înălţime, unde temperatura aerului

51
coboară sub 0° C, îngheaţă şi se transformă în cristale de gheaţă.
Cristalele de gheaţă sunt purtate de curenţii descendenţi
spre baza norului. În cădere captează alte picături mărindu-şi
greutatea. Fiind grele nu mai pot fi antrenate de mişcările
ascendente spre vârful norului.

TIPURI DE PRECIPITAŢII

După aspectul lor precipitaţiile sunt de mai multe feluri:

ploaie, ninsoare, lapoviţă, burniţă, grindină şi polei.
Ploaia este o precipitaţie lichidă, formată din picături de
apă.
Ninsoarea este formată din cristale de gheaţă care se unesc
sub formă de fulgi, când temperatura aerului scade sub 0°C.
Lapoviţa este un amestec de ploaie cu ninsoare.
Burniţa este formată din picături fine de apă.
Grindina este compusă din fragmente de gheaţă, de obicei
rotunjite, cu mărimi diferite. Se produce de obicei vara.
Poleiul se formează în anotimpul rece, prin îngheţarea
picăturilor de ploaie sau burniţă la contactul cu suprafaţa
Pământului. Are aspectul unui strat transparent de gheaţă.
După modul de formare, se deosebesc următoarele tipuri
de precipitaţii: precipitaţii de convecţie, precipitaţii de front atmo-
sferic şi precipitaţii orografice.
52
 a) Precipitaţiile de convecţie se formează din cauza
încălzirii puternice a aerului. Ajuns la altitudini mari aerul se
răceşte şi vaporii de apă se condensează rapid. Acest tip de
precipitaţii se produc în zona caldă tot timpul anului, la noi în ţară
în special vara.
b) Precipitaţiile frontale se formează la întâlnirea a două
mase de aer cu proprietăţi termice diferite. Aerul cald, fiind mai
uşor se ridică deasupra celui rece şi se răceşte determinând
condensarea vaporilor de apă. Acest tip de precipitaţii sunt
caracteristice mai ales regiunilor temperate.
c) Precipitaţiile orografice (de relief), se produc când aerul
în mişcare, este obligat să escaladeze un lanţ muntos. În urcare
aerul se răceşte determinând condensarea vaporilor de apă.
Precipitaţii bogate cad pe versantul expus circulaţiei aerului. Pe
versantul opus aerul se destinde şi apare timpul frumos.

MANIFESTĂRI ELECTRICE ÎN
ATMOSFERĂ

În atmosferă se face simţită prezenţa câmpului electric.

Fiecare dintre noi a remarcat acest lucru mai ales în timpul ploilor
sau a furtunilor de vară. Sarcinile electrice din aer pot fi percepute
vizual, auditiv sau combinat. Aceste fenomene se numesc
electrometeori.
53
 Toate mişcările verticale din cuprinsul norilor
Cumulonimbus dau naştere unor manifestări electrice specifice
furtunilor. Picătura de apă conţine sarcina electrică pozitivă în
interior şi negativă în exterior. Curenţii de aer ascendenţi smulg de
pe suprafaţa picăturii de apă, stropii mărunţi încărcaţi cu
electricitate negativă, pe care îi antrenează spre vârful norului.
Restul picăturii de apă conţine electricitate pozitivă şi cade spre
partea inferioară a norului. În acest fel se produce o acumulare de
sarcini electrice de sens contrar, negative spre vârful norului şi
pozitive la baza norului.
Aerul nu este bun conducător de electricitate. Dar când se
produce o acumulare mare de electricitate, aerul nu mai poate
îndeplini rolul de izolator şi electricitatea negativă se va scurge
spre cea pozitivă. Acesta este fulgerul. Fulgerul durează doar o
fracţiune de secundă, în care străbate 3-4 km lungime, în care
atinge până la 18000 0°C. Fulgerul este cea mai vizibilă
manifestare a electricităţii în atmosferă.
Fulgerele sunt însoţite de tunete, care se manifestă fie sub
forma unui huruit continuu, fie sub forma unor bubuituri.

54
 Trăsnetul se declanşează instantaneu sub forma unui canal
de scurgere între nor şi suprafaţa Pământului şi are o durată de o
sutime de secundă. Poate avea o lungime de câteva sute de metri
până la câţiva kilometri.
Întotdeauna, trăsnetul va cădea în zona cu cea mai mare
conductibilitate electrică. Soluri argiloase, văi înguste, defileuri,
gurile peşterilor, etc.
Nu toţi arborii sunt preferaţi în egală măsură de trăsnet.
Unii dintre ei pot fi loviţi mai uşor de trăsnet: stejarul, plopul,
ulmul, bradul, spre deosebire de salcâm, mesteacăn sau castan.
Multă vreme fulgerul a fost prezentat de imaginaţia
oamenilor ca o armă a zeilor. La vechii greci, deţinătorul aceşti
arme era Zeus, la romani Jupiter, la slavi zeul Perun iar la vechii
germani zeul Odin. La români, bine cunoscut este Sfântul Ilie.

55
 STRATUL DE ZĂPADĂ
ŞI AVALANŞELE

Atunci când temperatura solului, se menţine sub 0° C,

stratul de zăpadă nu se mai topeşte şi se formează stratul de
zăpadă. În ţara noastră stratul de zăpadă se formează în fiecare an,
în anotimpul rece. Are durată şi grosime diferită de la o regiune la
alta, în funcţie de unităţile de relief. În munţii Carpaţi la altitudini
mari, poate dura chiar şapte-opt luni pe an (pâlcuri de zăpadă se
menţin chiar şi în luna iulie), în opoziţie cu zonele de câmpie unde
stratul de zăpadă, nu în fiecare an se menţine în strat continuu, pe
toată perioada de iarnă. De exemplu, la vârful Omu, unde este
amplasată staţia meteorologică de la cea mai mare altitudine din
România (2505 m), stratul de zăpadă durează, în medie 219 zile
pe an, la Sinaia (la 1500 m altitudine) 124 zile pe an (tot în
regiunea muntoasă).
Grosimea stratului de zăpadă variază de la câţiva
centimetri la câţiva metri. Uneori în zonele de munte, ninsori
abundente au determinat grosimi de 5-6 metri ale stratului de
zăpadă. Sunt consemnate în literatura de specialitate situaţii
excepţionale. De exemplu, în iarna anului 1955, la staţiunea de
munte Paradise Ranger, din statul Washington, din nord-vestul
S.U.A., stratul de zăpadă a măsurat grosimea de 25,40 metri.

56
 Stratul de zăpadă are un rol fundamental pentru protejarea
semănăturilor de toamnă de gerurile aspre ale iernii, dar şi pentru
menţinerea echilibrului apei în natură. Zăpada este o sursă
importantă de alimentare a râurilor şi a stratului de apă freatică.
Dacă stratul de zăpadă se topeşte brusc, concomitent cu
ploi abundente se pot produce inundaţii în zonele muntoase şi
chiar în regiunile de câmpie.
În regiunile de munte stratul de zăpadă acumulat în timpul
iernii, se poate topi brusc, dacă vremea se încălzeşte. În astfel de
momente se pot forma avalanşe. Avalanşele se pot declanşa la
începutul primăverii dar şi în timpul iernii.

Avalanşele se pot declanşa, deoarece zăpada acumulată

treptat face ca centrul de greutate al stratului de zăpadă să se
57
înalţe, dând naştere unui echilibru instabil. Uneori la simpla
intensificare a vântului, sau chiar din cauza unor zgomote, sau
chiuituri ale turiştilor, mai puţin deprinşi cu muntele, zăpada
alunecă brusc pe pereţii abrupţi ai munţilor şi distruge totul în
calea sa.
De aceea turiştii trebuie să evite zonele propice producerii
avalanşelor, iar dacă totuşi trec prin aceste zone să păstreze linişte
deplină.

ZĂPEZILE PERMANENTE

Pe suprafaţa Pământului sunt regiuni întinse unde zăpezile

nu se topesc niciodată. Zăpada se menţine de la un an la altul,
astfel că putem spune că aceste zăpezi sunt eterne.
Dacă zburăm cu avionul deasupra munţilor înalţi (Alpi,
Caucaz, Himalaya, Anzi), vom observa mari pete albe, care sunt
de fapt zăpezi eterne (veşnice).
Pe măsură ce altitudinea creşte, scade temperatura şi
predomină precipitaţiile sub formă de ninsoare, deoarece tempe-
ratura scade sub 0° C. De regulă, odată cu creşterea altitudinii,
cresc atât grosimea stratului de zăpadă, cât şi timpul de menţinere
a lui.

58
 Zăpada nu se topeşte în întregime pe parcursul verii, se
acumulează de la un an la altul, formând un strat de zăpadă
permanent, este stratul zăpezilor eterne.
Limita zăpezilor veşnice, nu este în toţi munţii aceeaşi.
Limita aceasta depinde de mai mulţi factori: umezeala maselor de
aer, latitudinea, temperatura medie anuală şi lunară, expunerea
pantelor faţă de razele Soarelui ş.a. La tropice zăpezile permanen-
te se formează la circa 5000 metri altitudine, la latitudinea ţării
noastre la circa 3000 metri altitudine, iar dincolo de cercurile
polare limita scade la nivelul mării.

GHEŢARII

Există pe suprafaţa Pământului mari suprafeţe unde

zăpezile nu se topesc niciodată. Datorită temperaturii scăzute
(media anuală nu depăşeşte 0° C), cât şi cantităţii constante de
precipitaţii sub formă de ninsoare se formează gheţarii.
În funcţie de locul unde se formează, sunt două tipuri de
gheţari: de calotă şi montani.
Gheţarii de calotă se găsesc în regiunile polare şi au
dimensiuni uriaşe. Cea mai mare extindere a gheţii o întâlnim în
Antarctida, „Continentul de gheaţă”, unde ocupă o suprafaţă de
13530000 km². Grosimea medie a gheţii este de 2000 m, dar în
unele locuri ajunge la 4000 m.
59
 A doua mare zonă acoperită de gheţari a planetei este
Insula Groenlanda (în limbile germanice „Insula Verde”). Calota
groenlandeză, măsoară 1752400 km² din suprafaţa totală a insulei
(2130800 km²). Dacă la această suprafaţă adăugăm cei peste
150000 km² de gheţari, din insulele canadiene, din Alaska şi SUA
rezultă o suprafaţă de gheaţă de 2068000 km². Gheţarii de calotă
au o întindere mică în Europa şi Asia (chiar dacă aceste continente
au o mare extindere nordică).
Gheţarii montani îi putem întâlni pe toate continentele, în
munţii cu altitudini mari chiar în zona ecuatorială la peste 5000 m
altitudine, în zona temperată la peste 3000 m altitudine, iar în zona
rece limita gheţarilor şi a zăpezilor permanente coboară la nivelul
mării.
În Europa, Aletsch este cel mai cunoscut gheţar. Se află în
Alpii Elveţieni şi are o lungime de 24 km. Mer de Glace din Alpii
Francezi atinge şi el 12 km lungime.
În Asia, cel mai lung gheţar este Fedcenco din Pamir cu 77
km lungime. Gheţari foarte cunoscuţi sunt în munţii: Himalaya,
Tianşan, Karacorum, Caucaz, etc.
În America de Nord, cel mai impresionant gheţar este
Malaspina din Alaska, cu o suprafaţă de 3840 km² şi 42 km
lungime.
Şi în Africa, se întâlnesc gheţari pe crestele munţilor
Kilimandjaro, Kenya şi Ruwenzori, chiar în preajma Ecuatorului.

60
 De asemenea în America tropicală şi ecuatorială în
masivele muntoase Orizaba, Illampu, Cotopaxi etc.

REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR PE
GLOB

Precipitaţiile atmosferice sunt foarte inegal repartizate în

spaţiu şi timp. Se poate spune că nici un alt fenomen meteorologic
nu prezintă contraste atât de mari între diferitele zone ale
Pământului ca precipitaţiile atmosferice. Pe suprafaţa globului
terestru, sunt zone unde ani de zile nu a căzut nici o ploaie, pe
când în altele se produc în fiecare an inundaţii catastrofale, care
fac mii de victime omeneşti, datorate precipitaţiilor foarte
abundente.
Doi factori sunt foarte importanţi în repartiţia
precipitaţiilor atmosferice: umiditatea aerului şi prezenţa mişcări-
lor convective ascendente. Importanţi sunt şi latitudinea geografi-
că şi natura suprafeţei terestre (apă sau uscat) şi relieful.
Primii doi factori, se fac cel mai bine remarcaţi în zona
ecuatorială din America de Sud (bazinul Amazonului) şi Africa
(bazinul Zair şi coasta golfului Guineea) precum şi din Asia
(Indonezia şi Filipine). În aceste zone cad anual între 2000 şi
5000 mm de precipitaţii anual.

61
 Cantităţi mari de precipitaţii (în unele cazuri depăşind ca
pondere pe cele din zonele ecuatoriale) cad şi pe ţărmurile
peninsulei Alaska, în sudul munţilor Himalaya, bazinul inferior al
fluviului Gange şi Brahmaputra şi în sudul Japoniei. Aceste
cantităţi mari de precipitaţii se datorează dispunerii unor lanţuri
muntoase în calea curenţilor de aer bogaţi în umezeală, care vin
dinspre ocean. Munţii joacă rolul unui baraj care determină
mişcări ascensionale ale aerului determinând căderea unor ploi
torenţiale.
Cealaltă extremă se află în zonele tropicale, unde mişcările
ascendente ale aerului sunt ca şi inexistente. În aceste zone
predomină mişcările descendente care distrug formaţiunile
noroase şi împiedică formarea precipitaţiilor. Din acest motiv în
aceste zone se formează cele mai mari deşerturi ale globului
(Sahara, Kalahari, Atacama, Marele Deşert Australian, Arabia).
În aceste regiuni cantitatea anuală de precipitaţii abia măsoară
50-100 mm, făcând aproape imposibilă dezvoltarea vegetaţiei.
În zonele temperate ale globului precipitaţiile sunt
repartizate foarte neuniform, mai bogate în apropierea mărilor şi
oceanelor şi din ce în ce mai sărace spre interiorul continentelor.
Dacă în arhipelagul Britanic şi Peninsula Scandinavă cad între
1200 şi 1400 mm/an, în Europa Centrală scad la 600-800 mm/an,
iar în Câmpia Rusă scad sub 500 mm/an. La fel se întâmplă şi pe
celelalte continente.

62
 În zonele polare şi subpolare cantităţile de precipitaţii sunt
mici, între 200-500 mm/an. În aceste zone umiditatea aerului este
ridicată, dar lipsesc mişcările convective ascendente.
Desigur, se întâlnesc o serie de influenţe locale care deter-
mină precipitaţii foarte bogate sau foarte sărace.
De exemplu, în localitatea Cerapunji din India situată la
poalele munţilor Himalaya la 1300 m altitudine cade o cantitate
medie de precipitaţii de aproape 12000 mm/an. O situaţie similară
se întâlneşte în Insulele Hawaii.
Putem consemna câteva date referitoare la precipitaţiile
maxime:
- cea mai mare cantitate de apă măsurată într-un singur
minut a căzut la 4 iulie 1956 la Unionville în SUA,
31,2 mm;
- în 12 ore la Belauve în Insula Reunion s-au înregistrat
1340 mm;
- în 24 de ore tot în Insula Reunion, la Cilaos au căzut
1870 mm, iar în decurs de o săptămână (între 12 şi 19
martie 1952) 4110 mm.
La polul opus consemnăm:

- cele mai scăzute precipitaţii anuale de pe glob, 0,5

mm/an, în localitatea Luxor din Egipt. Între anii 1881-
1900 aici s-au înregistrat doar 22 de zile cu ploaie
(cantităţi ce nici măcar nu au putut fi măsurate);
63
 - în America de Sud în localitatea Arica în decurs de 53
de ani s-au înregistrat doar 0,8 mm precipitaţii.
La noi în ţară cea mai mare cantitate de precipitaţii s-a
înregistrat la vârful Omu, 1346 mm, iar cea mai mică la Sulina,
359 mm.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută vreodată în
ţara noastră a fost înregistrată în ziua de 30 august 1924 în
localitatea C. A. Rosetti (în Delta Dunării), 530 mm.
Cea mai puternică ploaie torenţială a căzut în ziua de 7
iulie 1889 la Curtea de Argeş, când în numai 20 de minute s-au
totalizat 205 mm de apă.

CEAŢA

Prin condensarea vaporilor de apă în apropierea suprafeţei

terestre se formează ceaţa. Este ca un văl dens şi umed care se
aşterne peste tot, reducând aproape complet transparenţa aerului.
Ceaţa se formează deasupra continentelor şi a oceanelor,
la munte şi la câmpie, în orice anotimp dar mai ales în sezonul
rece.
Condensarea vaporilor de apă în apropierea suprafeţei
terestre şi formarea ceţii este determinată de răcirea aerului mai
cald şi mai umed, în contact cu suprafaţa mai rece a solului.

64
 În funcţie de condiţiile de formare ceaţa poate fi de trei
feluri:

- ceaţa de radiaţie, se produce în nopţile senine la

suprafaţa solului, care se răceşte prin radiaţie favori-
zând condensarea vaporilor de apă;
- ceaţa de advecţie, se formează în cazul deplasării unei
mase de aer cald şi umed deasupra unei regiuni unde
suprafaţa solului este rece;
- ceaţa de amestec, se formează la întâlnirea unei mase
de aer cald şi umed cu o masă de aer mai rece şi mai
uscat.
Pe suprafaţa globului terestru sunt regiuni unde ceaţa este
un fenomen foarte frecvent. Acest fenomen se produce frecvent la
întâlnirea a doi curenţi maritimi cu caracteristici termice diferite.
În largul Insulei Terra Nova, unde se întâlnesc apele calde ale
Curentului Golfului cu cele reci ale curentului Labradorului, ceaţa
se produce cam o suta de zile pe an. La fel de frecventă este ceaţa
în nordul Japoniei la întâlnirea curentului cald Kuro-Şivo cu cele
reci ale curentului Oya-Şivo.
La noi în ţară, cele mai frecvente ceţuri se produc în
Transilvania, în depresiunile intramontane ale Carpaţilor, dar
uneori în sezonul rece şi în Câmpia Română şi în Câmpia de Vest.

65
66
 ROUA ŞI BRUMA

Roua şi bruma mai sunt cunoscute şi sub denumirea de

precipitaţii orizontale, deoarece se formează la suprafaţa solului
sau a obiectelor aflate pe sol.
Roua se formează în anotimpul cald în nopţile senine prin
condensarea vaporilor de apă din aer în contact cu suprafaţa
obiectelor de pe sol sau a solului.
Există în popor credinţa că roua cade din văzduh ca o
ploaie foarte fină, pentru a ajuta plantele sa crească în timpul
nopţii, mai ales în perioadele de secetă.

67
 De altfel, în regiunile deşertice, roua este principala sursă
de apă a plantelor pe care le salvează de la ofilire.
Pentru a se putea forma roua, suprafeţele pe care se
depune trebuie sa fie sub temperatura punctului de rouă.
Temperatura punctului de rouă este temperatura la care vaporii de
apă aflaţi în aer în condiţii de saturaţii se condensează.
Bruma se prezintă ca o depunere argintie pe suprafaţa
solului în anotimpurile de tranziţie ale anului. Bruma se formează
prin sublimarea vaporilor de apă din apropierea solului atunci
când temperatura scade sub 0° C (-2° C – -3° C). Bruma atinge
în mod normal o grosime până la 3 mm şi se topeşte pe măsură ce
soarele se ridică deasupra orizontului.

68
 Bruma este un fenomen care poate produce pagube
culturilor agricole primăvara devreme (în vii şi livezi), dar şi
toamna când apare timpuriu (în grădinile de legume).

CHICIURA ŞI POLEIUL

69
 Iarna, când temperatura aerului scade sub valorile de
-15° C, iar umiditatea aerului este foarte ridicată se formează
chiciura.
În popor mai este numită promoroacă, bură, chidă sau
stură.
Chiciura se prezintă ca o depunere de cristale de gheaţă cu
o strălucire mată, uneori asemănătoare unor ghirlande, ciucuri sau
frunze de ferigă pe crengile copacilor, pe sârmele de telegraf, de
electricitate, pe garduri, etc.
În mod obişnuit chiciura nu depăşeşte grosimea de 3-5 cm,
dar uneori, la munte, poate măsura chiar 50 cm. De obicei, la
adierea vântului, chiciura se scutură uşor. Dacă este groasă şi se
menţine vreme îndelungată poate fi dăunătoare. Datorită greutăţii
sale se pot rupe crengile copacilor, conductorii electrici şi liniile
de telecomunicaţii.

70
 Tot în perioada rece a anului se formează poleiul. Poleiul
se formează atunci când deasupra unei regiuni, unde temperatura
solului este negativă, pătrunde brusc o masă de aer umed şi cald,
care aduce precipitaţii sub formă de burniţă sau ploaie. În contact
cu solul apa din precipitaţii îngheaţă. Ca urmare se formează un

71
strat neted, compact şi transparent de gheaţă numit polei. Poleiul
se formează la temperaturi cuprinse intre -5° C şi -1° C.

Din cauza poleiului se produc grave accidente de

circulaţie.

72
 VÂNTURILE

VÂNTURILE REGULATE ŞI PERIODICE

Atmosfera nu se află niciodată în stare de repaos, datorită

diferenţelor de presiune dintre diferitele puncte de pe suprafaţa
Pământului dar şi între straturile atmosferei.
Din cele mai vechi timpuri oamenii, speriaţi de furtuni şi
uragane, considerau vântul o fiinţă supranaturală dirijată de zei.
În mitologia greacă, zeul vânturilor era Eol, fiul lui
Poseidon. Eol locuia în Insulele Eolice, unde Zeus îi dăduse în
stăpânire vânturile, pe care le ţinea închise într-o peşteră. Eol
astupa gura peşterii cu un bolovan. Când uita să astupe gura
peşterii, vânturile ieşeau din ascunzătoare şi porneau în toate
direcţiile.
Homer povesteşte în scrierile sale despre cele patru
vânturi ale Mediteranei: Euros (vântul de răsărit), Zefiros (vântul
răcoros şi umed dinspre apus), Notos (vântul cald dinspre sud) şi
Boreas (vânt rece şi temut dinspre nord).
Vântul este o deplasare a aerului paralel cu suprafaţa
pământului datorată diferenţelor de presiune atmosferică
determinate de încălzirea inegală a Pământului de la Ecuator spre
cei doi poli. Sensul de deplasare a aerului este din zonele cu
presiune ridicată spre cele cu presiune scăzută.
73
 Vântul se defineşte prin două elemente: direcţie şi viteză.
Prin direcţia vântului se înţelege sectorul orizontal de unde suflă
vântul şi se apreciază în raport cu punctele cardinale.
Viteza vântului reprezintă distanţa parcursă de aer în
unitatea de timp. Unitatea de măsură pentru viteza vântului este
metrul pe secundă sau kilometrul pe oră. Relaţia dintre cele două
unităţi de măsură este: 1 m/s = 3,6 km/h. Pentru a transforma m/s
în km/h înmulţim cu 4 numărul m/s şi din produsul obţinut
scădem a zecea parte a sa.
În staţiile meteorologice viteza vântului se măsoară cu
girueta. Pentru măsurarea exactă a vitezei vântului se folosesc
anemometrele.
Mişcările aerului diferă foarte mult pe suprafaţa globului,
atât ca frecvenţă, cât şi ca direcţie şi intensitate. Aceste deosebiri
apar pentru că vânturile sunt generate de factori care sunt în
legătură cu înfăţişarea scoarţei terestre, dar şi cu două elemente
meteorologice (presiunea şi temperatura aerului) care sunt foarte
diferite de-a lungul paralelelor şi meridianelor globului.
Ca urmare a acestor factori care determină caracteristicile
vântului se pot deosebi trei tipuri de vânturi: vânturi regulate,
vânturi periodice şi vânturi locale.
Vânturile regulate sunt acele vânturi care bat tot timpul
anului, din aceeaşi direcţie şi cam cu aceeaşi intensitate.

74
 În zona ecuatorială între 5° lat N şi 5° lat S datorită
temperaturii ridicate şi constante a aerului se formează permanent
mişcări verticale în atmosferă. În schimb, la suprafaţa globului
predomină calmul, caracterizat prin lipsa aproape totală a
vântului. De aceea această zonă este numită şi zona calmelor
ecuatoriale. Această linişte este tulburată doar din când în când de
furtuni puternice însoţite de ploi torenţiale.
Între 5° şi 30° lat N şi S se află zona alizeelor. Formarea
alizeelor este strâns legată de mişcările ascensionale ale aerului
din zona ecuatorială. Alizeele se deplasează dinspre NE spre SV
în emisfera nordică şi dinspre SV spre NV în cea sudică. Alizeele
au o constanţă impresionantă deşi nu au o viteză prea mare
(20-50 km/h).
Întregul sistem al calmelor ecuatoriale şi alizeelor
pendulează sezonier la nord şi la sud pe o întindere de câteva
grade de latitudine în funcţie de deplasare aparentă a Soarelui
între cele două tropice.
La nord şi la sud de zona maximelor subtropicale (între
40° şi 65° lat N şi S) se află zona vânturilor de vest.
În zonele polare, predomină vânturile de NE în emisfera
nordică şi de SE în emisfera sudică. Aceste vânturi produc scăderi
bruşte ale temperaturii.
Vânturile periodice sunt vânturi care suflă o perioadă de
timp o perioadă de timp dintr-o direcţie şi o perioadă de timp

75
direcţia opusă. Între vânturile periodice o semnificaţie aparte o au
Musonii. Aceştia se manifestă în sudul şi sud-estul Asiei, datorită
contrastelor termice şi barice legate de marea întindere a uscatului
continentului Asia şi a oceanelor Indian şi Pacific. După cum le
arată şi numele musonii sunt vânturi sezoniere. În limba arabă,
mausin înseamnă anotimp.
Vara, partea centrală şi sudică a Asiei se încălzeşte
puternic, temperatura putând să ajungă la 50º C. Firesc presiunea
aerului scade şi se formează o zonă depresionară.
Vara, partea centrală şi sudică a Asiei se încălzeşte
puternic, temperatura putând să ajungă la 50º C. Firesc presiunea
aerului scade şi se formează o zonă depresionară.
Tot acum, deasupra oceanelor, care se încălzesc mai încet,
se formează centre barice cu presiune ridicată. Aceşti centri barici
dau naştere Musonului de vară. Musonul de vară circulă cu viteze
de 40-50 m⁄s şi este foarte bogat în precipitaţii. Din acest motiv se
înregistrează precipitaţii foarte bogate în nordul Indiei, Birmania,
China de sud, Taywan şi Japonia de sud.
Circulaţia musonică îşi schimbă sensul către sfârşitul lunii
octombrie pentru şase luni. Acest lucru se întâmplă, tot datorită
diferenţelor de temperatură şi presiune dintre continent şi ocean.
Acum deasupra continentului Asia, se formează un maxim
barometric, iar deasupra oceanului o depresiune. Aerul rece şi

76
uscat de pe continent se deplasează spre ocean. Este Musonul de
iarnă care produce seceta.
Musonul se face simţit, cu intensitate redusă şi în Africa
de est, Australia de nord şi chiar în sudul Caucazului şi Mării
Caspice.
Vânturile periodice se pot forma şi la nivel local. Un
exemplu bun sunt brizele marine şi montane. Dacă Musonii se
datorează diferenţei de temperatură şi presiune între anotimpuri,
brizele se datorează diferenţei de presiune şi temperatură de la zi
la noapte. Acest lucru se manifestă în general pe litoral şi la munte
şi conduce la formarea brizelor. Avem de-a face deci cu briza
marină şi briza de munte.
Briza marină se manifestă în zonele calde tot anul, la noi
numai vara.
La ţărmul mării, la câteva ore de la răsăritul Soarelui,
aerul de deasupra plajei se încălzeşte şi devine mai uşor, ca
urmare se ridică. Aerul de deasupra mării, mai rece se deplasează
spre uscat şi locul aerului mai puţin dens din această regiune. Este
briza de zi.
Noaptea diferenţele de temperatură se inversează, din
cauza răcirii mai rapide a uscatului. Ia naştere briza de noapte
care suflă tot timpul nopţii şi în primele ore ale dimineţii.
Asemănătoare sunt brizele de munte. În primele ore ale
dimineţii, soarele încălzeşte culmile munţilor şi aerul rece urcă pe

77
creste, este briza de vale. Seara temperatura scade mai consistent
la înălţime în timp ce pe văi se menţine căldura acumulată în
timpul zilei. Ca urmare aerul rece şi dens se scurge spre văi. Este
briza de munte (culme).

VÂNTURILE LOCALE

În diferite regiuni ale planetei noastre, apar influenţe

locale care creează sisteme de circulaţie a aerului de mai mică
întindere care se impun în clima ţinutului respectiv. Acestea
poartă numele de vânturi locale.
Vânturile locale cunoscute sunt vânturile catabatice, care
se canalizează de-a lungul unei văi sau se revarsă de pe platourile
şi crestele munţilor.
Foarte cunoscut este Mistralul, vânt rece şi uscat ce bate
iarna şi primăvara dinspre Podişul Central Francez spre valea
Ronului. Uneori suflă cu atâta violenţă (peste 200 km/h), încât
aruncă de pe şine vagoanele de tren, smulge copacii din rădăcini,
iar valul de frig pe care-l aduce compromite culturile de citrice şi
măslini.
Un alt vânt local foarte cunoscut este Bora, care suflă la
sfârşitul iernii de pe platourile Podişului Karst spre ţărmurile de
nord-est ale Mării Adriatice. Asemănător, dar mult mai aspru este
vântul care suflă în timpul iernii dinspre Caucaz spre Marea
78
Neagră. În mai puţin de o oră temperatura aerului scade chiar până
la –20˚ C, încât valurile înalte îngheaţă instantaneu pe punţile
vapoarelor şi le pot scufunda.
Există şi vânturi locale foarte calde cum este Föhnul în
Elveţia. Föhnul escaladează Alpii, dinspre sud şi coboară în
Podişul Elveţiei. Uneori ajunge până în Podişul Bavariei. După ce
lasă precipitaţii bogate pe versantul sudic ajunge în Podişul
Elveţiei ca un vânt cald şi uscat. Topeşte repede zăpada,
declanşează avalanşe şi face să pornească spre vale torenţi
înspumaţi care rostogolesc bolovani şi provoacă inundaţii. În
numai câteva zile, aspectul vremii se schimbă complet, primăvara
vine cu două-trei săptămâni mai devreme.
La noi în ţară întâlnim o largă răspândire a vânturilor
locale.
Foarte bine cunoscut este Crivăţul, vânt care poate depăşi
120 km/oră. Suflă în timpul iernii dinspre nord-est, peste
Moldova, Dobrogea şi Bărăgan. Dacă Crivăţul se asociază cu
ninsoarea, ia naştere viscolul. Cumplitul viscol spulberă şi
împrăştie zăpada, încât nu mai vezi nici la doi paşi, apoi o depune
şi formează troiene.
În ultima vreme, unul din cele mai puternice viscole din
ţara noastră, a fost în iarna anului 2001, când mai multe case din
comuna Tăcuta au fost complet acoperite cu zăpadă. Circulaţia a
fost blocată între localităţi şi autobuzul nu a mai putut intra în sat

79
timp de două luni. Crivăţul suflă foarte rar şi în timpul verii, dar
atunci produce secetă. Uneori iarna, intensitatea Crivăţului este
atât de mare, încât pătrunde prin pasul Oituz până în depresiunea
Braşovului, unde localnicii îl numesc Nemira.
În timpul verii, prin Banat şi Oltenia suflă Austrul, vânt
foarte uscat, care dăunează ogoarelor, viilor şi livezilor, numit în
popor şi Sărăcilă. Foarte păgubitor este şi Vântul Negru
(Suhoveiul) în Dobrogea.
În timpul verii în Bărăgan, suflă un vânt umed şi cald
numit Bătăreţul.
Cunoscut este şi Vântul Mare care suflă la începutul
primăverii dinspre munţi către depresiunea Făgaraşului. Se
aseamănă cu Föhnul elveţian. În foarte scurt timp topeşte zăpada
de la poalele munţilor Făgăraşului, motiv pentru care ciobanii îl
numesc Mâncătorul de zăpadă.

CICLONII TROPICALI

Ciclonii tropicali se formează deasupra oceanelor între 8º

şi 15º latitudine nordică şi sudică. Sunt de o violenţă care
depăşeşte depresiunile barice din zona temperată.
Principalele zone de formare sunt:
- Golful Mexic şi Marea Caraibelor, unde se numesc
huricane;
80
 - Partea de vest a Oceanului Pacific (Marea Filipinelor şi
Marea Chinei de Sud), unde se numesc taifunuri;
- Nordul Oceanului Indian, unde se numesc orcane.
Se formează în lunile aprilie-octombrie datorită umezelii
foarte ridicate a aerului şi a temperaturii apei. Se crează o
instabilitate puternică a aerului, care favorizează mişcări
convective foarte puternice.
Aceşti cicloni au un diametru de 150 până la 800 km.
Viteza vântului poate depăşi 200 km/oră, având o forţă de
distrugere uriaşă.
Un astfel de ciclon, este anticipat de apariţia unor nori
Cirrus, care se transformă în nori Cirrostratus şi Altostratus.
Presiunea aerului scade foarte repede. Apoi o masă impresionantă
de nori apare la orizont şi acoperă cerul. Se dezlănţuie vântul cu
furie şi începe să plouă torenţial. Furtuna poate dura trei-patru ore,
în care timp pot să cadă 150-200 l/m². Deodată apare ochiul
furtunii, cerul se înseninează, temperatura aerului creşte şi vântul
încetează. Asta durează cam o jumătate de oră. Un nou perete de
nori se apropie. Uraganul se deslănţuie cu şi mai mare furie.
Temperatura aerului scade brusc iar vântul suflă cu atâta furie
încât distruge totul în calea sa. Viteza vântului ajunge la 200-250
km/h.

81
 Se pot menţiona cicloane devastatoare:
-Ciclonul care s-a abătut în ziua de 10 noiembrie 1780
asupra Mării Caraibelor, devastând complet insulele Barbados şi
Santa Lucia şi în parte insula Martinica. Valurile s-au ridicat la
peste 10 m înălţime, scufundând peste 400 de vase şi prăbuşind
zidurile de piatră ale forturilor şi clădirilor, au deplasat cu peste 30
m tunurile de bronz, fixate solid pe amplasamente şi a provocat
moartea a zeci de mii de oameni.
- La 8 septembrie 1900 ciclonul care a traversat Florida a
distrus aproape complet oraşul Miami, şi a provocat moartea a
6000 de persoane;
- În septembrie 1965 uraganul „Betsy” a distrus peste
150000 de clădiri în Louisiana, Mississippi şi Alabama;

82
 - Tot în septembrie 1965 taifunul „Trix” a distrus peste
1000000 de case în Japonia.
- În vara anului 2004, ciclonul „Catrina” a inundat şi
devastat oraşul New Orleans.

STAREA VREMII ÎNTR-UN

ANTICICLON

Spre sfârşitul verii şi începutul toamnei ne bucurăm de zile

frumoase şi călduroase, rar apar pâlcuri de nori risipiţi, care dispar
treptat înainte de apusul Soarelui. Vântul abia adie printre frunzele
copacilor. Acestea sunt caracteristicile unui anticiclon.

83
 Într-un anticiclon vremea este stabilă datorită presiunii
atmosferice ridicate. Presiunea aerului creşte treptat de la margine
către centru. Suprafaţa anticiclonilor este de regulă mult mai mare
decât a ciclonilor, având un diametru de 2000-3000 km.
Caracteristic pentru anticicloni sunt mişcările ascendente ale
aerului, care nu permit formarea sistemelor noroase. De aceea
anticiclonii se caracterizează vara prin vreme caldă şi frumoasă,
iarna prin cer senin, aer uscat şi geros.

84
 DECORURI ŞI TRUCAJE
ATMOSFERICE

Nu de puţine ori, atmosfera ne oferă imagini

surprinzătoare, de o mare diversitate şi care ne uimesc. Aceste
decoruri şi trucaje ale atmosferei se datorează de cele mai multe
ori modificărilor pe care le suferă radiaţiile solare care străbat
învelişul gazos al Pământului, din cauza prezenţei particulelor
solide şi lichide în cuprinsul atmosferei (picături de apă, fum,
cristale de gheaţă, praf, etc). Reflecţia, refracţia, difracţia şi
difuzia luminii dau naştere unor efecte numite fotometeori.
Curcubeul este cel mai cunoscut dintre aceste fenomene.
Avem prilejul să-l admirăm mai ales în timpul verii, ca un arc
uriaş după o aversă de ploaie. Razele Soarelui se descompun în
toate cele şapte culori, culoarea roşie fiind la exterior iar cea
violetă spre interior (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru,
indigo şi violet).
Curcubeul poate fi observat numai când norul de ploaie se
află în partea opusă Soarelui, iar noi stăm cu spatele la Soare. Cu
cât Soarele este mai aproape de orizont, cu atât arcul curcubeului
este mai mare.

85
 Pot să apară două sau trei curcubee când se realizează o
refracţie şi reflexie dublă. În această situaţie culorile sunt dispuse
invers.
Curcubee de slabă intensitate se observă foarte rar şi la
lumina Lunii. Au o culoare cenuşie-albicioasă.
Haloul numit şi Fenomenul roman sau cearcănul Soarelui
este un fenomen destul de rar. Se formează mai ales în regiunile
polare şi mai rar în cele temperate unde norii alcătuiţi din cristale
de gheaţă sunt mai numeroşi. Se poate forma în jurul Soarelui, dar
şi în jurul Lunii când în faţa lor se găsesc nori Cirrus.
Norii nu trebuie să fie prea deşi iar cristalele de gheaţă să
fie repartizate uniform. Haloul este un cerc concentric în jurul
Soarelui sau a Lunii. Când se produc două cercuri în acelaşi timp,
la locul lor de intersecţie apar sori falşi, sub forma unor pete mari
rotunde şi luminoase.

86
 Halourile apar mai ales în timpul nopţilor senine de
toamnă sau de iarnă. Uneori se observă în jurul Lunii şi a Soarelui
un cerc colorat cu raza mult mai mică decât a unui halou. Acest
cerc este colorat invers decât curcubeul sau haloul. Acest fenomen
se numeşte coroană. Observând mărimea coroanei se pot face
unele aprecieri asupra vremii. Dacă este o coroană mică timpul va
fi frumos.
Mirajele constau în apariţia în aer a imaginilor unor
obiecte îndepărtate. Aceste apariţii se datorează reflecţiei şi
refracţiei razelor de lumină la trecerea lor prin straturile de aer cu
densităţi diferite. Mirajele se pot produce în deşerturi, câmpii
întinse, întinderi mari de zăpadă sau de gheaţă sau deasupra apelor

87
reci (printre marinari circulă legenda corăbiei fantomă „olandezul
zburător”).

Fata Morgana este un miraj neobişnuit, apare când straturi

de aer cu densităţi diferite îşi schimbă poziţia, se mişcă încet fără
a se amesteca, păstrând intactă imaginea obiectului, dar cu
marginile dublate sau uşor unduite.
Uneori călătorii îşi pot vedea proiectată imaginea pe
fundalul unui nor sau al ceţii dacă stau cu spatele la Soare când
răsare sau apune. Asemănătoare unei proiecţii cinematografice
uriaşe, imaginea are dimensiuni uriaşe şi este de obicei înconju-
rată de cercuri colorate.
Acest tip de miraj este spectrul lui Brocken (după numele
unui vârf din Munţii Harz, unde a fost observat prima dată, în
secolul al XVIII-lea).

88
 Ar fi nedrept să nu amintim de ”Raza verde”. Este o
apariţie fulgerătoare, care nu poate fi văzută decât în momentul
apusului. Lumina Soarelui este descompusă de aerul care
acţionează ca o prismă. Deasupra orizontului rămâne numai partea
superioară a spectrului: verde, albastru, indigo şi violet. Celelalte
culori în afară de verde sunt absorbite de atmosferă. Verdele
pentru că are cea mai mare lungime de undă este singurul care
poate străbate, ajungând până la ochiul observatorului. Când
călătorim pe mare sau avem în faţă un orizont foarte larg, să fim
atenţi când apune soarele. Putem surprinde „raza verde”.
Dar cea mai frumoasă imagine plăsmuită de atmosferă este
”aurora boreală”. Fenomen spectaculos, care întrerupe întuneri-
cul lungii nopţi polare. Pe cer se desfăşoară un spectacol unic prin
coloritul lui care adoptă toată gama spectrului de la roşul cel mai
intens până la violet.

89
 Aurorele polare îmbracă şi o mare varietate de forme,
benzi, arce imobile sau draperii continuu agitate, panglici care
fâlfâie. Un spectacol unic pe care nici un artist nu l-a putut
surprinde în întreaga sa frumuseţe şi măreţie.
S-au întâlnit cazuri când aurorele polare s-au făcut vizibile
şi la latitudini mai mici (constituindu-se în excepţii): în India,
Guatemala, etc.
Şi locuitorii ţării noastre au avut ocazia să vadă astfel de
fenomene în: 1958, 1962 şi 2004.

90
 PREVEDEREA VREMII

Pe pământ nu se află nici o fiinţă vie care să nu fie supusă

influenţelor vremii. Din acest motiv omul, încă din preistorie, a
început să fie preocupat de cunoaşterea fenomenelor din
atmosferă, deoarece vremea constituia unul din elementele
hotărâtoare ale existenţei sale.
De la simpla observare a fenomenelor naturii, omul a găsit
treptat corelaţia care există între timp (vreme), dezvoltarea vege-
taţiei şi acţiunea vieţuitoarelor. Treptat vremea începe să fie un
obiect de studiu. S-a constatat că pentru a prevedea vremea,
trebuie să fie cunoscute fenomenele atmosferice de pe o suprafaţă
mult mai mare decât a regiunii în care locuim. Ştiinţa a dovedit că
pentru a şti cum este vremea mâine trebuie să cunoaştem mai întâi
cum este vremea astăzi, nu într-o singură localitate ci pe o
suprafaţă întinsă.
Ca urmare în toate statele, pe toate continentele există mii
de staţii meteorologice, la care se adaugă mii de staţii de pe apele
mărilor şi oceanelor dotate cu aparatură perfecţionată. Acestor
staţii terestre li se adaugă sateliţii meteorologici.
Observaţiile se fac continuu, indiferent de starea timpului
şi sunt transmise din oră în oră centrelor colectoare unde datele

91
sunt prelucrate şi sunt elaborate prognozele meteorologice pe
termen scurt, mediu şi lung.

SFATURILE NORILOR PENTU

AMATORII DE DRUMEŢII

În drumeţiile pe care le facem, avem prilejul să observăm

norii, din acest motiv este bine să cunoaştem felul cum aceştia pot
prevesti schimbările vremii.
Dacă în faptul dimineţii se observă pe bolta cerului pâlcuri
de nori albi rotunjiţi la vârf şi cu baze orizontale vom şti că aceştia
sunt nori cumulus de timp frumos.
Dacă la orizont se profilează nori întunecoşi, cu aspect de
turnuri înalte care se dezvoltă repede pe verticală furtuna este
aproape. Trebuie să căutăm repede un adăpost.
Tot prevestitori de ploaie sunt şi norii albicioşi, fără
margini conturate care apar uneori dimineaţa.
Mai ales toamna şi iarna, în timpul dimineţii pe cer apar
nori subţiri cu structură fibroasă sub formă de virgulă sau de
gheară sau sunt dispuşi în benzi subţiri. Sunt nori cirrus care
prevestesc o schimbare a vremii în cel mult două zile.

92
 Dacă seara se văd în apusul soarelui nori luminoşi de
culoare auriu-portocalie putem fi siguri că a doua zi va fi timp
frumos.
Dacă Soarele apune pe fondul cerului cuprins de o
vâlvătaie puternică de culoare vişinie-sângerie printre fâşii de nori
de nori de nori roşii şi vineţii se pot forma nori bogaţi în
precipitaţii chiar spre dimineaţă.
Vremea devine ploioasă peste noapte dacă după apusul
soarelui, norii în loc să se risipească treptat, devin tot mai deşi.
Iată că norii ne pot da sfaturi de folos în drumeţiile
noastre.

BAROMETRE VII

Nu numai norii ne dau sfaturi despre vreme. Oamenii care

trăiesc în mijlocul naturii, au învăţat să prevadă anumite schimbări
ale vremii, după comportamentul insectelor, păsărilor şi animale-
lor sau chiar al păsărilor.
Toate vieţuitoarele, comparativ cu omul, sunt mult mai
bine adaptate la influenţele mediului înconjurător, sesizează mai
uşor anumite modificări în evoluţia presiunii, temperaturii şi
umezelii aerului, ba chiar şi la schimbarea stării electrice a
atmosferei. De aceea comportamentul acestora ne dă posibilitatea

93
de a cunoaşte evoluţia vremii. Observarea unor manifestări
caracteristice la plante şi animale a constituit o metodă veche de
prevedere a vremii. Cei care îşi petrec viaţa în mijlocul naturii o
folosesc şi azi.
Astfel, cu puţin timp înainte de înrăutăţirea vremii, multe
plante îşi închid florile, îşi strâng frunzele sau se apleacă spre
tulpină. Fac acest lucru pentru a se apăra de pericolul care le
ameninţă: intensificarea vântului, ploaia torenţială sau grindina.
Insectele simt cu câteva ore mai devreme că timpul se va
înrăutăţi şi ne vor da de ştire. Simţind apropierea furtunii, albinele
sunt foarte agitate în faţa stupilor, furnicile sunt grăbite să ajungă
la furnicar, gândacii de pe frunzele copacilor se ascund repede.
Când vedem rândunelele că zboară razant cu pământul,
ştim că ploaia este aproape, deoarece cantitatea de vapori de apă
din atmosferă creşte, aripioarele musculiţelor se umezesc şi zborul
lor devine tot mai greoi şi mai aproape de pământ.
Dacă observăm că vrăbiile se scaldă în praf, este semn că
vremea rea se apropie, deoarece aerul devenind bogat în umezea-
lă, le-a pătruns în pene, îngreunându-le zborul.
Aceeaşi semnificaţie de înrăutăţire a vremii o au rotirea şi
croncănitul ciorilor, ascunderea grabnică a păsărilor în tufişuri sau
orăcăitul broaştelor de pe malul lacurilor.
Dacă suntem în excursii pe cărările munţilor şi vom vedea
că ulii şi corbii se ascund printre stânci sau în desişul pădurii, sau

94
şerpii şi şopârlele se furişează iute prin crăpăturile stâncilor ori
prin cioturile uscate ale copacilor, trebuie să căutăm repede un
adăpost, pentru că furtuna se apropie.
Când se apropie vremea frumoasă şi însorită, plantele şi
animalele au alte manifestări.
Dacă dimineaţa, în timpul verii observăm la tot pasul cum
albine, viespi, fluturi şi alte insecte zboară avântat din floare în
floare, putem porni fără grijă la drum, pentru că vremea va rămâne
stabilă.
Indicii de vreme bună ne oferă zborul înalt al rândunelelor,
ţârâitul îndelung al greierilor, pânza întinsă pe care o ţes păianje-
nii, sau faptul că peştii şi broaştele rămân pe fundul apei.
Observând comportamentul animalelor şi plantelor, uneori
putem face aprecieri asupra vremii pentru o perioadă mai
îndelungată. Sosirea timpurie a păsărilor migratoare, prevestesc o
vreme mai caldă şi mai însorită în luna aprilie. Dacă rândunelele
îşi construiesc cuiburile pe pereţii dinspre nord a caselor, va fi o
vară caniculară.
Preocupaţi de găsirea celor mai eficiente mijloace de pre-
vedere a vremii, oamenii de ştiinţă au pus bazele unei discipline
ştiinţifice, biometeorologia, care studiază interdependenţa dintre
variaţia factorilor atmosferici şi modul în care vieţuitoarele
reacţionează la ele.

95
 ASPECTE PRACTICE ALE
METEOROLOGIEI

Din ce în ce mai mult, meteorologia are o importanţă

practică.
Meteorologia poate prevedea fenomenele care pot aduce
pagube în agricultură şi în consecinţă se pot lua măsuri pentru
diminuarea sau evitarea pierderilor. O ramură specială a
meteorologiei, agrometeorologia, se ocupă cu studiul influenţei
fenomenelor meteorologice în activităţile agricole. Zilnic televi-
ziunile (şi mass-media în general) transmit informaţii referitoare
la schimbarea timpului şi apariţiei fenomenelor dăunătoare
agriculturii: bruma, îngheţul, grindina, etc.
Transporturile sunt foarte mult influenţate de condiţiile
meteorologice în care se desfăşoară. Traficul aerian beneficiază
cel mai mult de informaţiile primite de la staţiile meteo. Nici un
avion nu decolează până nu se primeşte buletinul meteorologic de
zbor, prin care pilotul navei cunoaşte eventualele schimbări
meteorologice pe ruta pe care urmează s-o parcurgă. Chiar în
timpul zborului pilotul primeşte indicaţii referitoare la starea
vremii.

96
 Şi transportul maritim este beneficiar al serviciilor
meteorologice. În transportul maritim fenomenele cele mai
periculoase sunt: ceaţa, vântul şi îngheţul. Din acest motiv, marile
vase sunt prevăzute cu radare meteorologice, şi pot obţine
informaţiile şi de la sateliţii meteorologici.
Fără îndoială transporturile feroviare şi rutiere beneficiază
şi ele de ajutorul meteorologiei. Iarna, când viscolele blochează
circulaţia, buletinele meteorologice indică zonele în care
transportul feroviar şi rutier este întrerupt.
Distrugeri mari provoacă autostrăzilor, podurilor şi terasa-
mentelor fenomene ca: precipitaţiile abundente, îngheţul şi
dezgheţul. Grave accidente de circulaţie pot fi provocate de: ceaţă,
polei, vijelii (care pot doborî arbori peste calea ferată sau şosele),
etc.
Studiile meteorologice, au o mare importanţă în ampla-
sarea judicioasă a obiectivelor industriale, a localităţilor, a
staţiunilor de odihnă, a spitalelor şi sanatoriilor şi în general a
oricărei construcţii. Pentru stabilirea locului oricărei construcţii
este necesar să se ţină seama de direcţia şi frecvenţa vântului,
cantitatea de precipitaţii, temperaturile extreme, frecvenţa ceţii şi
altor fenomene meteo.
Din cele arătate mai sus, rezultă importanţa care trebuie
acordată, cunoaşterii fenomenelor meteorologice, pentru
activităţile practice din viaţa cotidiană.

97
 ANEXE
TEMPERATURA MEDIE LUNARĂ ÎNREGISTRATĂ
LA PUNCTUL METEOROLOGIC ŞCOLAR TĂCUTA
ÎN ANUL 2008
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An.

T °C -0,2 3 7,5 12,9 21,0 21,0 21,0 24,8 15,7 12,7 6,9 4,1 12,0
medie

T °C 6,7 14,2 17,5 23,8 25,6 28,6 29,3 32,5 29,5 20,2 19, 13,2 32,5
max 2 13.1
0
T °C - -7,0 -1,0 4,9 9,6 13,2 16,7 15,9 8,8 6,1 -1,8 -8,0 -
min 11,2 15,5
5.01

Prima brumă: 9.09

Prima ninsoare: 22.09

PRECIPITAŢII LUNARE ÎNREGISTRATE ÎN ANUL

2008
LA PUNCTUL METEOROLOGIC ŞCOLAR TĂCUTA
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An

Pmm 20 28 38, 129 46,5 97 172 49 36 33 24 77 751

5
Max.în 20 16 14, 30 10 24 48 20 43 23 14 42 48
24 ore 5 25.07

Zile cu precipitaţii: 89
Zile cu ninsoare: 12
Cantitatea maximă în 24 ore: 148 mm , 20.09.1972

98
 GLOSAR UZUAL
A

Ace de gheaţă = Fenomen hidrometeorologic reprezentat

prin cristale de gheaţă alungite, care plutesc în atmosferă.
Actinograf = Aparat destinat măsurării radiaţiei solare
directe.
Activitate ciclonică = Formă a circulaţiei generale a
atmosferei în regiunile extratropicale.
Adăpost meteorologic = Construcţie specială, care asigură
instrumentelor pentru măsurarea temperaturii şi umezelii aerului,
protecţia împotriva radiaţiilor solare, cât şi libera circulaţie a
aerului.
Aer = Amestec fizic de gaze, care constituie atmosfera
Pământului
Agroclimatologie = Ramură a climatologiei, care studiază
clima ca factor al producţiei agricole.
Alizee = Vânturi stabile generate de diferenţa de presiune
dintre anticiclonii tropicali şi minima ecuatorială.
Altocumulus = Gen de nori superiori.
Altostratus = Gen de nori superiori, cenuşii, striaţi sau
uniformi prin care soarele se vede vag.
Anemometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară
viteza vântului.
99
 Atmosferă = Învelişul de aer menţinut în jurul Pământului.
Auroră polară = Fenomen electrooptic, care ia naştere prin
ionizarea aerului din atmosfera înaltă, sub influenţa radiaţiilor
ultraviolete.
Avalanşă = Masă mare de zăpadă desprinsă de pe un
versant de munte care alunecă sau se rostogoleşte spre o vale.
Aversă = Precipitaţie de scurtă durată.

Bar = Unitate de măsură a presiunii atmosferice.

Barograf = Aparat care înregistrează continuu variaţiile
presiunii atmosferice.
Barometru = Instrument pentru măsurarea presiunii
atmosferice.
Bioclimatologie = Ramură a climatologiei, care studiază
influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor vii.
Bora = Vânt rece şi uscat, care suflă în rafale violente pe
coasta Adriatică.
Burniţă = Fenomen meteorologic constituit, exclusiv din
picături fine de apă ce par că plutesc în aer.

100
 C

Calm = Lipsa vântului.

Câmp baric = Distribuţia în spaţiu a presiunii atmosferice
la un moment dat.
Clasificarea climatelor = Identificarea şi gruparea tipurilor
de climat, după caracteristicile lor comune.
Climă = Regimul multianual al vremii.
Climatologie = Ştiinţa care se ocupă cu studiul genezei
climatelor şi răspândirea lor pe glob.
Condensare = Trecerea apei din stare lichidă în stare
solidă.
Coroană = Fenomen meteorologic format din 1-3 inele
colorate care înconjoară Soarele.
Crepuscul = Lumină văzută înaintea răsăritului şi după
apusul Soarelui.
Curcubeu = Fotometeor reprezentat prin arce concentrice
în culorile spectrului solar (roşu, oranj, galben, verde, albastru,
indigo şi violet).

Dezgheţ = Topirea zăpezii şi a gheţii datorită creşterii

temperaturii.

101
 Disiparea ceţii = Risipirea ceţii.

Efect de coastă = Variaţia bruscă a vântului în dreptul

litoralelor.
Efect de seră = Proces de încălzire a aerului sub influenţa
dioxidului de carbon.
Electrometeor = Manifestare optică sau acustică datorată
descărcărilor electrice.
Etaje de nori = Straturi ale troposferei în care se formează
anumite genuri de nori.
Evaporaţie = Trecerea apei din stare lichidă în stare
gazoasă.

Familie de cicloni = Succesiune de 4-5 cicloni în

alternanţă cu 3-4 anticicloni.
Flamură de nori = Nor cu aspect de drapel alb.
Föhn = Vânt cald şi uscat.
Front atmosferic = Zonă de separaţie între două mase de
aer cu însuşiri fizice diferite.

102
 Furtună = Intensificare de durată a vitezei vântului care
produce efecte distructive.

Gheaţă = Stare solidă, cu structură cristalină a apei cu

temperatura sub 0°C.
Giruetă = Instrument destinat determinării direcţiei şi
vitezei vântului.
Grad Celsius = Unitate de măsură a temperaturii.
Grindină = Hidrometeor constituit din fragmente de gheaţă
cu diametre între 5 şi 50 mm.

Halo-solar, lunar = Fotometeor cu aspect de inele, arce,

coloane sau focare luminoase în jurul Soarelui sau a Lunii.
Heliograf = Instrument cu care se înregistrează durata de
strălucire a Soarelui.
Hidrometeor = Totalitatea formelor pe care le îmbracă
produsele de condensare şi sublimare a vaporilor de apă în
atmosferă şi pe suprafaţa terestră.

103
 I

Inversiune termică = Distribuţie verticală a temperaturii, în

care valorile cresc odată cu înălţimea în loc să scadă.
Izobară = Linie care uneşte punctele cu valori egale ale
presiunii dintr-un interval dat.
Izotermă = Linie care uneşte punctele cu valori egale ale
temperaturii aerului.

Lapoviţă = Fenomen meteorologic reprezentat prin

căderea concomitentă a fulgilor de zăpadă şi a picăturilor de apă.
Lavină = Avalanşă.

Meteorologie = Ştiinţa care studiază procesele şi

fenomenele din atmosferă.
Milibar = Unitate de măsură a presiunii atmosferice.
Miraj = Fotometeor datorat refracţiei şi reflexiei razelor de
lumină în straturile de aer cu densităţi diferite.
Mistral = Vânt catabatic rece şi uscat caracteristic
ţărmurilor de nord-vest ale mării Mediterane.

104
 Muson = Circulaţie a aerului dezvoltată pe spaţii foarte
întinse, ca urmare a diferenţelor termobarice între suprafeţele
continentale şi oceanice.

Nivel de convecţie = Înălţime până la care ajung curenţii

de aer ascendenţi.
Noapte tropicală = Noapte în care temperatura minimă nu
coboară sub 20°C.
Nor = Aglomerare de produse de condensare lichide,
solide sau ambele suspendate în atmosferă.
Nucleu de condensare = Particule mici solide sau lichide
care constituie suportul condensării vaporilor de apă în atmosferă.

Ocluzie = Stadiul final al evoluţiei ciclonului.

Oraj = Electrometeor constând din descărcări electrice
repetate între doi nori sau între nori şi suprafaţa Pământului.

Pâclă = Litometeor constând din suspensia în atmosferă a

unor particule solide.
105
 Platformă meteorologică = Suprafaţă de teren plată, pe
care sunt amplasate instrumente şi aparate meteorologice.
Ploaie = Hidrometeor care cade din nori sub formă de
picături de apă.
Pluviometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară
cantitatea precipitaţiilor.
Polei = Depunere de gheaţă omogenă şi transparentă,
rezultată prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau
burniţă pe sol.
Presiune atmosferică = Forţa cu care apasă aerul
atmosferic pe unitatea de suprafaţă orizontală.

Rouă = Hidrometeor constând în depunerea pe suprafaţa

solului sau a obiectelor de pe sol, a unor picături de apă rezultate
din condensarea vaporilor conţinuţi în aerul de deasupra.
Rupere de nori = Aversă de ploaie cu intensitate foarte
mare.

Sublimare = Trecere directă a apei din stare lichidă în stare

solidă şi invers.

106
 T

Taifun = Denumire a ciclonilor tropicali în Pacificul de

Vest.
Termometru = Instrument cu ajutorul căruia se măsoară
temperatura aerului.
Topoclimă = Ansamblul variaţiilor elementelor
meteorologice înregistrate pe o suprafaţă restrânsă.

Vapori de apă = Apa în fază gazoasă.

Vara fetelor bătrâne = Interval de încălzire care se produce
frecvent spre sfârşitul lunii octombrie.
Vijelie = Fenomen meteorologic complex, constând din
variaţia bruscă a vitezei şi direcţiei vântului, însoţită cu creşterea
rapidă a presiunii atmosferice, scăderea temperaturii aerului şi
averse de precipitaţii cu oraje.
Viscol = Fenomen hidrometeorologic constând din
spulberarea zăpezii şi scăderea vizibilităţii.
Vânt = Mişcarea aerului pe orizontală generată de
diferenţele de presiune.
Vreme = Ansamblul valorilor tuturor elementelor
meteorologice la un moment dat.

107
 Z

Zăpadă = Hidrometeor în stare solidă.

Zăpezi permanente = Zăpezi care nu se topesc niciodată.
Zi tropicală = Zi cu temperatura maximă egală sau mai
mare decât 30°C.

108
 BIBLIOGRAFIE

1. Academia Română. Simpozionul. Climatologie

urbană şi combaterea poluării. Iaşi 1976.

2. Alexandru Roşu. Irina Ungureanu. Geografia

mediului înconjurător. Editura didactică şi
pedagogică. Bucureşti 1977.
3. Alexandru Roşu. Terra-geosistemul vieţii.
Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti
1977.
4. Alecsandri Vasile. Poezii. Editura pentru
literatură. Bucureşti. 1961.
5. Constantin Stoica. Semne locale de prevedere a
timpului. Editura ştiinţifică. Bucureşti 1965.
6. Claudiu Giurcăneanu. Terra-izvor de viaţă şi de
bogăţii. Editura didactică şi pedagogică.
Bucureşti 1982.
7. Costin Miron. De neamul moldovenilor, din ce
ţară au ieşit strămoşii lor. Editura ştiinţifică.
Bucureşti 1967
8. Creţia Petru. Norii. Editura Cartea
Românească. Bucureşti 1967.

109
9. Elena Teodoreanu. Muzele şi vremea. Editura
Albatros.Bucureşti 1983.
10. Grigore Posea. Geografia de la A la Z. Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti 1986.
11. George Bacovia. Poezii. Editura pentru
literatură. Bucureşti 1961.
12. German Traian. Mateorologie populară. Blaj
1928.
13. Homer. Iliada. Editura de stat pentru literatură
şi artă. Bucureşti 1975.
14. Homer. Odiseea. Editura Cugetarea. Bucureşti
1940.
15. Ioan Stăncescu. Din tainele atmosferei. Editura
Ion Creangă. Bucureşti 1980.
16. Ioan Stăncescu, Sergiu Bollif. Meteorologie
fără formule. Editura Albatros. Iaşi 1974.
17. Ion Zăvoianu şi col. Studii geografice cu elevii
asupra calităţii mediului înconjurător. Editura
didactică şi pedagogică. Bucureşi 1981.
18. Ioan Popovici. Terra autobiografie
contemporană. Editura Albatros Bucureşti
1983
19. Iustinian Petrescu. Pământul o biografie
geologică. Editura Albatros Bucureşti 1978.

110
20. Ion Minulescu. Romanţe pentru mai târziu şi
alte poezii. Editura pentru literatură. Bucureşti
1967.
21. Jaque Fortin. Să înţelegem planeta noastră
Terra. Q. A. Internaţional 2003
22. Neculai Topor. Meteorologie turistică. Editura
consiliului central al sindicatelor. Bucureşti
1957.
23. Matt Turner Enciclopedia Pământului. Editura
Litera International 2006
24. Petre Coteţ., Eugen Nedelcu. Principii, metode
şi tehnici moderne de lucru în geografie.
Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti 1976
25. Societatea de ştiinţe geografice din România.
Buletinul societăţii de ştiinţe geografice.
Bucureşti 1982.
26. Studii şi cercetări geografice. Editura
Academiei. Bucureşti 1999.
27. Silviu Neguţ. Un singur Pământ. Editura
albatros Bucureşti 1978.
28. Stelian Turlea. S.O.S. Natura în pericol.
Editura Politică. Bucureşti 1989.
29. Stoian Rodica. Vânturile violente pe glob.
Editura tehnică. Bucureşti 1968.

111
30. Stoica C., Cristea N. Meteorologie generală.
Editura tehnică. Bucureşti 1968.

112
 CUPRINS
Introducere 3

I. Atmosfera 6

1. Generalităţi 6

2. Structura atmosferei 9
2.1. Troposfera, primul etaj al
atmosferei 12
2.2. Stratosfera 14
2.3. Mezosfera 15
2.4. Termosfera 15

3. Soarele 17

4. Temperatura aerului 19

5. Măsurarea temperaturii aerului 22

6. Presiunea atmosferică 24

7. Repartiţia presiunii atmosferice 28

II. Vremea şi clima 31

1. Masele de aer 31

2. Norii 36
113
 2.1. Cum se formează norii 36
2.2. Clasificarea norilor 37
2.2.1. Norii superiori 40
2.2.2. Norii mijlocii 42
2.2.3. Norii inferiori 44
2.2.4. Norii cu dezvoltare
verticală 46

3. Precipitaţiile atmosferice 49
3.1. Tipuri de precipitaţii 50
3.2. Manifestări electrice
în atmosferă 51
3.3. Stratul de zăpadă şi
avalanşele 54
3.4. Zăpezile permanente 56
3.5. Gheţarii 57
3.6. Repartiţia precipitaţiilor
pe glob 59
3.7. Ceaţa 62
3.8. Roua şi bruma 65
3.9. Chiciura şi poleiul 67

4. Vânturile 70
4.1. Vânturile regulate şi periodice 70
4.2. Vânturile locale 75

114
 4.3. Ciclonii tropicali 77
4.4. Starea vremii într-un
anticiclon 80

III. Decoruri şi trucaje atmosferice 82

IV. Prevederea vremii 88

4.1. Sfaturile norilor pentru amatorii de
drumeţii 89
4.2. Barometre vii 90

V. Aspecte practice ale meteorologiei 93

Anexe 95

Glosar uzual 96

Bibliografie 106

Cuprins 109

115