METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE

C3
Radiaţia solară – Soarele şi activitatea solară; principalele legi ale radiaţiei;
compoziţia spectrală a radiaţiei solare; radiaţia solară directă; constanta solară;
radiaţia difuză; radiaţia totală.
Reflexia radiaţiei solare. Radiaţia terestră şi a atmosferei. Bilanţul radiativ caloric –
Radiaţia reflectată; radiaţia terestră şi a atmosferei; bilanţul radiativ al suprafeţei
terestre şi al sistemului Pământ - atmosferă.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Soarele şi activitatea solară. Geneza energiei solare
▪ Ipoteza care explică debitul energiei solare este aceea a reacţiilor
termonucleare.

▪ Presiunea şi temperatura (cca. 15 milioane °K) din nucleu sunt mari.

▪ Elementul cel mai abundent – hidrogenul se transformă în heliu.
▪ Patru nuclee de hidrogen se grupează pentru a forma un nucleu de heliu a cărui
masă este mai mică decât cea a patru nuclee de hidrogen. La fiecare grupare rămâne
masa Δm, numită deficit de masă.

▪ Greutatea atomică a hidrogenului este de 1,00813, iar a heliului de 4,00386.

Rezultă pentru Δm valoarea de 0,02866. Diferenţa de 0,028 unităţi atomice rezultată
din fuzionarea a patru atomi de hidrogen într-unul de heliu se converteşte în energie.

▪ Pe ansamblu, în Soare, în fiecare secundă, 564 milioane tone de hidrogen se

transformă în 560 milioane de tone de heliu, iar 4 milioane de tone de hidrogen,
rămase ca deficit de masă, eliberează energia corespunzătoare lor.

▪ Aceasta energie alimentează întregul Sistem solar, Soarele fiind un adevărat

reactor atomic.
Geneza energiei solare
❑ Energia solară sub forma radiației electromagnetice are nevoie de un
milion de ani pentru a ajunge din centrul Soarelui, la suprafaţa sa, în fotosferă, şi apoi
de numai 8 minute pentru a ajunge la Pământ.

❑ Soarele emite și corpuscule cu mari viteze, care sunt oprite atât de atmosfera
solară, cât şi de cea terestră. Ele produc în Soare vântul solar şi norii crepusculari de
diferite energii, iar pe Pământ şi în jurul lui aurorele polare, furtunile magnetice şi
centurile de radiaţii.
 STRUCTURA SOARELUI

În structura Soarelui putem

deosebi două mari părţi:
interiorul Soarelui şi
atmosfera solară.
Interiorul este alcătuit din
nucleu, zona radiativă şi zona
convectivă.
Atmosfera solară
alcătuieşte partea superioară a
Soarelui şi se compune din trei
straturi distincte: fotosfera,
cromosfera şi coroana solară.
Structura Soarelui
 Fotosfera este stratul principal al atmosferei solare, situat la baza acestuia. Se
desfăşoară pe o grosime de 300 – 400 km. Reprezintă suprafaţa vizibilă, strălucitoare a
Soarelui şi prin ea se emite aproape întreaga cantitate de energie pe care Soarele o
trimite în spaţiu.
Aceasta se exprimă de regulă prin constanta solară (C), care reprezintă cantitatea
totală de energie radiantă ce trece într-un minut, printr-o suprafaţă de un cm2, orientată
perpendicular pe razele Soarelui şi situată în afara atmosferei terestre la distanţa medie
dintre Pământ şi Soare. C are valoarea de 1,95 cal/cm2/min.
În procesul emiterii energiei se produc variaţii de intensitate a luminozităţii.
Valorile mai mari ale acesteia se datorează apariţiei în fotosferă a unor pete mari
luminoase numite facule, iar cele mai mici a unor porţiuni mai întunecate numite pete
solare.
Ciclicitatea erupţiilor solare, procese strâns legate de fenomenul apariţiei petelor
solare, înregistrează apogeul la intervale de 11 ani – Fig. x.

Mersul
interanual al
numărului de
pete solare în
perioada 1700
- 1975
Graficul activității solare în ultimii 400 de ani
F10.7, sfu (10-22W/m2/Hz)

Intensitatea spectrală a fluxului de energie solară este măsurată la o lungime de undă de 10,7 cm
(unde radio) din anul 1947. F10.7 = utilizat ca unul dintre indicii activității solare.

Anterior anului 1947 s-a folosit doar o metodă (indirectă) de estimare a activității solare - numărarea
petelor solare - numărul relativ al petelor solare (numărul W).

Eclipsa de Soare din 11 august
1999 a permis vederea clară a
coroanei solare
Fotosfera emite radiaţii electromagnetice în
domeniul vizibil şi infraroşu.
Cromosfera este situată deasupra fotosferei,
având grosimi de la 8000-10000 km până la 12000-
15000 km. Cromosfera emite unde radio.
Coroana solară este cel mai extins strat al
atmosferei solare extinzându-se până la 1-3
milioane km de Soare. Este vizibilă doar în timpul
eclipselor totale de Soare – Fig. x
Coroana emite unde radio, raze X şi ultraviolete
de undă scurtă, cât şi un flux de radiaţie
corpusculară.
Radiaţia corpusculară (compusă din
protoni, electroni şi ioni) transportă abia a milioana
parte din energia solară, ce constituie vântul solar a
cărui viteză este de 250-1000 km/s.
 PRINCIPALELE LEGI ALE RADIAŢIEI
ELEMENTELE UNEI UNDE ELECTROMAGNETICE
▪ Baza - punctul cel mai coborât al undei;
▪ Creasta - punctul cel mai înalt;
▪ Înălţimea - distanţa verticală între bază şi creastă;
▪ lungimea de undă (λ) - distanţa orizontală între două creste sau două baze succesive;
▪ frecvenţa undei - numărul consecutiv de creste sau baze care se succed într-o unitate
de timp (1 sec.) printr-un anumit punct considerat;
▪ energia undei - este dată de valoarea vitezei de propagare, ea variind direct
proporţional cu frecvenţa undei şi invers proporţional cu lungimea de undă.
▪ În S.I. unităţile de lungime pentru lungimea de undă: kilometrul (km), metrul (m),
milimetrul (mm), micronul (μm), angströmul (Å);
▪ Ex: 1 m = 10 dm = 100 cm = 1000 mm = 1 000 000 μm = 1 000 000 000 nm =
10 000 000 000 Å = 1 000 000 000 000 pm
 Corpurile care au temperatura de peste -273°C (0°K) emit radiaţii cu diferite
lungimi de undă în funcţie de temperatura, culoarea şi natura lor.

Puterea de emisie (e) reprezintă cantitatea de energie emisă într-un minut

de pe o suprafaţă de 1cm2.
Puterea de absorbţie (k) reprezintă cantitatea de energie ce poate fi
absorbită într-un minut de o suprafaţă de 1cm2.
Puterea de reflexie (a) reprezintă cantitatea de energie refractată într-un
minut de pe o suprafaţă de 1cm2.

Sunt trei legi principale ale radiaţiei cu mare aplicabilitate în meteorologie.

 LEGEA KIRCHHOFF
- stabilită de fizicianul german Gustav Robert Kirchoff (1824 – 1887),
- analizează însușirile emisive și absorbante ale unor corpuri din natură.

La o anumită temperatură (T), în condiții de echilibru termodinamic raportul

dintre capacitatea de emisie (e) și cea de absorbție (a) ale unui corp este o valoare
constantă (= cu 1).
În condiții de echilibru termodinamic corpurile emit radiaţii cu lungime de undă
pe care le şi pot absorbi.
Corpurile care absorb bine, radiază de asemenea bine, iar corpurile care absorb
slab, radiază slab.

Corpul (ideal) care absoarbe întreaga cantitate de energie radiantă ce cade pe

suprafaţa sa, poartă numele de corp absolut negru. Capacitatea lui de absorbţie este
egală cu 1. Conform acestei legi corpul absolut negru este şi un bun radiator,
capacitatea sa de emisie reprezentând limita superioară posibilă pentru orice corp aflat
la aceeaşi temperatură.
 LEGEA STEFAN-BOLTZMANN

Puterea radiantă totală a „corpului absolut negru” numită

radianța – E - este proporţională cu temperatura absolută (T în °K) a
acestuia la puterea a patra.
4
E = σ T(K)
-1 2
σ = 5,70 x 10 W/m poarta numele de constanta Boltzmann

În natură nu există corpuri absolut negre.

Corpurile reale absorb numai o parte din radiațiile incidente și se numesc
corpuri cenușii. Radianța E(T) a corpului cenușiu la temperatura T, este mai mică decât
cea a corpului negru la aceeași temperatură și se calculează prin înmulțirea lui E cu un
factor energetic de emisie sau coeficient de înnegrire .
 LEGEA WIEN-PLANCK
Produsul dintre lungimea
de undă care corespunde
puterii de emisie a unui corp şi
temperatura absolută (°K) a
acestuia este o mărime
constantă.
Rezultă că la temperaturi
ridicate puterea de emisie
maximă este cu o lungime de
undă tot mai mică – Fig. x.
Corpurile cu temperatură
ridicată emit radiații cu
lungimi de undă mai mici,
comparativ cu cele mai reci
care emit pe lungimi de undă
mai mari.
 Această lege explică variația culorii (strălucirii) unui corp încălzit.

Pe măsură ce temperatura crește, maximul energiei radiate se

deplasează spre lungimi de undă mici (spre ultraviolet).

De aceea legea se mai numește legea de deplasare a lui Wien -

descoperită în 1893.
 COMPOZIŢIA SPECTRALĂ A RADIAŢIEI SOLARE
Interval
Regiunea Tipul Lungimi de undă Lungimi de undă
Nr. crt. radiativ/ Diviziuni spectrale
radiaţiilor radiaţiei (λ) (λ)
frecvenţă
Gamma 10-8µm - 10-4µm
X 10-4µm - 0,01µm
Ultravioletă UV îndepărtat 0,01 - 0,25µm
1.
- UV UV–C (0,25-0,29)
UV 0,01 - 0,38µm
UV apropiat 0,25 - 0,38µm UV–B (0,29-0,32)
UV–A (0,32-0,38)
Violet (0,380-0,455)

Albastru 0,38-0,50µm Indigo (0,455-0,485)

Albastru (0,485-0,505)
Verde (0,505-0,550)
2. Vizibilă Vizibilă 0,38-0,75µm Verde 0,50-0,60µm Galben-verde(0,550-
0,575)
Galben (0,575-0,585)
Portocaliu (0,585-
Roşu 0,60-0,75µm
0,620)
Roşu(0,620-0,760)
COMPOZIŢIA SPECTRALĂ A RADIAŢIEI SOLARE
Regiunea Tipul Lungimi de Interval radiativ/ Lungimi de undă Diviziuni
Nr. crt.
radiaţiilor radiaţiei undă (λ) frecvenţă (λ) spectrale
IR apropiat (solar) 0,75-4,00µm
0,75 - 500,00
3. Infraroşie - IR IR IR îndepărtat
µm 4,00-500,00µm
(termic)
milimetri 300 - 30GHz Frecvenţă extrem de înaltă
centimetri 30 - 3GHz Frecvenţă super - înaltă
Microunde
decimetri 3 - 0,3GHz Frecvenţă ultra – înaltă
metri 300 - 30MHz Frecvenţă foarte - înaltă
Radio- decametri 30 - 3MHz Frecvenţă înaltă
4. frecvenţă hectometri 3 - 0,3MHz Frecvenţă medie
RF kilometri 300 - 30kHz Frecvenţă joasă
RF mii de
30 - 3kHz Frecvenţă foarte joasă
kilometri
- 3 - 0,3kHz Frecvenţa vocii
 În meteorologie interesează cu precădere regiunile spectrale ultravioletă, vizibilă şi
infraroşie cărora le corespund cele mai mari cantităţi de energie.
a) Zona radiaţiilor X, cosmice +δ (cu lungimi de undă sub 0,01 μm) deosebit de nocive,
sunt reţinute de regulă de atmosferă, la suprafaţa terestră ajungând o cantitate infimă.
b) Zona ultravioletă (λ → 0,01 – 0,39 μm), este formată din raze invizibile, cu efecte
chimice pronunţate, din care cauză sunt numite şi radiaţii chimice.
c) Zona radiaţiilor vizibile (λ → 0,39 – 0,76 μm) este alcătuită din raze având cele şapte
culori ale spectrului, care dau în amestec lumina albă.
d) Zona radiaţiilor infraroşii (λ → 0,76-500 μm), este constituită din raze invizibile cu
efecte calorice, motiv pentru care sunt numite şi radiaţii calorice.
e) Undele herziene au lungimi de undă de peste 500 μm.
 Cantităţile de energie ajunse la suprafaţa terestră, aparţin în
proporţie de 44 % spectrului vizibil, 48 % spectrului infraroşu, 7 %
radiaţiei ultraviolete şi 1 % altor categorii de radiații - Fig. x.
 INFLUENŢA ATMOSFEREI ASUPRA INTENSITĂŢII RADIAŢIEI SOLARE

La contactul şi la trecerea prin atmosfera terestră, energia radiantă

exprimată prin constanta solară suferă transformări cantitativ –
calitative sensibile din cauza reflexiei, refracției, absorbţiei şi difuziei
exercitate de către gazele și stratele atmosferice - Fig. x.

Schiţă simplificată a
proceselor de reflexie,
refracție, absorbţie și
difuziune care au loc în
atmosfera terestră
 CONSTANTA SOLARĂ. RADIAŢIA SOLARĂ DIRECTĂ

Convenţional, valoarea standard a constantei solare acceptată internaţional

este de 1,95 cal/cm2/min (1367 W/m2- World Radiation Center). Variaţia ei anuală este
de + 3 % (Duffie, Beckman, 1980).

Fluxul de radiaţie ce provine direct de la discul solar şi care ajunge nemodificat

(nedifuzat, nereflectat, nerefractat), pe o porţiune orizontală a suprafeţei terestre,
constituie radiaţia directă (S΄) şi, se măsoară în cal/cm2/min.
 Regimul anual şi diurn al radiaţiei solare directe ( S΄)
Regimul anual
Intensitatea radiaţiei solare directe ( S΄ ) variază în dependenţă de doi factori:
a) înălţimea Soarelui deasupra orizontului, de care depinde grosimea atmosferei străbătute de
razele solare;
b) de transparenţa sau opacitatea atmosferei.

Regimul anual al radiaţiei solare directe

la nivelul suprafeţei terestre
– reprezentare pe bază de valori
rezultate din observaţii
- după Ciulache S., 2004
În regim diurn variaţia unghiului de incidenţă determină spre exemplu vara, pe timp
senin, creşteri ale intensităţii radiaţiei solare directe ( S΄), de la câteva sutimi de
cal/cm2/min la răsăritul şi apusul Soarelui, până la 1,53 cal/cm2/min pentru nivelul mării şi
1,70 cal/cm2/min pentru munţii înalţi la amiază. Iarna regimul diurn este asemănător – Fig.
x.

Evoluția diurnă a intensității maxime a radiaţiilor solare directe la Bucureşti – Afumaţi în timpul
iernilor , primăverilor, verilor şi toamnelor ; (după Dumitrescu Elena, 1973)
 a. b.

Evoluţia diurnă a intensităţii radiaţiei solare directe pe suprafaţă normală (W/m-2) la Iaşi (a) şi
Bucureşti (b) – date după Oprea C., Clima României, 2008
DISTRIBUŢIA TERITORIALĂ A INTENSITĂŢII
RADIAŢIEI SOLARE DIRECTE ( S΄)

În general, valorile fluxului

respectiv scad paralel cu
creşterea latitudinii.
Totuşi, prezenţa în aer a
vaporilor de apă şi a particulelor
lichide ori solide produce unele
perturbaţii.
Distribuţia pe verticală a intensităţii radiaţiei solare directe

Intensitatea radiaţiei solare directe (în cal/cm2/min) la diferite altitudini

– date după Ciulache S., 2004
Valorile fluxului radiativ direct la diferite înălţimi obţinute pe baza măsurătorilor efectuate din
aerostat la Kursk, 12.VIII.1946 – după Balinscki V. A., citat de Dumitrescu Elena, 1973
Radiaţia solară directă ce ajunge la suprafaţa terestră are o pondere ce variază de la un
autor la altul între 21 şi 27 % din constanta solară.
 RADIAŢIA DIFUZĂ (D)
Reprezintă acea parte din radiaţia solară directă care întâlnind moleculele de
gaze şi particulele existente în suspensie, este deviată de la direcţia rectilinie de
propagare şi este difuzată (împrăştiată) în toate direcţiile.

Fluxul radiaţiei difuze este în funcţie de:

1. înălţimea Soarelui deasupra orizontului ,

Schemă a radiației reflectate și a
celei difuzate de nori
– după Ahrens C. D., 1988
2. transparenţa atmosferei ,
3. nebulozitate ,
4. altitudine,
5. latitudine,
6. prezenţa sau absenţa stratului de zăpadă etc.
 Regimul anual

a. b.
Evoluţia anuală a valorilor maxime şi minime a radiaţiei solare difuze pe suprafaţă orizontală
(W/m-2) la Iaşi (a) şi Bucureşti (b) – date după Oprea C., Clima României, 2008
 Regimul diurn

a. b.
Evoluţia diurnă a intensităţii radiaţiei solare difuze pe suprafaţă orizontală (W/m-2) la Iaşi (a) şi
Bucureşti (b) – date după Oprea C., Clima României, 2008

În procente radiaţia solară difuză reprezintă circa 24-28% din constanta solară.
RADIAŢIA TOTALĂ (Q)

Regimul diurn și anual al radiației globale la

București-Afumați – după Ciulache S., 2004
Distribuția spațială a Q

Distribuţia teritorială a
valorilor anuale ale
radiaţiei globale
(kcal/cm2) în emisfera
nordică
(după F, Bernhardt şi H,
Philipps, 1966 citaţi de
Ernst Heyer, 1974)
 Distribuţia teritorială
a valorilor anuale ale
radiaţiei globale
(kcal/cm2) în emisfera
sudică
(după F, Bernhardt şi
H, Philipps, 1966 citaţi
de Ernst Heyer, 1974)
după Ciulache S., 2004
 Radiaţia reflectată şi cea absorbită. Albedo-ul

Radiaţia totală care ajunge la suprafaţa terestră este parţial absorbită

contribuind la încălzirea solului şi parţial reflectată.
Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe active (apă, sol, vegetaţie,
zăpadă etc.) constituie albedo-ul (A) care reprezintă raportul dintre radiaţia
reflectată (R) şi radiaţia totală (Q) raportat la unitatea de suprafaţă şi exprimat în
procente.

A = (R/Q) x 100 % [x]

Valoarea albedoului nu ajunge practic niciodată la 100 %.

Diferenţa până la 100 % reprezintă radiaţia absorbită de o anumită suprafaţă.
Ea se defineşte prin coeficientul de absorbţie (a) care este dat de relaţia:

a= (1-A) x 100 [x],

în care A = albedo-ul.
Valorile albedo-ului sunt foarte variate, fiind cuprinse între 2 şi 95 %.

Câteva exemple legate de valorile albedo-ului diferitelor suprafeţe active sunt

edificatoare:

❑ zăpada proaspătă uscată are valorile albedo-ului cuprinse între 84-95 %;

❑ zăpada curată umedă are valorile albedo-ului cuprinse între 60-70 %;
❑ zăpada învechită (murdară) are valorile albedo-ului cuprinse între 40-60 %;
❑ apa are valorile albedo-ului cuprinse între 2-78 %;
❑ nisipurile deşertice au valorile albedo-ului cuprinse între 28-38 %;
❑ pajiştile verzi au valorile albedo-ului cuprinse între 19-26 %;
❑ stepa uscată are valorile albedo-ului cuprinse între 30-40 %;
❑ lanurile de cereale în diferite stadii de vegetaţie au albedo-ul cuprins între 10-
35 %;
❑ pădurile de foioase reflectă vara 25-30 % din radiaţia globală primită;
❑ pădurile de foioase, reflectă toamna 33-38 % din Q;
❑ pădurile de conifere au A=10-18 %;
❑ cernoziomul uscat are A=14 %;
❑ arăturile umede au valorile albedo-ului cuprinse între 5-15 %, iar în cazul
norilor acestea variază între 50-80 %.
 Regimul diurn

a. b.
Evoluţia diurnă a intensităţii medii multianuale a fluxului radiaţiei reflectate (W/m-2) la Iaşi (a) şi
Bucureşti (b)– date după Oprea C., Clima României, 2008
 Regimul anual

Mersul anual al valorilor medii lunare al albedoului

suprafeţei active (%) în cazul unui sol înierbat la
Iaşi şi Bucureşti– date după Oprea C., Clima
României, 2008
 În medie, din toată energia solară care ajunge la partea superioară a atmosferei Pământului:
- aproximativ 30 % este reflectată şi împrăştiată înapoi în spaţiu,
- 19 % este absorbită de atmosferă şi nori iar ,
- 51 % este absorbită de suprafaţa terestră – după Ahrens C. D., 1988
 RADIAŢIA TERESTRĂ (ET)
O parte din radiaţia globală ce ajunge la suprafaţa terestră este absorbită, iar
alta reflectată. Partea absorbită, convertită în radiaţie calorică, duce la încălzirea
suprafeţei terestre până la o anumită adâncime.

a. b.

Evoluţia diurnă a intensităţii fluxului radiaţiei absorbite (W/m-2) la Iaşi (a) şi Bucureşti (b) în lunile
decembrie și iunie – date după Oprea C., Clima României, 2008

În decurs de un an, la latitudini temperate, intensitatea fluxului radiației absorbite este

net superior în lunile de vară comparativ cu cele de iarnă, iar în profil diurn acesta atinge
maximul în timpul amiezii .
 În natură tipurile de
suprafețe active ce alcătuiesc
suprafața subiacentă au o putere de
absorbție și de emisie diferită.

Pentru că, suprafaţa activă

are o temperatură mai mare decât
zero absolut (-273°C), radiază
energie în spaţiul înconjurător,
numită radiaţie terestră.

Valorile capacităţii de emisie a diferitelor suprafeţe

Conform legii a II-a a lui Stefan-Boltzmann, intensitatea acestei energii, depinde numai
de temperatura suprafeței emitente.

Dacă se consideră temperatura medie a planetei de 15°C, conform acestei legi, radiaţia
ei medie va fi de 0,54 cal/cm2 /min.
Legătura de directă proporţionalitate ce se stabileşte între temperatura suprafeţei
active (coloane ) şi intensitatea fluxului emisiv al radiaţiei terestre (linia frântă)
 Conform legii a III-a Wien-Planck, temperaturii medii a Terrei îi corespunde o energie
maximă cu lungimea de undă situată în domeniul infraroşu. Radiaţia terestră este alcătuită
numai din radiaţii invizibile din domeniul infraroşu al spectrului (cu lungime de undă lungă λ = 3-
100 μm) şi cu un pronunţat efect caloric.

În Fig. x sunt prezentate pentru trei valori caracteristice ale temperaturii suprafeței
active (-40, 0 și 40°C) lungimile de undă în care se produce fluxul emitiv al acesteia.

Domeniile cu intensităţi maxime de

emisie a suprafeţei terestre
 Regimul diurn și anual al radiației terestre

În timp de o zi radiaţia terestră creşte începând cu răsăritul Soarelui până la

orele amiezii (1200 -1400) când atinge intensitatea maximă, după care valorile scad spre
seară. Noaptea datorită căldurii acumulate ziua, suprafaţa activă continuă să emită
radiaţie terestră răcindu-se treptat până dimineaţă înainte de răsăritul Soarelui, când
atinge minimul.

În 365 zile maximul de intensitate al radiaţiei terestre se produce vara, minimul

iarna.
În spaţiu fluxul radiativ terestru scade odată cu creşterea latitudinii.
 RADIAŢIA ATMOSFERICĂ
Cea mai mare parte a radiaţiei terestre emise, este absorbită de atmosferă, la
a cărei încălzire contribuie în bună măsură.
Încălzindu-se prin absorbţia radiaţiei terestre (şi pe alte căi) atmosfera emite
continuu şi în toate direcţiile energie radiantă.
Partea îndreptată către suprafaţa terestră se numeşte radiaţia contrară a
atmosferei (Ea) sau contraradiaţia atmosferei (Cr ).
Absorbţia radiaţiei terestre are caracter selectiv şi se datorează în special
vaporilor de apă, particulelor lichide de apă, dioxidului de carbon şi ozonului ce
produc benzi sau linii de absorbţie în regiunea infraroşie a spectrului.
Dintre toţi absorbanţii amintiţi, ponderea cea mai mare a absorbţiei o au
vaporii de apă, care joacă rolul unui ecran protector împotriva răcirii Pământului.
Urmează apoi dioxidul de carbon.
La o temperatură medie de 10°C a atmosferei terestre radiaţia contrară a
atmosferei sau contraradiaţia atmosferei, are o intensitate medie de 0,42
cal/cm2/min.
Împreună cu fracţiunea din radiaţia atmosferică ce se pierde spre spaţiul
cosmic alcătuieşte radiaţia atmosferică. Regimul şi distribuţia sa depind de cea a
radiaţiei globale şi umidităţii atmosferice.
BILANŢUL RADIATIV AL SUPRAFEŢEI TERESTRE
1a. Ziua pe timp senin bilanţul radiativ al
suprafeţei terestre - Fig. x este dat de relaţia:
Br = (S + D + Ea) - (R + Et) unde:
S - radiaţia solară directă,
D - radiaţia difuză,
Ea - contraradiaţia atmosferei,
R - radiaţia reflectată (albedo),
Et- radiaţia terestră.

1b. Pe timp noros când radiaţia solară directă,

nu ajunge la suprafaţa terestră, ecuaţia
bilanţului radiativ este : Br = (D+ Ea) - (R+ Et)

2. Noaptea, când lipseşte radiaţia de undă

scurtă, bilanţul radiativ este dat numai de
radiaţiile de undă lungă - Fig. x adică: Br = Ea –
Et
 Regimul diurn și anual al bilanțului radiativ

a. b.
Mersul diurn al intensităţii medii multianuale a fluxului bilanţului radiativ total
(W/m-2) la Iaşi (a) şi Bucureşti (b)– date după C. Oprea, Clima României, 2008
 BILANŢUL RADIATIV AL SISTEMULUI PĂMÂNT-ATMOSFERĂ

- radiaţia solară de undă scurtă ajunsă la

Proporţia din constanta solară absorbită sau - 47 % este absorbită de suprafaţa terestră
reflectată de gazele atmosferice, nori sau %) – (conform Ahrens C. D. – 51 % );
suprafaţa terestră
(date după Budîko, Barry și Chorley)
limita superioară a atmosferei (constanta
solară), considerată 100 %, se repartizează
astfel:
- 36 % este redistribuită înapoi spre spaţiul
cosmic prin reflexie:
- difuzia (reflexia) gazelor
atmosferice (7 %),
- reflexia norilor (23 %)
- şi cea a suprafeţei terestre (5 %) -
(conform Ahrens C. D. – 30 % ).
- 17 % este absorbită direct de moleculele
gazelor atmosferice şi nori – (conform Ahrens
C. D. – 19 %);
prin radiaţie solară directă (23 %) şi difuză (24
- !!! cele 17+47 % (70 %) din C care iniţial
sunt absorbite direct de atmosferă, nori şi
suprafaţa terestră au apoi un parcurs complex:
suprafaţă activă – atmosferă şi în final se pierd
în spaţiul cosmic.