METEOROLOGIE

Curs 1
Obiectul Meteorologiei. Diviziunile meteorologiei.
Meteorologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul compoziţiei atmosferei, a
proprietăţilor şi fenomenelor fizice care au loc în cadrul său.
Cuvântul provine din limba greacă, din meteoron – fenomen atmosferic şi logos – ştiinţă.
Meteorologia cuprinde mai multe subramuri.
- Meteorologia generală – studiază elementele şi fenomenele meteorologice, din punctul
de vedere al genezei şi dezvoltării lor.
- Meteorologia dinamică – se ocupă cu studiul proceselor dinamice şi termodinamice din
atmosferă.
- Meteorologia sinoptică – studiază procesele atmosferice de mare amploare în scopul
prevederii stării timpului.
- Aerologia – se ocupă de fenomenele care au loc în straturile superioare ale atmosferei,
unde influenţa suprafeţei terestre nu se mai resimte.
- Actinometria – studiază fluxurile radiative care străbat atmosfera.
- Meteorologia aplicată – studiază influenţa condiţiilor meteorologice asupra activităţii
umane (Meteorologie agricolă/Agrometeorologie, Meteorologie forestieră, Meteorologie
medicală etc.).
- Climatologia – reprezintă subramura cea mai bine individualizată şi se ocupă cu studiul
regimului mediu multianual al vremii, adică al climatelor, al clasificării şi răspândirii
acestora pe Glob. La rândul său, climatologia cuprinde mai multe subramuri –
topoclimatologie, microclimatologie, paleoclimatologie, climatologie aplicată
(balneoclimatologie, climatologie forestieră etc.).
Importanţa meteorologiei
Meteorologia prezintă importanţă mare pentru numeroase domenii de activitate:
agricultură, navigaţia aeriană şi maritimă, transporturile feroviare şi rutiere, transporturi speciale
(energia electrică, linii telegrafice şi telefonice), construcţii etc.
Legătura dintre meteorologie şi alte ştiinţe
Meteorologia are legături strânse cu mai multe ştiinţe: fizica (statica şi dinamica fluidelor,
fenomenele termice şi termodinamice); matematica (statistica şi calculul probabilităţilor,
utilizate mai ales în climatologie); bilogia (desfăşurare proceselor biologice depinde şi de
condiţiile meteorologice); hidrologia; pedologia etc.
Metode de cercetare şi mijloace folosite în meteorologie

1
 1. Metoda observaţiei, una dintre cele mai vechi metode de cercetare, este de două tipuri
– vizuală şi instrumentală.
 Observaţia vizuală permite aprecierea calitativă a unor fenomene, precum cele
legate de nebulozitate, fenomene hidrometeorologice, optice, electrice etc.
 Observaţia instrumentală se face cu ajutorul instrumentelor cu citire directă sau a
aparatelor înregistratoare. Este mai precisă decât cea vizuală. Parametrii
monitorizaţi sunt temperatura, presiunea, umezeala, vântul etc.
2. Metoda experimentală se poate realiza fie în laborator, fie în natură. În natură,
experimentul s-a aplicat pentru stimularea artificială a precipitaţiilor, pentru disiparea ceţii etc. În
laborator, s-au efectuat experimente pentru producerea artificială a ceţii, pentru studierea în
tuneluri aerodinamice a structurii curenţilor de aer etc.
3. Metodele statistico-matematice sunt folosite mai ales în meteorologia sinoptică şi
climatologie pentru prelucrarea unui volum mare de date.
Pe lângă instrumentele clasice, folosite pe platformele meteorologice, în prezent, se
utilizează din ce în ce mai multe o serie de mijloace moderne, precum radarul, sateliţii
meteorologici, radiosondele, laserul etc.
Istoricul dezvoltării meteorologiei
Chiar dacă meteorologia a cunoscut o mare dezvoltare în ultimii 100 ani, primele noţiuni
au apărut cu mai mult de 2000 de ani în urmă în China, Egipt, Grecia. Thales din Milet a asociat
vremea cu mişcarea stelelor şi a planetelor. Anaximandru credea că vântul este aerul în mişcare.
Primul tratat de meteorologie a fost scris de Aristotel (384-322 î.Hr.), care a şi introdus termenul
de meteorologie.
Unul dintre primele instrumente a fost făcut de germanul Nicholas de Cusa. În secolul al
XV-lea, a observat că lâna pe care o atârnase afară este mai grea când vaporii se condensau pe
ea. În 1593, Galileo a fost primul care a realizat că gazele şi lichide se dilată când se încălzesc; el
este inventatorul termometrului. În 1643, Evangelista Toricelli a inventat barometrul cu mercur.
În 1686, Edmund Halley (astronomul englez care a descoperit cometa Halley) a înaintat teoria
conform căreia aerul este încălzit de Soare şi vânturile sunt cauzate de aerul aflat în mişcare
pentru a înlocuit aerul cald care se ridică. În 1714, fizicianul german Daniel Fahrenheit a
construit termometrul cu mercur. În 1768, John Heinrich Lambert a dezvoltat higrometrul.
În dezvoltate meteorologiei ca ştiinţă, un rol extrem de important l-au avut savanţi de
renume mondial, precum M. V. Lomonosov (1711-1765), Alexander von Humboldt (1769-
1859), W. Köppen etc.
În ţara noastră, meteorologia a început să se dezvolte o dată cu înfiinţarea primului
Institut Meteorologie, în anul 1884, de către Ştefan Hepites. Acesta a aderat în anul 1951 la

2
Organizaţia Meteorologică Mondială. Dintre cei mai importanţi cercetători în domeniu amintim
– C. Dissescu, C. Stoica, Gh. Pop, N. Beşleagă, S. Ciulache, Octavia Bogdan, Elena Erhan, Gh.
Măhăra etc.

ATMOSFERA

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Pământului care conţine în suspensie diferite

cantităţi de particule solide şi lichide provenite atât din spaţiul terestru, cât şi din cel cosmic.
1.1 Originea atmosferei
Atmosfera primară era compusă probabil din hidrogen şi heliu. Aceste gaze sunt relativ
rare pe Pământ în comparaţie cu alte locuri din univers şi cele mai plauzibile ipoteze cu privire la
îndepărtarea lor de centrul pământului sunt cele legate de gravitaţia slabă.
Atmosfera actuală este o atmosferă secundară rezultată în urma erupţiilor vulcanice, a
emanaţiilor izvoarelor termale, a descompunerilor chimice şi, bineînţeles, a prezenţei vegetaţiei.
1.2 Limitele atmosferei
Limita inferioară a atmosferei este reprezentată de suprafaţa activă a planetei. În realitate
însă, aceasta este un strat de întrepătrundere cu grosimi variabile deoarece aerul pătrunde la
diferite adâncimi în crăpăturile rocilor, în porii solului, în organisme etc.
Limita superioară este în fapt un strat de tranziţie către spaţiul cosmic şi de aceea este şi
mult mai greu de stabilit.
Astfel, cercetătorul ceh M. Smoluchovski consideră că limita superioară a atmosferei se
află la nivelul la care forţa de atracţie gravitaţională a Pământului este echivalentă cu forţa sa
centrifugă. Pe baza calculelor efectuate de acesta, limita superioară a atmosferei deasupra
ecuatorului este la 42.000 km şi deasupra polilor la 28.000 km, înălţimi la care însă nu se mai
poate vorbi de o atmosferă propriu-zisă ca urmare a distanţelor de zeci de mii de kilometrii între
particule.
O înălţime mult mai realistă, acceptată de majoritatea cercetătorilor este cea de 3.000 km.
La această înălţime se produce egalizarea densităţii atmosferei cu cea a spaţiului interplanetar,
adică moleculele gazului atmosferic ating viteza critică sau parabolică de 11,2 km/s şi astfel,
scapă de atracţia Pământului şi pătrund în spaţiul cosmic.
1.3 Forma atmosferei
Atmosfera are forma unui elipsoid de rotaţie, mai aplatizat deasupra regiunilor polare şi
mai bombat la ecuator decât globul terestru, deoarece forţa centrifugă acţionează mai puternic
asupra atmosferei care are o densitate mai redusă decât litosfera pe de o parte, iar, pe de alta,

3
deoarece în regiunea ecuatorială există mişcări convective ascendente intense datorită excesului
de căldură şi umezeală.
1.4 Masa atmosferei
Masa atmosferei este de 5,289 * 1015 tone. Dacă se ia în calcul volumul aerului dislocat
de relief, se ajunge la valoarea de 5,147 * 1015 tone, reprezentând o milionime din masa
Pământului.
Pe profil vertical, ca urmare a scăderii presiunii şi densităţii aerului, se produce şi o
descreştere a masei atmosferei. Astfel, la nivelul mării masa unui cub de aer este de 1,293 kg, la
12 km înălţime de 319 g, la 25 km de 43 g, la 40 km de 4 g.
Aşadar, 50% din masa atmosferei se află până la înălţimea de 5 km, 75% în primii 10 km,
95% până la 20 km şi 99% până la 36 km.
1.5 Densitatea atmosferei
Densitatea aerului rezultă din raportul dintre masă şi volum. Calculată pentru presiunea
atmosferică medie de la nivelul mării (1013,25 mb) şi temperatura de 0°C, densitatea aerului
uscat este de 0,001293 g/cm3 sau de 1,293kg/m3.
1.6 Compoziţia atmosferei
În secolul al XIX-lea, A. L. Lavoisier a identificat principalele două gaze care compun
atmosfera terestră – azotul şi oxigenul. Cel care a stabilit proporţia volumetrică a celor două gaze
a fost Gay-Lussac – 79,2% azotul şi 20,8% oxigenul. Acesta a arătat şi faptul că dioxidul de
carbon, amoniacul şi vaporii de apă deţin proporţii variabile. La sfârşitul secolului al XIX-lea, J.
W. Rayleigh şi W. Ramsey au descoperit grupa gazelor rare sau nobile: argon („inactiv”), heliu
(datorită ponderii ridicate în compoziţia Soarelui), kripton („ascuns”), neon („nou”), xenon
(„străin”).
În prezent, la înălţimea de 20-25 km există un număr de 20 de gaze distincte:

Primele 10 gaze componente ale aerului uscat

Nr. crt. Gazul Simbolul Volumul Greutatea
1 Azot N2 78,088 75,527
2 Oxigen O2 20,949 23,143
3 Argon Ar 0,930 1,282
4 Bioxid de carbon CO2 0,030 0.045
5 Neon Ne 1,8*10-3 -
6 Heliu He 5,2*10-4 -
7 Kripton Kr 1,0*10-4 -
8 Hidrogen H 5,0*10-5 -
9 Xenon Xe 8,0*10-6 -
10 Ozon O3 1,0*10-6 -

4
 Aşadar, azotul, oxigenul, argonul şi bioxidul de carbon reprezintă 99,970% din volumul
aerului uscat şi 99,976% din masa acestuia, însă, în natură, aerul perfect uscat nu există. Astfel,
gazele care compun atmosfera se împart în două categorii: constante şi variabile.
 Principalele componente constante ale atmosferei
Principalele componente constante ale atmosferei sunt azotul şi oxigenul.
Azotul.
- nu întreţine viaţa, dar temperează acţiunea oxidantă a oxigenului;
- nu este toxic, dar în concentraţie mare în sângele uman sau animal provoacă „beţia de
azot”;
- reprezintă un important element nutritiv, plantele consumând circa 25 milioane tone de
azot anual direct din aer sau din compuşii azotului formaţi în atmosferă şi transportaţi în
sol prin intermediul precipitaţiilor atmosferice;
- azotul este utilizat şi în industria coloranţilor, explozibililor, medicamentelor,
îngrăşămintelor chimice etc.;
- proporţia sa este constantă deoarece consumul natural şi antropic este compensat prin
procesele de descompunere a substanţelor organice şi amoniacale care se face cu degajare
de azot.
Oxigenul.
- este un gaz incolor, inodor şi insipid;
- denumirea sa provine din grecescul oxys – „acru” şi gennao – „a produce”;
- joacă cel mai important rol pentru viaţa pe Terra deoarece este indispensabil în procesul
de respiraţie (un adult consumă zilnic circa 600 l de oxigen);
- consumul de oxigen în procesul de respiraţie şi în combinaţiile chimice cu diferite
elemente în urma cărora apar numeroşi oxizi este compensat de oxigenul eliberat de
plante în urma procesului de asimilaţie clorofiliană;
- ca urmare a reducerii suprafeţelor acoperite cu vegetaţie, au început să apară şi avertizări
cu privire la scăderea cantităţii de oxigen din atmosferă.
 Principalele componente variabile ale atmosferei
Principalele componente variabile ale atmosferei sunt: bioxidul de carbon, ozonul şi
vaporii de apă.
Bioxidul de carbon.
- acesta joacă un rol foarte important în viaţa plantelor; pătrunde în citoplasma celulelor
din frunze, unde se produce procesul de fotosinteză (combinarea bioxidului de carbon cu
hidrogenul provenit din disocierea apei şi formarea hidraţilor de carbon şi a substanţelor
proteice);

5
- proporţia sa este variabilă în straturile inferioare ale atmosferei, mai ales în regiunile
temperate, fiind mai scăzută primăvara şi vara şi mai ridicată toamna şi iarna, când
procesul de fotosinteză se diminuează;
- concentraţia de bioxid de carbon este mai mare deasupra uscatului şi mai mică deasupra
oceanelor deoarece principalii producători de bioxid de carbon sunt pe uscat, pe de o
parte, iar pe de alta, apa absoarbe anumite cantităţi din acest gaz în funcţie de
temperatura, salinitatea şi pH-ul său;
- creşteri mari ale concentraţiei bioxidului de carbon au loc în cazul erupţiilor vulcanice şi
a incendiilor;
- creşterea concentraţiei de bioxid de carbon se datorează în mare măsură şi activităţilor
antropice – arderea combustibililor fosili, numărul în creştere al autovehiculelor, şi nu în
ultimul rând ca urmare a creşterii numerice a populaţiei şi efectivelor de animale;
- pe profil vertical, concentraţia gazului scade cu înălţimea, ajungând la proporţii
neglijabile la 20-30 km;
- joacă un rol esenţial în generarea „efectului de seră” deoarece este transparent pentru
radiaţiile de unsă scurtă şi opac pentru cele de undă lungă.
Ozonul.
- reprezintă starea alotropică a oxigenului;
- denumirea provine din limba greacă – ozon („mirositor”);
- are culoare albăstruie şi miros caracteristic;
- ozonul apare cu precădere la înălţimi de 10-60 km, dar cele mai mari concentraţii sunt
înregistrate în stratosferă, între 20 şi 30 km, maximul fiind la 25 km, şi în mezosferă,
între 40 şi 55 km, maximul fiind la 50 km; împreună, cele două straturi sunt cunoscute
sub denumirea de ozonosferă;
- ozonul ia naştere în urma unor procese fotochimice complexe induse de acţiunea
radiaţiilor ultraviolete şi corpusculare emise de Soare asupra moleculelor biatomice de
oxigen: astfel, prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete şi a radiaţiilor corpusculare,
moleculele de oxigen se disociază în atomi, iar prin combinarea atomilor liberi de oxigen
cu moleculele biatomice de oxigen apare ozonul;
- datorită faptului că procesele de formare a ozonului sunt însoţite de eliberarea unor mari
cantităţi de energie calorică, în straturile atmosferice cu concentraţie mare de ozon,
temperatura înregistrează creşteri importante;
- în apropierea suprafeţei terestre, ozonul se poate forma sub acţiunea descărcărilor
electrice;

6
- pe orizontală, distribuţia ozonului nu este uniformă, concentraţia sa fiind mai mare
deasupra regiunilor polare decât deasupra regiunilor intertropicale ca urmare a faptului că
razele solare străbat atmosfera pe traiectorii mult mai lungi aici;
- protejează atmosfera inferioară prin absorbţia radiaţiilor ultraviolete;
- în prezent, cantitatea de ozon se diminuează ca urmare a poluării, a zborurilor
aeronavelor, utilizării îngrăşămintelor chimice etc. (Fig. 1).

Diminuarea stratului de ozon

Vaporii de apă.
- este componenta cu cele mai mari variaţii cantitative (până la 5% din volum în regiunile
ecuatoriale, până la 0,001% în regiunile continentale reci şi între 1,3% vara şi 0,4% iarna
în regiunile temperate);
- principalul proces în urma căruia rezultă vapori de apă este cel de evaporare de la
suprafaţa tuturor organismelor acvatice; cantităţi mici de vapori de apă provin şi din
respiraţia şi transpiraţia animalelor şi plantelor, precum şi din erupţiile vulcanice;
- distribuţia orizontală a vaporilor de apă este determinată de temperatura aerului, de
prezenţa surselor de evaporare, de circulaţia generală a atmosferei etc.;
- distribuţia verticală este influenţată mai ales de distanţa faţă de sursele de evaporare şi de
intensitatea schimburilor turbulente şi convective din atmosferă;
- ca urmare a faptului că mişcările ascendente sunt însoţite de condensarea vaporilor de apă
la anumite înălţimi, aceştia sunt concentraţi mai ales în startul de aer de până la 5 km (la
0,0 km – 1,30% din volum; 0,5 km – 1,16% din volum; 1,0 km – 1,01% din volum; 1,5
km – 0,81% din volum; 2 km – 0,69% din volum; 2,5 km – 0,61% din volum; 3,0 km –

7
 0,49 din volum; 3,5 km – 0,41% din volum; 4,0 km – 0,37% din volum; 5,0 km – 0,27%
din volum; 6,0 km – 0,15% din volum; 7,0 km – 0,09% din volum; 8,0 km – 0,05% din
volum).
 Compoziţia atmosferei înalte.
Ca urmare a mişcărilor convective intense, azotul, heliul, neonul şi argonul îşi păstrează
neschimbate proporţiile în atmosfera inferioară (troposferă), iar oxigenul chiar dacă se
diminuează, proporţia sa este aproximativ egală cu cea din apropierea suprafeţei terestre.
Ozonul este cu precădere localizat între înălţimile de 25 şi 50 km, bioxidul de carbon
dispare la altitudini mai mari de 30 km, iar vaporii de apă pătrund foarte rar la înălţimi de peste
10 km.
La înălţimi de 80 km au fost descoperiţi atomi de sodiu, a căror prezenţă nu a putut fi
explicată cu exactitate.
În stratul cuprins între 100 şi 110 km, 955 din moleculele de oxigen se disociază în atomi
liberi, un proces similar având loc şi în cazul azotului, dar la înălţimi de 400 km.
La înălţimi mai mari, proporţia exactă a gazelor este dificil de stabilit. Totuşi, în urma
analizelor spectrale efectuate asupra aurorelor polare, între 400 şi 800 km înălţime, s-a evidenţiat
prezenţa oxigenului şi azotului. La limita superioară a atmosferei predomină elementele uşoare –
hidrogenul şi heliul.
 Suspensiile din atmosferă
Suspensiile alcătuiesc împreună cu aerul un sistem coloidal, aerul fiind mediul de
dispersie, iar suspensiile, faza dispersă.
Suspensiile solide.
Acestea sunt particule macroscopice cu raza mai mare de 5 μ, microscopice, cu raza între
5 şi 0,25 μ şi submicroscopice, cu raza mai mică de 0,25 μ. Plutesc în atmosferă sau cad cu
viteze foarte reduse. Suspensiile solide conduc la creşterea coeficientului de opacizare a
atmosferei, diminuează radiaţia solară globală şi asigură parţial nuclee de condensare.
Pulberile de origine extraterestră rezultă din arderea meteoriţilor la străbaterea
atmosferei.
Pulberile de origine terestră sunt pulberi minerale (particule fine de sol, rocă, cenuşă,
fum, săruri marine, substanţe radioactive) şi pulberi organice (microorganisme – bacili, viruşi,
fermenţi, alge etc.; polen; spori; mucegaiuri; seminţe fine de plante; fragmente foarte mici de
substanţe vegetale şi animale etc.).
Ambele categorii, minerale şi organice, au provenienţă naturală (vânturile, furtunile,
mişcările convective puternice, erupţii vulcanice, cutremure, incendii provocate de descărcări
electrice etc.) sau antropică (activităţile industriale, transportul, lucrările agrotehnice, păşunatul

8
intensiv, incendiile, demolările etc.). În unele cazuri, suspensiile sunt transportate la distanţe
mari – cenuşa expulzată de explozia vulcanului Krakatoa în 1883 a plutit în atmosferă câţiva ani
făcând înconjurul globului terestru de mai multe ori; praful provenit din câmpiile din sud-vestul
Rusiei este transportat uneori până în Câmpia Română (aprilie 1964, februarie 1979 etc.) (S.
Ciulache, p. 26).
Suspensiile lichide şi gazoase.
Acestea sunt particule lichide foarte fine sau gaze în concentraţii variabile, a căror
provenienţă este exclusiv terestră – acid clorhidric, acid sulfuric, bioxid de sulf, hidrogen
sulfurat, hidrocarburi, aldehide etc., majoritatea reprezentând elemente de impurificare a
atmosferei.