Partea a II-a --Climatologie

X. 1. Probleme de bază ale climatologiei. Noţiunea de climat. Elementele şi factorii climatici

Atmosfera terestră este mediul în care se produc permanent un ansamblu de procese şi fenomene
de natură fizică, generate de fluxul de energie radiantă solară, în strânse relaţii cu procesele fizice de la
nivelul suprafeţei active (subiacente).
Ansamblul valorilor tuturor elementelor fizice din atmosferă la un moment dat (sau pe o perioadă
scurtă de timp), pe un spaţiu în general limitat ca întindere, constituie vremea. Variaţiile în timp ale
atmosferei determină mersul vremii. Elementele meteorologice (temperatura, presiunea atmosferică,
nebulozitatea, precipitaţiile etc.) ce caracterizează calitativ şi cantitativ starea vremii, sunt deseori
numite şi elementele vremii. Distribuţia lor spaţială şi mersul lor în timp se regăsesc în cele mai diverse
combinaţii, determinând complexitatea continuei schimbări a vremii.
Observaţiile meteorologice înregistrate pe o perioadă de mai mulţi ani, pe un teritoriu în general
extins, folosesc la caracterizarea climatului respectivului spaţiu. Vom defini climatul ca fiind regimul
multianual al vremii, ce include totalitatea schimbărilor succesive derulate sau posibile ale elementelor,
proceselor şi fenomenelor atmosferice ce caracterizează mersul vremii în anumite regiuni, ca rezultat al
interacţiunii dintre factorii radiativi, circulaţia generală a atmosferei, condiţiile fizico-geografice
specifice, la care se adaugă influenţa tot mai accentuată a factorului antropic.
Manifestările aleatorii, neobişnuite, ce intervin în succesiunile stărilor de vreme, constituie doar
particularităţi ale climatului, ce înglobează toate stările posibile de vreme ce survin în evoluţia
timpului. Raporturile stabilite între climat şi vreme, determină ca dacă în cazul vremii, aceasta să fie
caracterizată de evoluţia spaţio-temporală a elementelor meteorologice, în cazul climatului, acesta este
caracterizat de aceleaşi elemente, numite de această dată elemente climatice (temperatura aerului,
umiditatea aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice, vântul etc.).
Deosebirea esenţială între elementele meteorologice şi cele climatice constă în aceea că ultimele
le înglobează pe primele, elementele climatice fiind o rezultantă a evoluţiei valorice temporale şi
spaţiale la o scară a timpului şi spaţiului mult mai largă, mai extinsă, a celor meteorologice.
Cu toate că orice element climatic îşi are importanţa sa, din punct de vedere al efectului fizico-
geografic al climatului, nu toate au aceeaşi importanţă. Temperatura şi precipitaţiile depăşesc cu mult
ponderea celorlalte elemente, acţiunea lor combinată fiind hotărâtoare asupra peisajului geografic.
Regimul şi distribuţia elementelor climatice sunt condiţionate de factorii climatogenetici
principali şi determină diferenţierea pe suprafaţa terestră a mai multor tipuri de climat încadrate celor
cinci mari zone climatice cunoscute (zona caldă, două zone temperate, două zone reci).
Factorii climatici au o acţiune complexă şi simultană, unul sau altul putând juca un rol
climatogen mai mare sau mai redus, şi prin aceasta, poate sau nu, să imprime o anumită caracteristică
climatului unei regiuni.
Factorii radiativi au rolul hotărâtor, în lipsa lor, celelalte categorii de factori climatogenetici
neputând nici măcar să existe cu acest statut. Ei sunt reprezentaţi de totalitatea fluxurilor radiative care
străbat atmosfera.
Factorii fizico-geografici, în ansamblul lor, se identifică cu varietatea însuşirilor suprafeţei
terestre, active. Tipul şi caracteristicile acesteia, determină modificarea efectelor calorice ale razelor
solare, influenţând procesele fizice ce se petrec în atmosferă, fără a le perturba periodicitatea
determinată de mişcările Pământului în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui. Apa, uscatul şi relieful
sunt consideraţi factori climatogenetici fizico-geografici principali. Varietatea structurii petrografice,
învelişul de zăpadă şi gheaţă, vegetaţia şi solurile, sunt factori fizico-geografici secundari, a căror
acţiune se desfăşoară subordonat celor principali.
Factorii dinamici modifică permanent, printr-un transfer continuu între diverse arii, energia
calorică şi umiditatea de la suprafaţa terestră, activă. Totuşi, acţiunea lor climatogenetică, echivalează
cu cea a altor factori principali ai climatului. Curenţii circulaţiei atmosferice transportă în diferite
direcţii masele de aer cu caracteristicile lor calorice şi higrometrice, imprimând timpului şi climatului
regiunilor peste care se deplasează alte caractere, decât cele care ar lua naştere exclusiv sub influenţa
1
factorului radiativ şi al suprafeţei active. Circulaţia atmosferică îşi exercită acţiunea climatogenetică
complexă şi prin intermediul fronturilor atmosferice şi al perturbaţiilor frontale (ciclonii şi anticiclonii
mobili), în cadrul cărora se efectuează schimburi de căldură şi de umiditate între diverse regiuni.
Un rol asemănător cu al circulaţiei atmosferice au şi curenţii oceanici, influenţa lor termică
manifestându-se atât asupra zonelor de litoral, cât şi asupra unor zone mai îndepărtate, prin masele de
aer de deasupra lor, ce au caracterul termic influenţat de caracteristicile termice ale curenţilor, mase de
aer ce pot ajunge la mari distanţe de ţărm în interiorul continentelor. Aceste mase de aer în general
umede influenţează nu numai umiditatea, dar şi precipitaţiile zonelor afectate. Factorii dinamici sunt cei
răspunzători de variaţiile neperiodice ale timpului şi climei.
Factorii antropici au început să introducă modificări sensibile în valorile şi evoluţia climei odată
cu ,,era industrială’’ şi declanşarea ,,exploziei demografice”. Rolul factorilor antropici este bine
cunoscut la scară locală, dar este controversat când este vorba de modificările climatice la scară
regională sau globală. Un aspect legat de factorii antropici este de necontestat: impurificarea accelerată
a atmosferei terestre nu poate conduce în nici un caz la ameliorarea climei.
Între factorii climatogenetici şi elementele climatice există raporturi de strâsă cauzalitate.
Cel mai adesea factorii climatogenetici şi elementele climatice se diferenţiază net unele de altele
(ex. relieful ca factor climatic şi nebulozitatea ca element climatic). Uneori factorii şi elementele
prezintă laturi comune, sau chiar se suprapun unii cu altele. Spre exemplu radiaţia solară este un factor
climatogenetic fundamental, care exercită o acţiune hotărâtoare asupra tuturor celorlalte elemente
climatice, dar este în acelaşi timp un element climatic şi, un element particular al stării fizice a
atmosferei. Vântul este element climatic, dar şi factor climatogenetic.
Factorii climatogenetici, în multitudinea variantelor lor de combinare, determină o gamă
diversă de manifestări ale elementelor climatice văzute sub aspect calitativ, cantitativ, în spaţiu şi în
timp.
Deasupra unor spaţii întinse, regimul elementelor climatice se schimbă lent, sub influenţa
latitudinii, a curenţilor oceanici şi a circulaţiei generale a atmosferei, generându-se mezoclimatele.
Neomogenitatea locală a suprafeţei active (relief, vegetaţie, sol, reţea hidrografică, pânză
freatică, aşezări umane) şi caracteristicile regionale ale dinamicii aerului, evidenţiază climatele locale
sau topoclimatele. Topoclimatele pot fi complexe, în cazul unor unităţi fizico-geografice mai extinse, şi
elementare (naturale sau antropice), în cazul unor suprafeţe restrânse, omogene, ale suprafeţei terestre.
Variaţiile elementelor climatice, ce se petrec de regulă, în stratul de aer inferior, sub 2 m
înălţime, sub influenţa directă a suprafeţei subiacente caracterizează microclimatul. Mai multe
microclimate elementare sunt de obicei înglobate unui topoclimat.

X. 2. Climatologia şi ramurile sale

Climatologia studiază geneza climatelor prin procesele climatogenetice şi sub acţiunea factorilor
climatici, repartiţia în timp şi spaţiu a elementelor climatice, clasifică şi descrie climatele şi stabileşte
repartiţia lor geografică.
Prin obiectul său de studiu, conţinut, metodologie de cercetare, relaţii interdisciplinare,
climatologia se încadrează în grupa disciplinelor geografiei fizice.
După problematica abordată climatologia se divide în două ramuri: climatologia generală sau
genetică şi climatologia aplicată.
Climatologia generală sau genetică studiază:
- rolul factorilor climatogenetici în procesul de geneză al climatelor,
- repartiţia spaţio-temporală a elementelor climatice,
- diferenţierile dintre diferite tipuri de climate şi variante ale lor,
- repartiţia geografică a climatelor ca entităţi ale macroclimatului,
- evoluţia în timp a climatului global sau a diferitelor componente ale acestuia,

2
 - procesele de formare a circulaţiei generale a atmosferei şi a celor de transformere a maselor
de aer, cu perfecţionarea metodelor de prevedere a vremii şi, de aici mai departe, cu conturarea
tendinţelor viitoarelor evoluţii ale climatelor etc.
- stabilirea unor metode indirecte de determinare a parametrilor unor elemente climatice
pentru ariile în care lipsesc măsurătorile meteorologice, pentru ariile în care acestea sunt reprezentate de
observaţii pe timp scurt, sau pe intervale ceva mai lungi, dar cu discontinuităţi ale seriilor de date.
O altă preocupare a climatologiei, dar în care posibilităţile de acţiune sunt totuşi limitate, este de
a stabili unele metode sau căi de ameliorare a climatului în direcţiile dorite de colectivităţile umane.
În timp, baza teoretică şi practică a climatologiei genetice s-a lărgit iar în cadrul ei s-au
conturat, după problematica abordată, direcţii specifice ce s-au constituit treptat în subramuri cu obiect
distinct de studiu.
Subramurile climatologiei generale sunt:
a) Climatologia bilanţului caloric studiază schimburile-radiativ calorice ce au loc la
suprafaţa terestră şi în atmosferă, aceste schimburi constituind sursa energetică a proceselor climatice.
b) Climatologia dinamică sau sinoptică studiază rolul proceselor circulaţiei generale a
atmosferei în geneza climatelor. Climatologia dinamică are aplicaţii în prevederea vremii pe lungă
durată.
c) Climatologia teoretică studiază legităţile generale care fundamentează climatologia
generală şi ramurile sale, constituind un sprijin şi pentru dezvoltarea subramurilor aplicative.
d) Climatologia regională sau climatografia se ocupă cu descrierea şi analiza condiţiilor
climatice ale diferitelor regiuni de pe suprafaţa terestră. Ea cuprinde totalitatea cunoştinţelor despre
climatele globului terestru, ale diferitelor părţi ale acestuia (continente, oceane, regiuni naturale, unităţi
naturale, ţări, unităţi administrative etc.). Climatografia explică şi geneza climatelor entităţilor
geografice amintite, caracterizarea lor uzând de metoda descriptiv-explicativă, întregită cu tabele de
valori, grafice şi hărţi. Climatografia şi climatologia aplicată au multe în comun sprijinindu-se reciproc,
în sensul că orice studiu climatografic are şi multe aplicabilităţi practice.
e) Paleoclimatologia cercetează climatele trecutului geologic, preistoric şi istoric,
schimbările lor şi cauzele acestor schimbări, apelând la metode de cercetare indirecte printre care şi la
metoda actualismului, ce presupune compararea în anumite limite, a condiţiilor climatice din trecut cu
cele actuale.
f) Topoclimatologia studiază regiunile climatice dezvoltate sub influenţa condiţiilor fizico-
geografice locale (relief, covor vegetal, sol, hidrografie etc.) sau a celor uman-geografice (aşezări rurale,
urbane).
g) Microclimatologia studiază rolul particularităţilor suprafaţei active în geneza
microclimatelor şi caracteristicile acestora. Studiind spaţiul microclimatic, situat între suprafaţa terestră
şi nivelul de 2 m, aplicând principii şi metode specifice, utilizând datele de observaţii microclimatice de
staţie şi expediţionare, microclimatologia aprijină prin rezultatele sale în mod deosebit
agroclimatologia.
h) Metodologia prelucrării datelor climatologice se ocupă cu elaborarea metodelor
statistice de generalizare şi comparare a datelor, cu omogenizarea datelor de observaţii meteorologice
care aparţin diferitelor perioade şi cu aducerea la o perioadă comună, omogenă de observaţii, în vedera
prelungirii şirurilor de date necesare descrierilor climatice.
Climatologia aplicată studiază influenţa condiţiilor climatice asupra diferitelor activităţi umane.
Climatologia aplicată are mai multe subramuri.
1) Agroclimatologia sau climatologia agricolă studiază condiţiile climatice cu importanţă
pentru dezvoltarea plantelor şi animalelor şi resursele climatice în totalitatea lor, în raport cu cerinţele
agriculturii faţă de acestea. Agroclimatologia are ca obiectiv, raionarea climatică a teritoriului în
vederea extinderii unor culturi şi a introducerii de noi soiuri de plante cultivate sau rase de animale.
2) Climatologia forestieră cercetează complexul condiţiilor climatice şi topoclimatice
favorabile sau nefavorabile dezvoltării pădurii în vederea extinderii arealelor forestiere sau introducerii
de noi specii de arbori.
3
 3) Climatologia medicală sau bioclimatologia umană studiază influenţa şi rolul
complexului de condiţii climatice asupra sănătăţii omului, importanţa acestuia în generarea diferitelor
maladii, în profilaxia şi tratamentul acestora.
4) Climatologia transporturilor studiază rolul condiţiilor climatice în activitatea din
transporturi aeriene, navale, feroviare.
5) Climatologia tehnică (desprinsă din meteorologia tehnică) se ocupă cu studiul condiţiilor
climatice asupra diverselor tipuri de construcţii şi procese tehnologice industriale. Climatologia oferă
tuturor domeniilor de activitate un bogat material informativ, cunoscând largi aplicaţii.
 Ex. Nu pot fi proiectate instalaţii hidrotehnice fără cunoaşterea în prealabil a posibilităţii
producerii precipitaţiilor atmosferice, sub aspect cantitativ şi al frecvenţei cu care acestea cad.
 Marile obiective industriale nu pot fi construite fără o cunoaştere prealabilă a regimului
termic, eolic sau hidric al aerului.
 Proiectarea instalaţiilor de transport a energiei electrice, a liniilor de funiculare, a
construcţiilor înalte, a podurilor, a viaductelor, trebuie să ţină seama de viteza şi regimul de frecvenţă al
vitezelor vântului sau al depunerilor solide.
 Obţinerea de producţii agricole mari şi de calitate, depinde pe lângă alte condiţii naturale
şi antropice şi de cele climatice, de cunoaşterea regimului şi valorilor parametrilor de temperatură şi
umiditate din aer, de pe sol şi din sol.

X. 3. Scurt istoric al dezvoltării climatologiei . Legăturile climatologiei cu alte ştiinţe(bibliografie)

X.4. Factorii genetici ai climei
Clima unei regiuni oarecare, dar şi macroclimatul planetar în ansamblu, se subordonează
acţiunii conjugate a patru categorii de factori climatogenetici (radiativi, dinamici, fizico-geografici şi
antropici), din combinaţia acestora pe diferite spaţii rezultând diferenţierile stărilor de vreme şi în final
ale climei.
Ponderea factorilor amintiţi în determinarea condiţiilor climatice este variabilă de la o regiune
la alta. Însă, dintre toţi factorii climatogeni, radiaţia solară are o importanţă hotărâtoare, în absenţa ei
ceilalţi trei factori neavând cum se manifesta.

X. 4. 1. Factorii radiativi

Factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera, dar pot fi
reduşi la radiaţia solară, deoarece celelalte categorii de radiaţii (radiaţia terestră, a atmosferei etc.) nu
reprezintă decât energie solară transformată.
Factorii radiativi sunt determinaţi de cei cosmici (astronomici), ce condiţionează intensitatea
radiaţiei solare şi repartiţia ei pe suprafaţa terestră şi de factorii tereştri .
Dintre factorii astronomici cu rol în evoluţia cantitativă în timp, dar şi a distribuţiei spaţiale a
radiaţiei solare amintim:
- distanţa Pământului faţă de Soare, care în decurs de un an, datorită mişcării de revoluţie a
planetei noastre pe o orbită eliptică, se schimbă, fiind de doar ≈ 147 mil.km la periheliu (2 ianuarie) şi
de ≈ 152 mil.km la afeliu (4 iulie); diferenţa de ≈ 5 mil.km determină ca radiaţia solară să crească la
începutul lunii ianuarie cu cca. 3,4% în comparaţie cu valoarea calculată pentru distanţa medie de la
Soare la Pământ, iar la începutul lunii iulie să scadă cu cca. 3,5%;
- într-o mai mică măsură şi fluctuaţiile periodice şi neperiodice ale activităţii solare determină
modificări ale fluxului radiativ trimis de Soare spre Pământ;
- un alt factor astronomic ce induce modificări în fluxurile radiative îl reprezintă sfericitatea
Pământului, care alături de înclinarea axei sale faţă de planul de rotaţie în jurul Soarelui, de mişcarea
de revoluţie şi de mişcarea de rotaţie determină valoarea unghiului înălţimii Soarelui deasupra

4
orizontului şi, în consecinţă, al unghiului de incidenţă al razelor solare, acesta din urmă depinzând de
momentul din zi, din an, de latitudine, de înclinarea şi expoziţia reliefului;
- de asemenea, ţinând cont că grosimea atmosferei terestre este relativ constantă pentru diferite
latitudini, în funcţie de latitudine şi momentul din zi şi din an, până la a junge la suprafaţa terestră razele
Soarelui trebuie să străbată o anumită masă optică, pierzând energie în procesele de absorbţie, reflexie şi
difuzie exercitate de gazele atmosferice; observăm că dintre factorii tereşti, importanţă deosebită
prezintă transparenţa atmosferei, dată de nebulozitate, concentraţia pulberilor în suspensie, a vaporilor
de apă şi a altor gaze străine de compoziţia normală a atmosferei.

X. 4. 1.1. Repartiţia geografică a radiaţiei globale

Intensitatea radiaţiei globale comandă în bună măsură valoarea bilanţului radiativ, adică
potenţialul energetic, implicit caracteristicile climei din fiecare zonă sau regiune a suprafeţei terestre.
Radiaţia globală este determinată de aceeaşi factori astronomici şi tereştri amintiţi anterior pentru
radiaţia solară.

X. 4. 1.1. 2. Repartiţia sumelor medii anuale ale radiaţiei globale (totale)

Cele mai mari valori ale acestui parametru (factor şi element climatic în acelaşi timp) se
înregistrează în regiunile intertropicale şi subtropicale ale planetei -fig. 159. Cauza principală rezidă în
unghiul înălţimii Soarelui desupra orizontului, care în aceste regiuni este maxim.
Dar, o analiză mai profundă, arată că, valorile cele mai mari ale radiaţiei globale (peste 200 sau
chiar > 220kcal/cm2/an) nu sunt proprii zonelor ecuatoriale unde unghiul înălţimii Soarelui deasupra
orizontului este cel mai mare, ci zonelor tropicale şi subtropicale, cu transparenţă atmosferică maximă
şi nebulozitate minimă (Sahara, Arabia, Tharr, Kalahari, Mexicul de NV, Atacama, Australia Centrală).
Recordurile pentru această planetă sunt înregistrate în sudul Egiptului, nordul Sudanului şi în vestul
Peninsulei Arabia în apropierea ţărmurilor Mării Roşii (în Hedjaz), cu medii anuale de peste
220kcal/cm2/an. În schimb, la aceleaşi latitudini, în ariile musonice din SE Asiei, unde în sezonul cald
musonul de vară este însoţit de o accentuare a nebulozităţii, sumele anuale ale radiaţiei globale coboară
la 100-160kcal/cm2/an.

Fig. 159 Repartiţia geografică a valorilor medii ale radiaţiei totale anuale (kcal/cm2/an)

5
 Nebulozitatea accentuată care micşorează substanţial transparenţa atmosferei, determină valorile
foarte mici (sub 120, sau chiar < 100kcal/cm2/an) înregistrate în zona ecuatorială (zona ecuatorială a
bazinul Amazonului, zona terminală de vărsare a bazinului Zairului (Congo), porţiuni întinse din
arhipelagul indonezian).
În zonele temperate valorile medii anuale ale radiaţiei globale oscilează între 140 şi
80kcal/cm2/an, izoliniile curbându-se şi avansând spre poli în dreptul suprafeţelor continentale ce
prezintă o nebulozitate mai mică, sau spre latitudini mai mici în dreptul bazinelor oceanice cu o
nebulozitate mai pronunţată.
În regiunile arctice şi subarctice ( insulele Alentine, insulele din arhipelagul nord – canadian,
nordul Groenlandei, Islanda, arhipelagurile Svalbard şi Frantz Josef, nordul insulelor Novaia Zemlea,
peninsulele Taimâr, insulele Severnaia Zemlea, Noua Siberie, nordul Pacificului, Atlanticului şi
deasupra Oceanului Arctic) datorită micşorării unghiului de incidenţă al razelor Soarelui la contactul cu
suprafaţa terestră şi activităţii ciclonice intense, care generează o nebulozitate accentuată, valorile
radiaţiei globale scad sub 70 şi chiar sub 60kcal/cm2/an.
Valori foarte reduse ale radiaţiei globale (sub 70kcal/cm2/an) prezintă şi latitudinile
subantarctice din lungu, de o parte şi de alta a paralelei de 60o latitudine sudică, regiuni oceanice
desupra cărora ariile barice depresionare sunt o permanenţă. Pe continentul antarctic – valorile medii
ale radiaţiei globale înregistrează o creştere uşoară, pe fondul creşterii transparenţei atmosferei, a
numărului de zile senine şi a diminuării nebulozităţii. Datorită altitudinilor mari ale continentului
antarctic, a instalării pe perioade îndelungate a regimului baric anticiclonic, în unii ani valorile radiaţiei
globale ating chiar 100kcal/cm2. Dacă comparăm această valoare cu cea medie a radiaţiei globale pentru
ţara noastră şi care este de circa 120kcal/cm2/an, observăm că este foarte mult. Însă datorită albedoului
ridicat şi absorbţiei reduse, aproape întreaga cantitate de energie şi căldură ce ar fi putut fi folosită este
pierdută în spaţiul extraatmosferic, temperatura suprafeţei active şi a aerului de desupra rămânând sub
pragul de 0oC.

X.4. 1.1. 3. Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna iunie

În lunile solstiţiilor, iunie şi decembrie, se înregistrează cele mai mari, respectiv cele mai reduse
valori medii lunare ale radiaţiei globale.
Luna iunie este luna de
maxim pentru emisfera nordică
şi de minim pentru emisfera
sudică, iar decembrie este luna
cu valorile medii ale radiaţiei
globale cele mai ridicate pentru
emisfera sudică şi cele mai
scăzute pentru emisfera
nordică.
În luna iunie repartiţia
radiaţiei globale evidenţiază o
lipsă aproape totală a zonalităţii
de la Polul Nord până la
Tropicul Capricornului – fig.
160.
În condiţii mai
favorabile ale unghiului
Fig. 160 Repartiţia geografică a valorilor medii ale radiaţiei din luna înălţimii Soarelui deasupra
iunie (kcal/cm2/an) orizontului, pe continentele
nordice puternic încălzite, nebulozitatea scade substanţial, determinând creşterea mai accentuată decât
pe oceane a sumelor medii lunare ale radiaţiei globale.
6
 Zonalitatea este prezentă la sud de Tropicul Capricornului, datorită faptului că suprafeţele
oceanice predomină, iar sumele medii lunare ale radiaţiei globale scad uniform către Polul Sud. Spre
Polul Sud nebulozitatea creşte continuu, iar durata zilelor se micşorează.
În zona ecuatorială (cursul inferior al Amazonului, al fluviului Congo, Indonezia etc.) cantitatea
medie lunară a radiaţiei globale este redusă, asemănătoare cu cea din luna decembrie (10-12kcal/cm2),
din cauza valorilor ridicate ale nebulozităţii.
În emisfera nordică pe continente la latitudini tropicale şi subtropicale (deşertul Libiei, deşertul
Arabiei Centrale şi Nordice, deşertul Siriei, Iranului, deşertul Karakum, nord-estul Mexicului şi sud-
vestul S.U.A.) radiaţia globală însumează mai mult de 22kcal/cm2/lună, iar la latitudini medii între 16 şi
14kcal/cm2/lună.
La latitudini mijlocii şi mari variaţia latitudinală a sumelor medii lunare ale radiaţiei globale este
neânsemnată atât pe continente cât şi pe oceane din cauza creşterii spre Polul Nord a duratei zilelor. Din
această cauză în perioada mai-august sumele medii lunare ale radiaţiei solare globale înregistrate în
Arctica sunt uneori chiar mai ridicate decât în zona temperată a emisferei nordice (peste
14kcal/cm2/lună).
În emisfera sudică, în zona tropicală, desupra uscaturilor sumele medii ale radiaţiei totale au
valori relativ mici ce depăşesc 14kcal/cm2/lună, scad la latitudini medii la cote valorice cuprinse între 8
şi 10kcal/cm2/lună, pentru ca la latitudini subantarctice şi antarctice să coboare sub 2kcal/cm2/lună.

X.4. 1.1. 4. Repartiţia sumelor medii ale radiaţiei globale în luna decembrie
În luna decembrie (luna solstiţiului de vară al emisferei sudice), repartiţia geografică a radiaţiei
globale prezintă o situaţie inversă faţă de luna iunie.
Zonalitatea este
prezentă numai în
emisfera nordică la nord
de Tropicul Racului –
fig. 161. Sumele lunare
ale radiaţiei globale scad
treptat către Polul Nord
din cauza creşterii
concomitente a
nebulozităţii şi a scăderii
duratei zilelor.
În zona
ecuatorială (cursul
inferior al Amazonului,
al fluviului Congo,
Indonezia etc.) cantitatea
medie lunară a radiaţiei
Fig. 161 Repartiţia geografică a valorilor medii ale radiaţiei din luna globale este redusă,
ianuarie (kcal/cm2/an) asemănătoare cu cea din
luna iunie (10-12kcal/cm2), din cauza valorilor ridicate ale nebulozităţii.
Cea mai mare valoare a radiaţiei globale din emisfera nordică din luna decembrie se
înregistrează în sudul Saharei ( mai mult de 14kcal/cm2). Sumele medii lunare ale radiaţiei globale scad
treptat în emisfera nordică de la latitudini ecuatoriale şi tropicale spre Polul Nord ajungând la
latitudinea de 40o atât pe continente, cât şi pe oceane la ≈ 4kcal/cm2. În nordul Eurasiei şi al Americii
de Nord sumele medii ale radiaţiei totale ajung la 0 sau scad sub 0kcal/cm2/lună.
Zona cuprinsă între Tropicul Racului şi Polul Sud se caracterizează prin variaţii slabe ale
radiaţiei globale şi prin lipsa zonalităţii acesteia.
În regiunile aride şi semiaride din zona tropicală a emisferei sudice care au o nebulozitate
redusă (Kalahari, Australia Centrală, Gran Chaco) se ating 18-20kcal/cm2/lună. Valorile radiaţiei rămân
7
ceva mai reduse decât cele înregistrate în emisfera nordică (în luna iunie), din cauza predominării
suprafeţelor oceanice ce măresc umiditatea şi nebulozitatea. În extremităţile sudice ale Americii de Sud,
Africii, Australiei sumele medii lunare ale radiaţiei totale sunt destul de ridicate ajungând la 12-
14kcal/cm2 în cazul Africii şi Australiei. La latitudini subantarctice, în decembrie, sumele lunare medii
ale radiaţiei totale scad deasupra suprafeţelor oceanelor la 10-12kcal/cm2, nebulozitatea ridicată
determinând aceste valori. Dar, în Antarctida, datorită transparenţei atmosferice ridicate, consecinţă a
altitudinii mari a continentului, a temperaturii scăzute şi predominării regimului anticiclonic cu
nebulozitate redusă în decembrie, radiaţia globală creşte ajungând la 20-25kcal/cm2 .
Repartiţia geografică a radiaţiei totale în celelalte luni ale anului prezintă situaţii intermediare
faţă de lunile extreme iunie şi decembrie.
Lunile martie şi septembrie prezintă cele mai multe asemănări în repartiţia spaţială a radiaţiei
totale cu distribuţia teritorială anuală a acestui parametru.

X.4. 1.2. Repartiţia geografică a bilanţului radiativ

Repartiţia geografică a sumelor medii ale radiaţiei globale, deşi foarte importantă, nu oferă
singură posibilitatea cunoaşterii exacte a potenţialului caloric din fiecare regiune în parte. De aceea este
necesară şi cunoaşterea repartiţiei geografice a bilanţului radiativ caloric.

X.4. 1.2.1. Repartiţia sumelor medii anuale ale bilanţului radiativ

Analiza succintă a acestui parametru conduce la următoarele concluzii mai importante:

- pentru aceleaşi latitudini bilanţul radiativ al oceanelor este sensibil mai mare decât al
continentelor,
- pe continente bilanţul radiativ este mai mic în regiunile secetoase şi mai mare în cele umede,
- bilanţul radiativ creşte în regiunile cu nebulozitate redusă,
- în regiunile secetoase de pe continente creşterea radiaţiei globale este contrabalansată de
intensificarea radiaţiei reflectate şi mai ales de creşterea radiaţiei efective,
- pe oceane aceste fenomene sunt neînsemnate din cauza albedoului mic al apei şi umidităţii
atmosferice ridicate.
Datorită celor prezentate, pe hărţile repartiţiei bilanţului radiativ anual izoliniile se întrerup în
dreptul ţărmurilor, valorile lor schimbându-se brusc uneori cu peste 20kcal/cm2.
Cele mai mari
sume anuale medii ale
bilanţului radiativ se
înregistrează pe
oceane, în zona
latitudinilor în general
mici şi depăşesc
2
120kcal/cm (zona
tropical nordică a
Atlanticului, bazinul
brazilian, Pacificul
central, jumătatea
nordică a Oceanului
Indian etc.). În unele
regiuni: nordul Mării
Arabiei, Marea Timor,
Fig. 162 Repartiţia geografică a valorilor medii anualeale bilanţului sud-estul Mării
2
radiativ-caloric (kcal/cm /an) Mediterane sumele
anuale ale bilanţului
8
radiativ caloric depăşesc chiar 140kcal/cm2 – fig. 162.
Pe continente, la aceleaşi latitudini valorile maxime ale bilanţului radiativ ating sau depăşesc
80kcal/cm2 numai în sectoarele intertropicale umede ca de exemplu: suprafeţe mici din Africa
ecuatorială, Bangladesh, Australia de Nord, coastele de est ale Mexicului dinspre Mediterana
Americană, coastele dinspre Marea Caraibelor ale Americii Central - Istmice, litoralul brazilian la
latitudini ecuatoriale şi subecuatoriale, porţiuni restrânse din Podişul Braziliei sau Gran Chaco,
extremitatea sud-vestică a Madagascarului. În Amazonia nordică şi în Podişul Guyanelor bilanţul
radiativ caloric are valorile cele mai ridicate de pe suprafaţa uscaturilor terestre depăşind
90kcal/cm2/an.
În regiunile deşertice (subtropicale), cu valori ale radiaţiei globale foarte mari (>
220kcal/cm2/an), bilanţul radiativ anual rămâne sub 70 sau chiar sub 60kcal/cm2 datorită albedoului
ridicat al nisipurilor şi valorilor mari ale radiaţiei efective pe fondul unei nebulozităţi şi umidităţi
atmosferice minime.
De la tropice spre poli, sumele medii anuale ale bilanţului radiativ scad continuu (mai constant
desupra oceanelor, mai puţin ordonat desupra continentelor), din cauza descreşterii sumelor anuale ale
radiaţiei globale.
În zonele temperate valorile medii ale sumelor anuale ale bilanţului radiativ sunt cuprinse
între 60 şi 20kcal/cm2 pe continente şi 80-40kcal/cm2 pe oceane.
Pe suprafaţa calotei glaciare din Arctica centrală valorile bilanţului radiativ coboară între 2 şi
0kcal/cm2/an, pe calota groenlandeză –2, - 3kcal/cm2/an, iar în interiorul Antarcticii ajung la –7,
-8kcal/cm2/an.

X.4. 1.2.2. Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna iunie

În această lună bilanţul radiativ este pozitiv de la Polul Nord până la latitudinea de 40o S ce
coincide aproximativ cu izolinia de 0kcal şi negativ de la aceasta până la Polul Sud.
Zonalitatea este aproape inexistentă în emisfera nordică şi clar exprimată în emisfera sudică
mai ales pe suprafeţe oceanice.
Cele mai mari sume medii ale bilanţului radiativ al lunii iunie se înregistrează pe unele
suprafeţe oceanice din zona tropicală a emisferei nordice ajungând să depăşească 12kcal/cm2 în largul
coastelor sud-vestice ale Americii de Nord, în Atlanticul central-nordic şi Pacificul central-nordic, în
largul coastelor Africii de nord-vest şi chiar 14kcal/cm2 în nordul Mării Arabiei şi Golful Piersic. Pe
continente la aceleaşi latitudini, în Mexic, Sahara, Arabia, India, Indochina valorile lunare medii ale
bilanţului radiativ coboară la 8-6kcal/cm2.
În zona ecuatorială valorile medii lunare ale bilanţului radiativ în iunie sunt de aproximativ 8
kcal/cm2/lună.
Variaţia latitudinală a sumelor medii ale bilanţului radiativ din luna iunie este slabă în
emisfera nordică, între limitele sudice şi nordice ale Eurasiei aceasta fiind de doar ≈ 2kcal ( 8kcal/cm 2
în Eurasia sudică şi 6kcal/cm2 în nordul extrem al acestui uscat). Chiar şi în Arctica valorile bilanţului
radiativ oscilează între 4 şi 6kcal/cm2/lună pe insule şi numai în jurul polului coboară la 2kcal/cm2/lună.
Variaţia latitudinală a parametrului analizat este puternică şi uniformă în emisfera sudică, de
la 8kcal/cm2/lună în zona ecuatorială, la mai puţin de –8kcal/cm2/lună în interiorul Antarcticii. Valorile
scad ceva mai rapid desupra uscaturilor, decât desupra mărilor şi oceanelor.

X.4. 1.2.3. Repartiţia sumelor medii ale bilanţului radiativ în luna decembrie

Bilanţul radiativ în această lună este pozitiv de la Polul Sud până la aproximativ 40o lat. N unde
se situează izolinia de 0kcal şi negativ între latitudinea menţionată şi Polul Nord. Zonalitatea este slab
exprimată în emisfera sudică şi evidentă în emisfera nordică mai ales pe oceane.
Cele mai mari sume medii ale bilanţului radiativ al lunii decembrie se înregistrează pe
suprafeţele oceanice din zona tropicală a emisferei sudice (mai mari de 10kcal/cm2/lună). În largul
9
coastelor de sud-est ale Braziliei şi al coastelor nord-vestice şi nord-estice ale Australiei, sumele medii
lunare ale bilanţului radiativ depăşesc 12kcal/cm2.
În zona ecuatorială deasupra oceanelor valorile medii ale bilanţului radiativ sunt de
aproximativ 8kcal/cm2/lună şi ceva mai mici pe continente (între 4 şi 8kcal/cm2/lună).
Dacă în emisfera sudică variaţia bilanţului radiativ din luna decembrie este slabă de la (10-
12kcal în zonele tropicale, la 4kcal/cm2 pe ţărmurile Antarctidei), în emisfera nordică aceasta este mai
evidentă şi uniformă, de la ≈ 8kcal/cm2 în zona Ecuatorului, la sub –4kcal/cm2 în zona Polului Nord.

X.4. 1.3. Repartiţia geografică a principalelor componente ale bilanţului radiativ caloric

Pentru că valorile temperaturii medii anuale ale suprafeţelor acvatice şi continentale, se

păstrează în general constante de la an la an, rezultă că valorile medii anuale ale bilanţului caloric pe
total planetă, deci al sistemului Pământ-atmosferă este 0.
 Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre reprezintă rezultatul tuturor schimburilor de
energie radiantă care au loc la nivelul suprafeţei terestre. Este considerat ca diferenţă dintre radiaţia
primită (radiaţia solară directă, radiaţia solară difuză, contraradiaţia atmosferei ) şi radiaţia cedată sau
emisă (albedoul suprafeţei terestre, radiaţia terestră).
 Bilanţul radiativ al atmosferei este dat de diferenţa dintre aportul radiativ caloric (
radiaţia solară directă, difuză şi radiaţia terestră) şi pierderile de căldură realizate prin intermediul
contraradiaţiei atmosferei şi a radiaţiei trimise de atmosferă în spaţiul cosmic.
 Bilanţul radiativ total al planetei rezultă din însumarea bilanţului radiativ al suprafeţei
terestre cu cel al atmosferei şi este egal cu 0.
 Considerând că la limita superioară a atmosferei fiecare cm2 primeşte o cantitate de
energie radiantă = 100%, din aceasta:
- 14% este absorbită de atmosferă,
- 44% este absorbită de suprafaţa Pământului prin radiaţie directă şi difuză, iar,
- 42% este pierdută prin reflexie de pe suprafaţa terestră şi nori, precum şi prin difuzie
spre spaţiul cosmic.
Deci, în cazul bilanţului caloric, 42% din energia radiantă primită de sistemul Pământ-atmosferă
iese din calcul, fiind reflectată de suprafaţa terestră, nori precum şi difuzată spre spaţiul cosmic.
Restul de 58%, intră în calculul bilanţului caloric, adică al diferenţelor dintre aporturile şi
pierderile de energie calorică dintr-un punct oarecare. Pentru o perioadă multianuală bilanţul caloric este
egal cu 0, motiv pentru care Pământul şi atmosfera prezintă un echilibru termic. Căldura rezultată din
bilanţul radiativ caloric al suprafeţei active, subiacente se consumă în trei procese principale:
- încălzirea aerului de deasupra,
- încălzirea stratelor mai adânci ale solului sau ale apei,
- evaporarea apei şi evapotranspiraţia.

X.4.1.4. Repartiţia geografică a cantităţii medii anuale de căldură consumată în procesul

încălzirii aerului de deasupra şi a cantităţii medii anuale de căldură consumată pentru
încălzirea straturilor mai adânci ale solului sau a celor acvatice

Repartiţia geografică a cantităţii medii anuale de căldură consumată în procesul încălzirii

aerului de deasupra este sensibil diferenţiată, pe cele două tipuri fundamentale de suprafaţă activă
oceanică (acvatică) şi continentală.
Pe suprafeţele oceanice valorile schimbului turbulent sunt relativ reduse şi prezintă variaţii
teritoriale nu prea mari, fără dependenţă strictă de latitudine.
Cantităţi de căldură mai importante (20-30kcal/cm2/an) sunt cedate atmosferei doar de
suprafeţele oceanice străbătute de curenţi calzi puternici, cum sunt curenţii Golfului şi Kuro-Shivo.

10
 Regiunile oceanice străbătute de curenţii reci ai Californiei, Canarelor, Benguelei, Perului au
schimbul turbulent de căldură negativ, adică aerul cedează căldură suprafeţei acvatice, dar atât
întinderea lor, cât şi valorile reduse ale schimburilor respective sunt neînsemnate.
Pe suprafeţele continentale schimbul termic turbulent înregistrează valori mai ridicate decât pe
oceane. Acest schimb este maxim în deşerturile subtropicale (40-60kcal/cm2/an) caracterizate prin sume
mari ale radiaţiei globale şi efective, în condiţiile unei contraradiaţii atmosferice practic inexistentă,
determinată de o nebulozitate şi o umiditate atmosferică foarte reduse. În regiunile intertropicale umede
consumul de căldură în procesul evaporaţiei este mare, schimbul turbulent cu aerul de deasupra este
pozitiv şi se micşorează până la 30-20 sau chiar 10kcal/cm2/an. În regiunile temperate căldura cedată
atmosferei prin schimb turbulent este de 30-20kcal/cm2/an, iar în cele subpolare şi polare sub 10 şi chiar
sub 5kcal/cm2/an, din cauza scăderii valorilor bilanţului radiativ, paralel cu creşterea latitudinii.
Repartiţia geografică a cantităţii medii anuale de căldură consumată pentru încălzirea
stratturilor mai adânci ale solului sau a celor acvatice, poate fi neglijată când se analizează bilanţul
caloric pe un an întreg sau pe un şir de ani, deoarece, caloriile pe care suprafaţa activă le cedează
stratelor mai adânci într-o anumită perioadă a anului, sunt recepţionate din nou de către aceasta într-o
altă perioadă a anului. Acest aspect este valabil în zonele unde deja se conturează un regim anual al
variaţiei parametrului analizat împărţit pe sezoane sau anotimpuri.
La latitudini mici, ecuatoriale aceste fluxuri calorice îşi reorientează direcţiile în cadrul unor
cicluri diurne, a căror rezultantă anuală este aceeaşi.
În profil multianual la suprafaţa terestră în unii ani predomină pierderile calorice, în alţii
aporturile, dar pe ansamblu bilanţul caloric se echilibrează în timp.

X.4. 1.5. Repartiţia geografică a cantităţilor medii anuale de căldură

consumate în procesul evaporaţiei

Între suprafeţele oceanice şi cele continentale, există din punct de vedere al consumului de
căldură în procesul evapotranspiraţiei o diferenţă şi mai accentuată, comparativ cu consumul de căldură
în procesul schimbului turbulent.
În regiunile tropicale cu presiune atmosferică ridicată, vânturi constante, nebulozitate redusă,
deasupra regiunilor marine şi oceanice se consumă anual în medie, în procesul evapotranspiraţiei 120-
140kcal/cm2. Aceste valori sunt cele mai mari de pe suprafaţa terestră.
Dacă pe suprefeţele acvatice tropicale situaţia consumului caloric destinat evaporaţiei este cea
prezentată, pe suprafaţele acvatice ecuatoriale acesta se diminuează la 60-80kcal/cm2, iar pe cele
continentale la 40-80kcal/cm2. Deasupra zonei ecuatoriale intensitatea vântului scade, iar deficitul de
saturaţie se diminuează.
Desupra uscaturilor tropicale şi subtropicale în zonele deşertice, unde uscăciunea aerului şi
suprafeţei active este extremă, consumul caloric pentru evaporaţie coboară la sub 10kcal/cm2/an.
În zonele extratropicale, din cauza reducerii odată cu creşterea latitudinii a radiaţiei globale,
consumul de căldură pentru evaporaţie se reduce oscilând totuşi între valori largi.
Deasupra uscaturilor, la latitudinea paralelelor de 40o, evaporaţia consumă anual între 20 şi
40kcal/cm2 (ceva mai mult deasupra întinderilor acvatice), iar în regiunile subpolare şi polare,
evapotranspiraţia consumă sub 10kcal/cm2/an, apropiindu-se de valoarea 0.
Diferenţieri mari în consumul termic datorat evapotranspiraţiei pe întinderile acvatice
extratropicale apar în zona curenţilor oceanici, cei calzi determinând creşterea, iar cei reci scăderea
substanţială a acestuia. Aceste diferenţieri sunt deosebit de evidente în regiunile din Atlanticul de Nord
străbătute de curentul cald al Golfului şi curentul rece al Labradorului. Deasupra curenţilor calzi
evaporaţia poate să consume cu 60-100kcal/cm2/an mai mult decât deasupra curenţilor reci.

11
 X.4.2.Factorii fizico-geografici

Dacă suprafaţa activă ar fi omogenă şi uniformă atunci rolul său climatogenetic s-ar diminua
mult în favoarea factorilor radiativi şi respectiv dinamici. În acest caz, radiaţia solară ar fi repartizată
zonal în funcţie de unghiul înălţimii Soarelui deasupra orizontului, valorile termice scăzând treptat şi
uniform dinspre Ecuator spre poli. Dacă şi Pământul ar fi imobil şi Soarele s-ar roti în jurul lui în plan
ecuatorial, în absenţa forţei de abatere a lui Coriolis şi a forţei de frecare, circulaţia maselor de aer, s-ar
desfăţura sub forma unei scheme simple: dinspre poli spre Ecuator la suprafaţa terestră, dinspre Ecuator
spre poli la înălţime, ascendent deasupra Ecuatorului şi descendent deasupra polilor.
Însă, în realitate, neomogenitatea suprafeţei active subiacente, dată de varietatea condiţiilor
fizico-geografice terestre şi mişcările Pământului, complică distribuţia spaţio-temporală a elementelor
meteorologice şi, în final, a celor climatice, mozaicând, prin naşterea unor categorii taxonomice
climatice diverse climatul global, cel puţin la nivelul atmosferei inferioare.
X.4.2.1. Influenţa uscatului şi a mării asupra climatului
Contrastele climatice dintre uscaturile continentale (mai puţin insulare) şi întinderile acvatice
(marine sau oceanice), sunt o consecinţă a însuşirilor fizice diferite ale celor două tipuri de suprafeţe
active, căldura specifică şi condutibilitatea calorică inflenţând în primul rând modul diferit de încălzire
şi răcire al apei şi uscatului şi apoi toate procesele şi fenomenele meteorologice de deasupra lor.
Până la a detalia acest aspect, se cuvine a aminti faptul că macroclimatul terestru în ansamblu,
este un rezultat al unei îndelungate evoluţii a planetei, în urma căreia el se prezintă în forma actuală şi
datorită faptului că, din cei 510 mil.km2 cât reprezintă suprafaţa activă a Terrei, apele Oceanului
Planetar ocupă 361 mil.km2 (71%), iar uscatul 149 mil.km2 (29%). Raportul actual dintre suprafeţele
acvatice şi cele de uscat este de circa 2,5 : 1.
La acest aspect se adaugă cu o importanţă climatică deosebită şi fragmentarea (survenită în
urma derivei continentelor), uscaturilor continentale şi a bazinelor oceanice, ce ocupă ponderi diferite
pe emisfere. În emisfera nordică uscatul deţine 39%, iar apa 61% din suprafaţă, iar în emisfera sudică
uscatul reprezintă 19%, iar apa 81% din suprafaţă.
În emisfera nordică climatul reprezintă vădite influenţe continentale, iar în emisfera sudică se
evidenţiază cu pregnanţă influenţele oceanice.
Dacă ar fi să rezumăm pe scurt rolul de factor climatogen al celor două tipuri de suprafaţă activă
nu putem omite următoarele aspecte.
Căldura specifică volumetrică medie a solului (de 0,5-0,6cal/cm3/grad), este mai mică (în
funcţie şi de tipul de sol) de 2-3 ori decât a apei, apa fiind corpul din natură cu cea mai mare căldură
specifică gravimetrică şi volumetrică (1cal/cm3/grad). La aceeaşi cantitate de radiaţie solară absorbită,
apa se încălzeşte de 2-3 ori mai puţin decât uscatul. Totodată, apa se va răci mai încet decât solul, în
aceeaşi măsură ca şi încălzirea.
Conductibilitatea calorică influenţează încălzirea diferenţiată a suprafeţelor oceanice şi
continentale. Uscatul se încălzeşte spre adâncime mai ales prin conductibilitate moleculară. Dar aerul
din sol diminuează mult coeficientul de conductibilitate calorică. Pe uscat căldura se acumulează în
straturile superficiale, încălzindu-le excesiv. În masele de apă căldura se transmite spre adâncime mai
ales prin turbulenţă şi convecţie. Şi coeficientul de conductibilitate calorică în cazul apei, este mai mare
decât în cazul solului sau diferitelor roci. Căldura ajunge mai uşor de la suprafaţă spre straturile mai
adânci, cele superficiale rămânând mai reci. Conductibilitatea moleculară mai bună, amestecul turbulent
şi convectiv realizat pe orizontală şi verticală de către valuri şi curenţi, consumul de căldură mai ridicat
datorat evaporaţiei, contribuie la transmiterea fie spre adâncuri, fie la disiparea în diferite procese a
căldurii recepţionate de suprafeţele acvatice, care rămân în general mai reci dacât cele continentale.
Şi transparenţa apei permite razelor solare să pătrundă până la adâncimi mult mai mari, decât în
pătura de sol, care se încălzeşte excesiv mai ales la suprafaţă. Şi din această cauză, suprafeţele oceanice
rămân mai reci decât cele continentale.

12
 Albedoul mediu al oceanului variază în raport cu latitudinea, între 5 şi 20%, aceste valori fiind
cu 10-20% mai mici decât pentru uscatul lipsit de stratul de zăpadă.
Suprafeţele acvatice cedează atmosferei în mod direct prin turbulenţă doar 10% din cantitatea
de căldură primită, în vreme ce uscatul cedează în medie 40-50%.
Procesele şi însuşirile amintite fac ca suprafeţele oceanice să se încălzească şi să se răcească
mai lent decât cele continentale, imprimând acelaşi regim de evoluţie şi elementelor climatice de
deasupra celor două tipuri de suprafaţă activă. Ziua şi vara suprafeţele oceanice sunt mai reci decât cele
continentale, iar noaptea şi iarna mai calde.
Un alt aspect important este acela că, apa consumă pentru încălzire cea mai mare parte a
energiei solare absorbite(≈ 96%), cedând atmosferei cantităţi de căldură mai reduse(≈ 4%)decât
uscatul. La aceleaşi latitudini bilanţul caloric este mai mare pe oceane şi mai mic pe continente. De
aceea în zonele temperate şi reci, neafectate de curenţi calzi, temperatura medie anuală a suprafeţelor
oceanice este superioară celei a suprafeţelor continentale. Dar, la latitudini intertropicale, unde căldura
consumată în procesul evapo-transpiraţiei este însemnată (mare), suprafeţele continentale rămân în
medie sensibil mai calde decât cele oceanice, în condiţiile unui aport radiativ-caloric relativ egal şi
constant.
Însă temperatura suprafeţelor oceanice depinde în mare măsără de circulaţia maselor acvatice
cauzate de curenţii oceanici calzi sau reci, cei calzi putând determina bilanţuri pozitive la latitudini
superioare, cei reci, bilanţuri negative la latitudini inferioare, bilanţuri care depăşesc/ respectiv se
situează sub valorile normale de la latitudinile respective.
Legat de procesul de evaporaţie este de amintit că, dincolo de intensitatea şi consumul caloric
mai ridicat deasupra bazinelor acvatice, comparativ cu al suprafeţelor de uscat, acesta aduce în
atmosferă cantităţi foarte diferite de vapori de apă. În consecinţă, deasupra celor două tipuri de suprafaţă
activă, umiditatea atmosferică se va diferenţia împrimând particularităţi specifice proceselor de
condensare şi sublimare ce determină apariţia ceţii şi a norilor. Astfel se modifică transparenţa
atmosferei, dar şi raporturile dintre radiaţia directă şi cea difuză pe de o parte şi valoarea radiaţiei
efective pe de alta. Deasupra oceanelor, radiaţia difuză este mai mare datorită cantităţilor ridicate de
vapori de apă, şi tot din aceeaşi cauză, radiaţia efectivă este mult mai mică decât pe continente.
Răcirea nocturnă şi cea din timpul iernii a aerului de pe mări, precum şi încălzirea diurnă şi din
timpul verii este astfel atenuată, amplitudinile termice diurne şi anuale fiind mai reduse, decât pe uscat.
Astfel, dacă oscilaţiile zilnice ale temperaturii suprafeţelor oceanice şi chiar ale mărilor interne
nu depăşesc 1oC, oscilaţiile diurne ale temperaturii aerului de deasupra nu sunt nici ele mari, fiind
deasupra Oceanului Atlantic de 1-2oC la Ecuator, 2oC la latitudini subtropicale şi de 1oC la latitudini
polare. Pe continentele din preajmă, în regiunile deşerturilor tropicale şi subtropicale oscilaţiile diurne
depăşesc frecvent 40-50oC.
Amplitudinile medii anuale de temperatură cresc pe Oceanul Atlantic de la 2-3oC în zona
ecuatorială la 10-12oC la latitudini subpolare. Pe uscat, la latitudini mijlocii şi superioare amplitudinea
termică anuală medie este de aproximativ 7 ori mai mare decât pe oceane. De exemplu, în Insulele
Shetland, la NE de Marea Britanie, în localitatea Lerwick, puţin peste paralela de 60o lat. N
amplitudinea termică medie anuală este de 7,8oC, pe când la Olekminsk, în Iakutia, pe aceeaşi latitudine,
amplitudinea medie anuală este de 54,3oC. Reiese clar în evidenţă diferenţa dintre variaţiile termice
anuale specifice unei regiuni cu climat oceanic şi uneia cu climat continental.
Umiditatea aerului, frecvenţa ceţurilor, nebulozitatea şi precipitaţiile atmosferice au valori mai
mari deasupra mărilor şi oceanelor decât în cazul celor continentale, care au în schimb o durată de
strălucire a Soarelui mai ridicată.
Precipitaţiile atmosferice, pe lângă valorile lor ridicate, prezintă deasupra unităţilor acvatice o
distribuţie mai uniformă în timp. Pe uscat, cu cât ne îndepărtăm de ţărmul oceanelor şi mărilor, cu atât
variabilitatea cantităţii precipitaţiilor de la an la an şi în decursul unui an este din ce în ce mai
pronunţată, apărând perioade frecvente de uscăciune şi secetă. Dincolo de aspectele cantitative şi
distributive ale precipitaţiilor abordate la modul general, în particular, la ţărmurile mărilor şi oceanelor
şi în apropierea, lor apar regimuri pluviometrice clar particularizate.
13
 Şi presiunea atmosferică evoluează în mod diferit deasupra uscaturilor continentale şi apelor
maritime şi oceanice. Vara, când suprafeţele acvatice rămân mai reci decât cele uscate, presiunea creşte
comparativ cu cea de pe continentele puternic încălzite, determinând deplasarea către acestea a aerului
mai umed şi mai rece de deasupra oceanelor sub forma musonului de vară. Iarna, uscatul devine mai
rece decât apa, circulaţia aerului producându-se în sens invers. Musonii sunt specifici unor întinse zone
costiere ale planetei, dar prezenţa lor nu se manifestă pe toate suprafeţele de contact apă - uscat.
Regimul termic şi barometric al celor două suprafeţe, uscatul şi apa dau naştere în zonele de
ţărmuri brizelor, care se manifestă mai ales în zilele calme şi senine de vară, ziua dinspre mare spre
uscat (briza de mare), iar noaptea dinspre uscat spre mare (briza de uscat).
Frecvenţa şi viteza văntului înregistrează deasupra apelor valori sensibil mai ridicate şi mai
constante, din cauza diminuării până la valori neglijabile a forţei de frecare.
Suprafeţele active ale bazinelor oceanice şi marine şi ale uscaturilor continentale şi insulare din
preajmă creează două tipuri de climate fundamentale, continental şi maritim, identificate prin
particularităţi ale regimului termic, umidităţii, nebulozităţii, precipitaţiilor vântului etc.

X.4.2.2. Influenţa vegetaţiei asupra climei

Covorul vegetal, reprezintă printre altele o rezultantă a influenţei climatului, influenţă care se
adaugă altor factori ce îşi pun amprenta asupra evoluţiei şi distribuţiei învelişului vegetal ca de exemplu
condiţiile pedologice.
La rândul său, vegetaţia exercită şi ea o acţiune inversă asupra climei, care este destul de
notabilă, mai ales când este vorba despre pădure.
Climatul rămâne însă cauza, iar vegetaţia efectul acesteia, influenţa vegetaţiei asupra climatului
căpătând caracterul unei relaţii secundare, derivate.
Dintre elementele climatice temperatura aerului şi precipitaţiile atmosferice influenţează cel
mai pregnant repartiţia geografică a vegetaţiei. La latitudini mici, în zona caldă, pluviometria joacă un
rol mai important în distribuţia vegetaţiei, dar la latitudini mijlocii şi superioare condiţiile termice
prevalează.
Influenţa vegetaţiei asupra elementelor climatice este mult mai limitată decât influenţa inversă,
ea rezultând din următoarele aspecte.
Vegetaţia modifică în primul rând schimburile radiativ calorice şi de umiditate pe grosimi ale
atmosferei inferioare de ordinul metrilor, cel mult al zecilor de metri introducând diferenţieri
microclimatice sau topoclimatice specifice diverselor asociaţii vegetale. Aceste particularităţi constituie
obiectul de studiu al microclimatologiei şi topoclimatologiei.
Vegetaţia se constitue ca o nouă suprafaţă activă, iar în cazul unui covor vegetal compact,
acesta preia schimburile radiativ-calorice şi de umiditate, schimburi care anterior se realizau între pătura
de sol şi stratul de aer de la suprafaţa terestră.
Vegetaţia se comportă ca suprafaţă activă diferit decât solul sau apa. Procesele radiative,
schimburile calorice şi de umiditate între solul dezgolit, suprafeţele acvatice şi aerul de deasupra şi
dintre vegetaţie şi aerul de deasupra diferă foarte mult.
Influenţa macroclimatică a vegetaţiei, poate fi considerată ca o însumare a tuturor efectelor sale
microclimatice şi topoclimatice, dar rolul de factor macroclimatic al vegetaţiei este incomplet studiat
până în prezent. Se disting două tipuri fundamentale de vegetaţie: ierboasă şi arborescentă cu rol de
factor climatogen diferit.
Vegetaţia ierboasă joacă un important rol microclimatic transpus prin:
- diminuarea cantităţii de radiaţie solară pătrunsă până la sol cu până la peste 80%, din care
cauză stratul de aer din interiorul covorului ierbos are o temperatură mai coborâtă decât solul dezgolit,
- temperatura maximă diurnă se înregistrează în interiorul stratului de iarbă la o anumită
înălţime şi nu pe suprafaţa solului,
- suprafaţa de radiaţie mare determină ca noaptea, radiaţia efectivă să crească, temperatura
minimă diurnă înregistrându-se nu pe sol, ci imediat deasupra în interiorul covorului de iarbă; astfel, pe

14
suprafaţa solului acoperit cu vegetaţie ierboasă, noaptea, temperaturile sunt ceva mai ridicate decât pe
solul nud,
- în cazul unui sol umed, prin transpiraţie plantele cedează atmosferei cantităţi de apă egale sau
mai mari decât cedează aerului de deasupra bazinele acvatice puţin adânci,
- pe ansamblu, în timp, intensitatea evaporaţiei pe un sol umed dezgolit, este mai mare decât pe
un sol umed acoperit cu vegetaţie ierboasă,
- în condiţii de calm atmosferic sau de vânt slab, umiditatea aerului în interiorul covorului de
iarbă este mai ridicată decât deasupra solului descoperit,
- în interiorul stratului de iarbă şi, mai ales în apropierea solului, viteza vântului se reduce foarte
mult, până la atingerea în multe situaţii a calmului atmosferic.
Pădurea joacă un rol topoclimatic mai important decât vegetaţia ierboasă. Ea transferă
majoritatea acţiunilor suprafeţei active la nivelul coronamentului, sezonier în cazul pădurii de foioase şi
permanent în cazul pădurii de conifere.
Radiaţia solară ajunsă la nivelul coronamentului pădurii este împiedicată de aceasta în a ajunge
pe suprafaţa solului. Proporţia din radiaţia incidentă ajunsă pe suprafaţa solului după ce a străbătut
coronamentul variază în funcţie de: componenţa floristică, densitatea, vârsta arborilor etc.
Spre exemplu bradul, molidul şi fagul permit radiaţiei solare să treacă prin coronamentul lor doar
în proporţii destul de mici cuprinse între 1 şi 20 %. Prin coronamentul pădurii ecuatoriale multietajate
din bazinul fluviului Zair pătrunde doar 0,1% din radiaţia incidentă. Sub unele păduri tinere de ulm din
Europa Centrală ajunge prin coronament la sol doar 0,01% din radiaţia solară. În pădurile formate din
specii de arbori cu coronament mai rarefiat, la suprafaţa solului ajung proporţii mai însemnate din
radiaţia incidentă la nivelul coronamentului (ex. în pădurile de frasin 10-60%, de mesteacăn 20-30%, de
pin 22-40% etc). În general, pădurile dese de conifere lasă să treacă circa 1% din radiaţia solară
incidentă, iar cele de foioase între 2,5 şi 6%. Iarna pădurile cu frunze căzătoare lasă să ajungă la sol
între 30 şi 70% din radiaţia incidentă, iar la amiază, când Soarele are înălţimea maximă deasupra
orizontului, proporţia poate creşte chiar la 90%.
Temperatura aerului pădurii depinde de raporturile ce se stabilesc între aportul şi pierderile
calorice şi în mod special între cantitatea de radiaţie solară ajunsă la sol prin coronament şi valorile
radiaţiei efective. Dacă valorile radiaţiei globale la nivelul solului pădurii sunt în general mai reduse
decât în câmp deschis, cele ale radiaţiei efective sunt de asemenea mai reduse decât în spaţiile
învecinate pădurii. Evoluţia comparativă a temperaturii aerului într-o pădure şi un câmp deschis poate fi
văzută din mai multe perspective spaţio-temporale.
La scara timpului unei zile. Vara, în timpul unei zile senine, la latitudini medii diferenţele
maxime de temperatură între pădure şi câmpul deschis pot atinge 7- 8oC. În timpul nopţii însă, pădurea
rămâne puţin mai caldă decât câmpul deschis din apropiere, deoarece radiaţiile calorice emise de
trunchiurile şi coronamentul arborilor diminuează valoarea radiaţiei efective diferenţele termice diurne
pădure-câmpul din preajmă se reduc valoric sau chiar dispar iarna, se reduc de la latitudini medii spre
latitudini mari şi se amplifică în regiunile tropicale, dar nu şi în cele ecuatoriale.
În timp de o lună, temperaturile medii lunare ne arată că, diferenţele termice pădure-spaţiul din
jur sunt mai mari vara şi mai mici iarna. În luna iulie, în Europa de Est în regiunile silvostepice
diferenţele termice pădure-câmpul învecinat ating 1,2oC. Spre latitudini mari aceste diferenţe scad. Spre
latitudini tropicale diferenţele cresc. Spre exemplu, în regiunea tropicală a Indiei între temperaturile
medii ale aerului din luna mai (cea mai caldă a anului) din pădurea tropicală din Assam şi din Câmpia
Gangelui diferenţele termice ajung în medie la 6,4oC.
În timp de un an, mediile termice ale aerului pădurii, sunt mai coborâte decât cele ale aerului
câmpului din jur, dar diferenţele rămân destul de mici în regiunile temperate (câteva zecimi de grad),
crescând, mai mult în cele tropicale, până la 2,5oC.
Şi amplitudinile variaţiilor termice se modifică în pădure, în sensul diminuării acestora. Spre
exemplu într-o pădure de fag cu frunziş des vara, amplitudinea termică diurnă este cu 5oC mai mică
decât a aerului din terenul deschis învecinat. În timp de un an, la latitudini mijlocii, în pădure
amplitudinea termică este cu ≈ 1,5oC mai redusă decât pe terenurile înconjurătoare. La latitudini mai
15
mici diferenţele amplitudinale cresc. De exemplu, în pădurea tropicală din Assam, amplitudinea termică
medie anală este cu 7,2oC mai mică decât în Câmpia Gangelui.
Durata de strălucire a Soarelui. Cercetările au arătat că, durata de strălucire a Soarelui este mai
mare pe terenul deschis decât în pădure cu până la 45-60%. În pădure se întunecă mai devreme:
 în cea de conifere cu cca 30’ pe timp senin şi cu 50-60’ pe timp noros sau ploios comparativ cu
terenul dezgolit din preajmă;
 în cea de foioase cu circa 15’ pe timp senin şi cu cca. 50-60’ pe timp noros sau ploios, decât în
spaţiul din preajmă.
Umiditatea relativă a aerului pădurii este tot timpul anului mai ridicată decât în exteriorul
pădurii, diferenţele medii fiind de cca. 10% în lunile de vară şi de 5% în lunile de iarnă. În unele zile
calde şi senine de vară când evapotranspiraţia se intensifică, iar diferenţele termice dintre pădure şi
spaţiul din jur se amplifică, diferenţele maxime de umiditate pot atinge chiar 30-35%.
Precipitaţiile atmosferice sunt puternic influenţate de pădure.
Majoritatea determinărilor pluviometrice efectuate în poienile din pădure indică precipitaţii cu
3-5% (uneori cu 15%) mai mari decât pe terenul descoperit din vecinătate. Aceste diferenţe par să nu fie
legate de umiditatea relativă mai ridicată, de temperatura mai scăzută şi de turbulenţa mai activă de
deasupra pădurii, care ar crea condiţii favorabile unei mai puternice condensări a vaporilor de apă, ci
mai degrabă de condiţiile în care se efectuează determinările pluviometrice.
Pluviometrele instalate în poienele pădurilor recepţionează cantităţi mai mari de apă pentru că
lipsa vântului şi a turbulenţei favorizează căderea precipitaţiilor perpendicular pe suprafaţele lor
receptoare, iar în teren deschis manifestarea vântului şi amplificarea turbulenţei determină căderea
oblică a particulelor de apă pe suprafeţele receptoare, la nivelul acestora precipitaţiile diminuându-se.
Pădurea recepţionează cantităţi mai mari de apă din depunerile de rouă, brumă, chiciură, polei
etc. În pădurile tropicale roua depusă pe frunzele arborilor este abundentă, determinând o picurare
asemănătoare ploilor slabe. Şi din ceaţă, în regiunea deşertică a Africii de Sud-Vest, arbuştii xerofili
captează cantităţi de apă mai mari decât din precipitaţii. În regiunile temperate şi reci, pădurile captează
foarte multă apă din ceţuri, chiciură etc. Determinările din pădurile din Munţii Alpi, au arătat că în
lunile cu frecvenţă mare a ceţii suma precipitaţiilor din pădure a depăţit de trei ori pe cea din câmpul
liber învecinat.
Un aspect semnificativ, legat de comportamentul pluviometric al pădurii se referă la
interceptarea unei cantităţi importante de apă de către coroanele arborilor. De aceea, sub coronamentul
pădurii, pluviometrele recepţionează cantităţi mai reduse de precipitaţii decât pluviometrele instalate în
câmp deschis. Explicaţia constă în aceea că, o parte din apa interceptată de coroanele arborilor se
evaporă direct de pe acestea, iar alta se scurge în lungul crengilor şi al trunchiurilor.
Volumul scurgerii în lungul tulpinii se măsoară separat întrucât el ajunge în cele din urmă în
mare parte pe sol. Pentru a afla pierderea de apă prin intercepţie sau intercepţia netă scădem din
cantitatea de apă căzută în teren descoperit, cantitatea de apă căzută sub acoperişul pădurii, iar din
valoarea rezultată cantitatea de apă scursă în lungul tulpinilor.
Valoarea intercepţiei poate fi exprimată în procente sau în mm şi depinde de compoziţia
floristică, densitatea, vârsta arboretului şi de cantitatea, intensitatea şi felul precipitaţiilor.
O ploaie slabă (până la 3 mm), alcătuită din picături mici poate fi reţinută integral de coroanele
arborilor, intercepţia ajungând la 100%.
Valoarea intercepţiei se diminuează când intensitatea căderii şi cantitatea precipitaţiilor cresc.
În cazul ploilor torenţiale intercepţia poate coborâ până la sub 15%.
Coniferele au în general valorile intercepţiei mai mari decât foioasele. Dintre conifere, molidul
şi bradul au intercepţia cea mai mare (între 40 şi 80%), iar pinul şi laricea cea mai mică (15-25%).
Coniferele interceptează cantităţi mai mari de precipitaţii deoarece micile picături de apă rămân izolate
între verticile, în timp ce, pe frunzele foioaselor se contopesc repede în picături mari, care cad sau se
scurg uşor.

16
 Valoarea intercepţiei este mult mai mare vara pentru pădurile de foioase decât iarna, când
aceste păduri sunt desfrunzite. Şi pentru conifere valoarea intercepţiei este mai mare vara decât iarna,
dar diferenţele interanotimpuale sunt mai mici decât în cazul foioaselor.
Stratul de zăpadă ce se formează pe solul pădurii este mai gros, mai uniform şi are o densitate
mai redusă decât în câmpul deschis. În pădurile de foioase stratul de zăpadă mai consistent, aduce prin
topire un aport pluviometric de 1,5-2,0 ori mai mare decât în câmp deschis. În pădurile de conifere o
parte din zăpada căzută este reţinută de coronamentul arborilor, de pe coronament este evaporată sau
spulberată de vânt, stratul de zăpadă format pe sol are grosimi mai mici şi în consecinţă prin topire va da
o rezervă de apă ce reprezintă doar 65-70% din cea a terenului descoperit. Liziera pădurii funcţionează
pentru vânt ca un adevărat sistem de parazăpezi, în aceste zone depunându-se zăpada troienită adusă de
vânt de pe câmpul deschis din preajmă. Stratul de zăpadă durează cu circa trei săptămâni mai mult în
pădure decât pe terenul descoperit. Apa din zăpadă, acumulată prin topire în solul şi subsolul pădurii
alimentează relativ uniform reţeaua hidrografică în toate anotimpurile eliminând din regimul hidrologic
inundaţiile de primăvară şi debitele reduse sau chiar secarea vara şi toamna.
Vântul îşi diminuează viteza în interiorul pădurii în funcţie de densitatea arborilor, compoziţia
floristică a pădurii, vârsta arborilor etc. Spre exemplu într-o pădure de stejar atenuarea maximă a
vântului are loc la 220-240m faţă de lizieră, iar într-o pădure de molid la 34-40 m distanţă de lizieră. În
ambele situaţii la distanţele amintite viteza vântului se diminuează cu 98,5-99% faţă de cea din câmpul
deschis.
Pădurea are un rol climatologic benefic care se resimte, pe arii mai mari sau mai mici, în
măsuri diferite, asupra tuturor elementelor climatice, componentelor mediului şi asupra societăţii
omeneşti. Însă rolul climatogenetic al pădurii şi al vegetaţiei în general este local şi limitat. Dar
desţelenirile şi defrişările au un rol climatologic negativ şi cu toate că nu introduc schimbări climatice
rapide şi semnificative, cercetarea lor mai profundă ar arăta că efectul lor cumulat este unul imperios de
luat în seamă.
X.4.2.3. Influenţa reliefului asupra climatului
Dintre factorii fizico-geografici, relieful deţine un rol foarte important în geneza unor
microclimate şi topoclimate. Relieful se remarcă ca factor climatogen prin altitudine, masivitate,
expoziţia şi înclinarea versanţilor, prin morfologie, dintre toate caracteristicile morfometrice şi
morfologice, în plan climatic impunându-se altitudinea. Aceasta introduce modificări în mersul şi
repartiţia tuturor elementelor climatice.
Dintre categoriile mari de relief, munţii exercită acţiunea cea mai intensă şi cea mai diversificată
asupra regimului şi distribuţiei elementelor climatice, creând în toate zonele de pe glob climatul de
munte. În general marile lanţuri montane constituie adevărate arii de discontinuitate climatică, fiind
generatoarele propriului lor climat. Totodată, prin modificarea circulaţiei generale a atmosferi, lanţurile
sau sistemele montane pot influenţa caracteristicile şi distribuţia mezoclimatelor de pe suprafeţele
uscaturilor continentale.
În acest mod observăm că, în funcţie de particularităţile sale, relieful poate influenţa sau genera
climate la scară locală (microclimate sau topoclimate), cel mult regională (climatele montane),
modificând prin schimbările aduse circulaţiei generale a atmosferei şi prin cumularea la scară globală a
tuturor influenţelor distribuţia mezoclimatelor şi chiar caracteristicile macroclimatului global,
1) Odată cu creşterea altitudinii, densitatea aerului scade, coloana atmosferică se micşorează şi
din aceste cauze presiunea atmosferică scade. Scăderea presiunii în paralel cu creşterea altitudinii este
un fenomen aproape constant. Influenţa directă, a scăderii presiunii atmosferice asupra climatului este
redusă. Însă în condiţiile rarefierii aerului şi a reducerii cantităţii de oxigen la altitudini mai mari, se
manifestă aşa-numitul rău de munte, mai ales pentru persoanele care nu sunt adaptate condiţiilor
specifice atmosferei montane. Dar, organismul uman, este capabil să se acomodeze prin aclimatizare la
aceste condiţii. Dovada o constituie existenţa unor aşezări omeneşti stabile la 5120m în Anzii peruvieni
şi la 4980m în Tibetul apusean la nord de izvorul Indului. Culturile agricole urcă în Peru la 4350m, iar
în Tibet la 4650m. Dintre animale oaia de munte(argalul ?), urcă până la 5500m în Himalaya, iar iakul în
17
Tibet până la 5100m. De remarcat este că, la aceste altitudini presiunea atmosferică depăşeşte doar cu
puţin 500mb.
2) Dincolo de influenţa (climatică) redusă a presiunii ca element al climei şi de restricţiile ce le
impune în umanizarea altitudinilor mai mari, este de amintit că rarefierea masei atmosferice produce o
creştere a fluxului radiativ ziua şi a radiaţiei efective noaptea. Aceste diferenţe radiativ-calorice impun
diferenţele termice zi-noapte, ce contribuie la naşterea unor diferenţe barice între vârfurile, sau culmile
montane şi ariile joase, depresionare de la baza lor, diferenţe ce sunt în măsură să genereze circulaţia
atmosferică locală, cu sistemul de vânturi de tip munte-vale, care acţionează ca factor moderator, atât
din punct de vedere termic cât şi pluviometric. Influenţa sistemului de vânturi munte-vale este sesizabilă
aproape asupra tuturor elementelor şi fenomenelor climatice.
3) Radiaţia solară este influenţată de relief prin altitudine, expoziţie şi înclinarea pantelor.
 Creşterea altitudinii conduce la reducerea masei atmosferice şi la creşterea transparenţei
aerului din cauza conţinutului redus al vaporilor de apă şi al impurităţilor.
 Difuzia şi absorbţia se diminuează, iar radiaţia solară directă se intensifică până la valori
apropiate de constanta solară. În funcţie de anotimp şi de condiţiile atmosferei locale, situaţia se
prezintă diferit de la un loc la altul. De exemplu, în Alpi la 3000m altitudine, radiaţia solară directă
este cu 50% mai mare în luna decembrie şi cu 30% mai mare în iunie decât la altitudinea de 200m.
 Creşterea transparenţei atmosferei conduce odată cu creşterea altitudinii la modificarea
compoziţiei spectrale a radiaţiei solare directe. De exemplu în Alpi, la 1860m, radiaţia ultravioletă este
de 4 ori mai intensă iarna şi de două ori vara, în comparaţie cu regiunile joase. Acest aspect are o
importaţă bioclimatică şi medicală foarte mare.
 Reducera numărului de particule difuzante, determină scăderea valorilor radiaţiei difuze, în
paralel cu creşterea altitudinii. La latitudini temperate, în munţi, la 3000m altitudine, în iunie radiaţia
difuză este de 2-2,5 ori mai redusă decât în văi şi depresiuni. Vara aceste diferenţe radiative se pun mai
rapid în evidenţă pe verticală. Însă, la nivelul zăpezilor permanente, datorită reflectării acentuate a
radiaţiilor solare, care sunt difuzate în mod repetat se constată o creştere secundară a intensităţii
radiaţiei difuze.
 Radiaţia globală creşte cu altitudinea, pe seama creşterii radiaţiei solare directe. Spre exemplu la
poalele Alpilor suma medie anuală a radiaţiei globale este de circa 90kcal/cm2, în timp ce la Davos
(1560m), în Alpii Elveţiei, ajunge la 130kcal/cm2.
 Expoziţia şi înclinarea versanţilor modifică intensitatea radiaţiei globale. Spre exemplu, în
emisfera nordică, la toate latitudinile, versanţii cu expoziţie nordică primesc cantitatea cea mai mică, iar
versanţii cu expoziţie sudică cantitatea cea mai mare de radiaţie solară. În Câmpia Moldovei versanţii cu
expoziţie nordică, nord-vestică sau nord-estică şi cu înclinări mai mari de 15o beneficiază de un aport
energetic global anual ce coboară sub 80kcal/cm2, iar versanţii cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-
vestică, primesc în condiţiile aceleleişi înclinări peste 130kcal/cm2/an.
 Totuşi odată cu creşterea înălţimii, pierderile de căldură prin radiaţie depăşesc aportul caloric
global, deoarece atmosfera conţine cantităţi din ce în ce mai reduse de apă, CO2 şi impurităţi, radiaţia
contrară a atmosferei se diminuează, dar în schimb cresc valorile radiaţiei efective şi mai ales noaptea.
În nopţile senine radiaţia efectivă atinge valori de 0,2cal/cm2/min în Caucaz, la 5300m şi, de peste
0,3cal/cm2/min în munţii Asiei Centrale, în Anzii centrali sau în masivele muntoase situate în regiuni cu
climate secetoase. În consecinţă, valorile bilanţului radiativ se reduc odată cu creşterea altitudinii.
4) Temperatura aerului descreşte în troposferă conform gradientului termic vertical mediu cu
0,5-0,6oC la fiecare creştere cu 100m a altitudinii. Realitatea arată că gradienţii termici verticali diferă
pentru acelaşi loc în funcţie de momentul din zi sau din an la care ne referim şi pentru acelaşi moment
în funcţie de poziţia geografică a unui punct considerat şi de însuşirile suprafeţei active.
 Ziua şi vara când datorită insolaţiei suprafaţa activă se încălzeşte puternic, valorile gradienţilor
termici sunt mai mari ( > 0,8oC/100m), iar temperatura aerului scade mai repede cu înălţimea.
 Noaptea şi iarna, răcirea prin radiaţie a suprafeţei active, face ca gradienţii termici verticali să
aibă valori mai mici decât vara (< 0,4oC/100m), iar temperatura aerului să scadă mai încet cu înălţimea.

18
  Frecvent gradienţii termici verticali îşi pot schimba semnul, devenind pozitivi, în aceste situaţii
temperatura aerului crescând cu altitudinea în loc să scadă. Această schimbare de semn este
caracteristică inversiunilor termice ce se formează în formele negative de relief (depresiuni şi văi) mai
ales în regim anticiclonic, toamna şi iarna, noaptea şi dimineaţa. Predominarea calmului atmosferic
favorizează alunecarea descendentă şi stagnarea îndelungată a aerului răcit pe pantele din jur, deseori
acoperite cu strat de zăpadă. De aceea, atât mediile termice cât şi minimele zilnice, lunare, anuale şi
multianuale cu valorile cele mai coborâte se înregistrează cel mai frecvent în depresiunile intramontane.
 Adesea inversiunile termice determină inversiuni de vegetaţie (coniferele iau locul foioaselor la
altitudini mici pe fundul depresiunilor sau văilor, iar foioasele iau locul coniferelor la altitudini mai mari
pe versanţi). În aceste situaţii şi aşezările omeneşti cu funcţiile lor agricole se transferă la altitudini mai
mari deasupra nivelului mediu de inversiune, evitând asprimea iernilor specifică ariilor depresionare şi
văilor intramontane.
 La altitudini mai mari contactul mai facil cu stratele mai joase ale atmosferi libere, determină o
creştere a inerţiei termice astfel că, valorile termice medii lunare cele mai ridicate nu se mai
înregistrează în luna iulie ca în ariile joase, ci în august, iar valorile medii lunare cele mai scăzute, în
luna februarie şi nu în ianuarie. Aceste decalaje sunt specifice în special latitudinilor temperate ale
emisferei nordice. Amplitudinile termice zilnice şi anuale scad cu altitudinea, datorită contactului mai
facil cu masele de aer ale atmosferei libere, a căror dinamică este mai pronunţată. În formele de relief
concave, mai adăpostite, amplitudinile termice sunt mai ridicate decât deasupra formelor de relief
convexe, mai expuse ventilaţiei atmosferice. Şi nebulozitatea mai crescută din munţii joşi şi mijlocii
reduce mult amplitudinea termică diurnă, pe culmile acestora amplitudinea fiind de două ori mai mică
comparativ cu ariile joase din preajmă. Amplitudinea termică anuală se diminuează şi ea considerabil.
5) Umiditatea aerului. Umiditatea absolută scade cu altitudinea, dar mai încet decât în
atmosfera liberă, pentru că suprafaţa terestră asigură un plus de vapori de apă, prin evaporare. Cu toate
că evaporarea scade odată cu înălţimea, schimburile de vapori cu atmosfera liberă, din ce în ce mai
uscată, se accentuează datorită dinamicii active a maselor de aer. Însă această dinamică nu reuşeşte să
estompeze descreşterea valorică a acestui parametru al umidităţii.
În general, la aceeaşi înălţime, deasupra ariilor montane umiditatea absolută este în medie cu
10% mai mare decât în atmosfera liberă.
Maximele anuale ale acestui parametru se produc vara, minimele iarna, iar amplitudinea
variaţiilor anuale scade rapid cu altitudinea.
Maximul diurn se înregistrează în orele din zi când temperatura este mai ridicată şi se manifestă
spre vârfuri vânturile de vale. Minimul diurn se produce în jurul răsăritului Soarelui când temperatura
este minimă, iar vânturile de munte poartă vaporii de apă dinspre culmi spre zonele mai joase.
În văi şi depresiuni apar două minime diurne: una în timpul zilei sub influenţa mişcărilor
convective, alta spre dimineaţă, efect al temperaturilor coborâte, asemănător cu spaţiile joase din
câmpie.
Umiditatea relativă are o evoluţie anuală şi diurnă complexă. Variaţia anuală a umidităţii
relative în munţi se caracterizează printr-un maxim vara şi un minim iarna, contrar variaţiei anuale de la
câmpie. Cauza este de natură circulatorie. Vara mişcările verticale sunt mai intense şi aerul mai umed.
La baza norilor este atinsă valoarea maximă a umidităţii relative. Iarna predomină mişcările
descendente şi apar frecvent inversiunile de temperatură care conduc la scăderea accentuată a umidităţii
relative cu altitudinea.
În decurs de 24 de ore, în munţi umiditatea relativă maximă se observă în orele de zi, iar cea
minimă noaptea, invers mersului diurn de la câmpie. Maximul din timpul zilei de la amiază este cauzat
de mişcarea ascendentă a aerului mai umed pe versanţi (vânturile de vale) şi de răcirea adiabatică a
aerului. Minimul din timpul nopţii (din a doua parte a nopţii) se datorează mişcării descendente a aerului
pe versanţi (vânturile de munte), aerul mai umed de pe culmi fiind înlocuit cu mase de aer mai uscat din
atmosfera liberă, care se încălzesc prin comprimare adiabatică.
În văi şi depresiuni mersul diurn al umidităţii este asemănător cu cel de la câmpie cu minimul
diurn producându-se în timpul amiezii, iar maximul produs în a doua parte a nopţii spre dimineaţă.
19
 Tipul de regim diurn şi anual specific câmpiei este înlocuit la anumite altitudini cu un tip de
regim specific ariilor montane. Inversarea tipurilor de variaţie diurnă a umidităţii relative se produce la
1500m altitudine pe versanţii sudici ai munţilor Jaila, la 2000m în Alpi şi la 2500m în Caucaz. Tipurile
de variaţie anuală se schimbă la 1500m în Alpi, la 1500-1600m pe versanţii apuseni ai Caucazului şi la
1700-2000m pe versanţii răsăriteni ai aceluiaşi lanţ montan. În interiorul continentelor, uscăciunea
pronunţată şi temperaturile ridicate din timpul verii atenuează, estompează şi chiar anulează această
inversare a tipurilor de regim din ariile montane înalte comparativ cu cele joase.
6) Influenţa reliefului asupra precipitaţiilor atmosferice
Relieful ca element de bază al cadrului geografic exercită o influenţă hotărâtoare asupra
distribuţiei, cantităţii şi formei sub care cad precipitaţiile.
Altitudinea şi expoziţia faţă de circulaţia dominantă a aerului sunt caracteristicile definitorii ale
reliefului, ce se impun în modificarea pluviozităţii diferitelor regiuni. În general, cantitatea de
precipitaţii creşte odată cu altitudinea.
Pe pantele expuse vântului, aerul este forţat să se deplaseze ascendent, prin răcire adiabatică
formându-se norii şi apoi precipitaţiile. Expoziţia favorabilă a unor versanţi, în calea maselor de aer mai
umede, conduce la creşterea considerabilă a cantităţilor de precipitaţii primite de către aceştia.
Comparativ, versanţii adăpostiţi primesc cantităţi de precipitaţii mult mai reduse.
Cantităţile de precipitaţii cresc cu înălţimea, conform unui gradient pluviometric vertical, ale
cărui valori sunt diferite de la o regiune la alta, în funcţie de condiţiile climatice proprii. La latitudini
temperate valorile gradientului pluviometric sunt apropiate de 100mm/100. Aceste valori se menţin în
înălţime atâta timp cât masa de aer antrenată în ascensiune conţine cantităţi suficiente de vapori de apă,
după care încep să se diminueze. Deci pe versanţii montani expuşi advecţiei vânturilor dominante există
un nivel al precipitaţiilor maxime, înălţimea acestuia depinzând de temperatura şi umiditatea aerului
aflat în mişcare ascendentă. Cu cât aerul este mai cald şi mai umed cu atât acest nivel este mai coborât.
În munţii vulcanici din Insulele Jawa nivelul precipitaţiilor maxime se situează la 1000m, în Munţii Alpi
la 2000m, în Carpaţi la 2200m, în Caucaz la 2500m, iar în Munţii Asiei Centrale la 3000m.
Lanţurile montane înalte, desfăşurate perpendicular pe direcţia vânturilor cu caracter
permanent determină ca pe versanţii expuşi advecţiei să se înregistreze cele mai mari cantităţi de
precipitaţii, maximele pluviometrice ale planetei fiind de natură orografică.
Pe versanţii montani opuşi, adăpostiţi, unde dominante sunt mişcările descendente ale aerului,
însoţite de o încălzire a acestuia prin comprimare adiabatică, cantităţile de precipitaţii se reduc simţitor,
stările de vreme fiind caracterizate printr-o diminuare a nebulozităţii şi creştere a duratei de strălucire a
Soarelui. Regiunile continentale aflate în spatele lanţurilor sau sistemelor montane înalte se pot
transforma în regiuni semideşertice sau deşertice (ex. Podişul Marelui Bazin în America de Nord,
Podişurile din Asia Centrală etc.).
Pe măsura creşterii altitudinii creşte ponderea precipitaţiilor solide în defavoarea celor lichide.
De exemplu în Alpii Elveţiei, precipitaţiile solide sunt în proporţie de 5-10% la poale, de 25% la 1000m,
de 60% la 2000m şi de 100% la înălţimi mai mari de 3500m. Durata medie a stratului de zăpadă creşte
odată cu altitudinea. De exemplu în zona temperată durata medie a înzăpezirii creşte cu 3-4 zile la
fiecare 100m creştere a altitudinii, iar pe versanţii montani expuşi vâturilor de vest cu până la 8-10 zile.
În zonele montane stratul de zăpadă are grosimi variabile. Relieful extrem de accidentat şi vânturile
frecvente determină distribuţia neuniformă a zăpezii, care este spulberată de pe culmile şi crestele
expuse şi acumulată pe pantele şi în văile adăpostite.
În funcţie de latitudine şi longitudine, de temperatura şi umiditatea maselor de aer predominante,
de cantitatea precipitaţiilor solide, de expoziţia versanţilor şi de morfologia reliefului, de la o anumită
altitudine în sus zăpada se acumulează an de an, fiind un fenomen permanent. Limita altitudinală a
zăpezilor permanente depinde de condiţiile climatice şi orografice locale. De aceea se obişnuieşte să se
deosebească o limită climatică sau teoretică şi o limită orografică a zăpezii.
Limita climatică este nivelul inferior de păstrare a zăpezii pe suprafeţele orizontale neumbrite,
iar limita orografică este determinată mai ales de înclinarea pantelor şi formele de relief. Spre exem-
plu, avalanşele redistribuie zăpada favorizând apariţia firnului în văile adânci şi umbrite de sub limita
20
climatică a zăpezilor permanente dezgolind în acelaşi timp pantele abrupte situate mult deasupra
acesteia.
În general limita zăpezilor permanente se situează la altitudini ce cresc dinspre poli spre cele
două tropice, unde se înregistrează cele mai mari înălţimi medii (5000-5500m). În dreptul Ecuatorului,
limita coboară din nou cu câteve sute de metri.
Altitudinea la care se situează limita zăpezilor permanente depinde pe de o parte de temperatura
aerului, crescând dinspre regiunile polare spre cele tropicale şi ecuatoriale, iar pe de altă parte de
umiditatea aerului şi precipitaţiile atmosferice, urcând mai mult la tropice unde aerul este mai uscat şi
cantităţile de precipitaţii mai reduse şi coborând la Ecuator, datorită sporirii accentuate a umidităţii şi
precipitaţiilor atmosferice.
Cel mai reprezentativ exemplu al variaţiei altitudinii limitei zăpezilor în munţi în raport cu
latitudinea îl oferă Munţii Anzi. În Anzii ecuadorieni la 5o lat. S, limita zăpezilor permenente se situează
la 5000m, în Anzii peruani la 15o lat. S, urcă la 5500m, iar pe măsura intensificării caracterului secetos,
deşertic al climatului, în vecinătatea deşertului Atacama, în Anzii chilieni, la peste 6700m, la 25olat S,
condiţiile climatice fac să lipsească zăpada veşnică. Spre sud, odată cu umezirea climatului, zăpezile
permanente apar pe vârfurile munţilor, apoi la altitudini din ce în ce mai reduse. În sectorul argentinian
al Anzilor la 33olat. S limita zăpezilor coboară la 4000m, în Chile la 41o lat. S la 1350m altitudine, iar în
dreptul strâmtorii Magellan, la 53o lat. S, la 900m altitudine. În regiunile polare, limita zăpezilor
coboară treptat până la nivelul mării.
Expoziţia favorabilă sau nefavorabilă a versanţiilor montani în raport de circulaţia generală a
atmosferei influenţează pregnant limita zăpezilor permenente. De exemplu în Himalaya pe versanţii
sudici cu bogate precipitaţii musonice, limita zăpezilor se situează la altitudinea medie de 4900m, iar pe
versanţii nordici, mai secetoşi la 5600m. În vestul Caucazului, limita zăpezilor se situează la 2800m pe
versantul sudic, mai umed şi la 3400m pe versantul nordic mai uscat.
Expoziţia versanţilor în raport cu insolaţia, constituie un factor important în determinarea
poziţiei limitei zăpezilor în munţi. Spre exemplu în Alpii Bernezi, în lipsa circulaţiei predominant
sudice, pe versanţii sudici însoriţi, limita zăpezilor urcă până la 3010m, iar pe cei nordici umbriţi,
coboară la 2850m.
Limita zăpezilor permanente înregistreză variaţii atât de la un sezon la altul, cât şi de la un an
la altul în funcţie de variaţia condiţiilor meteorologice. Acumularea de la un la altul a zăpezii, deasupra
limitei zăpezilor veşnice şi transformarea ei în firn şi gheaţă în condiţii orografice favorizante, dă
naştere la gheţarii montani al căror rol climatic şi hidrografic este foarte important.
Vântul este puternic influenţat de factorul orografic prin caracteristicile sale legate de înălţime,
orientare, morfologie etc. Relieful montan crează un regim eolian cu totul deosebit de cel al regimurilor
de câmpie. Relieful montan generează vânturile locale specifice (vânturile de munte-vale, vânturile de
gheţar), iar pe de altă parte modifică însuşirile marilor curenţi atmosferici, determinând apariţia unor
vânturi locale de tip catabatic cum sunt föhnul şi bora. Dincolo de cele amintite, influenţa reliefului
asupra vântului, oricât de slabă ar fi, se transpune cel puţin în modificarea principalelor însuşiri
dinamice ale vântului (viteza şi direcţia). Lanţurile sau sistemele montane desfăşurate perpendicular pe
direcţia curenţilor atmosferici principali (sistemul alpino-carpato-caucaziano-himalayan, sistemul
cordiliero-andin) constituie adevărate bariere dinamice şi climatice.
Principala consecinţă a influenţei reliefului înalt asupra regimului elementelor climatice o
constitue etajarea climatică verticală, cu efecte directe, vizibile în etajarea vegetaţiei, faunei şi
solurilor. Etajarea pe verticală a climei repetă zonalitatea latitudinală a acesteia, dar la distanţe cu mult
mai mici. Exemplul temperaturii este edificator. Pe verticală la fiecare creştere a altitudinii cu 1000m
temperatura scade cu 5-6oC. Pe orizontală însă, pentru ca temperatura să scadă cu aceleaşi valori, în
emisfera nordică, trebuie, să ne deplasăm spre nord cu cel puţin 600km.

21
 X.4.2.4. Rolul climatic al stratului de zăpadă şi gheaţă
Stratul de zăpadă şi gheaţă este un produs al climei, exercitând o puternică influenţă asupra
climatului zonelor în care se formează.
Rolul său climatic derivă cu precădere din câteva însuşiri fizice de bază şi anume:
- albedoul foarte ridicat (46-95%), din care cauză reflectă cea mai mare parte a radiaţiei solare
de undă scurtă pe care o primeşte,
- coeficientul de emisie în infraroşu foarte mare (0,995), emiţând radiaţii infraroşii (calorice)
aproape la fel de intens ca un corp absolut negru,
- coeficientul de conductibilitate calorică foarte mic (0,003-0,0006cal/cm2/s/grd), care îi conferă
un important rol termoizolator nepermiţând aportul de căldură dinspre solul mai cald de dedesupt spre
aerul mai rece de deasupra.
- necesită pentru topirea sa importante cantităţi de căldură.
Din cele prezentate rezultă cu precădere influenţa stratului de zăpadă asupra valorilor şi
regimului termic al aerului de deasupra.
Drept urmare aerul de deasupra stratului de zăpadă se răceşte intens, dând naştere inversiunilor
termice, mai frecvente şi mai persistente în formele de relief negative (depresiuni, văi etc.) unde stările
de calm atmosferic sunt mai frecvente. În timpul lor pierderea de căldură prin radiaţie de pe suprafaţa
stratului de zăpadă este deosebit de intensă accentuându-se gerurile. În aceste situaţii depunerile de
brumă sau chiciură sunt frecvente cauzând scăderea umidităţii aerului şi creşterea în grosime a stratului
de zăpadă.
Pe lângă rolul important, dar negativ, jucat în intensificarea gerurilor, în anumite condiţii, stratul
de zăpadă joacă şi un rol pozitiv, protejând solul împotriva îngheţului. Rolul termoizolator al stratului
de zăpadă depinde de grosimea şi densitatea zăpezii fiind cu atât mai mare cu cât densitatea zăpezii este
mai redusă, iar grosimea mai ridicată. Sunt cazuri când solul acoperit cu zăpadă îngheaţă de 4-5 sau
chiar de 9 ori mai puţin adânc decât un sol dezgolit. Uneori, în timpul unor geruri puternice, protejată de
stratul de deasupra, suprafaţa solului poate să aibă o temperatură cu 30oC mai ridicată decât aerul de la
suprafaţa zăpezii.
Stratul de zăpadă necesită pentru topire un important consum de căldură întârziind
împrimăvărararea, dar apa provenită din topirea acestuia alimentează pătura de sol şi pânzele de apă
freatice refăcând rezerva de apă a acestora.
Deasupra limitei zăpezilor permanente (în zonele montane) şi dincolo de ea spre latitudini
subpolare şi polare, influenţa stratului de zăpadă şi gheaţă asupra climatului este hotărâtoare generând
climate reci.
Zăpezile şi gheţurile permanente acoperă circa 16 mil.km2, adică 11% din suprafaţa uscatului
planetei. Din acest total, 13mil.km2 (81,3%) îi aparţin Antarctidei, 1,7mil.km2 (10,6%) Groenlandei şi
1,3mil.km2 (8,1%) munţilor înalţi din celelalte regiuni ale lumii. Stratul de zăpadă şi gheaţă acoperă
întinse suprafeţe din cele două zone polare şi datorită particularităţilor sale fizice determină răcirea
accentuată a aerului de deasupra şi formarea unor întinse arii anticiclonice pe cale termică. În consecinţă
masele de aer rece se direcţionează către latitudini mai joase înăsprind condiţiile climatice, a căror
manifestare se resimte cu precădere în timpul iernii.
X.4.3. Factorii antropici
Clima reprezintă rezultatul acţiuni conjugate a factorilor climatogeni, la scară mare, planetară,
factori reprezentaţi prin: fluxul radiaţiei solare, circulaţia generală a atmosferei şi caracteristicile
suprafeţei subiacente.
În stadiul actual, omul nu poate schimbe clima după voinţa sa, pentru că mijloacele sale de
acţiune asupra ei sunt modeste şi limitate. Fluxul radiativ solar şi circulaţia generală a atmosferei ies în
afara sferei modificatoare a factorului uman.

22
 Acţiunea omului asupra climei se rezumă la a-i influenţa unele elemente ale sale în scopul
ameliorării regimului lor, prin intervenţia în special raportată la suprafaţa activă, căreia i se modifică o
parte din proprietăţi.
În acest sens omul intervine prin mijloacele sale, pe mai multe căi în modificarea trăsăturilor
suprafeţei active şi anume: prin irigaţii, drenaje, înţeleniri, împăduriri, desţeleniri, defrişări, construcţii
hidrotehnice, canale, construcţii diverse, metode diverse de prelucrare a solului şi a cultivării plantelor,
de protecţie a solului şi plantelor contra îngheţului etc.
Suprafaţa activă recepţionează influenţa antropică şi, la rândul ei răspunde acesteia printr-o
manieră diferită de cea anterioară, transpusă prin modificări aduse proprietăţilor fizice ale aerului din
straturile inferioare ale atmosferei, mărind sau micşorând spre exemplu gradul de umiditate al aerului,
temperatura acestuia, amplitudinile variaţiilor termice, frecvenţa şi viteza vântului etc.
Irigaţiile, ca răspuns al omului la un regim hidric şi pluviometric deficitar, au ca scop crearea
unor condiţii optime de dezvoltare pentru plante, prin umezirea solului asigurându-li-se apa necesară în
perioada de vegetaţie. Ca suprafaţă activă solurile irigate se comportă asemănător cu cea a zonelor
acvatice. Albedoul suprafeţelor irigate se diminuează (cu ≈ 10%), radiaţia efectivă de asemenea (cu ≈
50%), crescând în schimb cantitatea de radiaţie solară absorbită şi prin aceasta valorile bilanţului
radiativ care, pentru terenurile irigate, sunt cu până la 60% mai mari decât pe terenurile neirigate.
Căldura specifică mai mare a terenurilor irigate, face ca acestea să se încălzească mai încet şi să reţină
mai mult timp căldura acumulată. Procesul de evaporare de deasupra solurilor irigate este intensificat.
Pentru că evaporarea unui gram de apă se face printr-un consum caloric de 559cal, solurile irigate au
temperatura mai scăzută decât a celor neirigate, o temperatură mai redusă având şi stratul de la suprafaţa
lor. Solurile irigate sunt mai reci decât cele neirigate, diferenţele termice dintre acestea fiind foarte mari
(15-25oC), mai ales în primele ore după udare şi a doua parte a zilei, ca urmare a inversiunilor termice
care se formează deasupra terenurilor irigate. Amplitudinile termice în cazul suprafeţelor irigate se reduc
mult. Consumul de căldură pentru evaporarea apei reduce temperatura aerului. Concomitent, factorul
termic şi evaporarea ridică valoarea umidităţii relative cu circa 20-40%, faţă de cea a terenurilor
neirigate.
Drenajele sau desecările şi defrişarea pădurilor din zonele umede contribuie la scăderea
umidităţii aerului, la creşterea amplitudinilor termice şi la o frecvenţă mai mare a îngheţurilor. De
asemenea în urma creşterii temperaturii suprafeţei desecate se intensifică evapotranspiraţia.
Împăduririle realizate de către om modifică condiţiile climatice locale, care au ca specific un
regim termic diurn şi anual moderat, o umiditate a aerului mai ridicată, o viteză a vântului diminuată, o
grosime a stratului de zăpadă mai mare, o densitate a acestuia mai redusă, o viteză de topire mai mică
şi în consecinţă o durată şi o rezervă de apă în sol mai mare.
Amenajarea de lacuri artificiale schimbă radical proprietăţile suprafeţei active rezultanta fiind
modificarea regimului termic local, caracterizat prin amplitudini termice reduse, a perioadei cu îngheţ
care se diminuează cu până la 20 zile pe an în jurul lacurilor mari şi cu 10-15 zile în jurul celor mici. De
asemenea, în sezonul cald al anului deasupra întinderilor acvatice lacustre aerul este mai rece decât în
spaţiile din jur ziua, mai cald noaptea, creându-se premisele manifestării brizelor lacustre. Umiditatea
relativă deasupra lacurilor este mai ridicată, iar depunerile de rouă din jurul lor mai frecvente şi
consistente, determinând o reducere a evapotranspiraţiei pe teritoriile vecine.
Ameliorarea stratului de zăpadă. În general stratul de zăpadă exercită o acţiune pozitivă asupra
culturilor agricole pe timpul iernii. Când este prea gros însă, ridică temperatura din sol peste limitele
permise unei bune păstrări a seminţelor semănăturilor de toamnă, care astfel pot putrezi. În aceste
situaţii stratul de zăpadă se poate compacta, comprima până la o grosime optimă prin tăvălugire menită
să asigure seminţelor şi plantelor temperaturi suficient de ridicate pentru a nu îngheţa şi, suficient de
coborâte pentru a nu putrezi.
Combaterea îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, include o gamă diversă de
măsuri, ce nu au ca scop încălzirea temporară a aerului din spaţiile protejate, prin crearea de ecrane sau
nori de fum artificiali, mărirea umidităţii solului şi aerului, ventilarea aerului, încălzirea aerului,
adăpostirea culturilor etc.
23
 Omul poate folosi diferite metode de producere, pe suprafaţe restrânse, a precipitaţiilor
artificiale (prin aducere unui aport de nuclee de condensare unor mase noroase), poate diminua sau
combate fenomene dăunătoare precum grindina (prin intermediul rechetelor antigrindină), sau poate
contribui la disiparea ceţii, fenomen care îngreuează desfăşurarea activităţii din transporturile aeriene şi
navale îndeosebi.
Din exemplele anterioare, doar cu mici excepţii (defrişări, desecări), se poate contura rolul
pozitiv al omului, care prin intervenţiile sale introduce modificări benefice de natură microclimatică şi
topoclimatică.
Însă omul poate influenţa clima şi într-un mod profund negativ, cel mai reprezentativ exemplu
de felul în care societatea omenească influenţează negativ clima, fiind acela din oraşe.
În oraşele mari şi mai cu seamă în cele cu funcţii industriale, în a căror atmosferă se evacuează
cantităţi importante de noxe sub formă de impurităţi gazoase, sau sub formă de particule solide rezultate
în urma activităţilor din transport, industrie, încălzitul locuinţelor etc., poluarea capătă forme grave
uneori, ceea ce se răsfrânge nu numai asupra stării de sănătate a populaţiei ci şi asupra valorilor şi chiar
asupra regimului unor elemente sau fenomene climatice.
Un grad ridicat de impurificare al atmosferei urbane face ca radiaţia solară directă să fie redusă
până la 20%. Impurităţile din atmosferă contribuie la micşorarea radiaţiei terestre, la mărirea gradului
de nebulozitate şi la o accentuare a frecvenţei şi intensităţii fenomenului de ceaţă. Persistenţa în
componenţa ceţii a diferitelor impurităţi, nocive în marea lor majoritate pentru starea de sănătate a
omului, determină ca în marile oraşe, incidenţa afecţiunilor respiratorii şi circulatorii să fie mai mare,
comparativ cu ariile din jur. Ceaţa industrială sau smogul reprezintă un real pericol pentru sănătatea
oamenilor.
Acumularea de gaze nocive, în special de cluorofluorocarburi în straturile superioare ale
atmosferei, are drept consecinţă subţierea şi chiar ruperea stratului de ozon, care formează un adevărat
strat protector în jurul Pământului, oprind radiaţiile ultraviolete dăunătoare vieţii. În ultimul timp, în
regiunile polare s-au semnalat găuri în stratul de ozon. În mod normal stratul de ozon se reface repede,
dar din cauza cantităţilor din ce în ce mai mari de gaze sub forma clorofluorocarburilor, acest lucru este
aproape imposibil. Clorofluorocarburile, sunt degajate în atmosferă prin gazele din spray-uri şi din
conductele frigiderelor. Razele ultraviolete le descompun şi apar atomii liberi de clor. Fiecare atom de
clor eliberat, face să dispară din atmosferă 10 000 de molecule de ozon.
Gazele nocive din atmosferă afectează şi calitatea precipitaţiilor. În regiunile industriale,
puternic poluate, se formează ploi acide. Dar masele de aer transportă poluanţii şi în alte zone
determinând producerea ploilor acide la distanţe mari faţă de sursa de poluare. Măsurată pe o scară
chimică de la 0 la 14 pH ( de la cea mai acidă la cea mai alcalină), ploaia acidă are pH-ul sub 5,6. În
majoritatea zonelor industrializate ale Europei, precipitaţiile sub formă de ploaie acidă au ajuns la un pH
între 4,5 şi 5,5. Formarea ploilor acide se datorează şi profilului energetic specific al Europei, unde se
folosesc cantităţi mari de combustibili cu un conţinut bogat de sulf, cum este cărbunele. Ploile acide
atacă plantele atât la nivelul rădăcinilor cât şi al organelor aeriene.
Impurificarea atmosferei accentuează efectul de seră, manifestat prin încălzirea straturilor din
atmosfera joasă, datorită transparenţei aerului din atmosfera joasă pentru radiaţia solară cu lungimi de
undă scurte şi absorbţiilor parţiale a radiaţiei infraroşii, de către o serie de constituenţi atmosferici
precum: CO2, NH3, CH4, NO2, O3, freonii, constituenţi numiţi gaze de seră, care împiedică pierderea
căldurii în afara troposferei. Efectul de seră contribuie la creşterea temperaturii aerului, atenuând
diferenţele spaţiale şi temporale de temperatură, putând determina dezechilibre, cu efect global, în
mediul geografic.
Dacă impurificarea atmosferei transpusă în plan local conduce la poluarea atmosferei, fenomen
ce în ultima vreme s-a extins la scară globală dar şi la accentuarea efectului de seră, din suita de acţiuni
umane pozitive cu rezonanţă în planul climatic (mai concret microclimatic şi topoclimatic) al
localităţilor urbane menţionăm: extinderea spaţiilor verzi, mărirea suprafeţelor acvatice, stropirea
frecventă a arterelor stradale, amplasarea corespunzătoare a unităţilor industriale poluatoare în raport cu

24
vânturile dominante, folosirea filtrelor la gurile de evacuare a impurităţilor solide şi şi gazoase
industriale cu scopul izolării acestora de zonele rezidenţiale etc.
Dacă acţiunile amintite stau la îndemâna oamenilor fiind lesne de pus în practică, dar au o
influenţă climatică locală, o serie de proiecte mai ambiţioase şi mai greu de realizat, vizează modificări
aduse climatului unor regiuni mai întinse.
Un proiect ar avea ca scop ,,îndulcirea” condiţiilor climatice aspre din ţinuturilor nordice, prin
topirea gheţurilor din Oceanul Arctic, pe calea micşorării albedoului cu cca. 10-20%, prin impurificarea
ţinuturilor îngheţate cu pulberi de culoare închisă. Această acţiune ar contribui la o ridicare a
temperaturii apelor oceanice cu 8-9oC vara şi cu 10-12oC iarna, mai ales în regiunile de coastă. În acest
mod potenţialul termic al Oceanului Arctic ar fi superior celui actual, acest aspect răsfrângându-se şi
asupra ţărmurilor din preajmă. Şi potenţialul termic al Oceanului Atlantic ar creşte.
Un alt aspect ar viza bararea strâmtorii Bering, pentru a opri pătrunderea apelor reci din
Oceanul Arctic spre Oceanul Pacific.
Alte proiecte ar avea ca obiect schimbarea direcţiei curentului Golfului fie prin construirea unui
baraj între Florida şi Cuba, fie prin construirea unui dig care să izoleze curentul Labradorului de
curentul Golfului.
Un proiect de anvergură, ar fi acela de formare a unei mări la est de Ural prin bararea de fluvii
cum ar fi Enisei şi Obi, în vederea schimbării pluviozităţii regiunilor deşertice din sud, pluviozitate
înrăutăţită prin folosirea apelor fluviilor Amudaria şi Sârdaria în irigaţii şi restrângerea arealului lacului
Aral.
Asemenea proiecte de modificare a climei de către om pe suprafeţe întinse au fost întocmite şi
pentru alte zone de pe glob (America, Africa, Australia), dar aplicarea lor în practică necesită studii
aprofundate şi dataliate deoareca consecinţele induse de acestea în plan climatic şi nu numai, pot fi
imprevizibile şi pot lua o turnură negativă.

25
 X.4.2.4. Factorii dinamici ai climei
Factorii dinamici sau circulatorii desemnează procesele de mişcare care au loc în atmosferă sub
forma deplasării maselor de aer, a sistemelor barice şi a fronturilor atmosferice, dar şi transformarea lor
sub influenţa suprafeţei subiacente.
Prin intermediul proceselor dinamice se realizează schimburile de căldură şi de umiditate între
diferite zone ale globului terestru, schimburi ce conduc la modificări cantitative şi calitative ale
caracteristicilor climatice, în corelaţie şi cu ceilalţi factori climatogeni.
Locurile de formare ale principalelor mase de aer îl constituie de regulă zonele întinselor
sisteme barice, cauzele generatoare fiind de natură termică sau dinamică.
O viziune generală despre circulaţia atmosferei la suprafaţa Pământului ne este dată de repartiţia
generală a presiunii atmosferice, pusă în evidenţă cu ajutorul hărţilor cu izobare, care se construiesc pe
baza datelor medii multianuale de presiune, reduse la nivelul mării. Pentru că hărţile cu izobare anuale
maschează în mare măsură distribuţia reală a presiunii atmosferice, aceasta este reprezentată, de obicei,
prin hărţi sezoniere, anotimpuale, dar mai ales ale lunilor caracteristice.
X.4.2.4.1. Repartiţia presiunii aerului în lunile ianuarie şi iulie
Mersul izobarelor în luna ianuarie prezintă câteva particularităţi.
În zona ecuatorială mişcările termo-convective intense contribuie la existenţa unui brâu de
joasă presiune (aproximativ 1010mb), care îşi are axa plasată la sud de Ecuator, conformă cu trecerea
aparentă a Soarelui în emisfera sudică.
La nord şi la sud de Ecuator se observă că presiunea atmosferică creşte, atingând în zonele
subtropicale (între 30 şi 35o N şi S) valori maxime – fig. 163.

Fig. 163 Repartiţia presiunii atmosferice atmosferice medii la nivelul mării, în luna ianuarie, în mm şi
mb – după Gh. Pop, 1964

La latitudini subtropicale se pune în evidenţă existenţa a două arii anticiclonale de natură

dinamică, aflate în strânsă legătură cu circulaţia generală a aerului din zona extratropicală (polară).
Brâul anticiclonal din emisfera de vară (sudică) este întrerupt în dreptul continentelor, puternic încălzite.

26
 În cuprinsul celor două brâuri de mare presiune atmosferică se disting câteva nuclee, mai
pronunţate pe oceane, numite anticicloni sau maxime barice subtropicale, care poartă denumiri după
insulele din apropiere. Acestea sunt:
- Anticiclonul Azoric (1021mb) şi Anticiclonul Hawaii (1021mb) din zona subtropicală nordică,
- Anticiclonul Sf. Elena (1020mb), Anticiclonul Mauritius (1020mb) şi Anticiclonul Insulei
Paştelui sau Sud-Pacific (1019mb) din zona subtropicală sudică.
La nord şi la sud de zonele subtropicale, desupra oceanelor presiunea atmosferică scade treptat
odată cu creşterea latitudinii. Se formează astfel două minime barice de origine dinamică desupra
bazinelor nordice ale Atlanticului şi Pacificului. În Atlanticul de Nord se individualizează Minima
Islandică sau Depresiunea Islandeză (997mb) ce se întinde între Peninsula Labrador şi Peninsula
Scandinavică, iar în Pacificul de Nord, Minima Alentinelor (1000mb) desfăşurată între ţărmurile nord-
estice ale Asiei şi nord-vestice ale Americii de Nord. Şi în emisfera sudică la latitudini de peste 50o se
formează o zonă de presiune joasă pe suprafeţele oceanice din jurul Antarcticii.
Pe continentele emisferei nordice, răcirile radiative şi pătrunderea anticiclonilor de invazie de pe
frontul arctic, care apoi se stabilizează şi se răcesc intens în timpul iernii pe suprafeţe acoperite cu
zăpadă, determină apariţia unor vaste arii de mare presiune atmosferică: Anticiclonul Euroasiatic
(1035mb) cu centrul în Podişul Mongoliei, în jurul lacului Baikal şi Anticiclonul Canadian (1021mb)
cu centrul în provincia Manitoba.
În regiunile polare arctice şi antarctice presiunea atmosferică medie este relativ ridicată
datorită temperaturilor scăzute.
Mersul izobarelor în luna iulie evidenţiază o situaţie diferită de cea a lunii ianuarie – fig. 164.

Fig. 164 Repartiţia presiunii atmosferice atmosferice medii la nivelul mării, în luna iulie, în mm şi mb
– după Gh. Pop, 1964
Axa zonei ecuatoriale de presiune minimă, se deplasează la nord de Ecuator odată cu deplasarea
aparentă a Soarelui în emisfera nordică.
În dreptul continentelor emisferei de vară (nordică), brâul subtropical de înaltă presiune se
întrerupe, datorită intenselor mişcări termoconvective datorate puternicei încălziri a acestora. Pe
continentele emisferei nordice iau naştere extinse arii de minimă presiune atmosferică cum sunt:
- Minima sud-asiatică (995mb) centrată pe Câmpia Indusului, dar întinsă mult către vest până
deasupra Saharei sud-estice şi Sudanului, spre estul Asiei şi spre centrul şi nordul acestui continent,

27
 - Minima californiană (1010b), mai restrânsă ca suprafaţă, poziţionată desupra Podişului
Marelui Bazin şi Mexicului.
Pe oceanele emisferei nordice în condiţii termice şi dinamice favorabile Anticiclonul Azoric
(1024mb) şi Anticilonul Hawaii (1022mb) se intensifică şi se extind mult spre nord comparativ cu luna
ianuarie. Din aceste cauze Minima Islandică (1009mb), slăbeşte foarte mult, iar Minima Aleutinelor
dispare cu totul din cauza diminuării activităţii ciclonice la latitudinile respective. Deci bazinul
Atlanticului cuprins între latitudinile de 20-50oN şi Pacificul de la nord de Tropicul Racului sunt
acoperite de arii barice anticiclonale, aflate în contrast evident cu suprafeţele continentale deasupra
cărora se instalează minimele barice.
Deasupra regiunii polare arctice predomină şi în iulie regimul anticiclonic, iar în estul
Groenlandei se conturează un anticiclon nu prea puternic (1014mb) datorat răcirii radiative a calotei de
gheaţă şi slăbirii activităţii ciclonice din regiunea Islandei.
În emisfera sudică, întreaga zonă subtropicală formează un brâu de maximă presiune,
intensificat, lărgit şi aproape continuu sub influenţa temperaturilor scăzute ale iernii australe. Totuşi în
cadrul acestui brâu se poate remarca existenţa a mai multor nuclee, dintre care cel mai acentuat este cel
din sudul Oceanului Indian reprezentat prin Anticiclonul Mauritius (1023mb).
În emisfera sudică la latitudini subantarctice se formează un brâu aproape neîntrerupt de
presiune minimă care se adânceşte şi se lărgeşte, comparativ cu luna ianuarie, din cauza intensificării
activităţii ciclonice de la latitudinile subpolare ale acestei emisfere.
Mai spre sud, deasupra regiunii polare antarctice, regimul anticiclonic se intensifică, pe fondul
răcirii excesive a aerului în timpul iernii australe.
Din analiza distribuţiei presiunii atmosferice la nivelul suprafeţei terestre, pentru cele două luni
putem concluziona următoarele:
- de la Ecuator la poli presiunea nu variază uniform prezentând o serie de abateri,
- prin menţinerea minimei barometrice ecuatoriale şi a zonelor de maximă presiune subtropicale
se evidenţiază o repartiţie zonală a presiunii cu oscilaţii latitudinale sezoniere, anotimpuale şi lunare,
spre nord şi spre sud în direcţia mişcării aparente a Soarelui,
- zonalitatea distribuţiei presiunii se conturează şi la latitudini medii, mai ales superioare prin
existenţa minimelor subpolare şi maximelor polare,
- zonalitatea distribuţiei spaţiale a presiunii este mai evidentă în emisfera sudică (cu mari
întinderi oceanice) decât în emisfera nordică (cu mari întinderi continentale); se pune în evidenţă rolul
suprafeţei active în distribuţia spaţială a presiunii, încălzirea şi răcirea diferită a apei şi a uscatului
jucând un rol important în această direcţie,
- în general regiunile de maximă încălzire corespund unor arii barice permanente sau sezoniere
de minimă presiune atmosferică, iar cele cu temperaturi foarte reduse unor arii barice permanente sau
sezoniere anticiclonale; factorul dinamic alături de cel termic complică situaţia amintită, introducând
modificări semnificative.
Din categoria maximelor şi minimelor barice permanente fac parte:
a) minima barometrică ecuatorială – de natură termică,
b) maximele barometrice subtropicale – de natură dinamică,
c) minimele barometrice de la latitudini superioare (Minima Islandică şi zona minimelor
subpolare antarctice) - de natură dinamică,
d) maximele barometrice polare - de natură termică.
Dintre ariile barice cu caracter semipermanent formate mai ales pe cale termică şi mai rar
dinamică, menţionăm: Anticiclonul Euroasiatic, Anticiclonul Canadian şi anticiclonii formaţi în timpul
iernii australe deasupra continentelor sudice, la care se adauză Minima Central şi Sud-asiatică, cea
californiană, maximele formate în timpul verii boreale deasupra ariilor din nordul Pacificului, Minima
Aleutinelor şi minimele barice formate în timpul verii australe deasupra continentelor sudice.
Centrii de acţiune atmosferică menţionaţi au un rol însemnat în circulaţia maselor de aer, în
generarea stărilor de vreme şi în conturarea climatelor regiunilor pe care le afectează, constituind alături
de alţi factori, elemente importante în procesul circulaţiei generale a atmosferei. Acest proces este direct
28
răspunzător de crearea diferenţelor climatice între diverse zone geografice, a căror personabilitate
climatică poartă şi amprenta dinamicii maselor de aer.
X.4.2.4.2. Circulaţia generală a atmosferei
Circulaţia generală a atmosferei, înglobează totalitatea curenţilor de aer principali care prezintă
o permanenţă bine marcată şi se manifestă pe suprafeţe întinse contribuind la schimbul de căldură şi
umiditate între diferitele zone ale suprafeţei terestre şi ale atmosferei, echilibrând sau omogenizând
proprietăţile fizice ale aerului diferitelor zone geografice şi prin aceasta, modificând substanţial valorile
şi regimurile diferitelor elemente meteorologice şi implicit ale caracteristicilor climatice, ce ar rezulta
din interacţiunea primelor două categorii de factori genetici ai climei: radiativi şi fizico-geografic.
Prin permanente schimbări de intensitate şi direcţie, în jurul unei stări mijlocii de echilibru
dinamic, circulaţia generală a atmosferi provoacă tuturor elementelor, fenomenelor şi caracteristicilor
climatice variaţii neregulate care perturbă periodicitatea generată de acţiunea factorilor radiativi şi
fizico-geografici sub influenţa mişcărilor de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului.
Distribuţia inegală a presiunii în atmosferă, generează principalii centri de acţiune atmosferică
care determină ca circulaţia generală a atmosferei să se prezinte ca un sistem unic şi foarte complicat,
format atât din curenţi verticali, din straturile înalte ale atmosferei cât şi din curenţi orizontali, de la
suprafaţa Pământului.
Generaţi de forţa gradientului baric orizontal (datorată distribuţiei inegale a presiunii), curenţii
circulaţiei generale a atmosferei sunt modificaţi în diferite proporţii de forţa Coriolis (datorată rotaţiei
Pământului), forţa de frecare (datorată obstacolelor de relief şi de altă natură) şi forţa centrifugă
(datorată mişcărilor curbilinii din formaţiunile barice anticiclonale şi ciclonale).
Curenţii circulaţiei generale, principale sau primare a atmosferei sunt reprezentaţi de :
- curenţii descendenţi din jurul polilor,
- curenţii estici din regiunile polare,
- curenţii ascendenţi din jurul minimelor barice subpolare,
- curenţii vestici şi activitatea ciclonică din zonele temperate,
- curenţii descendenţi din zonele maximelor barice subtropicale,
- alizeele din zonele tropicale,
- curenţii ascendenţi din zona minimei barice ecuatoriale.
Dar, curenţii de aer amintiţi, sunt o reflectare a circulaţiei generale a atmosferei doar la nivelul
suprafeţei terestre. Pentru a avea o imagine mai concludentă a circulaţiai generale a atmosferei ar trebui
să cunoaştem şi distribuţia presiunii atmosferice şi a curenţilor de aer în troposfera superioară, între
troposfera inferioară şi cea superioară existând relaţii de strânsă interdependenţă.
De aceea se încearcă pentru o mai bună înţelegere a complexităţii şi variabilităţii proceselor
climatice din troposfera inferioară, corelarea acestora cu cele desfăşurate în troposfera superioară şi
stratosfera inferioară pentru că, vânturile de la sol sunt o consecinţă a vânturilor planetare care
contribuie ele înşile la determinarea repartiţiei presiunii atmosferice la suprafaţa globului. Cu toată
insuficienţa observaţiilor din altitudine, în prezent circulaţia generală a atmosferei poate fi riguros
analizată la nivelul troposferei inferioare şi destul de pertinent, de realist şi la nivelul troposferei
superioare.
X.4.2.4.2. Circulaţia generală a atmosferei în troposfera inferioară
Cu toate că la nivelul suprafeţei terestre circulaţia maselor de aer, este destul de complicată,
apelând la o schemă foarte simplă, pornind de la ipoteza globului terestru omogen şi imobil în al cărui
plan ecuatorial se roteşte Soarele, putem să începem să conturăm, foarte generalizat această dinamică.
În troposfera inferioară a tipului teoretic de glob amintit aerul din zona ecuatorială s-ar încălzi
puternic, intrând într-o mişcare ascendentă intensă, iar aerul din regiunile polare s-ar răci, determinând
naşterea mişcărilor descendente. În consecinţă în troposfera inferioară presiunea ar scădea la Ecuator şi
creşte la poli, iar în troposfera superioară ar creşte la Ecuator şi ar scade la Poli.

29
 În absenţa forţei lui Coriolis şi a forţei de frecare, aerul s-ar deplasa în direcţia impusă de
gradientul baric orizontal, adică dinspre poli către Ecuator în troposfera inferioară şi dinspre Ecuator
către poli în troposfera superioară. Curenţii orizontali ce au direcţiile contrare s-ar lega între ei prin
curenţii ascendenţi din zona ecuatorială şi curenţii descendenţi din zonele polare.
Pentru fiecare din cele două emisfere ale Pământului ar lua naştere câte un circuit închis al
aerului, ce ar asigura legătura între cele mai reci regiuni ale planetei şi cele mai calde.
În realitate, globul terestru este neomogen şi se roteşte, asupra aerului aflat în mişcare
deasupra sa, acţionând atât forţa de frecare cât şi forţa lui Coriolis absente în cazul globului terestru
omogen şi static. Ca urmare a neomogenităţii şi rotaţiei, circulaţia generală a atmosferei reale se
fragmentează în trei circuite zonale pentru fiecare emisferă, între aceste circuite existând strânse
legături.
În zona ecuatorială, cuprinsă între ≈ 5o N şi S de Ecuator, temperatura şi umiditatea ridicate
cauzează puternice mişcări termo-convective ale aerului cu formarea în relieful câmpului baric de la sol
a unor minime de presiune clar exprimate şi permanente. Cu toate că această zonă mai este denumită a
calmelor ecuatoriale, pe fondul predominării timpului calm se produc destul de frecvent furtuni violente
însoţite de ploi torenţiale şi descărcări electrice.
În zonele tropicale şi subtropicale între 5 - 12 şi 30 - 40o latitudine nordică şi sudică circulaţia
aerului din troposfera inferioară este dominată de alizee, vânturi regulate care bat dinspre NE către SV
în emisfera nordică şi dinspre SE spre NV în emisfera sudică. Manifestarea lor este o consecinţă a
gradienţilor barici orizontali orientaţi dinspre brâurile subtropicale de presiune ridicată din ambele
emisfere către minimele din zona ecuatorială.
Abaterea de la direcţia nord-sud în emisfera nordică şi, de la direcţia sud-nord în cea sudică se
datorează forţei Coriolis care deviază aerul aflat în mişcare, spre dreapta în emisfera boreală şi spre
stânga în cea australă. Convergenţa alizeelor de nord-est şi de sud-est are loc în apropierea Ecuatorului,
unde forţa lui Coriolis devine neglijabilă, presiunea se omogenizează aerul intrând în mişcare
ascendentă. Această zonă numită de convergenţă intertropicală sau ecuatorială reprezintă de fapt
frontul intertropical sau ecuatorial, deoarece separă mase de aer cu caracteristici diferite aduse de
alizee, atât din emisfera nordică cât şi din cea sudică.
Alizeele sunt vânturi relativ constante ca direcţie şi viteză, favorizând instalarea timpului senin
cu precipitaţii foarte reduse şi temperaturi foarte ridicate. Sunt cel mai bine reprezentate deasupra
Oceanelor Pacific şi Atlantic şi au o dezvoltare mai slabă în regiunea Oceanului Indian.
Deasupra continentelor, descendenţa aerului din anticiclonii subtropicali şi dirijarea acestuia pe
orizontală spre Ecuator cu naşterea alizeelor, contribuie la formarea marilor deşerturi ale planetei:
Sahara, Arabiei, Tharr, Atacama, Kalahari, Australia etc.
Migraţia în cadrul zonei intertropicale a Ecuatorului termic spre nord sau spre sud, determină
încâlzirea diferenţiată a celor două emisfere şi îndepărtarea şi apropierea succesivă de Ecuator a zonelor
alizeice.
În iulie când în emisfera nordică este vară, iar în cea sudică iarnă, Ecuatorul termic migrează
către nord, alizeul de nord-est bătând de la 40 până la 10-12o latitudine nordică, în timp ce alizeul de
sud-est se apropie mult de Ecuator bătând de la 30 la 5o latitudine sudică.
În ianuarie când în emisfera nordică este iarnă, în emisfera sudică este vară, Ecuatorul termic se
deplasează la sud de cel geografic şi determină ca alizeul de nord-est să bată între 30 şi 5o latitudine
nordică, în timp ce alizeul de sud-est bate între 40 şi 10-12o latitudine sudică.
În realitate, cele afirmate se înscriu unei scheme cu caracter general, pentru că alizeul unei
emisfere pătrunde în emisfera cealaltă urmărind pendularea aparentă a Soarelui şi migrările sezoniere
ale Ecuatorului termic, situat în cea mai mare parte a anului la nord de Ecuatorul geografic.
Pătrunderile sezoniere ale alizeelor dintr-o emisferă în alta poartă numele de musoni ecuatoriali.
Consecinţa climatică cea mai importantă indusă de aceştia este predominarea alternativă a maselor de
aer ecuatorial umed şi a celor tropicale uscate, formându-se tipul de climat subecuatorial. Musonii
ecuatoriali sunt prezenţi în Africa intertropicală, pe coasta Malabar în India, în Filipine, Australia de
Nord.
30
 În zonele temperate, între 40 şi 60o latitudine nordică şi sudică, dominante sunt vânturile de vest
generate prin devierea spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică a maselor de
aer care se îndreaptă dinspre brâul anticiclonilor subtropicali către brâul minimelor subpolare.
În zonele temperate se înregistrează şi vânturi din toate direcţiile, din cauza frecvenţei mari a
ciclonilor şi anticilonilor mobili ce iau naştere în lungul zonelor frontale care separă aerul regiunilor
temperate, de aerul mai cald din regiunile tropicale din ambele emisfere (fronturile polar sau temperat
nordic şi polar sau temperat sudic) sau de aerul mai rece arctic sau antarctic (fronturile arctic şi
antarctic).
În emisfera nordică, perturbarea vânturilor de vest este mai intensă şi mai frecventă, datorită
întinderilor mai mari ale uscaturilor continentale şi reliefului mai înalt şi mai accidentat. Comparativ, în
emisfera sudică la latitudini cuprinse între 40-60o, vânturile de vest au frecvenţe şi intensităţi
considerabile pe fondul continuităţii suprafeţelor oceanice.
Vânturile de vest determină ca în regiunile în care se manifestă frecvent vremea să fie instabilă,
cu precipitaţii bogate şi furtuni frecvente. Dacă pe faţadele continentale de la latitudinile vânturilor de
vest nu sunt bariere orografice reprezentative ca înălţime şi care să se interpună în calea lor, climatul de
tip oceanic se extinde apreciabil spre interiorul uscatului, ca de exemplu în Europa de Vest. Nu acelaşi
lucru se întâmplă şi pe faţadele vestice ale celor două Americi, unde Cordilierii şi Anzii formează un
adevărat baraj natural.
În zonele polare arctică şi antarctică sistemele barice de mare presiune determină deplasarea
aerului către minimele subpolare. Sub influenţa forţei Coriolis, aerul aflat în mişcare este deviat spre
dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică şi în consecinţă în zonele polare predomină
vânturile estice.
X.4.2.4.3. Circulaţia generală a atmosferei în troposfera superioară
În troposfera superioară configuraţia câmpului baric este diferită de cea din troposfera inferioară.
Între paralele de 15 şi 30o ale fiecărei emisfere se formează două dorsale anticiclonice. Dorsalele
anticiclonice sunt separate de un talveg depresionar circumterestru al cărui ax corespunde în linii mari
Ecuatorului
În zonele de maximă presiune atmosferică de la latitudinile de 15-30o nord şi sud predomină în
general calmul atmosferic şi vânturile slabe la fel ca în zonele subtropicale de la 30-40o latitudine
nordică şi sudică din troposfera inferioară.
Pentru culoarul depresionar de deasupra zonei ecuatoriale sunt caracteristice vânturile
geostrofice de est, care alcătuiesc un brâu sau un inel circumterestru al circulaţiei generale de altitudine
numit alizeu primar. Alizeele din troposfera inferioară ale celor două emisfere sunt componentele de
nord-est şi sud-est ale acestui curent estic. Deci vânturile geostrofice de est prezente deasupra alizeelor
pe tot restul grosimii troposferei constituie curentul principal al circulaţiei generale a atmosferei din
zona intertropicală, iar alizeele de la nivelul suprafeţei terestre, sunt doar vânturi derivate sau
manifestări secundare.
Din zonele dorsalelor anticiclonice, în troposfera superioară presiunea scade constant către cei
doi poli. Sub impulsul forţelor gradientului baric orizontal (orientată spre poli) şi a forţei Coriolis se
formează aşa numitele vânturi geostrofice de vest care înconjoară Pământul, asemeni unor brâuri cu
lăţimi foarte mari de ≈ 60o latitudine (de la ≈ 20-30o nord şi sud de Ecuator până aproape de poli).
La latitudini mari vânturile de vest formează câte un vârtej circumpolar, aerul coborând în
spirală către suprafaţa terestră.
La latitudini medii, vânturile de vest din troposfera superioară urmează traiectorii sinuoase ale
căror meandre înaintează când către Ecuator, când către pol. Aceste meandre sunt cunoscute şi sub
numele de „unde Rossby” şi sunt rezultatul aparent al tendinţei marilor sisteme de vânturi, de a păstra
constantă mişcarea de rotaţie în jurul axei de rotaţie a Pământului.
Înălzirea diferenţiată a suprafeţei Pământului şi prezenţa marilor bariere muntoase determină
modificări de amplitudine, lungime sau poziţie în cadrul acestor unde, în anumite condiţii dominând
stabilitatea relativă, în altele variabilitatea caracteristicilor lor dimensionale sau poziţionale.
31
 De exemplu undele cu amplitudini mari tind să persiste în interiorul vânturilor de vest deasupra
Munţilor Stâncoşi, Anzi, a platourilor Asiei şi Africii de Sud. Undele cu lungimi mari, rămân adesea
staţionare pe perioade îndelungate, ca vânturi în cadrul curentului general. Undele curenţilor de vest în
troposfera superioară în deplasările lor latitudinale îşi măresc treptat amplitudinea.
În cadrul unei unde, la deplasarea aerului spre Ecuator acesta adoptă o curbură ciclonică
(inversă mişcării acelor de ceasornic în emisfera nordică) curbura accentuându-se pe măsură ce
latitudinea scade, iar viteza de rotaţie creşte. În final curentul de aer îşi curbează direcţia cu 180 o
întorcându-se înapoi spre pol. Spre latitudini mai mari curentul capătă o curbură anticiclonică (în
sensul deplasării acelor de ceasornic, curbură din ce în ce mai accentuată pe măsură ce latitudinea
creşte, iar viteza de rotaţie se diminuează. Din nou curentul de aer îşi orientează direcţia cu 180 o,
abătându-se spre Ecuator. Asemenea reorientări de direcţii se repetă de-a lungul traseului meandrat al
curenţilor de aer.
Iau naştere formaţiuni barice ciclonale şi anticiclonale de altitudine ce influenţează dinamica
atmosferei din troposfera inferioară.
Lungimea undelor Rossby oscilează între 3000-6000km, în jurul Pământului existând 6 meandre
ce corespund depresiunilor şi anticiclonilor de la suprafaţa terestră. Aceste unde transportă aerul arctic
până la latitudini medii şi joase şi aerul tropical spre latitudini medii şi înalte.
La înălţimea tropopauzei, undele vânturilor de vest prezintă fâşii relativ înguste în care viteza de
deplasare a aerului depăşeşte frecvent 200km/h, atingând chiar valori de peste 450km/h. Aceste fâşii cu
mişcări pulsatorii ale aerului au fost denumite „curenţi rapizi”, „curenţi fulger” sau „curenţi jet”
Curenţii jet înconjură Pământul, meandrând puternic, undele lor având amplitudini de mii dekm
(de la 25-30 până la 50-55o latitudine nordică şi sudică. Curenţii fulger au lăţimi de câteva sute dekm
(300-500km) şi grosimi de 5-7km, fiind asemănători unor fluvii uriaşe, în dreptul lor tropopauza
prezentând denivelări sub forma unor trepte mai înalte spre Ecuator şi mai joase spre poli. În locurile de
suprapunere ale tropopauzei tropicale peste cea temperată şi a celei temperate peste tropopauza
arctică frecvenţa formării curenţilor jet este maximă. Acest aspect este valabil şi pentru emisfera sudică.
În zonele de suprapunere a tropopauzei se produc scăderi puternice ale temperaturii şi presiunii
în direcţia polilor în maniera unor zone frontale de mare amploare. Aceste zone se mai numesc şi zone
frontale planetare de altitudine şi prezintă legături cu fronturile principale din troposfera joasă.
De existenţa curenţilor jet din altitudine se leagă brâurile subpolare de presiune coborâtă şi cele
subtropicale de presiune ridicată din troposfera inferioară.
Frontul polar de curenţi jet din emisfera nordică capătă extensiune şi intensitate maximă iarna,
când pot exista doi sau chiar trei curenţi distincţi cu viteze medii de peste 200km/h. În emisfera nordică
sistemul principal de curenţi jet ondulează de la nord la sud, apropiindu-se de Ecuator deasupra
continentelor şi îndepărtându-se deasupra oceanelor. Uneori se descompune în segmente aparent
discontinui. Vara frontul polar de curenţi jet se retrage spre latitudini mai mari extensiunea şi viteza
curenţilor diminuându-se.
În emisfera sudică la latitudini şi altitudini asemănătoare (25-55o, respectiv 10-12km) se
înregistrează un curent jet comparabil cu cel sau cei din emisfera nordică ce traversează America de
Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
Deasupra zonelor de calm atmosferic din troposfera superioară reprezentate prin maximele
barice subtropicale din ambele emisfere se evidenţiază un „curent jet subtropical” care are direcţie
vestică, este frecvent aproape tot timpul anului şi înregistrează uneori viteze maxime de peste 450km/h.
Deasupra zonei ecuatoriale din cauza reducerii până la zero a forţei Coriolis şi stabilităţii mari a
curenţilor de aer care nu intersectează evident paralele, mişcările ondulatorii în troposfera superioară
sunt mai slab dezvoltate decât la latitudini mai mari. Totuşi în stratosfera intertropicală se formează
vara un „curent jet estic”, detectabil deasupra Asiei sud-estice la ≈ 30km/h. Probabil apariţia lui se leagă
de intensa încălzire din timpul verii a continentului asiatic. Mai este cunoscut sub denumirea de
„curentul estic Krakatoa”. El a transportat spre vest în 1883 particulele fine de praf aruncate până în
stratosferă de erupţia vulcanului omonim.

32
 În mezosfera zonelor polare la înălţimi medii de 60km se înregistrează iarna un curent vestic
numit „jet polar de noapte”, datorat valorilor mari ale gradienţuilor termici care iau naştere în mezosferă
pentru că Soarele nu o încălzeşte pe tot parcursul nopţii polare. În Arctica la înălţimi de 80km, jetul
polar de noapte poate înregistra viteze de peste 610km/h.
Cunoaşterea exactă a curenţilor jet din troposfera superioară permite astăzi utilizarea forţei lor
pentru deplasarea mai rapidă şi mai economicoasă a multor aeronave. Cunoaşterea particularităţilor şi a
traiectoriilor meandrate are o importanţă mare în formularea unor teorii în legătură cu circulaţia
generală a atmosferei.
În concluzie potrivit cercetărilor recente în legătură cu precesele de circulaţie la scara globului se
deosebesc câteva inele zonale circumterestre şi anume:
- două zone polare extinse de la 65o spre nord în emisfera nordică şi sud în emisfera sudică, cu
vânturi dominante de est în troposfera inferioară până la 2-3km altitudine şi cu vânturi de vest în
troposfera superioară,
- două zone temperate cuprinse între 30 - 40 şi 65o N şi S caracterizate prin circulaţia dominantă
a aerului sub forma vânturilor de vest, atât la sol cât şi în altitudine, unde se intensifică,
- două zone tropicale, ale alizeelor, situate între 30 - 40o şi 5 - 12o latitudine nordică şi sudică
cărora le sunt specifice la altitudine curenţii estici, în stratul inferior aceştia devenind pentru emisfera
nordică, alizeul de nord-est, iar pentru emisfera sudică, alizeul de sud-est,
- o zonă ecuatorială, a vânturilor de est în altitudine, cuprinsă între 5 - 12o latitudine nordică şi
sudică, în care la sol alizeele se interferează şi pătrund dintr-o emisferă în alta schimbându-şi direcţia,
concomitent cu deplasările sezoniere ale Ecuatorului termic, ca urmare a mişcării aparente a Soarelui.
Alizeul emisferei sudice înaintând în emisfera nordică, se dirijeză către dreapta, iar alizeul emisferei
nordice, trecând în emisfera sudică se abate către stânga. În aceste condiţii de circulaţie a aerului, în
interiorul vânturilor de est apare o zonă relativ limitată latitudinal şi altitudinal, de vânturi vestice
cunoscute sub numele de fluxul ecuatorial de vest.
Inelele zonale circumterestre amintite formează un model generalizat al circulaţiei generale a
atmosferei, model ale cărui caracteristici se menţin într-un relativ echilibru dinamic în timp prin
compensarea reciprocă a curenţilor orizontali din troposfera inferioară şi de la înălţime, dar şi prin cea a
curenţilor verticali, descendenţi în zonele tropicale şi polare şi ascendenţi în zona ecuatorială şi zonele
subpolare.
Deplasarea sezonieră a zonei de convergenţă intertropicală către latitudinile tropicale ale
emisferei de vară, mai evidentă în iulie, mai atenuată în ianuarie, mai pronunţată pe continente decât pe
oceane, este urmată de deplasarea asemănătoare a alizeelor, vânturilor vestice din zonele temperate şi a
celor estice din zonele polare.
Modelul generalizat al distribuţiei presiunii şi vânturilor este complicat de influenţele diferite
exercitate asupra celor două elemente climatice de suprafeţele continentale şi oceanice în perioadele
calde şi reci ale anului, rezultând o inversare a gradienţilor barici orizontali ce determină schimbări
sezoniere corespunzătoare în direcţia şi intensitatea vânturilor.

X.4.2.4.4. Circulaţia musonică

Musonii sunt vânturi constante, cu regim sezonier, schimbându-şi direcţia de la vară la iarnă,
în sens contrar, sub acţiunea centrilor de acţiune sezonieri. Prin schimbarea poziţiei ecuatorului termic şi
prin pătrunderea alizeelor dintr-o emisferă în alta, rezultă într-o primă fază, musonii ecuatoriali, care se
combină apoi cu musonii ce iau naştere între continente şi oceane, rezultând musonii tropicali.
Circulaţia musonică se dezvoltă cel mai intens la contactul între cea mai extinsă suprafaţă
continentală, Asia şi întinsele suprafeţe ce sunt ocupate în zona caldă, de către oceanele Pacific şi
Indian. Dezvoltarea lor este împiedicată de ţărmurile estice ale Oceanului Pacific, ocupate de lanţuri
montane înalte.
Pe ţărmurile Oceanului Atlantic, fenomenul se dezvoltă mai slab, cu excepţia coastelor de
vest ale Africii, în zona subecuatorială şi ecuatorială. Musonii se dezvoltă şi pe coastele estice ale
Africii. Slaba dezvoltare a uscatului continental în emisfera sudică, diminuează circulaţia musonică. În
33
emisfera nordică, musonii sunt extrem de puternici, ei continuându-se în zona temperată, ca musoni
extratropicali, în special de vară, mai ales pe ţărmurile estice ale Asiei şi Americii de Nord. O circulaţie
musonică slabă se dezvoltă local între diferite insule şi peninsule şi întinderile acvatice din preajmă.
Schimbările de direcţie a circulaţiei musonice, se produc la schimbările anotimpurilor de multe ori
având un caracter brusc.
În emisfera nordică, vara, anticiclonii subtropicali se deplasează spre nord, minimele subpolare
slăbesc, marile suprafeţe continentale se încălzesc puternic, generând minime intense şi extinse. Spre
aceste minime se deplasează curenţii musonilor ecuatoriali pătrunşi adânc în emisfera nordică.
În Asia de Sud, în Afganistan şi Iran se instalează o extinsă arie depresionară, brâul de minimă
ecuatorial este şi el deplasat spre nord, unindu-se cu cel asiatic. Brâul anticiclonic subtropical este
anihilat. Curenţii convergenţi spre această extinsă minimă continentală, pornesc din brâul anticiclonic al
emisferei sudice, Anticiclonul Insulelor Mauritius, din Oceanul Indian. Alizeele sudice, în aceste
condiţii, depăşesc Ecuatorul, devenind musoni ecuatoriali oceanici. Intensitatea lor va anula curenţii
alizeelor de nord-est, ale emisferei nordice.
În Africa, pe timpul verii se dezvoltă puternic minima sahariană. Alizeul emisferei sudice,
dinspre sud-est, depăşeşte ecuatorul, îşi schimbă sub efectul forţei Coriolis direcţia, bătând din sud, apoi
din sud-vest şi intră în golful Guineei. În emisfera nordică, ţărmul estic al Africii rămâne uscat, întrucât
alizeul este atras în totalitate de minima asiatică.
În zona temperată, vara, aerul rece şi umed de deasupra curentului Oya-Shivo, din Pacificul de
Nord, este atras de minima continentală din Mongolia şi sudul Siberiei. În estul, sud-estul, centrul şi
sud-vestul Americii de Nord, masele de aer din maxima azorică se deplasează spre minimele formate
deasupra Podişului Preriilor şi Podişului Marelui Bazin. Curenţii musonici se dezvoltă bine doar în
treimea sudică a Statelor Unite ale Americii, întrucât, mai la nord sunt stopaţi de Munţii Appalaşi. Sunt
umede în sezonul cald doar ariile de câmpie din sud-estul S.U.A., întrucât potenţialul pluviogenetic
scade odată cu depărtarea de ocean. În Europa, regimul musonic se manifestă foarte slab, în prima parte
a verii, în partea vestică şi centrală, când se conturează un scurt sezon ploios.
În emisfera nordică, iarna, anticiclonii subtropicali se deplasează spre sud, minimele subpolare
se intensifică, pe marile suprafeţe continentale se formează anticicloni de origine termică, foarte
puternici, iar curenţii de la periferia anticiclonilor continentali se orientează spre ariile depresionare de
deasupra oceanelor.
În Asia, toată partea nordică şi centrală este ocupată de marele anticiclon de iarnă asiatic, ce are
cauze termice. Deasupra Oceanului Indian, presiunea este scăzută. Musonul de iarnă asiatic, rece şi
uscat, bate dinspre nord-est, intensificându-se în zona intertropicală, unde se suprapune alizeului
emisferei nordice ce are aceeaşi direcţie.
În Africa, în vara australă, în Deşertul Kalahari se instalează o minimă puternică. Spre aceasta
se întreaptă masele de aer umed din brâul anticiclonic sudic al Oceanului Indian, din Aticiclonul
Mauritius. Musonul bate în sudul Africii dinspre nord-est, precipitând pe coastele estice ale
Madagascarului, Mozambicului şi pe întreaga coastă estică a Africii, din emisfera sudică.
În zonele temperate, musonul de iarnă se dezvoltă bine în estul Asiei, unde, masele de aer uscat
şi foarte rece ale Anticiclonului Euroasiatic de iarnă se deplasează spre minima Aleutinelor, din nordul
Oceanului Pacific. În estul Americii de Nord, masele de aer uscat şi rece ale Anticiclonului Canadian se
îndreaptă spre coastele sud-estice, scăldate de Golfstream. Relieful muntos al traseului, împiedică
formarea aici a unui muson de iarnă intens. În Europa Răsăriteană şi Centrală, la periferia
Anticiclonului Euroasiatic se dezvoltă curenţi periferici reci şi uscaţi, care constituie un pseudomuson
de iarnă.
Intensitatea mare, aria extinsă pe care se dezvoltă, diferenţierile termice şi pluviometrice mari
pe care le generează circulaţia musonică, permit creearea unui tip azonal de climat, climatul musonic. În
aceste teritorii se conturează clar două sezoane, cu caracteristici net diferite, în funcţie de direcţia
curenţilor musonici. Sezonul musonului de vară se caracterizează prin curenţi musonici dinspre ocean,
temperaturi moderate, umiditate ridicată, nebulozitate mare, în acest anotimp căzând peste trei sferturi
din cantitatea anuală de precipitaţii. Nord-estul Indiei, cu aria recordurilor pluviometrice de pe glob,
34
este în aria musonică. Peste 80 % din cantităţile record de precipitaţii, atât ca medie anuală cât şi ca
maximă anuală absolută sunt produse în sezonul ploios al musonului de vară, ca şi cea mai mare
maximă absolută de precipitaţii în 24 ore. Sezonul musonului continental, de iarnă, este mai rece, dar cu
nebulozitate scăzută, ceea ce face ca în India, temperatura medie lunară cea mai ridicată să se
înregistreze în luna mai, ultima lună a sezonului secetos. În estul Asiei, iarna este extrem de severă,
deoarece musonul temperat aduce în regiunile estice, marginale, aer răcit puternic de pe platourile înalte
ale Asiei. Vântul are direcţie dinspre centrul continentelor. Aerul este foarte uscat, iar precipitaţiile
scăzute şi evapotranspiraţia puternică, produc căderea frunzelor la unele specii vegetale şi uscarea
vegetaţiei ierboase.
X.4.2.4.5. Rolul climatic al curenţilor oceanici
În afara influenţelor standard, proprii fiecărei zone climatice, pe care le exercită suprafeţele
acvatice asupra atmosferei, în funcţie de traseele curenţilor oceanici, suprafeţele acvatice oceanice pot
fi, azonal, mai calde sau mai reci decât suprafeţele acvatice şi continentale învecinate. Curenţii oceanici
au un rol climatogen deosebit. Importanţa lor pentru clima şi deci pentru dezvoltarea vegetaţiei, faunei,
a stratului de sol şi în ultimă instanţă a dezvoltării societăţii omeneşti din ariile continentale învecinate
depăşeşte uneori importanţa hidrologică a acestor curenţi, astfel încât, în unele tratate de geografie
fizică, curenţii oceanici sunt studiaţi la factorii dinamici ai climatului şi nu în partea de hidrologie.
Oricum, în climatologie este necesară analiza lor din punct de vedere climatogenetic.
Suprafeţele acvatice pot transmite căldură atmosferei prin radiaţie, schimb turbulent şi prin
înglobarea în marea cantitate de vapori de apă atmosferici a temperaturii latente de evaporare. Curenţii
oceanici influenţează decisiv temperatura, umiditatea relativă, ceaţa, nebulozitatea şi precipitaţiile din
atmosfera de deasupra lor, din ariile învecinate, iar uneori aceste caracteristici atmosferice sunt
transferate adânc în interiorul continentelor, de către circulaţia generală a atmosferei. Cei mai
importanţi curenţi oceanici apar sub influenţa unui sistem de vânturi regulate, predominante, cum ar fi
alizeele, vânturile de vest ale zonei temperate, sau a vânturilor de est, polare. O parte din curenţii
oceanici îşi schimbă semestrial sensul, fiind puşi în mişcare de circulaţia musonică, cum este sistemul
curenţilor oceanici din Oceanul Indian.
Ca şi sistemul circulaţiei generale a atmosferei, sistemul curenţilor oceanici este un factor de
echilibru, având tendinţa de uniformizare a temperaturii pe glob. Curenţii calzi transportă spre zonele
deficitare termic, zonele subtropicale, temperate, subpolare şi polare, mari cantităţi de căldură. Doar pe
seama energiei solare primită de către respectivele zone, temperatura lor ar trebui să fie mult mai
scăzută. În zona temperată a Atlanticului de Nord, curentul Golfului, transmite atmosferei cantităţi de
căldură ce ajung la 80-100kcal/cm2/an, cantitate echivalentă cu cea primită într-un an de la Soare de
suprafaţa terestră în această zonă. Într-o situaţie contrară se află suprafaţa curentului Californiei din
estul Oceanului Pacific, suprafaţă ce absoarbe anual, de la atmosfera foarte caldă, 60kcal/cm2/an.
Sistemul global al curenţilor oceanici are legităţi proprii de distribuţie şi deplasare, majoritatea
derivate din forţa de abatere Coriolis. Astfel, până la latitudinile de 40o, sunt mai calde ţărmurile estice
din ambele emisfere, iar de la aceste latitudini, spre nord şi sud, ţărmurile vestice.
Până la latitudinile de 40o, predomină circuitele ecuatoriale, în zone ecuatoriale, curenţii
ecuatoriali contrari, în zonele subecuatoriale ce închid circuitele ecuatoriale, iar în zonele tropicale,
curenţii de compensaţie reci (care pleacă de la ţărmurile vestice, ce devin astfel reci, sub influenţa
maselor de apă reci, ridicate de alizee din adâncuri), curenţi care în traversarea oceanelor de la est spre
vest, se încălzesc, făcând ca ţărmurile estice să fie calde şi umede.
Până la latitudinile de 40o, direcţiile curenţilor oceanici sunt predominant latitudinale. Peste
latitudinile de 40o, forţa Coriolis devine puternică, iar devierile produse curenţilor oceanici, mari.
Devine predominant sistemul vânturilor de vest, iar curenţii oceanici vor atinge ţărmurile după ce au
taversat oceanele de la vest la est, fiind curenţi calzi, proveniţi din zona tropicală şi subtropicală.
Ramificaţiile lor spre poli, de-a lungul ţărmurilor vestice vor fi curenţi calzi, care vor aduce căldură şi
umiditate pe acele ţărmuri, iar ramificaţiile spre Ecuator, vor deveni curenţi reci, la sud de paralela de
40o, producând răcirea şi uscarea în ariile continentale cu care vin în contact.
35
 Evaporaţia medie anuală de pe suprafeţele oceanice este de 1240mm, iar de pe suprafeţele
continentale doar de 475mm,. De pe suprafaţa curenţilor calzi, evaporaţia medie anuală poate depăşi
2000mm, datorită temperaturii mari a apelor, care sunt încălzite radiativ la suprafaţă, în condiţiile unei
nebulozităţi scăzute, evaporaţia fiind favorizată şi de tensiunea scăzută a vaporilor de apă din atmosferă.
Diferenţa mare de evaporaţie de pe suprafeţele celor două categorii de curenţi este evidentă în zona
temperată, unde la latitudinea de 50o, în Atlanticul de Nord, valorile evaporaţiei de pe suprafaţa apelor
curentului Golfului sunt de ≈ 1300mm, iar de pe suprafaţa apelor curentului rece al Labradorului de ≈
650mm.
Precipitaţiile atmosferice în zonele continentale de influenţă climatică a curenţilor oceanici
sunt foarte diferite. Astfel, în zona caldă, la latitudini mai mici de 40o, diferenţa între cantităţile ce cad
pe ţărmurile răsăritene şi cele ce cad pe ţărmurile apusene este foarte mare, de la cantităţi specifice
climatelor ecuatoriale, subecuatoriale şi tropicale umede ( chiar peste 4000mm ), la deşerturile
instalate pe ţărmurile apusene. Diferenţele dintre cele două tipuri de ţărmuri sunt mai moderate în
climatul temperat şi cel subpolar, putând însă fi, în anumite condiţii orografice şi de până la 10 ori mai
mari.

36
 XI. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A PRINCIPALELOR ELEMENTE
CLIMATICE

XI. 1. Repartiţia geografică a temperaturii aerului

Distribuţia spaţială a temperaturii aerului este influenţată de factorii climatogenetici: factorii
radiativi şi astronomici, factorii dinamici (circulaţia generală a atmosferei şi curenţii oceanici) şi de
natura suprafeţei subiacente active, acvatică sau continentală etc. În cazul suprafeţelor continentale,
gradul mare de diversitate, impune multitudinea variantelor de influenţă termică a acestora. Se
detaşează în special relieful (în principal prin altitudine, expoziţia şi panta versanţilor, morfologie), dar
şi alţi factori ca vegetaţia, solurile, gradul de umezire, stratul de zăpadă. În condiţiile amplificării
influenţei antropice şi acest factor trebuie luat în consideraţie.
Pentru comparabilitatea termică a diferitelor teritorii se utilizează metoda aducerii temperaturii
la nivelul mării, utilizându-se gradienţii termici verticali specifici diferitelor arii. Sunt cele mai
reprezentative pentru analiză distribuţiile temperaturii medii ale aerului din lunile caracteristice, iulie,
respectiv ianuarie şi distribuţia valorilor medii multianuale.
În luna ianuarie, în emisfera sudică, temperaturile medii lunare depăşesc 28oC în America de
Sud, în Gran Chaco; 30oC în Africa, în Kalahari şi 32oC, în Marele Deşert Australian. În restul
emisferei, distribuţia izotermelor este conformă cu latitudinea, între Ecuator şi latitudinea de 40 o,
ţărmurile estice fiind mai calde -fig. 165.

Fig. 165
În emisfera sudică, în vara australă, distribuţia izotermelor este conformă cu latitudinea, în
centrul Antarcticii înregistrându-se valori medii foarte scăzute, asemănătoare celor din nord-estul Asiei.
În emisfera nordică, izoterma de 0oC are un traseu foarte sinuos, coborând mult spre sud pe
ţărmurile răsăritene şi în ariile centrale ale marilor continente şi urcând la latitudini mari, pe ţărmurile
apusene. Traseul ei se situează pe aliniamentul fluviului Huang-He, Podişul Tibet, sudul Kazahstanului,
37
Caucaz, Marea Neagră, Prebalcani, Bazinul Vienei, Alpi, Alsacia, Rin, Danemarca, Capul Nord,
traversează spre sud-vest Atlanticul, până la Capul Hatteras, confluenţa Missouri-Mississippi, versantul
vestic al Munţilor Stâncoşi, Insulele Aleutine, Insula Hokkaido, nordul Coreii. În Europa de Vest,
izoterma de - 2oC are direcţia nord-sud, cele de - 4oC, şi - 6oC, au în Europa Centrală şi de Nord,
direcţia de la nord-vest spre sud-est, izotermele de - 8oC şi - 10oC, direcţia vest - nord-vest - est - sud-
est, în Europa de est, marcând distanţele mari până la care ajung în interiorul continentului influenţele
curentului Golfului. Valorile medii extreme sunt în Europa de - 12oC, în Gibraltar şi de -24oC, în nordul
Munţilor Urali. Influenţa curentului Golfului este prezentă pe întreg ţărmul vestic al Europei. Astfel, la
aceeaşi latitudine, media lunii ianuarie este de - 4oC la Suceava şi de 6oC în Peninsula Bretagne.
Temperaturile medii cele mai scăzute ale emisferei nordice sunt în centrul Groenlandei, -47oC,
în condiţiile unei altitudini de peste 3000m. Într-un climat subpolar continental excesiv, pe văile şi în
depresiunile intramontane din estul Siberiei, la Oimeakon şi Verhoiansk, temperaturile medii coboară la
-50o C.
În luna iulie, emisfera nordică este mult mai caldă pe continente decât emisfera sudică în luna
ianuarie. La latitudinea nordică de 50oC, se înregitrează medii de 10oC. Centrele de frig dispar, doar în
Groenlanda Centrală se înregistrează o temperatură medie de – 11oC, Oceanul Arctic fiind delimitat de
izoterma de 4oC – fig. 166.

Fig.166
Temperaturi medii lunare mai mari de 30oC se înregistrează în nordul Mexicului, Podişul
Marelui Bazin, nordul Africii, Asia de Sud-Vest, Tibet, China. În Iran şi Afganistan, temperaturile
medii sunt de peste 36oC. Zona cea mai caldă se situează în centrul Saharei, unde se depăşesc 40oC.
Oceanele sunt mai reci, în special în dreptul coastelor Californiei şi între Spania şi Mauritania, unde
sunt prezenţi curenţii reci.
În zona ecuatorială, temperaturile medii sunt în jur de 24oC.
Emisfera sudică, oceanică, are temperaturi moderate specifice iernii australe. Izoterma de 0oC
trece prin Ţara de Foc, Tasmania şi insula sudică a Noii Zeelande. Ţărmurile Antarctidei sunt delimitate
de izotermele de – 150C şi – 20oC, în timp ce în aria centrală, temperaturile medii ale lunii iulie
coboară la – 50oC ÷ – 70oC.

38
 După temperaturile medii anuale, emisfera nordică este mai caldă decât cea sudică, datorită
unor veri mult mai calde, produse de încălzirea accentuată a marilor suprafeţe de uscat. Mările şi
oceanele sudice impun pentru această emisferă o distribuţie termică conformă latitudinii, iar diferenţieri
termice mai mari se creează doar în zonele marilor curenţi oceanici, reci sau calzi. Ecuatorul termic are
temperatura medie de 26,2oC. El trece prin Pacific, pe la sud de ecuatorul geografic, apoi prin sudul
Peninsulei California, America Centrală, ţărmul Americii de Sud de la Marea Caraibilor, urmând ţărmul
Braziliei până la Capul Recife, de unde traversează Oceanul Atlantic până la Insulele Capului Verde,
trece prin centrul Saharei, centrul Sudanului, ţărmul Mării Roşii pânã la Capul Guardafui, de unde
traversează Oceanul Indian până în sudul Indiei, de aici prin sudul Golfului Bengal, până la Peninsula
Malacca, Insula Sarawak, ecuatorul geografic, apoi la sud de acesta.
În emisfera nordică, până la paralela de 45o uscatul este mai cald decât marea, iar la nord de
această paralelă, mările sunt mai calde decât uscatul. Izoterma de 20oC urmează în general paralela de
30o, delimitând zona caldă, în timp ce în emisfera sudică, izoterma de 20o se apropie mult de Ecuator, pe
ţărmurile apusene ale continentelor, în Ecuador şi în Namibia. În emisfera sudică, izoterma de 0oC este
situată pe paralela de 60o, delimitând zona subpolară. În emisfera nordică, această izotermă coboară în
în Canada, urcând apoi la 70o în dreptul curentului Golfului, coborând la latitudinea de 50o, în Siberia
Orientală. Izoterma de 0oC coboară spre latitudini scazute, pe ţărmurile răsăritene şi urcă spre poli, pe
cele apusene.
Cele mai scăzute temperaturi medii în emisfera nordică sunt de – 17oC la Verhoiansk, – 20oC
la Polul Nord, – 25oC în nordul Canadei şi – 20oC ÷ – 30oC, în Groenlanda, iar în emisfera sudică, pe
ţărmurile Antarctidei se înregistrează, în medie, – 20o C, iar în centru, – 40oC ÷ – 50oC.
Temperatura medie anuală cea mai scăzută s-a înregistrat la Vostok, în Antarctida, la
altitudinea de 3488m (– 50oC), iar cea mai ridicată, la Lugh Ferrandi, în Somalia (31,1oC).
Temperaturile extreme ale Terrei. Maxima absolută s-a înregistrat la San Luis, în Mexic, fiind
de 57,8oC, pe 11. 08. 1973, iar minima absolută la Vostok, în Antarctida (– 88,3oC, pe 24. 08. 1980). În
ţara noastră, maxima absolută s-a înregistrat la Râmnicelu (Ion Sion), în judeţul Brăila, fiind de
44,5oC, pe 10.08.1951, iar minima absolută, de – 38,50C, s-a înregistrat la Bod, în judeţul Braşov, pe
data de 24. 01.1942.
Amplitudinea maximă anuală se înregistrează la Verhoiansk, în nord-estul Federaţiei Ruse şi
este de 65,4oC.
Amplitudinea maximă absolută s-a înregistrat tot la Verhoiansk, ajungând la valoarea de
103,5oC (diferenţă între 33,7oC în iulie şi – 69,8oC în ianuarie).
Cea mai scăzută amplitudine medie anuală se înregistrează, pentru suprafaţa uscatului, în
Insulele Marshal, din Oceanul Pacific şi este de 0,4oC.
XI. 2. Repartiţia geografică a precipitaţiilor atmosferice
Precipitaţiile atmosferice sunt cel mai variabil element climatic, dintre elementele climatice
principale. Variabilitatea sa este mare atât în spaţiu cât şi în timp. Precipitaţiile atmosferice sunt
reprezentat pe hărţile climatice prin izohiete. Schematic, repartiţia cantităţilor de precipitaţii pe glob
înregistrează valori medii de 1450mm, între latitudinile de 0 – 10o, 850mm între latitudinile de 10 – 20o ,
600mm între latitudinile de 20 – 30o, 650mm între latitudinile de 30 – 40o, 750mm între latitudinile de
40 – 50o, 650mm între latitudinile de 50 – 60o şi 250mm între latitudinile de 60 – 90o. Media
pluviometrică pentru Terra, este de 770mm. Se observă o scădere a cantităţilor de precipitaţii de la
Ecuator până la marginea zonei calde (30o), apoi o creştere până la mijlocul zonei temperate (50o),
urmate de scăderea cantităţilor, până la poli.

XI. 2.1. Repartiţia cantităţilor medii anuale de precipitaţii

În zona ecuatorială, tensiunea ridicată a vaporilor, convecţia termică foarte puternică şi

înălţimea mare a troposferei, permit dezvoltarea zilnică a unor mişcări convective de excepţie. Aproape
39
toate precipitaţiile sunt averse care cad din nori cumuliformi. Cantitatea medie de precipitaţii a zonei se
situează de regula între 1000 – 2000mm – fig. 167. Pe coastele de nord-est ale Braziliei şi în bazinul
superior al Amazonului, pe fondul dominării alizeelor, anual precipită circa 3000mm. Pe coastele
vestice ale continentelor evaporaţia scăzută de deasupra curenţilor reci şi ţărmurile înalte nu permit
precipitări consistente, valorile medii anuale situându-se sub 1000mm. În Golful Guineei valorile
depăşesc 2000mm, iar insular 3000mm. În Munţii Camerun, convecţia orografică produce valori medii
multianuale de peste 9500mm, valorile scăzând în Ghana, chiar sub 700mm. În medie, zona ecuatorială
africană înregistrează 1000 – 2000mm. Platourile înalte, din estul Africii (Tanzania şi Kenia)
înregistrează doar 500 – 1000mm. În vestul Sumatrei, în nord-vestul Insulei Borneo şi în Noua Guinee
se înregistreazã peste 3000mm. În restul Indoneziei se înregistrează 2000 – 3000mm.

Fig. 167

În zona subecuatorială, precipitaţiile înregistrează o scădere de circa 1/3 faţă de zona

ecuatorială, conturându-se două sezoane: unul ploios - vara şi unul secetos - iarna.
În America Centrală, din Panama până în Honduras, se înregistrează 2000 – 3000mm. Valori
mari se înregistrează şi pe ţărmurile nordice ale Americii de Sud, din Panama până în Brazilia, unde se
înregistrează peste 2000mm, iar în zonele interioare, doar 1000 – 2000mm. În interiorul Venezuelei,
valorile medii anuale coboară la 500 – 1000mm. În emisfera sudică, în America de Sud, pe coasta
pacifică, pe un ţărm înalt, adăpostit de Munţii Anzi, faţă de alizeele dinspre sud - est şi scăldat de
curenţii reci ai curentului Perului, valorile medii anuale coboară la 300 – 500mm. Pe versanţii estici ai
Anzilor, în bazinul Maranonului, cantităţile medii anuale de precipitaţii depăşesc 2000mm. În Podişul
Braziliei, în zona sud ecuatorială, se înregistrează 1000 – 2000mm, în partea estică scăzând chiar la 500
– 1000mm, aici existând cele mai bune condiţii pentru cultura cafelei.
În Africa, în emisfera nordică, pe Coasta de Fildeş, se înregistrează 2000 – 3000mm. Pe o
bandă latitudinală, din Nigeria până în Sudan şi în platourile Etiopiei, se înregistrează 1000 – 2000mm.
Din centrul Africii, o altă bandă, prin sudul Sudanului, cuprinzând şi Somalia, înregistrează 500 –
1000mm. În Somalia, odată cu scăderea altitudinii, cantităţile medii anuale de precipitaţii scad la 300 –
500mm şi chiar la 100 – 300mm. În zona sudică, subtropicală a Africii, cantităţile medii anuale de
precipitaţii sunt de 1000 – 2000mm. În Asia, în sudul Indiei şi în Ceilon, cantităţile medii anuale de
40
precipitaţii sunt de 500 – 1000mm, crescând spre est, unde în Peninsula Malacca şi în nordul insulei
Borneo, ating 2000 – 3000mm. În sudul insulelor Filipine se înregistrează 1000 – 2000mm.
În zonele tropicale şi subtropicale, valorile sumelor anuale de precipitaţii scad evident.
În America Centrală şi de Nord, cantităţile scad sub 1000mm, iar în centrul Podişului Mexican,
Arizona şi în sudul Podişului Marelui Bazin şi sub 500mm. Precipitaţii mai bogate, peste 2000mm, se
înregistrează în Peninsula Yukatan, iar peste 1000mm, în sud-estul S.U.A. (Florida, Louisiana).
În Africa, valorile scad spre zona centrală a Africii de Nord, de la 500 – 1000mm, la sub
100mm în Sahara.
În Asia, precipitaţiile sunt în zonele centrale şi de sud-vest, între 100mm şi 300mm, în zonele
deşertice coborând mult sub 100mm. În India de Vest, valorile depăşesc 3000mm, în India Centrală sunt
de 500 – 1000mm, iar în est, în Assam, depăşesc cu mult 3000mm. Aici, în zona musonică tropicală, se
înregistrează datorită musonului de vară, cantităţi record. În zona convecţiilor orografice, la
Cherrapundji, la altitudinea de 1313 m, s-a înregistrat o medie multianuală de 11.550mm, cea mai
mare valoare de pe Terra, pentru un şir lung de date. În aceeaşi regiune, la Mawsynram, pentru şiruri
mai scurte de date, valoarea multianuală este de 12.700mm. Cea mai mare sumă anuală de precipitaţii,
s-a înregistrat la Cherrapundji, în anul 1861(22.987mm).
Maxima pluviometrică absolută în 24 de ore pentru Terra, s-a înregistrat tot la Cherrapundji,
pe 14 iunie 1876, având valoarea de 1038mm. Cantităţile medii anuale de precipitaţii din Tibet, sunt de
100 – 300mm. În Indochina vestică şi estică, cantităţile medii anuale sunt între 1000 – 2000mm, iar în
zona centrală, de 1000 – 1500mm, valori care predomină şi în Insulele Filipine. În China predomină, în
partea estică, valori de 1000 – 2000mm.
În Insulele Hawaii, pe versanţii vulcanului Waialeale, la altitudinea de 1730 m, pentru şiruri
scurte de date, se înregistrează una din cele mai ridicate medii multianuale de pe glob (11.980mm).
În emisfera sudică, în zonele tropicale şi subtropicale, cantităţile medii anuale de precipitaţii
sunt sub 100mm pe coasta vestică a Americii de Sud, unde la adăpost faţă de alizee şi în apropierea
suprafeţei oceanice a curenţilor reci, în Deşertul Atacama, se află una dintre cele mai aride zone ale
planetei. În zonele centrale, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt între 500 – 1000mm, iar pe
coastele estice se înregistrează 1000 – 2000mm.
În Africa, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de 100 – 300mm, pe platourile înalte din
vest, în apropierea suprafeţelor oceanice străbătute de curenţi reci şi, scad sub 200mm în zona centrală,
în Deşertul Kalahari. Pe coastele vestice ale Madagascarului se înregistrează 500 – 1000mm, iar pe
coastele estice, se înregistrează peste 3000mm.
În Australia predomină regiunile în care se însumează cantităţi medii anuale de precipitaţii de
100 – 300mm, iar în regiunile centrale chiar sub 100mm. Pe coastele estice şi nordice se înregistrează
1000 – 2000mm.
În zonele temperate, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt moderate. Pe litoralul vestic al
Americii de Nord, în apropierea curenţilor calzi din Oceanul Pacific şi în condiţiile unei convecţii
orografice puternice, se înregistrează 1000mm în Oregon, cantitate care creşte spre nord, depăşind
3000mm în Munţii Alaskăi. În podişurile montane interioare, cantităţile scad la 200 – 400mm, iar în
Podişul Preriilor la 300 – 500mm. În zona centrală, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de 500 –
1000mm, în Podişul Marilor Lacuri păstrându-se la această valoare, până în Câmpia Mississippi. Pe
coasta de est se înregistrează 600 – 800mm.
În Europa, cantităţile scad lent spre est. În partea vestică a Arhipeleagului Britanic şi pe
coastele Norvegiei se înregistrează medii anuale de precipitaţii de 1000 – 1500mm, iar în Munţii
Norvegiei se înregistrează până la 4000mm, valoare depăşită doar de maximele orografice din
Muntenegru, din zona în care ciclonii mediteraneeni se angajează în traversarea Peninsulei Balcanice
(Crkvice, cu o medie multianuală de 4.628mm). Europa Centrală şi de Nord înregistrează 550 – 800mm,
în Câmpia Europei de Est valorile scăzând la 400 – 550mm. În sudul acestei câmpii, spre ţărmurile
mărilor Neagră şi Caspică, valorile scad sub 100 – 200mm. În bazinul mediteraneean, precipitaţiile
bogate de iarnă, ridică mediile anuale, la 400 – 800mm. Spaţiul european conţine numeroase areale

41
izolate, unde lanţurile montane ridică, local, cantităţile de precipitaţii, la 1500 – 2000mm. În partea
sudică, în Caucaz, pe versanţii sudici, se înregistrează peste 2500mm.
În Siberia, cantităţile medii multianuale de precipitaţii se situează între 300 – 500mm. În Asia
Centrală şi în Mongolia, cantităţile medii multianuale de precipitaţii sunt de 100 – 300mm, în
deşerturile Asiei Centrale, chiar sub 100mm. În Primorie, Insula Sahalin şi în Japonia nordică,
cantităţile medii multianuale de precipitaţii sunt de 500 – 1000mm, iar în sud-estul Peninsulei
Kamceatka, chiar peste 1000mm.
În zonele temperate ale emisferei sudice, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt de 2000 –
3000mm şi chiar mai mari de 3000mm, pe coastele chiliene, scăzând la 100 – 300mm, pe versantul
estic, în Patagonia. În Tasmania, valorile medii anuale sunt în jur de 1000mm, din cauze orografice, în
regiunea scăldată de curenţi calzi, crescând peste 1500mm, în insula sudică a Noii Zeelande.
În zonele subpolare şi polare ale ambelor emisfere, în climat oceanic, se înregistreazã 500 –
800mm, iar în climat continental, sub 300 – 400mm.
Din cele prezentate, se observă rolul important pe care îl au depărtarea sau apropierea de ocean,
înălţimea şi poziţia lanţurilor montane, temperatura curenţilor oceanici ce scaldă ţărmurile continentelor
şi activitatea ciclonilor. Pe uscat şi mai ales în zonele interioare şi la adăpostul marilor lanţuri montane,
se înregistrează cantităţi scăzute de precipitaţii; pe mări şi oceane cantităţile medii anuale de
precipitaţii sunt moderate şi uşor crescute, pe ţărmurile răsănitene, în zona caldă şi pe ţărmurile apusene
din zona temperată şi subpolară, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mari şi foarte mari. Azonal,
marile înălţimi înregistrează maxime orografice.

42
 XII. Clasificarea climatelor
Generalităţi

Multitudinea combinaţiilor dintre factorii climatogeni are drept consecinţă un număr

corespunzător de tipuri climatice. Rezultă necesitatea grupării tipurilor de climate identificate, după
caracteristicile lor comune. Operaţiunea respectivă este denumită clasificarea climatelor şi are drept
scop facilitarea caracterizării şi cartografierii zonelor şi regiunilor climatice.
Clasificarea climatelor trebuie să atingă trei obiective de bază şi anume: sistematizarea
cantităţii mari de informaţii, difuzia acestora şi facilitarea comunicaţiilor în domeniul respectiv.
Clasificarea climatică ordonează datele climatice, astfel încât şi generalizarea analitică şi cea descriptivă
să coexiste şi să se poată armoniza într-o manieră sintetică, sistematică şi expresivă, informaţiile
deţinute putând fi uşor stocate şi comunicate prin intermediul tabelelor sintetice, a graficelor şi a
hărţilor.
O clasificare climatică poate fi apreciată fie sub raportul utilizării ei imediate într-un anumit
domeniu de activitate (exemplu o clasificare bazată pe temperaturile critice şi limitele de umiditate ale
diferitelor plante şi animale poate satisface necesităţile unui studiu biologic, biogeografic sau ecologic,
dar nu şi pe cele ale activităţii de prognoză a vremii, care presupune analiza unui număr mult mai mare
de elemente şi parametri meteorologici), fie sub cel al complexităţii, al polivalenţei şi valabilităţii
pentru numeroase domenii de interes ştiinţific şi practic.
Criteriile care stau la baza clasificărilor climatice impun departajarea acestora în trei mari
categorii şi anume: clasificări empirice, genetice şi aplicate.
Clasificările empirice se bazează pe caracteristicile principale, observabile, ale climei. Acestea
sunt tratate fie separat, fie în interrelaţiile dintre ele. De exemplu, luând temperatura drept criteriu unic,
pot fi definite zone sau regiuni cu climă caldă, rece şi foarte rece între anumite limite strict matematice.
Creşterea numărului de elemente sau parametri luaţi în analiză pentru definirea tipului de climă,
conduce la înmulţirea rapidă a numărului de combinaţii climatice posibile şi impune în mod stringent
selectarea criteriilor cele mai reprezentative şi potrivite scopului urmărit. În mod firesc temperatura şi
precipitaţiile au dominat clasificările empirice, dar fiecare element al climei prezintă o importanţă
climatică, care poate fi mai mare sau mai redusă în funcţie de scopul urmărit.
Clasificările genetice pornesc de la cauzele care determină condiţiile climatice caracteristice
unei regiuni sau alteia. Aceste regiuni iau în consideraţie latitudinea, circulaţia generală a atmosferei,
influenţa oceanelor şi continentelor, lanţurilor sau a sistemelor montane etc. Cunoscând relaţia dintre
înclinare (latitudine) şi temperatură, grecii antici au definit de timpuriu zonele climatice (calde,
temperate şi reci), care constituie şi astăzi cadrul general al multor clasificări climatice. Clasificările
genetice au ca neajuns tendinţa de teoretizare sau generalizare excesivă nerăspunzând unor necesităţi
practice curente.
Clasificările aplicate (tehnice sau funcţionale) se bazează pe una sau mai multe caracteristici ale
climei. Tipurile şi regiunile climatice sunt definite în funcţie de efectele elementelor meteorologice
asupra diferitelor componente ale sociogeosistemului. Cel mai edificator exemplu, atât prin
complexitate cât şi prin corectitudinea rezultatelor obţinute, îl constituie relaţia dintre climă şi vegetaţia
terestră. Adaptându-se efectelor climatului mai bine decât orice alt înveliş geografic, vegetaţia constituie
în acelaşi timp o reală proiecţie materială a condiţiilor climatice (locale, regionale, zonale sau globale).
Deoarece temperatura şi precipitaţiile au o importanţă esenţială în creşterea şi dezvoltarea plantelor, dar
sunt şi cele mai importante elemente climatice ce caracterizează clima unui loc, ele sunt utilizate drept
criterii pentru stabilirea tipurilor de climă, care poartă de regulă denumirea principalelor asociaţii
vegetale. Relaţia dintre precipitaţii, temperatură şi evapotranspiraţie măreşte complexitatea şi
corectitudinea criteriilor de stabilire a tipurilor de climă, mai ales când se iau în considerare noi
parametri ai analizei precum variabilitatea în timp a temperaturii şi precipitaţiilor etc.
Omul, cu toate că depinde într-o măsură mai mică de factorul climatic comparativ cu plantele şi
animalele, nu poate face abstracţie de acesta. Necesităţile practice au impus ca în ultimele decenii să se
43
realizeze numeroase şi documentate studii de climatologie aplicată. Studiile realizate pun în evidenţă
relaţiile dintre climă pe de o parte şi resursele de hrană, condiţiile de sănătate şi caracteristicile locale
sau regionale ale vestimentaţiei umane pe de alta. Hărţile care prezintă distribuţia regională a acestor
relaţii nu reprezintă altceva decât clasificări climatice aplicate cu un grad ridicat de specializare.
O condiţie esenţială a obiectivităţii şi ancorării în realitate a oricărei clasificări este dată de
existenţa datelor climatice, obţinute prin măsurători instrumentale pe un lung şir de ani, la un număr
mare de staţii, amplasate în puncte reprezentative (care să surprindă evoluţia elementelor şi fenomenelor
climatice deasupra diverselor trepte de relief sau în aria cât mai multor subunităţi şi unităţi geografice).
Reţeaua mondială de staţii meteorologice nu este nici în prezent judicios amplasată, regiuni
întinse şi greu accesibile fiind insuficient monitorizate din punct de vedere al condiţiilor atmosferice.
Totuşi miile de staţii meteorologice terestre fixe, cu program continuu, cărora li se adaugă o multitudine
de nave cu programe de observaţii sinoptice, necesare prevederii vremii, reprezintă astăzi surse de date
ce constituie o bază consistentă pentru activitatea de clasificare a climatelor. Şi observaţiile
meteorologice efectuate cu ajutorul rachetelor şi sateliţilor artificiali ai Pământului sunt folosite pentru
îmbunătăţirea clasificărilor climatice de orice natură.
Grecii antici au realizat prima zonare termică a suprafeţei terestre pe baza criteriului astronomic
al unghiului înălţimii Soarelui deasupra orizontului.
Încă de la început, în realizarea clasificărilor climatice, climatologii au folosit (şi folosesc şi în
prezent) raportarea caracteristicilor climatice la cele biogeografice (asociaţiile vegetale) sau fizico-
geografice (landşafturile naturale), acestea din urmă reflectând fidel efectele celor dintâi. Criteriul
biogeografic a fost aplicat încă din etapa de început a clasificărilor climatice (a doua jumătate a
secolului XIX), când datele climatologice erau încă foarte puţine, dar repartiţia pe suprafaţa terestră a
principalelor asociaţii vegetale era deja cunoscută. Germanul A. Griesebach (1872) şi elveţianul A. de
Candolle (1874) sunt primii care semnalează şi argumentează legătura cauzală dintre vegetaţie şi climă.
Schema lui A. de Candolle, care grupează vegetaţia în 5 categorii de plante, stabilite după
condiţiile termice în care trăiesc (megaterme, xerofite, mezoterme, microterme şi hechistoterme) nu
întruneşte caracteristicile unei clasificări climatice propriu-zise. Ea a avut însă o valoare deosebită,
concepţia sa de bază fiind preluată şi dezvoltată mai târziu de către W. Köppen.
Cele dintâi clasificări climatice au fost descriptive. Acestea nu stabileau legăturile comune
existente între diferitele provincii climatice, porneau de la criterii unice, uneori subiective şi, în toate
cazurile evidenţiau lipsa noţiunii tipului de climat
Primele clasificări bazate pe date climatice concrete provenite din observaţii instrumentale
sistematice au fost realizate de climatologii germani A. Supan (1884) şi W. Köppen (1900).
Luând drept criteriu de bază temperatura, A. Supan a împărţit suprafaţa terestră în 7 zone
climatice după cum urmează: o zonă caldă, două zone temperate, două zone reci şi două zone glaciale.
În cadrul celor şapte zone Supan separă 35 de provincii climatice, care au trăsături climatice omogene.
W. Köppen a realizat o clasificare climatică superioară, bazându-se pe criterii mai complexe,
cum ar fi: regimul temperaturii aerului, al precipitaţiilor atmosferice şi regimul eolian, durata
perioadelor calde, moderate şi reci, efectul temperaturii asupra lumii vegetale etc. Din 1900 până în
1936 autorul a îmbunătăţit-o neîncetat, dându-i forma finală utilizată şi astăzi. Clasificarea lui W.
Köppen din 1918 înlocuieşte descrierea climatelor pe provincii cu o analiză obiectivă şi sintetică bazată
pe date climatice concrete în vederea diferenţierii tipurilor de climat şi a sesizării legăturilor şi
conexiunilor ce există între acestea. Ea porneşte de la criteriul termo-pluviometric, dar ţine seama şi de
valorile altor elemente şi fenomene climatice (umiditatea aerului, vânt etc.). La delimitarea diferitelor
unităţi climatice W. Köppen a utilizat criterii biogeografice, aducând un plus de valoare clasificării sale.
Clasificarea din 1936 a lui W. Köppen deosebeşte 5 clase de climate (echivalente cu zonele climatice)
care cuprind 11 ordine (sau tipuri fundamentale de climat) şi 18 subordine cu caracter climatologic
special. Clasificarea lui W. Köppen este mult folosită de botanişti şi pedologi.
În 1910 geograful german A. Penk a publicat o clasificare climatică având la bază criteriul
pluviometric, completat cu cel hidrologic, clasificarea evidenţiază strânsa legătură ce există între climat
şi apele continentale de suprafaţă dar şi subterane.
44
 În 1911 un alt geograf german, A. Hettner, a făcut cunoscută clasificarea sa, bazată pe
particularităţile circulaţiei atmosferice, punând în evidenţă rolul factorului dinamic în geneza
climatelor.
Pornind de la criterii asemănătoare cu ale lui W. Köppen (criteriul termo-pluviometric şi
particularităţile circulaţiei atmosferice) geograful francez Emm. de Martonne a elaborat în 1913 o
clasificare climatică în care tipurile fundamentale de climat sunt indicate prin denumirile regiunilor
geografice unde acestea sunt mai bine exprimate. De Martonne va aduce clasificării îmbunătăţiri în
1926 şi 1941 în final, ariditatea constituind un criteriu important în clasificarea sa care evidenţiază 6
grupe mari de climate cu 34 tipuri, subtipuri şi variante. Clasificarea lui de Martonne este una una din
cele mai bune clasificări de tip geografic.
Clasificarea climatică a geografului rus L.S. Berg (1925) utilizează criterii similare însă
evidenţiază o mai bună legătură între tipurile de climat şi principalele landşafturi naturale. Berg
porneşte de la ideea că legătura dintre tipurile de climat şi componentele naturale (relief, climă, ape,
vegetaţie, soluri) este foarte strânsă. Punând accent deosebit pe climă, Berg remarcă faptul că dintre
toate elementele naturale, vegetaţia oglindeşte cel mai bine efectele climatului şi de aceea numeşte cele
11 zone climatice descoperite după zonele de vegetaţie (climatul tundrei, taigalei, pădurilor de foioase
din zona temperată etc.). Acestor 11 zone li s-au adăugat climatele alpin şi al îngheţului veşnic. Totuşi,
Berg remarcă faptul că zonele climatice nu corespund în întregime cu cele vegetale, deoarece repartiţia
vegetaţiei depinde şi de cauze istorice evolutive.
Deoarece clasificările lui W. Köppen, Emm. de Martonne ş.a. nu reflectă suficient bilanţul
caloric şi al umidităţii, atât de importante pentru viaţa de pe Pământ, au fost realizate noi clasificări
climatice care iau în calcul repartiţia valorilor bilanţului termic şi pluviometric. Printre acestea se
numără cele efectuate de climatologul american C.W. Thornthwaite (1931) şi climatologul rus N.N.
Ivanov (1948).
La rândul său, climatologul rus M.I. Budîko (1948) încearcă să clasifice climatele folosind
dublul criteriu al bilanţului caloric şi hidrologic.
O clasificare genetică deosebit de cuprinzătoare a fost elaborată în perioada 1936-1949 şi
îmbunătăţită ulterior, de către climatologul rus B.P. Alisov. Criteriul de bază al acestei clasificări îl
constituie tipurile geografice de mase de aer şi schimburile de căldură şi umiditate pe care circulaţia lor
le determină pe suprafaţa terestră. B.P. Alisov împarte suprafaţa globului terestru în 7 zone climatice:
ecuatorială, a musonilor ecuatoriali, tropicală, subtropicală, temperată, subarctică şi subantarctică,
arctică şi antarctică. În cadrul fiecărei zone principale B.P. Alisov separă subtipuri continentale şi
maritime ale ţărmurilor apusene şi răsăritene ale continentelor, deosebite atât în ceea ce priveşte
circulaţia atmosferică cât şi prin natura curenţilor oceanici.
Acelaşi criteriu a fost utilizat şi de climatologul britanic W.G. Kendrew (1961), care a descris
clima continentelor în funcţie de masele de aer ce domină sezonier diferite zone ale planetei.
Analiza atentă a principalelor clasificări climatice permite împărţirea suprafeţei terestre în trei
zone climatice şi anume: zona climatelor calde, zona climatelor temperate şi zona climatelor reci.
Ultimele două zone sunt duble, câte una pentru fiecare emisferă.

XII. 1. Zona climatelor calde

Zona climatelor calde are cea mai mare extindere teritorială, cuprinzând regiuni situate de o
parte şi de alta a ecuatorului geografic, până la latitudini de 40o nord şi sud. Această limită este cu totul
aproximativă, abaterile în jurul traseului său fiind frecvente, mai ales în emisfera nordică, ca urmare a
influenţei uscatului (mai întins şi mai accidentat), a circulaţiei atmosferice generale, a curenţilor
oceanici etc.

45
 Fig. 168 Repartiţia geografică a climatelor din zona caldă

Între limitele (arătate ≈ 40o lat. N şi S – fig. 168) pot fi deosebite următoarele tipuri de climat:
intertropical umed, intertropical musonic, intertropical alternativ, tropical semiarid, tropical arid,
subtropical semiarid, subtropical cu veri uscate, subtropical umed, subtropical arid şi climatul munţilor
înalţi din zona caldă.

46
 XII. 1.1. Climatul intertropical permanent umed
Acest tip de climat se localizează în cadrul ţinuturilor joase din lungul Ecuatorului, din apropierea
acestuia, precum şi în lungul unor arii costiere tropicale. Concret (fig. 169 )acest tip de climat este caracteristic:
- bazinului Amazonului şi regiunii Salvador de pe coasta braziliană a Americii de Sud,
- ţărmurilor Americii Centrale,
- bazinului fluviului Congo şi ţărmurilor răsăritene ale insulei Madagascar în Africa,
- arhipelagului Indoneziei, Noii Guinee şi arhipelagul Filipinelor în Asia.
Dintre regiunile situate în lungul Ecuatorului, nu au acest tip de climă arhipelagul Galapagos şi Africa
Central - Estică.
Anomalia climatică a arhipelagului Galapagos se datorează influenţei curentului rece al Perului care
transportă mase de aer relativ reci până la Ecuator determinând răcirea atmosferei şi predominarea tipului de
vreme al convecţiei adiabatice uscate.
În Africa Central - Estică pendularea la nord (vara) şi la sud (iarna) de Ecuator a zonei de convergenţă
intertropicală şi a fluxului ecuatorial de vest, determină de ambele părţi ale acestuia câte un sezon secetos, a cărui
durată este mare, impunând vegetaţiei ariilor amintite un caracter de stepă uscată sau semideşert. La aceasta se
adaugă altitudinea mare a reliefului care pe alocuri depăşeşte 5000m (Kenya, Kilimandjaro, Ruwenzori) şi care
impune manifestarea pe verticală a unor accentuate diferenţe termice, eolice şi pluviometrice, transmise şi
vegetaţiei care, trece de la pădurea ecuatorială tipică pe versanţii expuşi spre vest, la pădurea de conifere alpină,
apoi la stepa alpină sau la golul montan al zăpezilor veşnice.

Fig. 169 Repartiţia teriorială a climatului intertropical permanent umed

Acest tip de climat se caracterizează prin lipsa anotimpurilor datorată combinării temperaturilor constant
ridicate cu precipitaţiile abundente şi distribuite relativ uniform pe parcursul întregului an.
În cadrul acestui tip de climat are loc un continuu proces de transformare a aerului tropical adus de
alizee în aer umed ecuatorial. Procesul amintit are intensităţi asemănătoare atât pe continente cât şi pe oceane.
Din această cauză, aerul ecuatorial continental nu se deosebeşte prea mult de cel ecuatorial oceanic. Aerul
ecuatorial se formează cu precădere în zona ,,calmelor ecuatoriale” sub influenţa valorilor constant ridicate ale
radiaţiei globale 140-160 kcal/cm2/an.
47
 În consecinţă regimul anual al temperaturii aerului prezintă amplitudini foarte reduse, mult inferioare
celor ale regimului diurn.
Mediile termice lunare oscilează în mod obişnuit între 25oC în lunile cele mai reci şi 28oC în lunile cele
mai calde. Se pun în valoare amplitudini termice medii anuale de ≈ 3oC. Cu toate că variaţia temperaturii aerului
în timp de un an este aproape neînsemnată, totuşi regimul termic anual prezintă două maxime (echinocţiale sau
postechinocţiale) şi două minime (solstiţiale sau postsolstiţiale). În ariile continentale valorile amplitudinilor
medii sunt cu puţin mai mari decât în cele oceanice.
Mari cantităţi din energia calorică a aerului ecuatorial se consumă în procesul evapotranspiraţiei, trecând
astfel în stadiul de căldură latentă de vaporizare. Acest fapt prezintă drept consecinţe umezirea accentuată a
aerului (umiditatea absolută poate urca chiar peste 30g/m3 , iar cea relativă depăşeşte în majoritatea situaţiilor
valoarea de 80%) şi reducerea valorilor temperaturii pe timp de zi când acest element se situează cel mai
frecvent în jurul a 32oC, depăşind foarte rar pragurile de 35-37oC. În schimb noaptea, umiditatea mare a aerului
ecuatorial determină o contraradiaţie atmosferică puternică, care contribuie la micşorarea valorilor radiaţiei
efective. Urmare a acestor procese, temperaturile minime din cursul nopţii coboară foarte rar sub pragul de 20oC.
Rezultă deci amplitudini termice diurne, care deşi le depăşesc pe cele anuale de ≈ 5 ori, sunt mult mai
mici în comparaţie cu cele specifice altor tipuri climatice (tropical arid, tropical semiarid etc.).
Variaţiile termice interdiurne, asemănător celor interlunare, sunt foarte reduse, imprimând prin mersul
lor valoric monotonia climatului intertropical permanent umed.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 1000 şi 3000mm, la majoritatea staţiilor, ele
depăşind 1500mm. În condiţii favorabile (relief foarte înalt şi expunere faţă de fluxul ecuatorial de vest) acestea
pot depăşi 3000mm şi chiar 10000mm (ex. la Debundje, în Munţii Camerunului cad în medie 10470mm
precipitaţii anual).
Rezerva mare de energie a instabilităţii umede favorizează convecţia termică intensă până la mari
înălţimi pe verticala troposferei şi căderea unor cantităţi însemnate de precipitaţii mai ales sub formă de averse,
însoţite adesea de furtuni şi fenomene orajoase (fulgere, tunete, trăsnete) ce se produc aproape întotdeauna după-
amiaza. Aversele sunt precedate şi succedate de timp senin şi afectează de regulă spaţii restrânse pe durate relativ
scurte de timp. Frecvenţa ploilor este deosebit de mare înregistrând în medie peste 200 zile anual (ex. la Iquitos –
245 zile, la Libreville – 296 zile, la Debundje pe versanţii Munţilor Camerun – 302 zile, la Singapore – 268 zile
etc.).
Regiunile costiere şi insulare situate la periferia climatului intertropical permanent umed sunt afectate
uneori de uragane, care nu ajung însă nici în apropierea Ecuatorului, dar nici nu pătrund adânc în interiorul
ariilor continentale.
Masele de aer de la latitudini medii pătrund foarte rar până la latitudini tropicale şi mai rar până la cele
ecuatoriale, dar atunci când reuşesc să ajungă în aceste arii, provoacă precipitaţii frontale şi scăderi ale
temperaturii. Masele de aer dominante în regiunile cu climat intertropical umed îşi au originea în celulele
subtropicale de mare presiune atmosferică, iar în advecţia lor spre ecuator capătă treptat caracteristici ecuatoriale,
care se definitivează în aria de convergenţă din lungul talvegului ecuatorial.
În regimul anual al precipitaţiilor se evidenţiază câte o perioadă mai săracă din punct de vedere
pluviometric, corespunzând ,,iernii” fiecărei emisfere. Pendularea ecuatorului termic spre sud de ecuatorul
geografic în vara emisferei australe şi spre nord de ecuatorul geografic în timpul verii emisferei boreale, conduce
la instalarea unor perioade cu cantităţi de apă mai reduse, provocate de puternicul aflux al maselor de aer aduse
de alizee.
Uneori se poate constata şi vara o scurtă perioadă mai uscată datorată trecerii alizeului dintr-o emisferă
în alta.
Deci regimul anual al precipitaţiilor se caracterizează prin două minime ( solstiţiale sau postsolstiţiale)
şi două maxime (echinocţiale sau postechinocţiale), asemănător regimului termic. În acest tip de climat,
cantităţile maxime de precipitaţii se înregistrează în intervalele echinocţiale, datorită înălţimii maxime a Soarelui,
deasupra orizontului (şi deci a valorii maxime a unghiului de incidenţă al razelor sale cu suprafaţa terestră) şi a
distribuţiei relativ simetrice a presiunii atmosferice la nord şi la sud de Ecuator, care face ca termoconvecţia
specifică acestei arii să nu fie împiedicată de advecţia alizeelor. Convergenţa intertropicală determină în
majoritatea regiunilor cu climat intertropical umed precipitaţiile abundente şi relativa lor uniformitate.
Vegetaţia specifică acestui tip de climat este reprezentată prin pădurile ecuatoriale, formate din arbori cu
frunze veşnic verzi, cu excepţia acelor regiuni unde, prin intervenţia omului, acest tip de asociaţie vegetală a fost
înlocuit cu savana-parc sau cu plante cultivate ( America Centrală, Amazonia, Africa ecuatorială, Arhipelagul
Sondelor etc.)

48
 XII. 1.2. Climatul intertropical musonic
Se află localizat (fig. 170 )în vecinătatea climatului intertropical permanent umed ocupând arii
relativ restrânse în regiunile de coastă sau apropiate de coastă unde se manifestă o circulaţie sezonieră a
aerului umed (ecuatorial) şi uscat (adus de alizee). Acest tip de climat este specific:
- pe ţărmurile sud-vestice şi nord-estice ale Indiei, în jumătatea sud-vestică a insulei Sri
Lanka, pe ţărmurile vestice ale Birmaniei, pe coastele răsăritene ale Vietnamului, în nord-estul
Filipinelor în cadrul continentului asiatic,
- în vestul coastei Guineei în Africa,
- pe ţărmurile nord-estice guineene în America de Sud,
- pe coastele nordice ale insulelor Haiti şi Puerto Rico în America Central – Insulară,
- pe porţiuni restrânse ale coastelor estice ale Pen. York din Australia.

Fig. 170 Repartiţia geografică a climatul intertropical musonic

Din punct de vedere dinamic, în acest tip de climat se manifestă alternanţa sezonieră a maselor
de aer cu originea diferită şi anume ecuatoriale, respectiv tropicale. Referindu-ne la emisfera nordică,
unde acest tip de climat este întâlnit, vara predomină aerul umed ecuatorial care se deplasează mult spre
nord (atingând latitudini mai mari de 30o N în sud-estul Asiei) sub forma vânturilor de vest, iar iarna
predomină mai întotdeauna aerul uscat transportat de alizee. Datorită acestei circulaţii cu caracter
sezonier, vara climatul analizat se apropie de cel intertropical permanent umed, prezentând amplitudini
termice diurne reduse, umiditate şi nebulozitate ridicate, respectiv precipitaţii bogate. Iarna sub acţiunea
,,musonului” de iarnă, care este în esenţă un alizeu, umiditatea aerului deasupra uscaturilor scade
simţitor, amplitudinile diurne cresc semnificativ, iar cantităţile de precipitaţii se reduc considerabil,
climatul prezentând multe asemănări cu climatul intertropical alternant.
Spre deosebire de climatul intertropical permanent umed, în cadrul climatului intertropical
musonic se conturează un anotimp secetos distinct. Dar rezervele de apă din sol sunt suficiente pentru a
49
asigura dezvoltarea pădurilor, ale căror caracteristici sunt foarte asemănătoare cu cele din regiunile cu
climat intertropical umed.
Din punct de vedere termic acest tip de climat se particularizează prin temperaturi puţin mai
reduse decât în cadrul tipului climatic precedent. Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorilor
de 24o-26oC. Variaţiile termice de la o lună la alta sunt reduse, iar în profil anual se înscriu între 2 şi
5oC. Se evidenţiază un maxim termic cu caracter principal în lunile cu nebulozitate redusă ce preced
musonul de vară (aprilie-mai) şi un al doilea maxim termic mai puţin pronunţat în lunile ce succed
musonul de vară (septembrie-octombrie) despărţite de un minim termic evidenţiat pe durata producerii
musonului. În perioada de iarnă se produce un al doilea minim termic anual cu caracter secundar.
Variaţiile termice diurne se amplifică uşor faţă de cele caracteristice climatului intertropical permanent
umed, fiind mai mari în lunile uscate şi mai mici în cele umede. Accidental, iarna, perturbaţiile ciclonice
de la latitudini superioare pot provoca scăderi temporare neperiodice, ale temperaturii aerului. Aceste
invazii sunt însă rare şi nu se impun prea mult în conturarea caracteristicilor tabloului termic al acestor
areale.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii oscilează în cea mai mare parte a ariilor cu climat
intertropical musonic în jurul valorii de 1500mm. Vara, când bate musonul ecuatorial, cantităţile de
precipitaţii sunt cele mai mari, acum evidenţiindu-se perioada cu pluviozitatea cea mai bogată din an.
Acest sezon are caracteristici foarte asemănătoare cu ale vremii din regiunile cu climat intertropical
permanent umed. În timpul sezonului ploios advecţiile aerului ecuatorial oceanic (mult mai rar
continental), mai umed şi puţin mai răcoros conduc la creşterea valorilor nebulozităţii, a precipitaţiilor şi
la o diminuare uşoară a temperaturii .
În ariile unde musonul umed bate perpendicular pe ţărmurile muntoase se produc maxime
pluviometrice excepţionale. În asemenea cazuri, precipitaţiile care se formează sunt datorate atât
vânturilor umede de vară, dar şi convecţiei termice şi dinamice (orografice), ca de exemplu pe versanţii
vestici ai Gaţilor de Vest, în treimea lor sudică, unde cantităţile de apă ajung la 8100mm.
Întrucât aproape toate ariile în care este prezent acest tip de climat se află localizate în emisfera
nordică, musonul de iarnă este de fapt un alizeu care bate dinspre nord-est, dinspre arii continentale
extinse, aducând un aer tropical uscat. Nebulozitatea şi cantitatea de precipitaţii se reduc simţitor, dar
umiditatea aerului relativ ridicată atenuează seceta instalată în acest sezon, astfel că, vegetaţia forestieră
nu are de suportat prea mult.
Sunt şi aici câteva excepţii cum ar fi ţărmul Guyanelor din America de Sud şi al celor două
insule din Antile (Haiti şi Puerto Rico), sau ţărmurile estice ale Pen. York unde alizeul este în fapt un
vânt umed venind de pe întinsele suprafeţe ale Atlanticului Central-Nordic sau Pacificului Sud-Vestic.
XII. 1. 3. Climatul intertropical alternant
Este un climat care realizează tranziţia de la climatele intertropical permanent umed şi
intertropical musonic la climatele tropical semiarid şi tropical arid. În cadrul acestui climat se
evidenţiază clar alternarea anotimpurilor umed şi uscat, între care apar contraste pluviometrice nete.
Acest tip de climat se întâlneşte(fig. 171 ):
- în extremitatea sudică a Peninsulei Florida, pe litoralul sud-vestic şi sud-estic al Mexicului,în
partea centrală a peninsulei Yukatan în America de Nord,
- în Cuba şi pe anumite areale din cadrul celorlalte insule din America Central - Insulară, pe
litoralul vestic al Americii Central - Istmice în America Centrală,
- în nordul extrem al cordilierei andine în zona de vărsare a fluviului Sf. Magdalena, în
Câmpia Fluviului Orinoco, pe porţiuni întinse în Podişul Braziliei (între Anzi şi ţărmul Atlanticului) în
America de Sud,
- în Africa Central - Sudică şi de Est şi mai puţin în Africa Central - Nordică şi de Vest, în
partea central-vestică a insulei Madagascar în Africa,
- pe suprafeţe întinse din subcontinentul indian şi pe o bandă centrală lată orientată nord-vest
- sud-est în Peninsula Indochina în Asia,
- în nordul Australiei, ocupând cele trei apofize peninsulare ale acestui continent,
50
 - în numeroase insule din Oceanul Pacific (Mariane, Caroline, Marshall, Samoa).
În cadrul acestui tip de climat anotimpul uscat durează până la patru luni. Perioada din an mai
uscată corespunde iernii emisferei în care se află arealul cu acest tip de climat.
În decurs de un an temperaturile medii lunare oscilează între valori de 25-30oC. Asemănător
climatului intertropical musonic, în emisfera nordică lunile cele mai calde (aprilie-mai) sunt cele ce
preced anotimpul ploios, iar cele mai reci (iulie-august) corespund părţii mediane a anotimpului ploios.
Un al doilea maxim termic slab evidenţiat poate să apară imediat după încheierea sezonului ploios, iar
un al doilea minim termic, la fel de estompat, se produce pe parcursul sezonului secetos. Insolaţia
intensă face ca temperaturile să fie ridicate tot timpul anului.
Pe platourile mai înalte ale Americii de Sud (Podişul Braziliei) şi din Africa Central - Sud -
Estică, valorile temperaturii scad ca urmare a creşterii altitudinii, mediile lunare cele mai mici putând
ajunge chiar la 18oC, iar cele mai mari la aproape 25oC. În aceste condiţii amplitudinile termice anuale
pot varia, în funcţie de aria la care ne referim, de la 5 la 7-8oC, depăşindu-le pe cele corespunzătoare
climatelor intertropical permanent umed şi musonic.

Fig. 171 Repartiţia geografică a climatului intertropical alternant

Şi amplitudinile termice diurne ajung la 10-15oC crescând mai ales în anotimpul uscat, de iarnă,
când temperaturile urcă la 25-30oC ziua şi coboară la 15 oC, sau sub 15 oC noaptea. Vara când
nebulozitatea este mai accentuată, pe timp de zi, insolaţia este diminuată, iar temperatura aerului nu
creşte foarte mult. Noaptea datorită umidităţii mari a aerului atmosferic, contraradiaţia atmosferei are
valori semnificative, împiedicând astfel răcirile puternice nocturne. Variaţiile termice zi-noapte, sunt
mai atenuate vara decât iarna, când amplitudinile diurne sunt maxime în decurs de un an.
În anotimpul ploios pe fondul temperaturilor ridicate, a umidităţii mari şi a precipitaţiilor
abundente condiţiile de vreme devin apăsătoare pentru organismul uman la fel ca şi în climatele
intertropical permanent umed şi musonic. În lungul coastelor cu brize puternice sau în regiunile mai

51
înalte temperaturile moderate şi dinamica mai activă, creează condiţii de vreme mult mai optime pentru
om.
Regimul pluviometric multianual şi anual devine mai fluctuant. Încep să fie evidenţiaţi ani mai
ploioşi şi ani mai secetoşi. Sumele medii anuale ale cantităţilor de precipitaţii pot depăşi pe alocuri
1500mm, dar pot coborî frecvent şi sub 1000mm, fiind mai reduse decât în ariile cu climat intertropical
permanent umed sau musonic. În timpul iernii pot să apară una sau mai multe luni lipsite de precipitaţii,
urmate de ploi abundente. În lunile cele mai umede ale verii cantităţile de precipitaţii se situează
frecvent între 150-300mm, putând depăşi frecvent acest ultim prag.
Cu cât ne apropiem de Ecuator, în cadrul climatului intertropical alternant vom constata o
scurtare a duratei anotimpului uscat. Limita dintre acest tip de climat şi climatele intertropical musonic
sau permanent umed este greu de trasat, ca dealtfel orice tranziţie de la un tip climatic la altul. Cu cât ne
apropiem de tropice climatul intertropical alternant are sezonul uscat din ce în ce mai lung, iar la un
moment dat, acest climat lasă locul celui tropical semiarid, în aria căruia valorile evapotranspiraţiei
potenţiale întrec pe cele ale cantităţilor de precipitaţii căzute, chiar şi în anotimpul umed.
În cadrul climatului intertropical alternant anotimpul uscat se produce iarna, iar cel umed în
timpul verii emisferei respective. Există şi regiuni cu acest tip de climat, în care sezonul uscat şi ploios
sunt plasate în alte perioade ale anului. De exemplu, pe coasta de est a Indiei (Coromandel), maximul
pluviometric este deplasat către sfârşitul toamnei şi începutul iernii, când musonul continental (de iarnă)
aduce aer cald şi umed de deasupra Golfului Bengal, iar minimul pluviometric se produce primăvara,
când musonul venit de pe Oceanul Indian, după ce-şi lasă umiditatea pe versanţii Gaţilor de Vest,
ajunge pe coasta de est a Indiei ca un vânt cald şi uscat.
În ariile geografice cu climat intertropical alternant căderile de precipitaţii sunt însoţite adesea
de furtuni şi fenomene orajoase (tunete, fulgere, trăsnete). Asemenea manifestări au o frecvenţă şi
intensitate mai mare la începutul şi sfârşitul sezonului ploios, când căderile episodice de precipitaţii
alternează cu intervale însorite. În timpul sezonului uscat caracteristicile vremii prezintă similitudini cu
cele din ariile semiaride şi aride tropicale. Intervalele de uscăciune sau de secetă prelungită sunt
întrerupte de averse de ploaie sporadice.
Alternanţa de sezoane umede şi uscate este cauzată de dinamica atmosferei din acele arii. În
timpul sezonului ploios predomină masele de aer oceanice umede şi instabile, iar în timpul celui secetos
masele de aer uscate continentale.
În cadrul climatului intertropical alternant lungimea sezonului secetos este mai mare decât în a
celui intertropical musonic, acest aspect răsfrângându-se şi asupra caracteristicilor covorului vegetal.
Spre periferiile ecuatoriale (unde plouă mai mult) vegetaţia caracteristică este cea de savane umede, sau
de păduri de plante xerofite, la latitudini mai mari dominante devin savanele, ce-şi pierd frunzele în
sezonul uscat. Spre periferiile tropicale, unde sezonul uscat se prelungeşte, formaţiunile vegetale
specifice, sunt acelea de stepă şi semideşert.
XII. 1. 4.Climatele tropicale semiarid şi arid
Pe măsură ce ne îndepărtăm de Ecuator şi ne apropiem de tropice, trăsătura de bază care dă din
ce în ce mai pregnant caracteristica climatelor, este ariditatea. Treptat climatul capătă trăsături mai întâi
semiaride şi apoi aride.
Tipul climatic semiarid face tranziţia de la climatele intertropicale mai umede la climatul arid.
Climatele semiarid şi arid de la latitudini tropicale au numeroase caracteristici comune, dar insuficienţa
precipitaţiilor sau lipsa lor aproape totală, dau specificitatea peisajului geografic.
Aceste climate sunt localizate de o parte şi de alta a latitudinilor de 20-25o nord şi sud de
Ecuator, arii în care dominantă este descendenţa maselor de aer din atmosfera înaltă a zonelor
subtropicale. Chiar şi în ariile unde apar depresiuni barice datorate convecţiei termice active, procesul
convectiv nu afectează decât un strat subţire de aer de la suprafaţa solului, deoarece, în altitudine se
instalează puternice inversiuni termice, care devin dominante în troposfera superioară. Aceste procese
extind ariditatea până la latitudinea alizeelor.

52
 Fig. 172 Repartiţia geografică a climatului tropical semiarid

Ariile în care tipul de climat semiarid se întâlneşte (fig. 172 )sunt:

- în Africa: - la nord, dar mai ales la sud de Sahara, două brâuri continue ce încadrează acest
deşert,
- o arie de formă neregulată care se întinde la nord şi la est de pustiul Kalahari în
Angola, Namibia, Zambia, Botswana şi Republica Sud - Africană.
- în Asia: - în zona muntoasă (Munţii Asir) din Arabia Saudită şi Yemen,
- în cea mai mare parte a teritoriului Iranului,
- jumătatea nordică a Pakistanului, nord-vestul şi centrul Indiei.
- în Australia: - aria tropical semiaridă mărgineşte ca o bandă continuă la nord şi la est Marele
Deşert Australian; de asemenea acest climat se întâlneşte pe o porţiune
restrânsă în sud-vest (în jurul localităţii Geraldton).
- în America de Nord: - acest tip climatic se întâlneşte la latitudini tropicale în Podişul Mexican şi
sudul Californiei.
- în America de Sud - climatul tropical semiarid este specific doar unei arii foarte restrânse la NE de
Capul Sao Roque.
Climatul tropical arid (fig. 173 ) se dezvoltă:
- în extremitatea nord-vestică a Mexicului şi sud-vestică a S.U.A. în America de
Nord,
- în lungul coastelor vestice ale Perului şi a părţii nordice a Republicii Chile în
America de Sud,
- în deşerturile Sahara, Kalahari şi Namib din Africa,
- pe cea mai mare parte a Peninsulei Arabia, în sud-estul Iranului, jumătatea
sudică a Pakistanului, nord-vestul Indiei în Asia,
- în Australia Centrală şi Vestică (Deşertul Simpson, Tanami, Victoria, Gibson,
Marele Deşert de Nisip).

53
 Fig. 173 Repartiţia geografică a climatului tropical arid

În ariile încadrate climatului tropical arid, precipitaţiile lipsesc aproape cu desăvârşire, datorită
uscăciunii extreme a aerului şi a situării la mari înălţimi a nivelului de condensare. Convecţia termică, deşi
beneficiază de condiţii propice de naştere şi activare la nivelul suprafeţei terestre şi a straturilor inferioare de aer
(supraîncălzite), nu reuşeşte să ridice masele de aer, datorită instalării în altitudine a inversiunilor termice
deosebit de puternice. Convecţia ascendentă provoacă adesea vârtejuri puternice care ridică la înălţimi coloane
impresionante de praf şi nisip.
Precipitaţiile din ariile tropicale aride sunt accidentale, producându-se rar, datorită invaziilor ciclonilor
formaţi pe frontul polar, până în regiunile tropicale. Pătrunderea acestor cicloni până în inima acestor zone
extrem de secetoase se soldează cu averse puternice de ploaie, care reactivează pentru scurtă vreme organismele
torenţiale.
Pe locul fostelor văi seci se scurg torenţi vijelioşi care transportă mari cantităţi de apă şi de nisip. Aceşti
torenţi iau în cele mai multe cazuri aspectul unor curgeri apoase şi nisipoase de mari dimensiuni, curgeri care au
un rol geomorfologic foarte important. După încetarea curgerii, pe fundul văilor nisipurile mai păstrează un timp
umiditatea, făcând posibilă instalarea unor formaţiuni vegetale efemere, al căror ciclu vegetativ se încheie odată
cu epuizarea totală a rezervelor de umiditate din sol. Aversele de ploaie pot să se producă la intervale mari de
timp (o dată la mai mulţi ani, o dată la mai multe decenii).
Deducem că, în marea majoritate a timpului precipitaţiile lipsesc. Seceta prelungită reprezintă în aceste
arii regula, iar aversele rare de ploaie excepţia. În aceste condiţii mediile anuale ale precipitaţiilor coboară sub
200mm, iar în situaţii particulare chiar până la 0mm (ex. la Calama, în nordul Republicii Chile, la periferia
deşertului Atacama, la altitudinea de 2264m, în timpurile istorice nu a fost semnalată nici o ploaie). Un alt
exemplu, este cel al localităţii Pirados din Atacama, unde media pluviometrică pentru 93 de ani (1843-1936) este
de 0mm. Din 1936 până în prezent, în aria acestei localităţi, informaţiile de care dispunem, ne arată că nu s-a mai
produs nici o ploaie.
Ariditatea zonelor tropicale deşertice este accentuată în regiunile deşertice litorale aflate sub influenţa
curenţilor oceanici reci. Datorită temperaturii reduse a apei transportate de aceşti curenţi şi a aerului rece de
deasupra, convecţia termică ascendentă este anulată, instalându-se descendenţa aerului cu predominarea totală
sau aproape totală a timpului senin. Aceste procese sunt întâlnite în Deşertul Sonoran (influenţat de curentul rece
al Californiei), în deşerturile din Peru şi Chile (influenţate de curentul rece al Perului - Humboldt), în Sahara de

54
Vest (aflată sub influenţa curentului rece al Canarelor) şi în Deşertul Namib (influenţat de curentul rece al
Benguelei).
Pe lângă exemplul localităţii Calama, a cărei pluviozitate este marcată total de prezenţa curenţilor
oceanici, şi pentru alte arii geografice, exemplele despre modul în care aceşti curenţi oceanici influenţează
pluviometria zonelor costiere (acţionând asupra reducerii până la dispariţia aproape totală a precipitaţiilor
atmosferice) sunt edificatoare. În acest sens remarcăm:
- cazul localităţii Arica din nordul statului Chile, unde în 43 de ani media anuală a precipitaţilor este de
doar 0,5mm,
- cel al oraşului Iquique de pe litoralul deşertului Atacama, unde suma anuală medie a precipitaţiilor este
de doar 3,0mm,
- cel al localităţii Walvis-Bay de pe litoralul deşertului Namib, unde suma anuală medie a precipitaţiilor
este de 30,0mm.
Şi în interiorul continentelor, în ariile tropicale, ariditatea poate fi dusă la extremă (ex. localitatea
egipteană Luxor unde cad în medie 0,5mm precipitaţii pe an, sau cel al localităţii In Solah din Algeria, unde
media precipitaţiilor pe 15 ani a fost de 15mm). La Wallen în regiunea hiperaridă a Saharei Centrale, durata
medie între două ploi cu cantităţi de apă măsurabile este de 37 luni. Durata perioadelor secetoase în aceste zone
este foarte mare. De exemplu, la Koufra, în Libia, durata medie a unei perioade secetoase este de 8 luni, la
Khaorga în Sahara egipteană la 25 luni. Durata maximă a acestor perioade este şi mai mare, depăşind chiar zeci
de ani.
În multe situaţii, chiar şi ploile extrem de rare, nu mai ajung la nivelul suprafeţei terestre evaporându-se
în cădere, datorită temperaturilor foarte ridicate ale aerului din troposfera inferioară.
Umiditatea aerului ariilor tropical aride este în medie extrem de redusă (25 –30%). În lunile cele mai
calde aceasta scade la 15-20%. În anumite arii deşertice, umiditatea poate scădea local la valori sub 10%, ca de
exemplu în California (sub 5%).
Nebulozitatea zonelor tropical aride este extrem de redusă (aproape inexistentă), iar durata strălucirii
Soarelui se apropie de cea astronomică posibilă. De exemplu, la Alice Springs, situat practic pe Tropicul
Capricornului, numărul orelor de insolaţie efectivă este de 3350, foarte aproape de 4100 cât este insolaţia
teoretică. În Sahara la Adrar insolaţia ajunge la 3978 ore, iar mai în sud, la Borkou la 4000 ore. În condiţiile
acestor valori foarte mari ale insolaţiei, în acest aer uscat, în absenţa ecranării razelor solare de către nori,
intensitatea radiaţiei solare globale înregistrează valori foarte mari (ex. la Borkou şi Wadi Halfa atinge
200kcal/cm2/an.
Datorită valorilor foarte mari ale insolaţiei, suprafeţele în general nisipoase, se încălzesc excesiv,
temperatura lor ajungând să depăşească ziua 70oC (ex. la Borkou în nordul lacului Ciad pe suprafaţa solului s-au
măsurat temperaturi de 75oC).
Noaptea, lipsa acută a vaporilor de apă din atmosferă sau a norilor pe bolta cerească, determină creşterea
excesivă a valorilor radiaţiei efective. Datorită acestui fapt suprafaţa terestră se răceşte foarte repede, temperatura
ei coborând chiar la valori de 0 oC.
Fluctuaţiile termice foarte mari ale suprafeţei active se transmit şi aerului de deasupra, consecinţa fiind
înregistrarea unor valori termice absolute extrem de mari (ex. la Timimoun în Sahara s-au înregistrat 54,4oC, iar la
William Creek, în Australia, 48,5oC). Asemenea temperaturi, pe lângă faptul că nu constituie cazuri izolate,
uneori sunt şi de durată, aşa cum se menţionează pentru Aoulef, situat în Sahara, la 26 o58’N, unde timp de 10 ore
temperatura s-a menţinut la cote foarte ridicate.
La înălţimea adăpostului meteorologic, ziua, temperatura aerului urcă frecvent la 40-45oC, iar noaptea
coboară la 10-15oC. Amplitudinile termice medii diurne oscilează în jurul valorii de 30o. Dar sunt şi cazuri când
amplitudinile termice diurne depăşesc şi 35 oC.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse de regulă între 20 şi 28oC (ex. 21,6oC la El Golea în Sahara
algeriană şi 27,2oC la Jakobadad în Pakistan). Sub influenţa creşterii altitudinii sau a curenţilor oceanici reci,
mediile termice anuale pot coborî şi sub 20 oC (ex. 19,1oC la Windhoek în Namibia, respectiv 16,6oC la Walvis
Bay pe litoralul deşertului Namib).
Amplitudinile termice anuale sunt mari ajungând la 22-25oC. În emisfera nordică luna cea mai rece
aparţine iernii, iar cea mai caldă verii. Spre exemplu, la Jakobadad, în luna cea mai rece (ianuarie), media termică
este de 15oC, iar în luna cea mai caldă (iunie), media termică urcă la 37oC, rezultând o amplitudine medie anuală
de 22oC. La El Golea, în ianuarie, media termică coboară la 9oC, urcă în iunie la 34oC, rezultând o amplitudine
medie anuală de 25oC.
Luând exemplul unei locaţii din emisfera sudică şi de la altitudini mai mari (Windhoek) vom constata că,
în lunile cele mai reci (iunie, iulie) temperatura medie este de 13oC, iar în lunile cele mai calde (noiembrie-
55
ianuarie), mediile termice urcă la 23oC. Maximele şi minimele termice anuale se produc în vara, respectiv iarna
emisferei în cauză, iar creşterea altitudinii moderează oscilaţiile termice rezultând amplitudini medii de doar
10oC. La Walvis Bay, sub influenţa curenţilor oceanici reci, mediile termice lunare oscilează doar între 14 şi
19oC, amplitudinea anuală fiind de doar 5oC.
Comparativ cu zonele joase, în ariile montane din interiorul deşerturilor (Munţii Ahaggar şi Tibesti din
Sahara, Munţii Shammar, Asir, ai Yemenului şi Omanului din Peninsula Arabiei, Munţii Macdonnell şi
Musgrave din Australia) temperaturile scad, iar cantităţile de precipitaţii cresc, climatul devenind unul semiarid
(ex. la Windhoek temperatura medie anuală este de 18oC, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii urcă la
375mm). Sursa precipitaţiilor pentru ariile montane mai înalte o reprezintă ca şi pentru ariile deşertice
înconjurătoare, trecerile rare ale ciclonilor mobili desprinşi de pe frontul polar.
Ariile geografice cu climat tropical semiarid, nu se diferenţiază prea mult din punct de vedere termic de
cele cu climat tropical arid. Şi în aceste zone, temperaturile au valori ridicate (23-250 C media termică anuală),
au un mers anual mai puţin fluctuant decât cel diurn şi prezintă variaţii neperiodice foarte mari. Spre exemplu,
maxima termică absolută a planetei Pământ (58,0oC) s-a înregistrat în oraşul Al’Aziziah în nordul Libiei, la 50km
sud-est de Tripoli, pe 13 septembrie 1922, într-o regiune cu climat tropical semiarid. Spre ariile deşertice aride în
evoluţia tabloului termic se impun trăsăturile tipului climatic tropical arid (fluctuaţii valorice diurne foarte mari şi
anuale însemnate), iar spre cele cu un climat intertropical alternant amplitudinile termice diurne şi anuale devin
din ce în ce mai mici, temperatura având un mers mai regulat. Şi în cadrul climatului tropical semiarid, noaptea
temperatura suprafeţei active poate să coboare până aproape de cea a îngheţului.
Şi caracteristicile pluviometrice ale ariilor tropical semiaride se schimbă. Spre deosebire de deşerturile
tropicale, în regiunile semiaride putem vorbi de conturarea clară a unui regim pluviometric anual cu precipitaţii
măsurabile în orice lună a anului.
În ariile de contact cu deşerturile se manifestă tendinţe de aridizare treptată şi de estompare a oricărei
regularităţi pluviometrice. La periferiile dinspre regiunile subtropicale cad precipitaţii mai ales în timpul iernii
emisferei respective datorate invaziilor ciclonice dinspre latitudini medii spre tropice. La periferiile dinspre
Ecuator, ploile cad în timpul verii emisferei în cauză şi sunt determinate de activitatea frontului tropical. În
timpul perioadelor mai ploioase se înregistrează scăderi uşoare de temperatură.
Uscăciunea extremă şi variaţiile mari de temperatură impun în ariile cu climat tropical arid peisajului de
deşert nisipos sau pietros, lipsit de vegetaţie sau cu o vegetaţie efemeră apărută doar în urma rarelor averse de
ploaie. Insular vegetaţia cu caracter permanent apare doar în oazele cu apă freatică puţin adâncă. În ariile
deşertice litorale scăldate de curenţi reci, temperaturile mai scăzute, ceţurile mai frecvente şi umiditatea
atmosferică mai ridicată, duc la diminuarea valorilor deficitului de saturaţie din aer. În aceste condiţii, viaţa se
instalează în aceste zone, prin câteva forme inferioare de vegetaţie, în virtutea faptului că precipitaţiile aproape că
lipsesc. Spre ariile cu climat tropical semiarid, deşerturile se transformă în semideşerturi şi în stepe uscate, cu
vegetaţie ierboasă xerofilă, joasă, rară care nu poate susţine decât păşunatul extensiv, adesea nomad al ovinelor
sau caprinelor.

XII. 1. 5.Climatele subtropicale arid şi semiarid

Reprezintă prelungirea către latitudini mai mari a climatelor tropicale aride şi semiaride. Ambele
ocupă suprafeţe relative restrânse.
Climatul subtropical arid se întâlneşte în:
- sud-vestul S.U.A. (Podişul Colorado) în America de Nord,
- în vestul Argentinei (în partea de vest a Câmpiei Gran - Chaco, la poalele Anzilor) în
America de Sud – fig. 174 .
Climatul subtropical semiarid - fig. 175 ocupă suprafeţe puţin mai mari decât tipul climatic
precedent, fiind specific în:
- extremitatea sudică a Podişului Preeriilor,
- extremitatea sudică a Africii în Republica Africa de Sud, la sud de deşertul Kalahari şi
nord de Munţii Capului,
- pe porţiuni întinse din Podişul Anatoliei cu prelungire în nordul Iraqului, Iranului
(Deşertul Kevir), sudul Turkmeninstanului până la poalele vestice şi nord-vestice ale Munţilor
Hindukuş din Afganinstan,
- părţi întinse din Gran-Chaco,

56
 - în Australia la sud de marile deşerturi tropicale, în lungul paralelei de 30o S.
Dinamica maselor de aer din aria acestor tipuri climatice este influenţată de modificările
sezoniere ale poziţiei fronturilor polare. Perturbaţiile ciclonice aducătoare de precipitaţii, desprinse de
pe fronturile polare, reuşesc să pătrundă în aceste arii mai frecvent decât în cele tropicale aride şi
semiaride.

Fig. 174 Repartiţia geografică a climatului subtropical arid

Gradul de ariditate al acestor regiuni este mai redus decât al celor tropicale aride şi semiaride.
Doar în două arii restrânse gradul de ariditate este mai accentuat, formându-se un climat subtropical
arid distinct. Este vorba de Podişul Colorado în America de Nord şi extremitatea vestică a Câmpiei
Gran Chaco în America de Sud. În aceste arii ca urmare a degradării regimului pluviometric de către
relieful înalt al Cordilierilor şi Anzilor, seceta şi uscăciunea se acutizează devenind dominante.
Climatul acestor arii, pe ansamblul său, se caracterizează prin alternarea de la un sezon la altul,
fie a maselor de aer tropical cald şi uscat transportat de alizee, fie a celor polare mai reci şi mai umede
aduse de ciclonii mobili. De pendularea sezonieră spre nord sau spre sud a frontului polar ce separă
masele de aer polare de cele tropicale, depinde evoluţia condiţiilor de vreme din cadrul acestor tipuri
climatice.

57
 Fig. 175 Repartiţia geografică a climatului subtropical semiarid

Nebulozitatea foarte redusă şi durata mare de strălucire a Soarelui fac ca în aceste arii sumele
anuale ale radiaţiei globale să fie foarte ridicate (reprezentând ≈ 80-85% din cele ale regiunilor cu
climat tropical arid şi semiarid).
În consecinţă mediile termice anuale sunt puţin mai reduse decât în climatele tropical arid şi
semiarid. Climatului subtropical arid îi sunt caracteristice medii termice anuale cuprinse între 16-22oC,
iar climatului subtropical semiarid, temperaturi medii anuale de 11-18oC. Regimul termic anual este
unul simplu, cu un singur maxim, în lunile de vară (iulie-august în emisfera nordică / decembrie-
ianuarie în emisfera sudică) şi un singur minim, în lunile de iarnă (ianuarie-februarie, respectiv iunie-
iulie). Amplitudinile termice anuale pot depăşi în ambele tipuri climatice valoarea de 20oC şi chiar de
25oC.
Regimul termic diurn este unul contrastant cu amplitudini mai mari decât cele anuale.
Maximele termice absolute sunt foarte apropiate de cele ale regiunilor tropicale aride sau
semiaride. Se remarcă în acest sens temperatura de 56,7oC înregistrată pe 10 iulie 1913 în Valea Morţii
(Death-Valley) din California (S.U.A.), care a deţinut pentru o lungă perioadă de timp (până la 13
septembrie 1922) recordul termic al întregii planete.
Precipitaţiile atmosferice sunt foarte reduse cantitativ în climatul subtropical arid (≈ 300-
450mm).
Ca urmare a combinării distributiv evolutive a tuturor elementelor climatice se creează condiţiile
ca deşerturile, semideşerturile şi mai ales stepele să aibă un grad de uscăciune mai redus decât cele
dezvoltate în limitele climatelor tropicale aride şi semiaride. În consecinţă, vegetaţia acestora este mai
bogată, ariile stepice dezvoltate mai ales în zonele subtropicale semiaride fiind capabile să susţină un
şeptel ovin şi caprin mai numeros.

XII. 1. 6.Climatul subtropical cu veri uscate(climatul mediteranean)

58
 Reprezintă un tip climatic specific ţărmurilor vestice ale continentelor în zona latitudinilor
subtropicale. Pentru că are cea mai mare extindere în regiunea limitrofă a Mării Mediterane(fig. 176),
acest tip de climat mai este cunoscut şi sub denumirea de climat mediteranean.
Climatul mediteranean ocupă:
- porţiuni întinse din Peninsula Iberică (cu excepţia mesetei, a Portugaliei şi a lanţului
montan Pirinei, Cantabrici până la Atlantic), Peninsula Italică şi Peninsula Balcanică în Europa,
- zone litorale extinse din Peninsula Anatolia, Levant şi sudul Munţilor Caucaz în Asia,
- extremitatea nord-vestică (o porţiune întinsă din Maghreb), versantul nordic al Munţilor
Atlas şi zonele litorale mediteraneene) şi sud-vestică (regiunea Cap) a Africii,
- porţiuni întinse din litoralul Californiei în extremitatea sud-vestică a S.U.A., în America de
Nord,
- partea centrală joasă a Republicii Chile în America de Sud,
- extremitatea sud-vestică (regiunea Perth) şi sudică (împrejurimile Golfurilor Spencer şi Sf.
Vincent) a Australiei.

Fig. 176 Repartiţia teritorială a climatului subtropical cu veri uscate(climatul mediteranean)

În ariile cu climat mediteranean, în semestrul cald(mai ales vara), dominante sunt alizeele care
se prelungesc în direcţia polilor şi masele de aer maritim tropical de la periferiile estice ale
anticiclonilor tropicali, generatoare de timp senin, cald şi uscat.
În semestrul rece (mai ales iarna) prin deplasarea frontului polar dinspre latitudini medii spre
cele tropicale, activitatea ciclonică se intensifică foarte mult, rezultanta acestui proces fiind cantităţile
mari de precipitaţii ce cad în acest sezon.
Caracteristica de bază a climatului mediteranean este dată de alternanţa verilor senine, calde şi
uscate cu iernile blânde şi ploioase. O altă caracteristică a acestui tip de climat, o constituie căderea în
timpul iernii şi a precipitaţiilor solide, sub formă de ninsoare care se depune pe perioade variabile pe
sol sub forma stratului de zăpadă. Căderea ninsorii se datorează invaziilor de aer rece, care se produc în
timpul iernii când frontul polar se apropie de tropice.

59
 Climatele subtropicale se deosebesc de cele tropicale şi prin faptul că, în cazul primelor
precipitaţiile pot să cadă şi sub formă de ninsoare, pe când în cazul celor din urmă nu. Dacă în regiunile
joase stratul de zăpadă are o existenţă efemeră, în munţi acesta poate dura chiar câteva săptămâni.
Din punct de vedere termic se constată o diminuare a valorilor medii termice comparativ cu
ariile tropicale sau subtropicale aride. Temperatura medie anuală oscilează de regulă între 13 şi 18oC
(de exemplu, la Marsilia media termică anuală este de 14oC, iar la Adelaide de 17oC).
În lunile de vară temperaturile medii nu depăşesc de regulă 27 oC, dar maximele termice urcă
frecvent peste 35oC. În ariile litorale cu climat subtropical mediteranean, verile sunt mai răcoroase,
datorită apropierii de masa acvatică care rămâne mai rece, atât datorită însuşirilor ei şi consumului de
căldură în procesul evaporării, cât şi a prezenţei curenţilor oceanici reci (Californiei, Perului, Benguelei,
Australiei de Vest). Excepţie de la cele afirmate anterior fac ţărmurile Mării Mediterane, care nu sunt
scăldate de curenţi reci. În plus, temperaturile ridicate ale apei, imprimă aerului de deasupra şi din
împrejurimi valori termice superioare. În consecinţă, în zona ţărmurilor Mării Mediterane, temperatura
aerului în timpul verii este mai mare decât pe alte ţărmuri cu un tip de climat similar, dar în ansamblul
lor ţărmurile mediteraneene rămân vara puţin mai răcoroase decât ariile de uscat învecinate.
Influenţa termică datorată oceanului, ale cărui ape sunt străbătute de curenţi reci, este foarte clar
exprimată în unele zone de ţărm. Luând doar un singur exemplu, cel al staţiilor meteorologice San
Francisco (de pe ţărmul oceanului) şi Sacramento (situată la aproximativ 150km depărtare în interiorul
continentului), vom observa că vara, în iulie, temperatura are valori medii de doar 17 oC la San
Francisco şi de 25oC la Sacramento. Rolul termic al curentului rece al Californiei asupra ariilor de ţărm
învecinate este evidenţiat pe deplin .
Şi în alte arii cu climat mediteranean, curenţii oceanici reci îşi exercită influenţa climatică în
manieră asemănătoare. Spre exemplu, luând ca parametru termic media maximelor zilnice din luna
ianuarie (mijlocul verii australe), vom observa că, la Valparaiso, pe ţărmul oceanului, în Chile(sub
influenţa curentului Humboldt), aceasta este de 21oC, iar la Santiago de Chile (la cca. 150km de ţărm în
interiorul continentului), media maximelor zilnice este de 30oC. În schimb media minimelor zilnice din
aceeaşi lună, este mai ridicată la Valparaiso pe ţărm (sub influenţa termică moderatoare a apei
oceanului) şi mai scăzută la Santiago, unde răcirile radiative nocturne sunt mai rapide şi mai ample din
cauza predominării timpului senin şi al unui conţinut redus de vapori al aerului atmosferic, ce
favorizează valorile ridicate ale radiaţiei efective.
În interiorul ariilor continentale, în timpul verii, maximele diurne din timpul zilei (ce depăşesc
frecvent 35oC) şi minimele diurne din timpul nopţii (ce coboară frecvent sub 15oC), sunt reminiscenţe
ce amintesc că, ariile cu climat tropical arid, semiarid sau subtropical arid şi semiarid nu se află la o
depărtare prea mare. Caracteristicile termice ale climatului mediteranean sunt influenţate şi de valorile
mari ale insolaţiei anuale, care înregistrează valori mai mari de 2500 ore peste tot. În California
meridională durata de strălucire a Soarelui este de 3200-3500 ore/an.
Iarna, din punct de vedere termic se prezintă ca un anotimp răcoros. Temperatura medie a lunii
celei mai reci oscilează în jurul valorii de 10oC (putând coborî până la 7-8oC, sau urca până la 12-13oC
faţă de aceasta). Mediile termice sunt mai mari pe litorale şi mai reduse în interior. În timpul iernii pot
apărea perioade de răciri intense, când temperatura aerului poate coborî sub punctul de îngheţ,
compromiţând total sau parţial recoltele plantaţiilor de citrice, ale grădinilor de zarzavaturi etc.
Aceste valuri de frig au mai multe cauze, dintre care cele mai importante sunt: scurgerea aerului
rece din straturile inferioare ale maselor de aer polar continental, care invadează latitudinile
subtropicale şi intensele emisii radiative nocturne petrecute mai ales pe timp senin. Răciri accentuate
ale vremii în ariile litorale ale climatului subtropical mediteranean se datorează şi vânturilor catabatice
reci cum ar fi ,,Mistralul” (ce afectează mai ales sudul Franţei) sau ,,Bora” ce suflă pe ţărmul dalmatic
al Mării Adriatice. Aceste vânturi produc şi furtuni puternice pe mările către care bat.
Pe lângă vânturile reci în ariile climatului mediteranean se manifestă şi vânturi fierbinţi ale căror
efecte climatice sunt contrare precedentelor. De exemplu în California de Sud, iarna, bate în rafale
dinspre interiorul continentului nord-american (unde se dezvoltă un maxim baric) un vânt fierbinte
numit “Santa Ana”. Acest vânt violent şi fierbinte transportă mari cantităţi de praf şi poate provoca
60
incendii în ariile forestiere afectate. În regiunea Cap din Africa de Sud în timpul iernii australe dinspre
interiorul continentului suflă către ţărmurile cu climat mediteranean un vânt uscat şi fierbinte numit de
localnici Berg.
Din punct de vedere pluviometric, ariile cu climat subtropical mediteranean întrunesc mai mult
caracteristicile unor arii semiaride decât umede. Cantităţile anuale de precipitaţii oscilează între 350 şi
700mm, cele mai frecvente fiind staţiile /anii la/în care cad cantităţi de precipitaţii în jur de 500-550mm.
În anumite condiţii(mai rar), precipitaţiile anuale pot să coboare şi sub 350mm, sau să urce (mai
frecvent) peste 700mm.
Precipitaţiile sunt generate de cicloni mobili, ce iau naştere în zona frontului principal polar.
Precipitaţiile de natură convectivă sunt reduse cantitativ. În lunile cele mai ploioase ale anului (de
iarnă), cad de obicei 70-180mm apă, iar în lunile cele mai secetoase (de vară), 10-20mm de apă. De
exemplu din totalul anual al precipitaţiilor la Atena cad iarna 42%, la Alger - 45%, la Perth - 57%, la
San Diego - 60%, la Tel Aviv - 70%, la Haifa - 66% etc. În aria acestui climat pot să se manifeste lungi
perioade de secetă (4-6luni) întrerupte de ploi sub formă de averse violente, iar evapotranspiraţia are
valori foarte ridicate (ex. la Alger, în perioada mai-septembrie, evapotranspiraţia reprezintă 627mm, iar
precipitaţiile sunt de doar 107mm).
Anotimpurile de tranziţie vara-toamna nu sunt clar conturate.
În perioada de vegetaţie temperaturile sunt foarte ridicate, iar cantităţile de precipitaţii foarte
reduse. Asociaţiile vegetale spontane specifice acestui tip de climat sunt formate din plante xerofile,
ghimpoase, cu frunze cerate, cunoscute sub diverse denumiri regionale: maquis, garriga, tomillares,
chapparral, şibliac etc. Seceta prelungită din perioada de vegetaţie, impune în agricultură utilizarea pe
scară largă a irigaţiilor, în vederea completării deficitului hidric din sol.
XII. 1. 6.Climatul subtropical umed
Acest climat, spre deosebire de climatul mediteranean (care ocupă ariile vestice ale continentelor
la latitudini subtropicale - fig. 177 ), se formează deasupra ariilor estice ale continentelor la latitudini
similare.
Ocupă arii relativ întinse:
- în sud-estul S.U.A. în America de Nord,
- în sud-estul Braziliei, Uruguay, Paraguay şi nord-estul Argentinei în America de Sud,
- în nord-vestul Indiei, cu prelungire pe la sud de Munţii Himalaya, până în China de Sud - Est,
Taiwan, Coreea de Sud, Japonia sudică, -
pe coastele răsăritene ale Australiei,
- în extremitatea sud-estică a Africii (versanţii sud-estici a Munţilor Scorpiei şi porţiunea sudică
a Câmpiei Mozambicului).
O arie mult mai redusă ca întindere cu climat subtropical umed se află pe ţărmul extrem estic al
Mării Negre la poala vestică a Munţilor Caucaz.
Regiunile subtropicale umede sunt localizate la periferia vestică a anticiclonilor subtropicali. În
semestrul cald al anului dinamica maselor de aer este dominată de advecţiile repetate de aer tropical
oceanic cald şi umed, care provoacă căderea unor mari cantităţi de precipitaţii. Curenţii calzi din
apropierea ţărmurilor cu climat subtropical umed (Curentul Guyanei, Antilelor, Braziliei,
Mozambicului, Australiei de Est, Kuro-Shivo), favorizează creşterea temperaturii, umidităţii şi
instabilităţii maselor de aer tropical oceanic aflate în advecţie pe deasupra lor spre zonele costiere şi
continentale. În semestrul rece caracteristicile dinamicii se modifică, ariile cu climat subtropical umed
intrând mai mult sub incidenţa influenţei maselor de aer polar continental. Advecţiile de aer tropical
oceanic îşi diminuează frecvenţa şi puterea. Ciclonii mobili de la latitudini medii, desprinşi de pe frontul
polar, străbat succesiv aceste spaţii.

61
 Fig. 177 Repartiţia geografică a climatului subtropical umed
În Asia situaţia dinamică se prezintă ca un caz particular. Circulaţia musonică se impune
categoric în faţa circulaţiei generale a atmosferei, precipitaţiile fiind foarte bogate în perioada caldă a
anului când advecţiile de aer tropical oceanic cald şi umed sunt atotstăpânitoare şi, destul de reduse în
sezonul rece, când predomină masele de aer cu stratificaţia stabilă, care vin dinspre interiorul
continentului.
Din punct de vedere termic ariile cu climat subtropical umed, sunt mai calde decât cele
subtropicale cu vară uscată. Curenţii oceanici calzi care scaldă ţărmurile regiunilor subtropicale umede
se constituie ca un aport caloric pentru acestea. Umiditatea mare a aerului atmosferic din aceste regiuni
reduce mult pierderile de căldură datorate radiaţiei efective.
Temperatura medie anuală variază în mod obişnuit între 16 şi 20oC (ex. 17,0oC la Buenos Aires
în Argentina şi Memphis în Tennessee - S.U.A. şi 19,7oC la New Orleans în Louisiana - S.U.A.). Din
exemplul celor două localităţi nord-americane observăm faptul că, situarea primeia dintre ele la o mai
mare distanţă de ţărm şi de influenţa curenţilor oceanici calzi, face ca temperatura aerului în arealul său,
să fie mai redusă decât în cazul celei de-a doua localităţi, situată în zona litoralului Golfului Mexic.
Condiţiile geografice locale proprii fiecărei arii cu climat subtropical umed, fac ca tabloul
termic să fie mai variat, în anumite areale mediile termice anuale fiind mari, asemănătoare cu cele din
climatul intertropical permanent umed (ex. temperatura medie anuală la New Delhi în India este de
25,0oC), sau mai mici decât în ariile cu acelaşi tip de climat (ex. 12,0oC la Beijing - R. P. Chineză),
asemănătoare celor din climatul subtropical cu vară secetoasă.
În lunile cele mai calde mediile termice oscilează în jur de 25-27oC. Mediile maximelor urcă la
30-38 C, iar maximele termice absolute depăşesc frecvent 38oC. În lunile verii, sub influenţa umidităţii
o

şi a nebulozităţii ridicate, amplitudinile termice diurne şi interdiurne sunt reduse.

În lunile iernii temperaturile medii coboară la valori cuprinse între 5 şi 12oC. În Asia musonică
temperatura aerului în luna cea mai rece (ianuarie) este mai ridicată decât în celelalte arii cu climat
subtropical umed (ex. la Hong Kong media lunii ianuarie este de 15oC, iar la Alahabad-India, de 16oC).

62
Amplitudinile medii diurne şi interdiurne sunt mai ridicate iarna decât vara, datorită modificărilor
adeseori contrastante introduse de circulaţia atmosferică din domeniul continental.
Amplitudinile termice medii anuale în climatul subtropical umed, variază de regulă între 15 şi
o
25 C, existând şi abateri în sens pozitiv sau negativ de la aceste valori. Pe fondul dominării suprafeţelor
oceanice în emisfera australă atât mediile termice anuale cât şi valorile amplitudinilor medii anuale
sunt mai reduse decât în emisfera boreală.
În ambele emisfere pe ţărmuri se înregistrează amplitudini termice medii anuale şi diurne mai
mici decât în interior. Spre exemplu, la Buenos Aires, situat într-o zonă de ţărm (pe ţărmurile marelui
estuar al fluviului La Plata) amplitudinile termice medii anuale sunt de doar 14oC (24oC în ianuarie –
vară australă şi 10oC în iulie-iarnă australă), iar la Memphis situat pe valea fluviului Mississippi la
aproximativ 700km depărtare de ţărmul Golfului Mexic amplitudinea termică medie anuală urcă la 22oC
(28oC în iulie şi 6oC în ianuarie).
Ariile cu climat subtropical umed au în general o pluviometrie marcată de excese. În medie în
timp de un an cad între 750-1500mm. Spre ariile semiaride învecinate cantităţile de precipitaţii pot să
fie mai reduse, iar în anumite condiţii geografice mult mai ridicate.
În cadrul tipului climatic subtropical umed, pe lângă ariile în care regimul pluviometric anual
este caracterizat de existenţa a două sezoane (unul uscat şi unul umed) net diferenţiate, se întâlnesc şi
regiuni cu o repartiţie relativ uniformă a precipitaţiilor pe tot parcursul anului.
Un exemplu edificator în acest sens este cel al climatului subtropical umed din sud-estul S.U.A.
unde pe parcursul întregului an, în fiecare lună cad precipitaţii relativ bogate, valorile medii lunare
fiind cuprinse între 80 şi 150mm. Precipitaţiile din timpul semestrului rece se datorează activităţii
frontului polar, care înaintează din regiunile cu latitudini medii spre tropice, generând uneori şi căderi
de zăpadă, iar cele din timpul semestrului cald invaziilor de aer subtropical cald umed venit pe la
periferia zonei anticiclonice a Azorelor. Precipitaţiile bogate din sezonul cald se datorează şi intensei
activităţi a uraganelor care mătură deseori teritoriile sud-estice ale S.U.A.
O altă arie subtropical umedă cu regim pluviometric anual relativ echilibrat pe sezoane este
reprezentată de jumătatea sudică a Japoniei unde, atât musonul de vară cât şi cel de iarnă (ce îşi are
originea în anticiclonul euroasiatic, dar la trecerea peste Marea Japoniei se încarcă cu umiditate
cauzând precipitaţii sub diferite forme), au un aport pluviometric important.
La polul opus, se remarcă ariile subtropical umede cu două sezoane complet diferite din punct
de vedere pluviometric (şi nu numai) şi anume unul foarte ploios şi unul secetos.
Barierele montane orientate perpendicular pe direcţia vânturilor dominante determină aceste
contraste pluviometrice sezoniere. Cazul Himalayei este edificator.
Vara masele de aer aduse de alizee din emisfera sudică, după traversarea Ecuatorului, sunt
deviate de la direcţia lor iniţială sud-est - nord-vest spre dreapta (dinspre sud-est spre nord-est) ajungând
în cele din urmă ca în advecţia lor să intre în coliziune cu înălţimile sudice prehimalayene. Convecţia
dinamică determină sporirea spectaculoasă a cantităţilor de precipitaţii. Astfel, la Mawsynran (statul
Assam în nord-estul Indiei la poalele colinelor prehimalayene Garo-Khasi-Jaintia din apropierea
graniţei de nord a Republicii Bangladesh), s-a înregistrat cea mai mare cantitate medie anuală de
precipitaţii de pe Pământ 13970mm.
În apropiere la Cherrapunji (unde media anuală a precipitaţiilor este de 11000mm) s-a
înregistrat cea mai mare cantitate de apă căzută într-un an şi într-o lună. Este vorba de cantitatea de
precipitaţii de 22900mm căzută în anul 1981 şi de cea de 9300mm căzută în luna iunie a aceluiaşi an.
Demn de menţionat este şi faptul că în anul 1873 (cel mai secetos an) la Cherrapunji au căzut
7180mm de apă, cantitate care cade în puţine locuri considerate ca cele mai ploioase de pe Pământ.
Umiditatea ridicată fie numai în cursul semestrului cald, fie pe parcursul întregului an permite
dezvoltarea în ariile subtropical umede a pădurilor multietajate, dese şi relativ umede.

XII. 1. 7. Climatul munţilor înalţi în zona caldă

63
 Este specific ariilor montane de la latitudini joase ale căror altitudini sunt mai mari de 2000m –
fig. 178. În aceste arii caracteristicile climei se modifică substanţial comparativ cu zonele joase (odată
cu creşterea înălţimii, cu expoziţia şi orientarea versanţilor şi a culmilor, cu gradul de înclinare şi de
fragmentare al formelor de relief), astfel că, putem remarca existenţa deasupra limitei altitudinale
amintite, a unui alt tip de climă.
În zona climatelor calde, arii cu climă montană se întâlnesc:
- în America de Nord – în partea înaltă din sudul Podişului Mexican, în aria montană din jurul
capitalei mexicane, în sudul Munţilor Stâncoşi (Munţii Elberg) şi ai Munţilor Sierra Nevada,
- în America de Sud - în Anzii Cordilieri,
- pe porţiuni restrânse din America Central - Istmică,
- în Asia - în Caucaz, Pamir, Karakorum, Himalaya, munţii din insulele indoneziene Sumatera şi
Kalimantan, munţii din Noua Giunee şi din sud-vestul Peninsulei Arabia,
- în Africa - în estul (podişului înalt al Etiopiei, înălţimile Eritreii, înălţimile montane Kenya,
Kilimandjaro, Ruwenzori, Elgon) şi sudul continentului (Munţii Scorpiei).

Fig. 178 Repartiţia geografică a climatului munţilor înalţi în zona caldă

Caracteristicile de bază ale climatului munţilor înalţi sunt date de scăderea temperaturii (cu
aproximativ 0,6oC la 100m) şi creşterea umidităţii aerului şi a cantităţilor de precipitaţii, odată cu
înaintarea în înălţime. Caracteristicile termice şi pluviometrice ale ariilor montane se diferenţiază
adesea pe spaţii restrânse în funcţie de altitudine, expoziţie, înclinare, fragmentare etc., încât a stabili o
legitate de evoluţie valorică pe verticală a elementelor climatice, este foarte dificil de realizat, adeseori
încercarea în cauză putând fi hazardată sau hărăzită eşecului.
Odată cu creşterea altitudinii se reduce treptat şi valoarea presiunii atmosferice, dar se
intensifică în schimb circulaţia maselor de aer sub formă de vânturi. Creşterea altitudinii atrage după
sine şi modificări ale altor elemente climatice cum ar fi nebulozitatea şi durata de strălucire a Soarelui
şi de aici modificări survenite în ponderea categoriilor de radiaţii primite (directe, difuze etc.) sau a

64
celor cedate (reflectată efectivă). Prin faptul că pătrund în straturile atmosferice din ce în ce mai înalte,
suprafeţele montane vin într-un alt fel de raport cu radiaţia solară şi cu circulaţia atmosferică.
Fără a intra mai mult în detaliu, putem lesne remarca faptul că lanţurile de munţi dar şi munţii
izolaţi înalţi sunt generatorii propriului lor climat. Diferenţele termice, calorice, radiative,
pluviometrice, dinamice etc. dintre suprafeţe montane adesea apropiate, diferenţele de modul cum
evoluează vremea de la noapte la zi, sau în decurs de un an, gradul mai mare sau mai redus de
variabilitate al evoluţiei timpului, creează pe fondul climatului montan o mozaicare topoclimatică şi
microclimatică remarcabilă.
În zona climatică caldă mediile termice anuale şi lunare sunt în directă dependenţă de poziţia
latitudinală şi altitudinală a staţiei respective. De exemplu la staţia meteorologică Quito din Ecuador
situată 0o8′ lat S şi la altitudinea de 2811m temperatura medie anuală este de 13oC, iar variaţia anuală a
temperaturilor medii lunare este inexistentă întrucât toate lunile anului au media termică de 13oC.
Temperatura medie anuală redusă şi amplitudinile termice diurne mari diferenţiază climatul din aria
montană de cel intertropical permanent umed din zonele joase situate mai la vest. Cu cât înaintăm în
latitudine şi altitudine (ex. La Paz - Bolivia 16oS; 4103m), temperatura medie anuală se reduce, iar
amplitudinile anuale cresc (ex. la La Paz temperatura medie anuală este 9oC, iar amplitudinea medie
anuală de 3oC). Şi amplitudinile termice diurne devin din ce în ce mai mari încadrându-se între 10-20oC.
Depărtându-ne de Ecuator, în cadrul climatului montan din ariile tropicale şi subtropicale, vom
remarca faptul că, pe fondul variaţiei anuale mari a insolaţiei se produc şi variaţii termice
corespunzătore, ce pot atinge sau chiar depăşi 20 oC.
Precipitaţiile depind foarte mult cantitativ şi distributiv de condiţiile orografice locale şi de
dinamica maselor de aer specifice ariei respective. Expoziţia favorabilă în calea maselor de aer, face ca
pe pantele expuse vânturilor cantitatea de precipitaţii să fie de 5-10 ori mai mare decât pe pantele
adăpostite. Explicaţia acestor contraste pluviometrice rezidă în răcirea adiabatică a aerului cu formarea
precipitaţiilor în cazul pantelor expuse advecţiei şi încălzirea adiabatică cu destrămarea maselor noroase
şi persistenţa timpului frumos în cazul pantelor adăpostite.
Rolul convecţiei orografice în amplificarea cantităţilor de precipitaţii pe versanţii expuşi
vânturilor şi al descendenţelor dinamice în diminuarea cantitativă a precipitaţiilor pe versanţii opuşi
advecţiei poate fi argumentat prin numeroase exemple locale, regăsite peste tot acolo unde există un lanţ
montan, o grupare montană sau un masiv montan mai înalt.
Un exemplu edificator este cel al marilor bariere montane reprezentate de Anzi şi Himalaya care
joacă un rol esenţial în degradarea regimului pluviometric al regiunilor situate la est şi respectiv la nord
de ele pe care le transformă în stepe uscate, semideşerturi sau chiar deşerturi (ex. porţiuni întinse din
Pampa şi Câmpia Gran Chaco, în America de Sud, respectiv Deşertul Taklimakan, Gobi din Asia). Dacă
pe versanţii vestici ai Anzilor situaţi la latitudini tropicale şi subtropicale datorită unor condiţii climatice
specifice (existenţa curentului rece al Perului) nu se produc cantităţi prea importante de precipitaţii, cu
excepţia extremităţii sudice a Anzilor Chilieni unde cad între 3000 şi 7000mm (dar care se află în afara
zonei analizate), la poalele sudice ale Himalayei cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii din lume. În
schimb, la est de Anzi, în regiunile amintite, cantităţile de precipitaţii sunt specifice stepelor aride (200-
400mm/an), iar la nord de Himalaya semideşerturilor sau deşerturilor (sub 200mm/an).
Pe pantele vest - sud-vestice ale nodului orografic al Pamirului cad precipitaţii foarte bogate
1000-2000mm, în timp ce pe pantele nord-estice precipitaţiile se reduc drastic din punct de vedere
cantitativ, ajungând la sub 250mm/an în zonele deşertice din centrul Asiei.
Precipitaţii foarte bogate sunt aduse şi de către alizee şi cad în zonele montane expuse favorabil
acestora, ca cele din Mexicul de Sud (5741mm la Primavera) sau din America Centrală (5234mm la
Chinasaimp în Guatemala).
Precipitaţii bogate, aduse de alizeul de sud-est, cad şi pe versanţii estici ai munţilor din Insula
Madagascar (peste 3000mm), sau pe versanţii sud-estici ai Munţilor Scorpiei din Africa de Sud. Şi pe
pantele montane ale Caucazului de Vest expuse în calea vânturilor de vest cad precipitaţii bogate (1000-
4000mm).

65
 Pe măsura creşterii înălţimii sporeşte şi proporţia precipitaţiilor căzute sub formă de zăpadă,
care datorită vântului, avalanşelor, fragmentării reliefului, înclinării pantelor etc. sunt redistribuite
neuniform. De la o anumită altitudine în sus se conturează un etaj climatic al zăpezilor veşnice a cărui
limită inferioară se situează la circa 4600-5000m altitudine la Ecuator (unde umiditatea este mai
ridicată), urcă la 5000-5500m la tropice (din cauza scăderii accentuate a cantităţii de precipitaţii), apoi
coboară la 4000-4300m la latitudini de 30-40odin cauza scăderii temperaturii), aceeaşi cauză
determinând coborârea treptată a limitei zăpezilor permanente spre zonele temperate şi apoi reci.
Etajarea condiţiilor climatice odată cu creşterea altitudinii, impune şi o etajare a speciilor şi
asociaţiilor vegetale, în aşa fel încât, de jos în sus, pe munţii înalţi din zona caldă se succed pădurile de
foioase, pădurile de conifere, pajiştile alpine şi zăpezile permanente a căror limită inferioară pentru
latitudinile ecuatoriale, tropicale şi subtropicale au fost precizate anterior.
XII. 2. Zonele climatelor temperate
Climatele temperate ocupă întinse suprafeţe în emisfera nordică (America de Nord şi Eurasia) şi
teritorii mult mai restrânse în cea sudică ( extremităţile sudice ale Americii de Sud şi ale Australiei –
fig. 179). În general, climatele temperate se întind între latitudinile de 40-65o N şi S de Ecuator.

Fig. 179 Repartiţia geografică a zonelor climatice temperate

În rândul climatelor temperate sunt incluse următoarele tipuri climatice: temperat oceanic,
temperat de tranziţie, temperat continental, temperat musonic, temperat semiarid, temperat arid şi
climatul montan al munţilor înalţi din zona omonimă.
XII. 2. 1. Climatul temperat oceanic
În general acest tip de climat este localizat pe unele insule şi pe ţărmurile vestice ale
continentelor şi mai puţin pe coastele estice ale unor continente, pe insulele sau pe arhipelagurile
insulare din preajma acestora – fig. 180. Tipul climatic temperat oceanic se întâlneşte:

66
 - în Insulele Alentine, Peninsula Alaska, ţărmurile Golfului Alaska şi pe litoralul pacific al
Americii de Nord până la latitudinea de 40oN, dincolo de care urmează climatul subtropical cu veri
uscate;
- pe litoralul chilian începând de la aproximativ 40olat.S şi până în extremitatea sudică a
insulei Ţara Focului;
- în jumătatea sudică a Islandei, Arhipelagul Britanic, nordul Spaniei, cea mai mare parte
a Franţei, Luxemburgului, Belgiei, Olandei, Germaniei, Danemarcei, o parte din Cehia, Polonia,
Suedia şi aproape toată Norvegia;
- în Austalia de Sud-Est, Tasmania şi Noua Zeelandă.
În America de Nord şi de Sud aproape toate fâşiile litorale cu climat temperat oceanic sunt
delimitate net de Munţii Cordilieri şi Anzi, care le protejează totodată de advecţiile reci arctice şi
antarctice. În Europa de Vest însă, lipsa unor bariere montane şi litorale permite vânturilor de vest să
extindă mult către est caracteristicile climatului temperat oceanic.
Ariile geografice aparţinând acestui tip climatic, au un regim pluviometric cu precipitaţii bogate
în cursul semestrului rece (iernii în special) şi precipitaţii mai reduse în semestrul cald (în special vara),
când valorile evapotranspiraţiei potenţiale depăşesc aportul pluviometric. Din punct de vedere termic
iernile sunt blânde, iar verile răcoroase. Mediile termice anuale se situează de regulă între 7 şi 13 oC
suferind abateri locale în funcţie de diverşi factori (altitudine, influenţa curenţilor oceanici etc.).

Fig. 180 Repartiţia geografică a climatului temperat oceanic

În lunile cele mai calde ale anului (iulie – august în emisfera nordică, respectiv ianuarie-
februarie în emisfera sudică) temperatura medie este de circa 15 oC putând să se abată în anumite situaţii
cu aproximativ ±5oC de la medie. Maximele diurne din luna cea mai caldă, însumate şi mediate, nu
depăşesc pragul de 25oC. Maximele absolute ating pragul termic de 35oC, doar în cazul advecţiilor
aerului continental în zonele de coastă.
În anotimpul de iarnă, media termică a lunii celei mai reci, se apropie de punctul de îngheţ pe
măsură ce creşte latitudinea şi se îndepărtează de acest prag pe măsură ce ne apropiem de latitudini

67
subtropicale. Nopţile de iarnă sunt reci datorită pierderilor radiative de căldură, dar şi vânturilor care
aduc aer rece dinspre latitudini mai mari. Iarna temperaturi minime sub 0oC se întâlnesc la latitudini
superioare (60-65o), dar perioadele de îngheţ prelungit, nu sunt specifice ariilor costiere.
Însă rolul curenţilor oceanici în zonele costiere este unul foarte însemnat. Spre exemplu la
Portland în statul Oregon de pe faţada pacifică a S.U.A., la 45o lat. N, sub influenţa curentului rece al
Californiei (apele oceanului chiar dacă sunt străbătute de curenţi reci, au temperaturi situate deasupra
pragului de 0oC), media termică a lunii ianuarie este de 4oC, iar la Victoria, pe Insula Vancouver, din
extremitatea sud-vestică a Canadei, la 48olat. N, media termică din ianuarie este tot de 4 oC, influenţa
termică moderatoare a Oceanului Pacific şi curentului Californiei atenuând mult diferenţele termice pe
latitudine.
La Melbourne (Australia – sudul statului Victoria) la 38o lat. S media termică a lunii celei mai
reci (iulie) este de 10oC, latitudinea mai redusă şi apele mai calde aduse de curentul cald al Australiei de
Est impunând valori termice atât de ridicate. La Hokitika în Noua Zeelandă la 43o lat. S temperatura
medie a lunii iulie este de 8oC, de asemenea destul de ridicată.
Rolul termic pozitiv jucat de curenţii oceanici este şi mai evident pe ţărmurile vestice ale
Peninsulei Scandinavice scăldate de apele calde ale curentului Golfului care face ca în ianuarie la
Bergen în Norvegia temperatura medie să fie pozitivă de 1,5oC, comparativ cu Bostonul, situat cu 18o
mai la sud, pe litoralul atlantic al S.U.A., unde sub influenţa curentului Labradorului, temperatura
pentru aceeaşi lună este negativă –1,2oC).
Exemplele ar putea continua şi cu litoralul Alaskăi, unde curentul cald al Alaskăi îndulceşte
tabloul termic al lunilor celor mai reci din iarnă.
Cantităţile de precipitaţii care cad în medie în timp de un an, variază în limite foarte largi (500-
3000mm) în funcţie de condiţiile geografice locale. Şi în cazul precipitaţiilor apropierea sau depărtarea
de ţărm, expoziţia favorabilă sau nefavorabilă în calea vânturilor dominante sau a circulaţiei ciclonice,
constituie factori determinanţi, ce pot duce la înregistrarea unor cantităţi mai mari sau mai mici de
precipitaţii.
Spre exemplu în Europa temperat - oceanică precipitaţiile medii anuale scad treptat de la vest
spre est, pe măsura scăderii intensităţii activităţii ciclonice, diminuându-se drastic odată cu înaintarea
spre est către inima Eurasiei. Ca argument al afirmaţiei anterioare stau valorile pluviometrice măsurate
la Eirarbakki (Islanda) – 1302mm, la Lerwick (Insulele Shetland) – 1069mm, la Deerness (Insulele
Orkney)- 913mm, la Edinburgh (Scoţia) – 672mm, şi la Copenhaga –589mm.
Expoziţia favorabilă în calea traseelor ciclonice migratorii a Munţilor Scandinaviei face ca pe
versanţii vestici ai acestora să se înregistreze până la 4000mm precipitaţii anual, pe când mai la vest pe
coastele norvegiene în ariile de ţărm la altitudini mai mici cantităţile de precipitaţii se reduc la 1000-
1500mm. Pe litoralul vestic al Americii de Nord, în apropierea curenţilor calzi din Oceanul Pacific şi în
condiţiile unei convecţii orografice puternice, se înregistrează 1000mm în Oregon, dar spre nord
cantitatea de precipitaţii creşte, depăşind 3000mm pe versanţii expuşi spre Pacific ai Munţilor Alaskăi.
Şi pe versanţii chilieni ai Anzilor, precipitaţiile cresc foarte mult în zona climatului temperat oceanic,
depăşind 3000mm anual. La Hokitika în Noua Zeelandă vânturile încărcate cu umiditate de pe
întinderile acvatice din jurul Antarcticei lasă cantităţi anuale de precipitaţii foarte mari (2907mm).
În timp de un an maximele pluviometrice se produc de obicei iarna, iar vara se constată un
oarecare deficit de umiditate, mai puţin pronunţat şi de mai scurtă durată decât în regiunile cu climat
subtropical mediteranean, cu care tipul temperat oceanic se continuă spre tropice. În timpul sezonului
rece căderile de precipitaţii sunt cele mai frecvente.
La majoritatea staţiilor localizate în acest tip de climat numărul anual de zile cu precipitaţii este
foarte ridicat (peste 150 zile), ceea ce înseamnă că aproape în una din două zile se produc precipitaţii.
La Bahia Felix (Chile) în apropierea strâmtorii Magellan, numărul de zile cu precipitaţii este de 325 (în
1916 s-au produs 348 zile cu precipitaţii).
În ariile temperat oceanice nebulozitatea este în general ridicată, din norii cenuşii stratiformi
căzând frecvent ploi liniştite şi burniţe. Ceţurile sunt de asemenea fenomene caracteristice climatului
temperat oceanic, frecvenţa lor fiind maximă în lunile de toamnă sau de iarnă.
68
 Activitatea ciclonică este intensă, iar vânturile de vest frecvente. Dinspre ariile acvatice din jur
sunt împinse spre interiorul uscatului, mase de aer umede şi cu temperaturi în general ridicate. La
altitudini mici zăpada (sau alte categorii de precipitaţii solide) cade doar în puţine zile din an, iar stratul
de zăpadă format este subţire şi efemer. Invaziile de aer rece dinspre poli, ce se produc după căderile de
zăpadă, contribuie deseori la menţinerea stratului de zăpadă mai multe zile. Vara căderea precipitaţiilor
se leagă tot de activitatea frontală din cadrul ciclonilor mobili. Vara când durata de strălucire a Soarelui
este mult mai mare decât în celelalte anotimpuri şi convecţia termică mai eficientă, se pot produce şi
precipitaţii de natură convectivă locală ce capătă caracter de averse.
Numărul furtunilor este mai redus decât în ariile subtropicale sau temperat continentale
indicând o anumită uniformitate a evoluţiei stărilor de vreme. Furtunile violente (din categoria
uraganelor caracteristice ariilor subtropicale) sunt necunoscute în climatul temperat oceanic.
Temperaturile moderate, precipitaţiile abundente şi umiditatea atmosferică pronunţată
favorizează dezvoltarea pădurilor umede de foioase.

XII. 2. 2. Climatul temperat de tranziţie

Acest tip de climat face tranziţia de la climatul temperat oceanic la cel temperat continental. Se
dezvoltă numai în emisfera nordică, la latitudini de 40-66o, deoarece în emisfera sudică, la latitudinile
amintite, uscaturile continentale fie se efilează extrem de mult (America de Sud), fie nu mai ajung
(Africa, Australia), apele oceanului devenind atotstăpânitoare – fig. 181.
Acest tip de climat ocupă în Europa un teritoriu foarte întins cuprins între fluviile Elba şi Pad la
vest, lanţul Munţilor Ural la est, valea Dunării la sud şi Cercul Polar de Nord la nord. În regiunea
europeană climatul temperat de tranziţie este cel mai reprezentativ de pe glob. În America de Nord
climatul temperat de tranziţie se dezvoltă în nord-estul S.U.A. şi sud-estul Canadei, iar în Asia pe o arie
restrânsă în zona de vărsare a fluviului Obi situată în amonte de estuarul său şi pe cea mai mare parte a
peninsulei Kamceatka (la sud de paralela de 60olat. N).
Ca şi în ariile cu climat temperat oceanic, în cele cu climat de tranziţie dominante sunt tot
vânturile de vest şi circulaţia ciclonică.
În regiunea europeană, cu cât distanţa de Oceanul Atlantic creşte, cu atât cantităţile de
precipitaţii se reduc, iar amplitudinile termice anuale cresc foarte mult, ca urmare a slăbirii activităţii
ciclonice şi a creşterii gradului de uscăciune. Cantităţile medii de precipitaţii scad de la vest spre est
odată cu creşterea distanţei faţă de ocean, care este sursa principală de vapori de apă din masele de aer
transportate de ciclonii mobili. Cantităţile medii anuale de precipitaţii se diminuează comparativ cu
cele din ariile temperat oceanice, fiind cuprinse de regulă între 400 şi 1100mm. În majoritatea situaţiilor
cantităţile medii anuale de precipitaţii se încadrează între 500-600mm (ex. Bucureşti – 553mm,
Moscova –575mm).
Spre deosebire de climatul temperat oceanic, regimul pluviometric se caracterizează prin
concentrarea celor mai mari cantităţi de precipitaţii în semestrul cald (lunile mai-iunie fiind cele mai
ploioase), în timp ce în semestrul rece, cad cantităţi mai reduse de precipitaţii (1/3 din cantitatea de
precipitaţii medie anuală), lunile ianuarie-februarie fiind cele mai sărace din punct de vedere
pluviometric. Cu toată concentrarea precipitaţiilor în semestrul cald, datorită valorilor mari ale
evapotranspiraţiei (mai ales în părţile sudice cu precipitaţii mai reduse), deficitul de umiditate din sol şi
aer ajunge la valori importante. Se instalează astfel perioade de uscăciune şi secetă, începând mai ales
din a doua parte a verii, cu prelungire în prima parte a toamnei, frecvenţa şi durata acestora crescând pe
măsura înaintării spre est.
În semestrul rece al anului precipitaţiile cad frecvent sub formă de ninsoare, stratul de zăpadă
formându-se pe suprafaţa terestră în fiecare iarnă. Durata lui creşte cu cât ne îndreptăm dinspre sud spre
nord, variind de la circa o săptămână în nordul Bulgariei, la câteva luni pe an în nordul Suediei,
Laponiei şi al Federaţiei Ruse. Stratul de zăpadă este intens viscolit, frecvenţa acestui fenomen crescând
dinspre vest spre est, odată cu accentuarea asprimii iernilor. Viscolul este favorizat de circulaţia aerului
predominantă iarna din sector estic şi nord-estic, ca şi de gradul redus de fragmentare al reliefului din
estul Europei.
69
 Fig. 181 Repartiţia geografică a climatului temperat de tranziţie

Din punct de vedere termic mediile anuale variază în mod normal între 4 şi 16oC. În general
temperatura medie anuală scade pe direcţia vest – sud-vest ÷ est – nord-est, odată cu accentuarea
gradului de uscăciune, al creşterii / alungirii şi aspririi iernii şi a fenomenelor însoţitoare acesteia. Spre
exemplu, la Bucureşti, la 44o lat. N, temperatura medie anuală este de 10oC, iar la Moscova, la 56o lat.
N, temperatura medie anuală este de 4oC. Verile sunt în general calde (adeseori excesiv de calde), iar
iernile reci (adeseori geroase). Luna cea mai caldă a anului este de regulă iulie. În această lună
temperaturile medii urcă la 26-27oC în sud şi la cca. 20oC în nord. Luna cea mai rece a anului este
ianuarie. Mediile lunii ianuarie oscilează în jurul valorii de 0oC în extremitatea sudică, dar coboară la –
15…–20oC în nord.
Valorile medii ale amplitudinilor termice anuale oscilează între 20-40oC (ex. 25oC la Bucureşti
şi 39 C la Moscova). În timpul verii maximele absolute pot depăşi chiar 45oC în sud, nereuşind să treacă
o

de pragul de 35oC în nord. În timpul iernii minimele absolute pot coborî sub -30oC în sud şi sub -40oC în
nord. În felul acesta amplitudinile termice absolute urcă în toată aria climatului temperat de tranziţie la
peste 75oC.
În nord-estul S.U.A., sud-estul Canadei şi în Kamceatka nu asistăm practic la o tranziţie
climatică în adevăratul sens al cuvântului (adică la o tranziţie de la un tip de climat la altul). În aceste
arii tranziţia se referă doar la valorile intermediare pe care la capătă principalele elemente climatice.
Aceste arii climatice se disting prin caracteristicile lor de cele din jur, prezentând însă similitudini cu
climatul temperat de tranziţie format pe continentul european.
Ele se află sub influenţa a doi curenţi reci (al Labradorului şi al Kamceatkăi – Oya-Shivo) care
modifică regimul termic al suprafeţelor de uscat învecinate, diminuând amplitudinile termice anuale şi
diurne. Caracterul termic aspru al iernilor şi călduros al verilor, este mult estompat. Un singur exemplu
al modului în care curenţii reci influenţează temperatura în zonele costiere este edificator. În cea mai
caldă lună a anului (iulie), la Eastport, pe litoralul statului Maine, din nord-estul S.U.A., temperatura
70
medie este de 22 oC, iar pentru aceeaşi perioadă la numai 50km în interiorul continentului temperatura
este de 30 oC.
Dinamica maselor de aer este influenţată tot de circulaţia ciclonică intensă din nordul
Atlanticului şi al Pacificului şi de formaţiunile barice anticiclonale din partea central - nordică a
acestora. Frecventele advecţii ale maselor de aer de pe oceanele din jur, contribuie la mărirea
cantităţilor anuale de precipitaţii (între 500-1000mm) şi la o mai echilibrată repartiţie sezonieră a
lor(cantităţile de precipitaţii ce cad în timpul iernii, sunt mai mari comparativ cu cele din aria
europeană).
În aria climatului temperat de tranziţie se întrunesc condiţii favorabile dezvoltării formaţiunilor
vegetale de stepă, silvostepă şi păduri de foioase la latitudini mai mici, de păduri de amestec la
latitudini mijlocii şi de păduri de conifere la latitudini superioare.
XII. 2. 3. Climatul temperat continental
Acest climat ocupă suprafeţe întinse în zonele centrale ale continentelor nord-american şi
asiatic, la depărtare de întinderile acvatice marine sau oceanice, a căror influenţă este redusă la maxim.
În America de Nord acest tip climatic are mai mult o dezvoltare latitudinală (fiind cuprins
aproximativ între paralele de 40o şi 60olat. N), decât longitudinală. În Asia, climatul temperat
continental, cu toate că se dezvoltă mai mult în longitudine (între aproximativ 60o şi aproximativ 140o
long. E), are şi o dezvoltare latitudinală apreciabilă, de aproximativ 20o latitudine (între Cercul Polar în
nord şi 48o lat. N – fig. 182 ).
Pe lângă depărtarea de mări şi oceane, la accenturea gradului de continentalism al acestor arii
contribuie şi lanţurile montane, care barează accesul maselor de aer umed, dinspre zonele acvatice
înconjurătoare, spre cele continentale (Munţii Stâncoşi, într-o oarecare măsură şi Munţii Appalachi - în
America de Nord; complexul montan Pamir - Himalaya şi într-o măsură mai mică Munţii Ural şi
regiunile muntoase est - siberiene în Asia).
În schimb, ariile cu acest climat, prezintă o largă deschidere spre zonele nordice subpolare şi
arctice. Nici dispunerea favorabilă a reliefului pentru advecţiile din sector sudic (tropical) nu trebuie
neglijată, mai ales în cazul Americii de Nord.

Fig. 1182 Repartiţia geografică a climatului temperat continental

71
 Mersul vremii este dominat aproape tot timpul anului, de prezenţa aerului continental, care se
formează prin transformarea (continentalizarea) aerului polar maritim sau a celui arctic, în contact
prelungit cu suprafaţa terestră. Vara, transformările aerului rece maritim adus din nord sunt rapide, mai
ales în situaţii anticiclonice cu timp senin şi calm atmosferic, datorită faptului că, în straturile de aer
inferioare, ce vin în contact cu suprafaţa terestră, convecţia termică se activează foarte rapid, impunând
stratificarea termică instabilă în locul celei stabile. Iarna în prezenţa stratului de zăpadă ( ce nu numai
că anulează convecţia termică, dar favorizează menţinerea sau instalarea inversiunilor termice),
transformarea aerului polar maritim sau arctic este mult mai lentă, din cauza absenţei, sau a schimbului
termic vertical extrem de redus.
Odată transformat, aerul polar continental prezintă însuşiri fizice ce se modifică foarte mult de
la un sezon la altul.
Vara, datorită conţinutului foarte redus de vapori de apă, se încălzeşte foarte puternic în timpul
zilei, determinând o stratificare termică instabilă a straturilor inferioare. Procesele convective instalate,
în situaţii favorabile lor, se pot desfăşura pe grosimi mari ale atmosferei, provocând averse şi oraje.
Iarna aerul polar continental dens şi rece, are o umiditate relativă mare şi o stratificare stabilă,
care se datorează în bună parte prezenţei stratului de zăpadă, ce favorizează inversiuni termice în cadrul
cărora straturile atmosferice se răcesc prin radiaţie până la mari dimensiuni. Predominarea regimului
atmosferic de mare presiune, favorizează în acest anotimp frecvenţa ridicată a ceţii.
Modul specific de încălzire al uscaturilor continentale şi al ariilor acvatice din jur, transmis şi
straturilor de aer de deasupra, are importante implicaţii în dinamica atmosferei şi face ca, iarna vânturile
să fie orientale în general către periferia continentelor, iar vara către interior.
Regimul termic în ariile climatice temperat continentale, este unul contrastant cu variaţii mari
de la zi la noapte (mai ales vara) şi de la vară la iarnă. Aceste variaţii nu se datorează numai
proprietăţilor fizice ale aerului polar continental, ci şi a invaziilor aerului arctic (foarte frecvente în
partea nordică) sau tropical (mai frecvente în partea sudică), care sunt împreună răspunzătoare de
producerea unor valori termice extreme foarte coborâte, respectiv mari.
Temperaturile medii anuale evoluează în limite largi în funcţie de latitudine, altitudine,
caracteristicile reliefului, apropierea sau depărtarea de unele suprafeţe acvatice sau mai umede etc. În
general sunt cuprinse între 10oC (Chicago, S.U.A.) şi -10oC (Iakuţk, Federaţia Rusă). În timp de un an,
luna cea mai călduroasă este iulie, când la Iakuţk în răsăritul Siberiei se înregistrează în medie 20oC, iar
la Chicago, pe ţărmurile lacului Michigan, 24oC. În luna ianuarie se înregistrează cele mai scăzute
medii termice anuale (-43oC la Iakuţk şi -3oC la Chicago).
Îngheţul din timpul iernii este un fenomen frecvent, intens şi de lungă durată.
Excesivitatea caracteristică acestui tip de climă se poate evidenţia în primul rând prin
amplitudinile termice medii anuale, care sunt cuprinse conform datelor între 63oC la Iakuţk şi 27oC la
Chicago. Între exemplele luate pentru cele două staţii se încadrează majoritatea situaţiilor termice medii
din diferite locuri din aria acestui climat, dar pot exista şi excepţii. Maximele termice absolute pot
depăşi 40oC în sud, iar minimele absolute pot coborî sub -50oC în nord, profilându-se astfel amplitudini
termice absolute ce se apropie sau depăşesc 90oC, ceea ce indică o variabilitate termică extraordinară şi
în acelaşi timp o excesivitate termică foarte accentuată.
Precipitaţiile atmosferice se diminuează cantitativ comparativ cu ariile cu climat de tranziţie. La
majoritatea staţiilor meteorologice cad precipitaţii cuprinse între 450-550mm, dar intervalul mediu de
manifestare al pluviometriei anuale poate fi extins între 350 şi 700mm. Şi faţă de aceste ultime valori
există abateri fie negative (de exemplu, la Iakuţk, cad în timp de un an în medie 213mm), fie pozitive
(de exemplu, la Chicago, precipitaţiile medii anuale ajung la 843mm).
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii în timp de un an cad în lunile verii (iunie-august), mai
ales sub formă de averse, însoţite de descărcări electrice şi vijelii. În semestrul rece cantităţile de
precipitaţii sunt foarte reduse şi cad mai ales sub formă de ninsoare, care se acumulează dând un strat
de zăpadă consistent şi persistent. Pe lângă precipitaţiile de natură convectivă (formate vara), o parte a
aportului pluviometric se datorează activităţii frontale din cadrul ciclonilor mobili, caracteristici de

72
altfel latitudinilor temperate, dar care au o dezvoltare mai slabă, sau afectează mai rar aria acestui
climat.
În aceste condiţii termo - pluviometrice, cu manifestarea în timpul iernii a gerului şi îngheţului
şi cu căderi de precipitaţii reduse cantitativ, sub formă de zăpadă, iar în timpul verii a instalării secetei şi
uscăciunii, întrerupte de episoade scurte de averse de ploaie de natură convectivă sau ciclonică,
asociaţiile vegetale care s-au adoptat sunt stepele în partea de sud, care spre nord lasă loc silvostepelor,
pădurilor de foioase şi de conifere dominante la limita nordică a acestui climat.
XII. 2. 3. Climatul temperat musonic
Tipul musonic al climatului temperat se formează doar pe faţada răsăriteană a Asiei la latitudini
temperate, coborând pe coastele chineze până la 35o lat. N. Ocupă regiunile nord-estice ale Chinei,
jumătatea nordică a Peninsulei Koreea, sud-estul Rusiei şi jumătatea nordică a Japoniei – fig. 183.
Se formează sub influenţa circulaţiei musonice, care nu este deranjată prea mult de acţiunea
perturbatoare a ciclonilor desprinşi de pe frontul polar. Circulaţia musonică este o consecinţă a
repartiţiei specifice a presiunii atmosferice de la un sezon la altul.
Iarna, când deasupra Pacificului de Nord se formează o vastă arie depresionară (Minima
Aleutinelor), deasupra vastului uscat euroasiatic ia naştere Anticiclonul Eurosiberian. În consecinţă, pe
la periferia estică a acestuia, aerul rece continental se scurge către depresiunea Aleutinelor, determinând
formarea musonului continental de iarnă.

Fig. 183 Repartiţia geografică a climatului temperat musonic

Vara configuraţia câmpului baric se prezintă total schimbată. Deasupra Mărilor Ohotsk, Japoniei
şi în estul Insulelor Kurile (curentul Kuro-Shivo), care sunt mai reci decât suprafeţele (continentale sau
oceanice) din jur, se formează o arie de presiune atmosferică ridicată. Deasupra Asiei Centrale
supraîncălzite se naşte o vastă şi adâncă depresiune barică. Prin urmare, aerul mai rece de deasupra
oceanului, se deplasează către continent, sub forma unor vânturi de sud-est, provenind de la periferia
73
estică a ciclonilor, vânturi care constituie musonul oceanic, de vară. Se produce astfel o alternanţă
sezonieră a dinamicii aerului, când dinspre continent (musonul de iarnă), când dinspre ocean (musonul
de vară), care impune şi caracteristicile termo - pluviometrice ale acestui climat. Iernile sunt reci,
senine, cu zăpadă puţină, iar verile răcoroase, ploioase şi umede.
Regimul pluviometric evidenţiază o strânsă dependenţă de circulaţia musonică. În lunile când
musonul oceanic are intensitatea maximă (iulie-septembrie), cad şi cele mai mari cantităţi de precipitaţii
din cursul unui an. În aceste luni, sumele medii ale precipitaţiilor oscilează în jurul valorii de
100mm/lună, putând coborî (dar mai rar) sub aceasta, sau putând urca (cel mai frecvent) peste acest
prag, apropiindu-se de valoarea de 150mm. În timpul iernii, când musonul continental bate dinspre
interiorul uscatului, precipitaţiile sunt foarte reduse.
Însă, pentru ţărmurile Japoniei dinspre Marea Japoniei, chiar şi în timpul iernii musonul
continental aduce cantităţi semnificative de precipitaţii, chiar dacă mai reduse cantitativ decât aduce
musonul de vară. Spre exemplu, dacă la Vladivostok în extremitatea estică a Federaţiei Ruse, în lunile
iernii cantităţile de precipitaţii aduse de musonul continental nu depăşesc 20mm/lună, la Nemuro, în
Japonia, pe aceeaşi latitudine (la 43o lat. N), cantităţile de precipitaţii aduse de acelaşi muson oscilează
în jurul valorii de 50mm/lună (dar de regulă depăşesc această valoare). În regiunea insulară a climatului
temperat musonic, cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mai mari decât în regiunea continentală,
tocmai datorită faptului că şi în sezonul rece, la trecerea peste Marea Japoniei, musonul continental se
încarcă cu precipitaţii, iar precipitaţiile mai mari din acest sezon fac diferenţa între ariile insulare şi cele
continentale ale acestui tip de climat.
Şi expoziţia favorabilă a reliefului nu este de neglijat. Datorită acestor cauze la Nemuro în
Japonia (43o lat. N; 26m ) cad mai multe precipitaţii(1080mm/anual) decât la Vladivostok în Federaţia
Rusă (43 o lat. N, 29m) unde precipită anual doar 598mm.
Temperaturile medii anuale variază în jurul valorii de 5oC în zona median latitudinală a ariei
temperat musonice (de exemplu: 4oC la Vladivostok şi 6oC la Nemuro), crescând spre limita sudică
(≈10oC), sau scăzând spre cea nordică a acestui climat. În timpul anului sub influenţa mediului acvatic
din preajmă maximele termice se produc în luna august (21oC la Vladivostok şi 18oC la Nemuro) fiind
mai ridicate în ariile unde influenţa uscatului este mai mare (Vladivostok) decât a mării (Nemuro). În
ianuarie (la Vladivostok) şi în februarie (la Nemuro) mediile termice coboară până la –14, respectiv
–6oC evidenţiindu-se din nou influenţa moderatoare şi benefică a apelor din preajmă.
În consecinţă amplitudinile medii anuale urcă la 35oC la Vladivostok pe ţărmul pacific al
Extremului Orient Rus şi doar la 24oC la Nemuro în extremitatea estică a insulei japoneze Hokkaido.
Caracteristicile termice şi pluviometrice ale climatului temperat musonic favorizează
dezvoltarea pădurilor de foioase în partea sudică, urmate spre nord de păduri de amestec şi de conifere.

XII. 2. 4. Climatele temperate semiarid şi arid

Între aceste două tipuri de climate nu există prea mari deosebiri, ambele având în comun
excesivitatea termică şi pluviometrică. Totuşi, în cadrul climatului arid, această excesivitate este
împinsă până aproape de extrem, variaţiile termice zi-noapte, vară-iarnă fiind mai mari decât în cadrul
climatului semiarid, pe fondul unei penurii hidrice accentuate (200, sau sub 200mm anual) amplificată
de valorile mari ale evapotranspiraţiei şi de distribuţia spaţio-temporală literalmente aleatorie a căderilor
de precipitaţii.
Climatul temperat semiarid (care ocupă o arie mai extinsă – fig. 184 ) şi arid (mai reprezentativ
în Asia, mai puţin în America de Sud, şi absent în America de Nord – fig. 185 ) se întâlneşte în:
- podişurile dintre (Podişul Columbia, Podişul Marelui Bazin) şi de la răsărit de Cordilieri
(Podişul Preeriilor) în America de Nord,
- Podişul Patagoniei şi în est până la litoralul Atlantic în America de Sud,
- cadrul unei vaste zone ce porneşte din nordul Mării Negre şi care capătă lăţimi din ce în ce
mai mari pe măsură ce ne îndreptăm către est până în Mongolia şi China de Nord-Est (M. Hingganul
Mare) şi limitată la sud de aria montană înaltă Kunlun, Nan-Şan, Tibet, Himalaya în Eurasia.
74
 În Europa o porţiune din centrul Peninsulei Iberice are climatul similar tipului temperat
semiarid.
Climatele temperate semiarid şi arid îşi datorează caracteristicile în special la două categorii de
cauze ce acţionează separat sau cumulat: depărtarea de mare sau de ocean şi interpunerea între aceste
arii climatice şi cele acvatice a unor bariere montane ce anulează, obstrucţionează sau atenuează
circulaţia aerului sub influenţa vânturilor dominante.
Spre exemplu, în cazul climatelor temperate arid şi semiarid din Eurasia, una din cauzele
degradării şi precarităţii pluviometrice este depărtarea mare de suprafeţele maritime şi oceanice şi în al
doilea rând interpunerea uriaşului baraj orografic al Himalayei în calea musonului de vară aducător de
precipitaţii.
În cazul Americii de Nord depărtarea de Oceanul Atlantic sau Pacific nu poate singura în măsură
să explice ariditatea Podişului Preeriilor. Ariditatea acestui podiş, se mai datorează şi barajului montan
al Cordilierilor, ce îngreunează mult advecţia vânturilor de vest spre interiorul continentului, iar pe de
altă parte föhnizării vânturilor ce trec de crestele Stâncoşilor, la coborârea spre ariile mai joase din est.
În cazul podişurilor dintre Cordilieri (Podişul Colorado, Podişul Marelui Bazin) cu toată apropierea de
Oceanul Pacific, barierele montane impuse de Munţii Cascadelor, Coastelor şi Sierra Nevada sunt în
măsură să imprime gradul ridicat de uscăciune al acestor subunităţi geografice.

Fig. 184 Repartiţia geografică a climatului temperat semiarid

Cauzele aridităţii Podişului Patagoniei şi al coastelor continentale cuprinse între acesta şi
ţărmul atlantic, sunt exclusiv legate de interpunerea în calea vânturilor dominante de vest a Anzilor.
Absenţa vânturilor de est la aceste latitudini impune existenţa climatului temperat arid chiar şi în zonele
de ţărm.
În ariile cu climat arid masele de aer continentale polare sunt prezente tot timpul anului, us-
căciunea lor ridicată impunând creşterea variaţiilor termice intersezoniere, a celor interdiurne şi diurne.

75
 Fig. 185 Repartiţia geografică a climatului temperat arid
Mediile termice anuale variază în funcţie de poziţia latitudinală a locului considerat, de
altitudinea lui şi de apropierea sau depărtarea de o sursă de apă. Poziţia latitudinală face ca la
majoritatea staţiilor media termică anuală să fie pozitivă şi să varieze de regulă între 3-4 şi 9-10oC (de
exemplu la Dickinson, în nord-vestul S.U.A., într-o regiune cu climat semiarid, temperatura medie
anuală este de 5oC, la Balhaş, în Kazahstan, situat pe aceeaşi latitudine, într-un climat temperat arid, tot
de 45oC, iar la Santa Cruz, în Argentina, în aceleaşi condiţii climatice ca ale localităţii Balhaş, la 45 olat.
S, temperatura medie anuală este de 8oC).
Vara, în luna cea mai caldă (iulie), în condiţii de cer senin şi umiditate atmosferică redusă,
mediile termice urcă la 21oC la Dickinson şi 24 oC la Balhaş. La Santa Cruz, într-o regiune cu vânturi
puternice, în extremitatea sudică a climatului semiarid argentinian, temperatura medie urcă în ianuarie
la doar 14oC.
Iarna, în luna cea mai rece (iulie pentru Santa Cruz) apropierea de apele maritime şi dinamica
activă, determină ca temperatura la această staţie să fie pozitivă (2oC). La Dickinson şi mai ales la
Balhaş, departe de influenţa moderatoare a mării, temperatura aerului scade (în ianuarie) la -12oC,
respectiv -15oC.
În condiţiile unui continentalism termic accentuat la Balhaş în centrul Asiei amplitudinea
termică medie anuală este foarte ridicată (39oC). În schimb, la Santa Cruz, în extremitatea sudică,
îngustă a Americii de Sud, amplitudinea termică medie anuală este de doar 16oC.
În ambele tipuri de climate maximele termice absolute pot atinge vara 40…45oC, iar minimele
termice absolute pot coborî iarna sub -40 oC, rezultând amplitudini termice absolute foarte mari de 80-
90oC.
Din punct de vedere pluviometric în cadrul climatului semiarid în timp de un an pot cădea
cantităţi de precipitaţii mai importante de peste 250-300mm (de exemplu la Dickinson cad în medie
392mm de precipitaţii anual), în timp ce în aria climatului arid precipitaţiile se reduc drastic la
aproximativ 200 sau chiar sub 200mm anual (de exemplu, la Santa Cruz, cad 201mm anual, iar la
Balhaş -115mm).
76
 În regiunile cu climat temperat semiarid se mai poate vorbi de conturarea unui regim
pluviometric anual. De exemplu, la Dickinson, se constată o oarecare intensificare a căderilor de
precipitaţii primăvara şi la începutul verii (lunile aprilie-iulie). În iunie, luna cea mai ploioasă din an la
această staţie cad în medie 100mm de apă. Din ianuarie până în iunie şi din iunie până în decembrie, la
Dickinson se constată o creştere, respectiv scădere liniară a cantităţii de precipitaţii. Pe fondul acestei
aparente liniarităţi a evoluţiei regimului pluviometric, excesele nu lipsesc.
În regiunile cu climat arid datorită predominării aerului continental şi a uscăciunii mari a aerului
pe tot parcursul anului, cantităţile de precipitaţii sunt puţine. În aceste arii, nu se poate vorbi practic de
un regim pluviometric, neconturându-se nici o perioadă de maxim, sau de minim pluviometric pe
parcursul anului. Spre exemplu, la Balhaş, în fiecare lună a anului cad în medie mici cantităţi de
precipitaţii (sub 10mm în fiecare lună), dar nu putem vorbi de luni mai ploioase, sau mai uscate.
Însă această mediere ascunde o variabilitate foarte mare a căderilor de precipitaţii lichide sau
solide de la o zi, lună, sezon sau de ce nu de la un an la altul. Precipitaţiile provin de regulă din averse
locale de natură convectivă, mai rar frontală. Deseori aversele sunt însoţite de oraje şi vijelii.
Mişcările turbionare ale aerului sub formă de vârtejuri puternice, uneori adevărate tornade se
generează în, sau afectează astfel de arii.
Temperaturile mari, precipitaţiile puţine şi rare, umiditatea atmosferică şi nebulozitatea redusă,
durata mare de strălucire a Soarelui, evapotranspiraţia ce depăşeşte cu mult precipitaţiile căzute, fac ca
pe parcursul sezonului cald să se instaleze perioade lungi de secetă, pe parcursul cărora deficitul de
umiditate să fie excesiv de mare.
Rezultanta acestor tipuri de climate, transpusă asupra învelişului vegetal, este aceea că, în ariile
cu climat semiarid se întâlneşte stepa uscată, joasă, discontinuă şi degradată, iar în cele cu climat arid
vegetaţia lipseşte, pe mari întinderi instalându-se deşertul.

XII. 2. 5. Climatul munţilor înalţi din zona temperată

Acest tip de climat este specific regiunilor montane localizate în zona temperată şi a căror
altitudine depăşeşte 2000m – fig. 186.

Fig. 186 Repartiţia geografică a climatului munţilor înalţi din zona temperată
77
 În acest tip de climat se încadrează:
- Munţii Cordilieri (Stâncoşi, Coastelor) în America de Nord,
- porţiuni restrânse din Munţii Anzi în America de Sud,
- Munţii Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi în Europa,
- Munţii Tian-Şan, Altai, Saian etc. în Asia.
Ca şi în climatele munţilor înalţi din zona caldă, caracteristicile de bază ale climatului montan
de la latitudini mijlocii, sunt date de scăderea temperaturii cu creşterea înălţimii (cu aproximativ cu
0,6oC /100m – gradienţii termici verticali concreţi se abat de la valoarea medie în funcţie de expoziţia
versanţilor faţă de razele Soarelui şi faţă de circulaţia maselor de aer), de creşterea umidităţii, a
cantităţilor de precipitaţii, cu aproximativ 70mm/100m pe versanţii expuşi vânturilor dominante (de
vest în America de Nord, Sud, în Europa şi o parte a Asiei, de est în estul Asiei, sub influenţa circulaţiei
musonice), de scăderea acestora pe versanţii opuşi, afectaţi de procesul de föehnizare şi de creşterea
frecvenţei vânturilor cu viteze din ce în ce mai mari, pe măsură ce accedem în straturile atmosferice mai
înalte.
Creşterea latitudinii se impune ca factor determinant în coborârea nivelului zăpezilor
permanente. De exemplu, la latitudinea de 45o N, limita inferioară a zăpezilor permanente se situează la
3000m altitudine, iar la 64o lat. N în Islanda limita zăpezilor permanente coboară la doar 600m.
Influenţa acestui factor este completată de cea a poziţiei longitudinale. Împreună aceşti factori pot plasa
aria geografică în cauză într-o altă matrice climatică, chiar dacă în cadrul aceluiaşi tip de climat. Orice
nouă variabilă introdusă în ecuaţie poate schimba, uneori radical datele legate de poziţia altitudinală a
nivelului zăpezilor permanente.
Realitatea concretă este deci mult mai complexă în spaţiul montan, pentru că, pe verticala a două
puncte, situate chiar foarte aproape între ele, pornim de la bază de la valori termice şi pluviometrice
reper diferite, consecinţă a poziţiei latitudinale, longitudinale, altitudinale, expoziţionale etc. a locaţiilor
considerate, diferenţe amplificate şi de valorile diferite ale gradienţilor verticali ai celor două elemente,
rezultanta fiind aceea că nivelul zăpezilor permanente deasupra punctelor considerate se va situa la
altitudini diferite. Concluzia este una fără echivoc: pe fondul coborârii la altitudini din ce în ce mai mici
a limitei zăpezilor permanente odată cu creşterea latitudinii, apar o multitudine de abateri locale de la
situaţia aşa-zisă situaţie normală, date de combinaţiile diverse ale factorilor geografici locali.
Pentru aceleaşi altitudini, condiţiile climatice din ariile montane înalte localizate la latitudini
temperate, sunt mai aspre decât în cadrul aceloraşi categorii de arii, dar care în schimb sunt situate la
latitudini mai mici.
La peste 2000m înălţime temperaturile medii anuale sunt de regulă negative (exemplu –2,0oC la
Santis în Elveţia la 2496m ; -2,6oC pe Vârfu Omu în România la 2509 m).
În luna cea mai caldă a anului (august), temperatura medie se situează în jurul a 4-7oC ( 6,5oC
la Santis; 5,7oC pe Vf. Omu), urcând în mod normal până la 8-9oC, sau coborând până la 2-3oC. În luna
cea mai rece a anului (februarie) temperaturile coboară mult, mediile termice oscilând între –8 şi –12oC
(-8,5oC la Santis; -11,1oC pe Vf. Omu).
Cantităţile de precipitaţii, în condiţiile aceloraşi altitudini şi expoziţii în calea vânturilor
dominante, scad pe măsură ce ne îndreptăm dinspre zonele de ţărm spre interiorul uscaturilor
continentale. De exemplu în Europa cantităţile medii anuale de precipitaţii de pe pantele expuse
vânturilor de vest scad în general de la vest către est (2488mm la Santis, 1346mm pe Vf. Omu). În timp
de un an maximele pluviometrice se produc în lunile iulie-august iar minimele în septembrie. În funcţie
de specificul cadrului geografic al fiecărei staţii, în timp de un an pot să apară maxime şi minime cu
caracter secundar.
Vara, pe culmile înalte, nebulozitatea cumuliformă este accentuată de convecţia termică activă
din orele amiezii, generând ploi sub formă de averse, după care norii se destramă, timpul devine senin,
iar deasupra crestelor montane se instalează Soarele. Iarna, în condiţii de timp anticiclonic, vârfurile
montane se ridică deasupra plafonului jos al norilor stratiformi, la altitudini mici nebulozitatea fiind
ridicată, iar pe văi şi în depresiuni ceţurile persistente.
78
 În condiţii de stabilitate atmosferică se dezvoltă circulaţiile termice ale tipurilor vânturilor de
munte (noaptea) şi de vale (ziua). Lapoviţa şi ninsoarea pot să se producă în orice lună a anului, dar
iarna, precipitaţiile cad în cea mai mare proporţie a lor sub formă de ninsoare. Stratul de zăpadă este
discontinuu datorită gradului accentuat de fragmentare al reliefului, expoziţiei favorabile sau
nefavorabile în calea maselor de aer generatoare de precipitaţii şi vântului care prin viscol redistribuie
zăpada.
Avalanşele de zăpadă sunt fenomene frecvente cu un ridicat potenţial de risc. Îngheţul este de
asemenea un fenomen cvasipermanent la altitudini mari. În condiţii favorabile pe vârfuri apar gheţarii
montani cu rolul lor hidrologic, climatic şi geomorfologic bine cunoscut.
Cumulul condiţiilor climatice, geomorfologice, pedologice şi hidrologice determină dezvoltarea
pădurilor de conifere, care spre culmile înalte lasă loc treptat pajiştilor alpine şi apoi zăpezilor
permanente, gheţarilor montani sau crestelor golaşe.

XII. 3. Zonele climatelor reci

La latitudini mai mari de 60-65o nord şi sud, spre poli în condiţiile unui deficit termic anual din
ce în ce mai accentuat şi a unor cantităţi foarte reduse de precipitaţii, se formează climatele reci – fig.
187, în categoria cărora intră climatul subpolar oceanic, climatul subpolar continental, climatul polar şi
polar excesiv.

Fig. 187 Repartiţia geografică a climatelor specifice zonei reci

XII. 3. 1. Climatul subpolar oceanic (maritim)

Acest tip de climat ocupă:

79
 - părţile centrale şi vestice ale Peninsulei Alaska, nordul Peninsulei Labrador, ţărmurile
vestice ale golfului Hudson, sudul insulei Baffin, ţărmurile sud-estice, sudice şi sud-vestice ale
Groenlandei, în America de Nord,
- nordul Islandei, ţărmurile nordice ale Norvegiei, Suediei, Finlandei şi Federaţiei Ruse
până la Munţii Ural, la care se adaugă şi jumătatea sudică a Insulelor Novaia Zemlea în Europa,
- ariile limitrofe vestice şi estice estuarului fluviului Obi şi spaţiul din Extremul Orient-
rusesc cuprins între Cercul Polar de Nord şi Golful Selihov din partea asiatică a Federaţiei Ruse în Asia,
- Peninsula Graham sau Ţara Graham din extremitatea nord-vestică a Antarctidei şi unele
insule din jurul acestui continent.
Ariile cu climat subpolar oceanic - fig. 188 se află aproape tot timpul anului sub influenţa
maselor de aer polar oceanic şi arctic. În America de Nord, Groenlanda şi Asia de Est ariile cu climatul
subpolar oceanic sunt situate la latitudini mai joase, dar în nordul Europei, datorită apelor calde aduse
de curenţii Golfului, climatul subpolar oceanic se situează la latitudini mai mari, dincolo de Cercul
Polar.
Influenţa moderatoare a ariilor acvatice din jur face ca în cadrul climatului subpolar oceanic
temperaturile să fie mai ridicate decât în cadrul climatului subpolar continental. De exemplu, la Vardö,
în extremitatea nordică a Norvegiei, la 70olat. N media termică anuală este de 2oC, pe când la
Verhoiansk în estul Siberiei la 68o latitudine nordică, temperatura medie anuală este de –15oC).
În timp de un an temperaturile medii urcă în iulie-august la 10oC, coborând în cel puţin patru
luni pe an sub 0oC, ajungând în ianuarie-februarie la – 4,- 5oC. Variaţiile termice, de la anotimpul cel
mai cald, la cel mai rece nu sunt prea mari. Spre exemplu, la Vardö, amplitudinea termică medie anuală
este de doar 15oC, pe când la Verhoiansk, în Iakuţia, într-un climat subpolar continental, amplitudinile
termice anuale sunt foarte mari ajungând la 62,5oC.

Fig. 188 Repartiţia geografică a climatului subpolar oceanic (maritim)

80
 Trebuie de menţionat faptul că, pentru a sublinia caracterul termic (cu temperaturi medii anuale
mai ridicate şi variaţii interanotimpuale mai mici) al ariilor subpolar oceanice nord-europene, am luat
în comparaţie exemplele staţiilor meteorologice Vardö şi Verhoiansk(ultima situată într-un alt tip de
climat).
În cazul ariilor subpolar maritime nord-europene, curentul Golfului le imprimă anumite
caracteristici termice, care nu se mai repetă în cadrul celor din America de Nord sau Asia. Totuşi, şi în
regiunile subpolar oceanice nord-americane şi asiatice, influenţa maselor de aer mai cald şi mai umed
venit de pe ocean moderează răcirile, în comparaţie cu interiorul continentelor de la latitudini similare.
În climatul subpolar oceanic, verile sunt răcoroase şi ceţoase, iar iernile moderat de reci, umede
şi cu o dinamică activă a maselor de aer. Îngheţul durează în medie patru luni pe an, se prelungeşte în
anii cei mai geroşi la 6-7 luni, putându-se produce chiar şi în anotimpul de vară. Dacă în anotimpul de
iarnă minimele termice pot să coboare şi sub – 40, – 45oC, în timpul verii maximele termice depăşesc rar
valori de 20-25oC. Dacă minimele termice se datorează advecţiilor de aer polar continental sau arctic,
maximele termice sunt legate de perioadele de intensificare a activităţii frontale din ciclonii mobili care
iau naştere în zona frontului arctic.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt mai mari decât în interiorul continentelor. De
exemplu la Vardö cad anual în jur de 545mm, pe când la Verhoiansk cad doar aproximativ 150mm.
Regimul anual al precipitaţiilor este dat de un mers relativ uniform al lor, din care se disting totuşi un
maxim nu prea accentuat în august-octombrie şi un altul mai puţin evident în februarie-martie. O mare
parte din precipitaţii cad sub formă de ninsoare, acestea dând naştere unui strat de zăpadă a cărui durată
anuală este destul de lungă (6-8 luni).
Ariile subpolar oceanice prezintă o umiditate atmosferică mare, ceţuri frecvente, o nebulozitate
accentuată şi prelungită. Vânturile sunt frecvente.
Vegetaţia adaptată acestor condiţii climatice este cea de tundră, în regiunile sudice apărând şi
pâlcuri de arbori, formându-se o bandă îngustă de silvotundră.

XII. 3. 2. Climatul subpolar continental

Acest climat ocupă atât în America de Nord (Canada) cât şi în Asia (nordul Siberiei) două benzi
compacte a căror lăţime variază între 600 şi 1000km şi a căror dezvoltare longitudinală este amplă.
Dacă în Canada climatul subpolar continental se desfăşoară în cea mai mare parte la sud de
Cercul Polar, în nordul Siberiei acesta ocupă în special arii situate la latitudini mai mari, deasupra
Cercului Polar. Nici în cazul Canadei şi nici în cel al Siberiei nordice, acest tip de climat nu atinge
ţărmurile dinspre Oceanul Arctic – fig. 189.
În aceste regiuni dominante sunt masele de aer arctic continentalizate în semestrul rece al anului
şi cele continentale polare în semestrul cald. Situate la mare depărtare de suprafeţele acvatice oceanice
sau maritime şi larg expuse advecţiilor de aer arctic, ariile subpolar continentale se caracterizează prin
frecvenţa ridicată a unor mase de aer foarte reci şi uscate.
Faţă de climatul subpolar oceanic, climatul subpolar continental este mult mai rece şi mai
uscat. Acest climat este mai rece chiar şi faţă de climatul polar oceanic. Explicaţia producerii acestor
temperaturi scăzute constă pe de o parte în lipsa influenţei termice moderatoare a oceanului, iar pe de
altă parte prin intensele răciri radiative nocturne în prezenţa prelungită a stratului de zăpadă şi a unor
valori foarte reduse ale nebulozităţii şi ale umidităţii relative (care fac ca valorile radiaţiei efective să fie
ridicate, pe fondul unor valori reduse ale contraradiaţiei atmosferei). La acestea se adaugă şi lungimea
apreciabilă a nopţilor de iarnă.

81
 Fig. 189 Repartiţia geografică a climatului subpolar continental

Slaba influenţă termică a oceanelor sau mărilor din jur şi uscăciunea extremă a aerului,
determină şi marea variabilitate termică diurnă şi anuală a acestui climat. Diferenţieri termice apar şi
între climatul subpolar continental canadian şi cel siberian în sensul că în cazul ultimului
continentalismul termic este mult mai accentuat. Climatul siberian este mai rece decât cel canadian.
Spre exemplu, la Verhoiansk în Siberia Orientală pe valea fluviului Iana (68olat. N; 137m altitudine)
temperatura medie anuală este de -15oC, iar la Fairbanks, în Alaska Central - Estică, pe valea unui
afluent al fluviului Yukon (65olat. N; 134m altitudine), temperatura medie anuală urcă la –3oC.
Diferenţierile termice dintre climatul subpolar nord-american şi siberian se accentuează în luna
cea mai rece a anului (ianuarie) când la Verhoiansk temperaturile medii de – 47oC marchează instalarea
unui ger profund, iar la Fairbanks, deşi temperaturile medii coboară cu mult sub 0oC (– 24oC) sunt
totuşi de două ori mai ridicate decât în Siberia.
În luna cea mai caldă (iulie), diferenţierile termice se reduc până aproape de dispariţie
(Verhoiansk – 16oC; Fairbanks –15oC). Continentalismul accentuat al climatului subpolar continental
este evidenţiat printre altele şi de valorile foarte mari ale amplitudinii termice medii anuale, care dacă la
Fairbanks este de 39oC, ajunge la Verhoiansk la 63oC. Însă, atât minimele cât şi maximele termice
absolute coboară sau urcă peste valorile medii anterior amintite. Dacă valorile termice medii lunare sunt
negative în şapte luni din an (din octombrie până în aprilie) în celelalte cinci luni (mai – septembrie)
sunt negative.
Minimele absolute se apropie de –70oC, sau chiar pot coborî sub această valoare. Reprezentative
prin valorile termice înregistrate sunt în special două momente şi două staţii meteorologice. Este vorba
de februarie 1862 când la Verhoiansk s-a înregistrat temperatura minimă absolută de –69,4oC. În
februarie 1965 la Oimeakon s-a înregistrat valoarea minimă absolută de –71,1oC, care reprezintă cea
mai redusă valoare la care a coborât vreodată termometrul în emisfera nordică.
Localitatea Oimeakon se află la o altitudine de 660m (într-o depresiune bine închisă pe valea
fluviului est-siberian Indighirka). Reducând ambele temperaturi (de la Verhoiansk şi Oimeakon) la
82
nivelul mării, rezultă că minima de la Verhoiansk (137m altitudine) rămâne totuşi cea mai redusă
(-67,8oC).
La Verhoiansk, la altitudine mai mică, inversiunile termice sunt mai frecvente, mai intense şi
mai persistente decât la Oimeakon. Din aceste motive mulţi climatologi consideră că “polul frigului”
din emisfera nordică se situează la Verhoiansk şi nu la Oimeakon.
În timpul verii maximele termice absolute se situează între 20 şi 25oC, rar depăşind 30oC (33,7oC
la Verhoiansk). În zilele de vară, astfel de valori sunt posibile datorită duratei mari a zilelor şi uscăciunii
accentuate a aerului, care determină valorile reduse ale nebulozităţii, mari ale duratei de strălucire a
Soarelui şi ale radiaţiei solare, care atinge uneori sume zilnice apropiate de cele de la latitudini
temperate.
Gradul accentuat de uscăciune al aerului şi nebulozitatea foarte redusă contribuie la înregistrarea
unor cantităţi foarte reduse de precipitaţii asemănătoare cu cele din ariile semiaride (Fairbanks-
287mm/an) sau aride (Verhoiansk-155mm/an).
Regimul pluviometric anual, marcat de cantităţi de precipitaţii lunare foarte reduse, este unul
şters, apropiat de liniaritate. Totuşi la mai multe staţii se remarcă un maxim pluviometric anual în lunile
de vară (iulie-august), şi un minim în lunile februarie – aprilie.
Cu toate că precipitaţiile cad 6-7 luni pe an sub formă de ninsoare, proporţia lor în cadrul
aportului hidric este redusă (35-40%). Stratul de zăpadă format este discontinuu, uneori foarte subţire,
iar în alte situaţii foarte gros, din cauză că vânturile violente viscolesc şi troienesc în permanenţă
zăpada. Cu toată penuria pluviometrică datorate uscăciunii aerului şi precipitaţiilor reduse, deficitul de
umiditate şi apă nu se evidenţiază net, din cauza temperaturilor foarte reduse.
Asociaţia vegetală ce se dezvoltă în aceste condiţii vitrege este tundra, iar la latitudini mai
reduse spre contactul cu taigaua sau pădurea canadiană, silvotundra.

XII. 3. 3. Climatul polar şi climatul polar excesiv

Pe măsura creşterii latitudinii, altitudinii şi distanţei faţă de ocean, mai ales în cazul marilor
întinderi de uscat (Antarctica şi Groenlanda), climatul devine din ce în ce mai excesiv. Pe baza datelor
termice şi pluviometrice privind această excesivitate, au fost separate două tipuri de climat (polar şi
polar excesiv). Primul - fig. 190 ocupă litoralul nordic al Canadei şi părţii asiatice a Federaţiei Ruse
(Siberia), aproape toate insulele din Oceanul Arctic, precum şi regiunile litorale ale Antarctidei, iar cel
de-al doilea – fig. 191, părţile interioare ale Antarctidei şi Groenlandei.
Aerul arctic şi antarctic, format în contact cu marile întinderi de gheaţă şi zăpadă, acoperă tot
timpul anului aceste arii, având temperaturi coborâte şi cantităţi neînsemnate de umiditate. Formaţiunile
barice anticiclonale care iau naştere la poli pompează aerul rece către latitudini joase şi sub influenţa
forţei Coriolis, generează vânturile de est, specifice regiunilor polare. Scurgerea acestor mase de aer
rece de pe calotele polare joacă un rol important în activitatea ciclonică din zona de contact a
întinderilor de gheaţă şi zăpadă cu apele oceanice.
În aria regiunilor cu climat polar şi polar excesiv, media anuală a temperaturii aerului este
negativă. Spre exemplu la Barrow, staţiune situată pe ţărmul nord-vestic al Peninsulei Alaska (71o lat. N
şi 9m altit.), într-o regiune cu climat polar, temperatura medie anuală este -12oC, pe când la staţiunile de
cercetări polare americană Amundsen-Scott (90olat. S şi 2800m altit.) şi staţiunea rusească Vostok II (78o
lat. S şi 3420m altit. ), într-o regiune cu climat polar excesiv, mediile termice anuale sunt de -49 şi
respectiv -55oC.

83
 Fig. 190 Repartiţia geografică a climatului polar

Diferenţele sunt şi mai pronunţate în cazul temperaturilor medii ale lunilor celor mai reci
(-27 C la Barrow, -60oC la Amundsen-Scott şi -71oC la Vostok). La cele mai multe staţii din regiunile cu
o

climat polar, lunile de vară au totuşi medii termice egale sau mai mici decât 0oC (staţiunea Mc Murdo
din Antarctida are în luna cea mai caldă temperatura medie de -4oC). Regiunile cu climat polar excesiv
sunt cele mai reci părţi ale planetei. Valoarea termică de -89,2oC înregistrată la staţiunea rusească
Vostok (Antarctida), în ziua de 21 iulie 1983, constituie minima absolută a întregii lumi.
O caracteristică importantă a climatului polar excesiv o reprezintă valorile foarte mari ale
intensităţii radiaţiei globale în lunile de vară. Astfel în decembrie pe calota de gheaţă a Antarctidei se
înregistrează 20-25kcal/cm2/lună, adică mai mult decât în deşertul Kalahari, unde sumele respective
sunt de 18-20kcal/cm2/lună. În unele zile senine radiaţia globală atinge în Antarctida 1kcal/cm2/zi,
adică mai mult decât în orice punct de pe suprafaţa terestră. Aceste valori excepţionale se explică prin
marea puritate a aerului Antarctidei, datorată altitudinilor mari şi temperaturilor coborâte ale aerului
foarte sărac în vapori de apă şi suspensii. Temperaturile rămân totuşi coborâte, deoarece coeficientul de
absorbţie al calotei de gheaţă şi zăpezilor care o acoperă este neînsemnat, cea mai mare parte a energiei
solare fiind reflectată şi pierdută datorită şi valorilor neînsemnate ale contraradiaţiei atmosferei care
determină ca radiaţia efectivă să urce la valori foarte mari.

84
 Fig. 191 Repartiţia geografică a climatului polar excesiv

Conţinutul neînsemnat de vapori de apă din aerul arctic şi antarctic, precum şi marea lui
stabilitate termică, fac ca precipitaţiile atmosferice să fie extrem de sărace în regiunile cu climat polar
excesiv (4 mm la staţiunea Amundsen-Scott). Ele cresc întrucâtva în regiunile cu climat polar (110 mm
la Barrow). Din punct de vedere pluviometric aceste arii climatice se aseamănă foarte mult cu cele
tropicale aride.
În climatul polar excesiv nu se poate vorbi de un regim pluviometric propriu-zis, cantităţi
neînsemnate de precipitaţii căzând numai în lunile de vară. În climatul polar se constată o repartizare a
precipitaţiilor în toate lunile anului, cu un maxim vara şi un minim primăvara în cadrul unui regim
şters. Precipitaţiile cad exclusiv sub formă de zăpadă.
În regiunile cu climat polar excesiv, un rol important în creşterea grosimii stratului de zăpadă îl
joacă sublimarea directă a vaporilor de apă din aer pe suprafaţa zăpezii.
Întrucât determinările pluviometrice nu prezintă prea mare siguranţă, s-au făcut estimări asupra
cantităţilor de precipitaţii din Antarctida, după grosimea stratului de zăpadă şi de gheaţă adăugat.
Concluziile indică cantităţi de circa 50 mm/an pentru regiunile din interior şi până la 500 mm/an în
regiunile periferice de coastă.
Deşi timpul senin are o frecvenţă ridicată, nu sunt rare nici zilele cu viscole puternice. La
periferiile Antarcticii şi Groenlandei, vânturile catabatice de tip stok suflă cu o viteză foarte mare în
lungul coastelor, creând greutăţi mari navigaţiei maritime în aceste zone.
În condiţiile climatice extrem de aspre ale regiunilor polare vegetaţia de tundră ocupă spaţii
restrânse, cele mai întinse teritorii fiind acoperite de gheaţă şi de zăpadă. Din loc în loc, roca dură apare
la zi fiind intens modelată de procesele glaciare şi periglaciare.

85