METEOROLOGIE

Curs 5 – 6

CONSUMAREA CĂLDURII REZULTATE DIN BILANŢUL RADIATIV

Căldura rezultată din bilanţul radiativ trebuie să se consume pentru a se menţine

temperatura reală de echilibru de 15°C. Cele trei procese în care se realizează acest consum sunt:
încălzirea solului în adâncime, încălzirea aerului de deasupra, evaporarea apei. La acestea se
adaugă alte trei procese mai puţin importante: topirea gheţii şi a zăpezii, reîncălzirea
precipitaţiilor şi constituirea substanţelor vii.
1. Transportul căldurii în sol
Se realizează între suprafaţa solului şi orizonturile sale situate la adâncimi mai mari şi
prezintă sensuri opuse. Astfel, în acele momente ale zilei, când la suprafaţa solului aportul de
energie radiantă este mai mare decât pierderile, aceasta se încălzeşte şi transmite o parte din
această căldură spre adâncime. Din contră, în acele momente, în special noaptea şi iarna, când
aporturile sunt mai mici decât pierderile, sensul acestui flux este invers – dinspre adâncime spre
suprafaţă.
Încălzirea solului depinde în primul rând de intensitatea energiei radiante, însă şi de alţi
factori: coeficientul de absorbţie, căldura specifică, conductibilitatea calorică şi conductibilitatea
termică, explicându-se în acest fel de ce la aceeaşi cantitate de căldură primită unele soluri se
încălzesc mai puţin şi altele mai mult.
Coeficientul de absorbţie (β) este complementul albedoului putându-se exprima prin
relaţia: β = 1-A
Aşadar, suprafaţa solului se încălzeşte cu atât mai mult cu cât valoarea albedoului este
mai mică şi coeficientul de absorbţie mai mare.
Căldura specifică mai este denumită şi capacitate calorică a solului şi reprezintă
cantitatea de căldură necesară unui gram sau unui centimetru cub dintr-un corp pentru a-şi ridica
temperatura cu 1°C. În cazul în care corpul se exprimă în grame căldura specifică se numeşte
gravimetrică (cal/g*grad), iar dacă se exprimă în cm3, volumetrică (cal/cm3*grad). Între căldura
specifică volumetrică (C) şi cea gravimetrică (c) există următoarele relaţii:
C=cρ c=C/ρ (ρ – densitatea corpului)
În natură, apa este materia cu cea mai mare căldură specifică volumetrică (1
cal/cm3*grad) şi gravimetrică (1 cal/g*grad), în timp ce aerul se află la polul opus (0,0003
cal/cm3*grad, respectiv 0,2400 cal/g*grad). La restul componentelor solului căldura specifică
variază foarte mult. Astfel, rezultă că un sol, cu cât va avea mai multă apă şi mai puţin aer, cu
atât va creşte căldura sa specifică, adică un sol umed se încălzeşte mai puţin decât un sol uscat,
care are căldură specifică mică. Din aceeaşi cauză, solurile uscate se şi răcesc noaptea mult mai
rapid decât cele umede.
Conductibilitatea calorică reprezintă proprietatea corpurilor de a transmite căldura de la
o moleculă la alta, de la o particulă la alta şi de la un strat la altul, propagarea căldurii realizându-
se tot timpul dinspre părţile mai calde spre cele mai reci. Coeficientul de conductibilitate
calorică este cantitatea de căldură care trece în timp de 1 secundă printr-un strat de materie cu
suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de 1 cm, pe direcţie normală faţă de cele două suprafeţe limitante
între care există o diferenţă termică de 1°C.
Cea mai mare conductibilitate calorică o prezintă metalele, în timp ce substanţele
organice şi aerul nemişcat au conductibilitate mică. Coeficientul de conductibilitate calorică al
componentelor solide ale solului este mai mare şi decât al apei şi decât al aerului, de unde rezultă
că cu cât structura solului este mai mare şi spaţiile lacunare mai mari, acest coeficient este mai
mic. Ca urmare a faptului că solul umed are coeficient de conductibilitatea calorică mare, ziua
acesta se va încălzi mai puţin (căldura se transmite mai rapid către adâncime), în timp ce solul
uscat, înmagazinează mare parte a căldurii primite la suprafaţă şi se încălzeşte excesiv. La nivel
anual, conductibilitatea calorică scade vara în jurul amiezii deoarece apa din sol se evaporă,
crescând numai în situaţiile în care cad precipitaţii.
Conductibilitatea termică redă viteza de propagare în sol a variaţiilor termice. Se
exprimă prin coeficientul de conductibilitate termică (K), care reprezintă raportul dintre
coeficientul de conductibilitate calorică (λ) şi căldura specifică volumetrică (C). Astfel, două
soluri care au aceeaşi conductibilitate calorică, cel care transmite mai rapid şi mai intens
variaţiile termice spre adâncime este cel cu căldură specifică volumetrică mai mică (solurile
uscate prezintă conductibilitate termică mai mare decât cele umede).
Legile propagării căldurii în sol.
- perioada de oscilaţie diurnă şi anuală a temperaturii este identică pentru toate adâncimile
până la care se resimte o oarecare variaţie;
- creşterii în progresie aritmetică a adâncimii, îi corespunde o descreştere în progresie
geometrică a amplitudinii oscilaţiilor termice – temperatura medie zilnică devine
constantă la 1 m adâncime, iar cea anuală la 19 m;
- adâncimea la care temperatura medie diurnă sau anuală devine constantă se află în raport
direct proporţional cu perioada de oscilaţie – variaţiile termice se propagă cu atât mai
adânc cu cât perioada de oscilaţie este mai mare;
- întârzierea producerii maximelor şi minimelor termice este direct proporţională cu
adâncimea.
 Datorită faptului că în cursul anului bilanţul radiativ variază, variază şi transportul
căldurii în sol şi astfel, temperatura acestuia prezintă atât variaţii periodice, cât şi neperiodice.
Variaţiile periodice sunt variaţii diurne şi anuale.
Variaţiile diurne. La nivel diurn, temperatura solului prezintă o valoare minimă înainte
de răsărit şi una maximă la circa 1 oră după trecerea Soarelui peste meridianul locului de
observaţie. Amplitudinea termică diurnă este direct dependentă de caracteristicile fizice ale
solului – culoare, grad de umezire, tasare, afânare etc. şi de natura învelişului acestora –
vegetaţie, zăpadă, gheaţă etc. Aşadar, valori mari ale amplitudinii se înregistrează în cazul
solurilor de culoare închisă, uscate şi afânate, şi mai mic în cel al solurilor de culoare deschisă,
umede, tasate şi acoperite cu vegetaţie sau zăpadă. Din această cauză, amplitudinea oscilează
între 0°C la poli şi 80°C la tropice.
Variaţia anuală prezintă diferenţe latitudinale. În regiunile temperate, luna de maxim este
iulie, iar cea de minim ianuarie. În cele polare, acestea sunt decalate cu cca. o lună – luna de
maxim este august, iar cea de minim februarie. În regiunile tropicale şi ecuatoriale, variaţiile
anuale sunt reduse.
În adâncime, variaţiile diurne şi anuale sunt direct dependente de cele de la suprafaţa
solului. La nivel diurn, se deosebesc două tipuri de distribuţie a temperaturii solului – de
insolaţie şi de radiaţie. Tipul de insolaţie prezintă temperaturi mai ridicate la suprafaţa solului
decât în adâncime (este caracteristic între răsăritul Soarelui şi apus), iar tipul de radiaţie
temperaturi mai mari în adâncime decât la suprafaţă (caracteristic noaptea, între apus şi răsărit).
Această situaţie se resimte mai puţin iarna când variaţiile termice se transmit mai greu şi dispar
la adâncimea de 50 cm. La nivel anual, temperatura scade cu adâncimea vara şi creşte iarna.
Acelaşi tipar este urmat şi de amplitudinea termică, care scade cu adâncimea, anulându-se total
la 19-20 m (de la această adâncime, temperatura creşte cu 3°C/100 m – gradientul geotermic).
2. Transportul căldurii în mare
Transmiterea căldurii în mare se realizează într-un mod diferit faţă de mediul anterior.
Astfel, aceasta se realizează în principal prin amestecul turbulent indus de curenţii verticali şi
orizontali şi de valuri. Valoarea medie a conductibilităţii calorice datorată turbulenţei este în
medie de 300 cal/cm2*s*grad, adică de 200000 ori mai mare decât cea a conductibilităţii
moleculare (0,0015 cal/cm2*s*grad).
Spre deosebire de sol, unde diferenţele termice se anulează la cca. 19 m adâncime,
transportul vertical al căldurii în mare se realizează pentru sute de metrii (la cca. 300 m adâncime
dispar variaţiile termice).
Apa mărilor şi oceanelor se încălzeşte mai greu ziua şi vara şi se răceşte mai lent noaptea
şi iarna din cauza căldurii specifice şi conductibilităţii calorice mari. Astfel, în regim diurn,
temperatura suprafeţei mării înregistrează o valoare minimă la 2-3 ore după răsărit şi o maximă
între orele 15-16. Amplitudinile termice diurne, la suprafaţa apei, în larg sunt foarte reduse:
0,5°C în regiunile intertropicale; 0,3°C în cele temperate şi 0,1°C în cele polare. În adâncime,
acestea se anulează la cca. 20 m. La nivel anual¸ în regiunile temperate şi polare, maximele se
înregistrează în lunile august-septembrie, iar minimele în februarie-martie. Amplitudinea anuală
se reduce pe măsură ce se înaintează către larg, crescând către regiunile temperate atât dinspre
ecuator, cât şi dinspre poli (Marea Baltică – 12-17°C; Marea Neagră – 24-26°C). Cele mai mari
medii anuale caracterizează zona Golfului Persic – 25,6°C, iar cele mai mici mările arctice (-2 …
-3°C), media anuală a Oceanului Planetar fiind de 17,4°C.
3. Transportul căldurii în aer
În aer, transportul căldurii obţinute de suprafaţa terestră se face prin: conductibilitate
moleculară, radiaţie, turbulenţă şi convecţie.
Conductibilitatea moleculară contribuie într-o foarte mică măsură la încălzirea aerului
de deasupra deoarece aerul prezintă un coeficient foarte redus de conductibilitate calorică
(0,00005 cal/cm2*s*grad). Prin acest proces, se poate încălzi un strat de aer cu grosimea de
numai 4 cm.
Radiaţia este reprezentată de fluxul radiativ de undă lungă emis continuu de suprafaţa
terestră, care este absorbit selectiv de vaporii de apă, suspensiile din atmosferă şi de bioxidul de
carbon şi, în acest fel, atmosfera emite la rândul ei radiaţii calorice în toate direcţiile, inclusiv
spre suprafaţa terestră.
Turbulenţa este mişcarea dezordonată a aerului, care se produce sub forma unor mici
vârtejuri, care duc la amestecarea volumelor de aer cu temperaturi diferite şi, în acest fel, şi la un
important schimb caloric între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra. În funcţie de cauza care o
generează, turbulenţa este termică şi dinamică.
Turbulenţa termică apare ca urmare a încălzirii inegale a suprafeţelor de mici dimensiuni
orientate diferit faţă de razele solare. Aerul aflat în contact cu suprafaţa terestră se încălzeşte
diferit, luând naştere curenţi ascendenţi deasupra suprafeţelor mai calde şi descendenţi deasupra
celor mai reci. În regiunile temperate, turbulenţa termică se dezvoltă numai vara, în zilele calde
şi senine.
Turbulenţa dinamică este generată de interacţiunea dintre volumele de aer aflate în
mişcare şi neregularităţile suprafeţei terestre (păduri, construcţii, muşuroaie etc.), care se opun
deplasării aerului, modificându-i, în acelaşi timp şi viteza.
Convecţia reprezintă deplasarea pe verticală a volumelor de aer şi poate fi termică sau
dinamică.
 Convecţia termică este un proces similar turbulenţei termice, numai că se produce la
scară mult mai mare. Apare ca urmare a încălzirii diferenţiate a diferitelor compartimente ale
suprafeţei terestre – suprafeţe construite, păduri, culturi agricole etc. ca urmare a încălzirii, aerul
îşi sporeşte energia cinetico-moleculară şi se dilată. Prin dilatare, densitatea sa scade sub cea a
mediului înconjurător, fapt care determină apariţia energiei de instabilitate, adică a mişcării
ascendente. Pe măsură ce se deplasează ascendent, volumul de aer aflat în mişcare se răceşte
adiabatic cu cca. 1°C la 100 m. În momentul în care temperatura sa devine egală cu temperatura
mediului înconjurător mişcarea ascendentă încetează. Aerul mai rece şi mai dens de la înălţime
coboară spre suprafaţa terestră (mişcare descendentă) şi, odată ajuns aici, se încălzeşte şi intră
din nou în ascensiune. Prin convecţie termică se efectuează un transport ascendent de căldură şi
prin intermediul vaporilor de apă, care prin condensare eliberează căldură latentă de evaporare.

Sursa: pollo.lsc.vsc.edu/classes/met130/notes/chapter2/atm_conv3.html

Convecţia dinamică poate fi frontală şi orografică. În cazul convecţiei frontale,

ascensiunea aerului este determinată de prezenţa unei alte mase de aer, mai rece, în timp ce
convecţia orografică este indusă de un obstacol de relief (de exemplu un lanţ montan).
La nivel diurn, convecţia termică este mult mai intensă ziua (zilele de vară), noaptea
predominând descendenţa aerului, dar cu intensităţi mult mai mici.
Distribuţia verticală a temperaturii în troposferă
Temperatura aerului scade cu înălţimea conform gradientului termic vertical a cărui
valoare medie este de 0,6°C/100 m. În troposfera inferioară cu precădere, gradientul termic
vertical înregistrează oscilaţii puternice variind de la un loc la altul pentru acelaşi moment şi de
la un moment la altul pentru acelaşi loc.
 Astfel, din punct de vedere termic, în atmosferă se pot întâlni trei situaţii. Stratificaţia
termică poate fi directă, izotermică şi inversă:
- Stratificaţie termică directă – temperatura scade cu înălţimea;
- Stratificaţie izotermică – temperatura nu înregistrează variaţii pe verticală;
- Stratificaţie termică inversă – temperatura creşte cu înălţimea.
În funcţie de cauzele care generează inversiunile termice, acestea pot fi de mai multe
tipuri:
- Inversiunile de radiaţie apar datorită răcirii radiative nocturne a suprafeţei terestre şi,
bineînţeles, a aerului de deasupra ei. Vara, grosimea stratului de inversiune nu depăşeşte câteva
sute de metrii şi, în general, după răsăritul Soarelui dispar. Iarna, grosimea poate depăşi 1500 m
şi din această cauză poate persista şi câteva zile, mai ales în arealele depresionare în prezenţa
stratului de zăpadă.
- Inversiunile de advecţie iau naştere ca urmare a deplasării unor mase de aer cald peste
suprafeţe mai reci, care determină răcirea aerului cu care intră în contact.
- Inversiunile frontale pot apărea în cazul deplasării unei mase de aer cald peste o masă
de aer rece (front cald) sau în cazul în care aerul cald este dislocat către înălţime de deplasarea
unei mase de aer rece (frontul rece).
- Inversiunile de comprimare sau de subsidenţă apar în troposfera mai înaltă deasupra
părţii centrale a anticiclonilor ca urmare a mişcărilor descendente, care determină încălzirea
aerului prin comprimare adiabatică.
- Mişcările convective frontale apar datorită prezenţei unor obstacole orografice sau
frontale în calea aerului aflat în deplasare orizontală.
Distribuţia orizontală a temperaturii aerului
Distribuţia orizontală a temperaturii este cea care induce, în mare măsură, repartiţia
presiunii atmosferice, a curenţilor de aer, a umezelii şi nebulozităţii şi, implicit a precipitaţiilor
atmosferice etc.
La nivelul suprafeţei terestre, temperatura aerului depinde în primul rând de cantitatea de
energie primită de la Soare, de caracteristicile suprafeţei active şi de circulaţia generală a
atmosferei. În mod normal, dacă am avea o suprafaţă omogenă, izotermele ar fi paralele între ele,
temperatura scăzând de la ecuator către cei doi poli. În realitate, ca urmare a marii neomogenităţi
a suprafeţei terestre, temperatura aerului înregistrează variaţii notabile.
Astfel, deoarece cea mai mare parte a uscatului este localizată în emisfera nordică,
ecuatorul termic este deplasat către nord şi se suprapune în general cu paralela de 10°. Vara însă,
acesta se deplasează şi mai mult ajungând ca în luna iulie să corespundă aproximativ paralelei de
20°. Aşadar, diferenţa termică dintre ecuatorul termic şi poli este vara de numai 27°C în emisfera
nordică, în timp ce în cea sudică ajunge la 40,2°C. Iarna se ajunge la o diferenţă de 67°C în
emisfera nordică şi 74°C în cea sudică.
În înălţime, temperatura descreşte de la ecuator la poli, în timp ce în troposfera superioară
şi tropopauză aceasta descreşte de la poli spre ecuator.
Distribuţia temporală a temperaturii aerului
Temperatura aerului prezintă atât variaţii periodice, cât şi neperiodice.
Variaţiile periodice sunt diurne şi anuale şi sunt induse de variaţia periodică a cantităţii
de energie solară primită de suprafaţa terestră de la Soare.
La nivel anual, în funcţie de mărimea amplitudinilor termice anuale şi de intervalul
producerii temperaturilor extreme, există patru tipuri de regim anual:
- tipul ecuatorial caracterizat prin două maxime la echinoxii şi două minime la solstiţii şi
amplitudini termice reduse (1°C deasupra oceanelor şi 5-10°C deasupra continentelor);
- tipul tropical prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un minim după solstiţiul de iarnă
şi amplitudini termice mai mari decât în cazul tipului anterior (5°C deasupra oceanelor şi
20°C deasupra uscatului);
- tipul temperat prezintă un maxim după solstiţiul de vară, un minim după solstiţiul de
iarnă şi amplitudini termice mari (10-15°C deasupra regiunilor oceanice, 40-50°C
deasupra celor continentale şi chiar mai mult în arealele depresionare din regiunile
subpolare);
- tipul polar înregistrează un maxim în august şi un minim în martie şi amplitudini termice
mari.
Această variaţie anuală se resimte în toată troposfera, însă până la nivelul troposferei
superioare, amplitudinea este în descreştere. În troposfera superioară, se înregistrează o creştere a
amplitudinii termice. De asemenea, extremele termice sunt decalate, maximul producându-se în
august şi minimul în februarie.
La nivel diurn, variaţia temperaturii aerului este indusă de variaţia intensităţii radiaţiei
solare şi a radiaţiei efective. Cea mai redusă valoare a temperaturii în cursul unei zile se
înregistrează înainte de răsărit, iar valoarea maximă la orele 14-15 vara şi 13-14 iarna. În zonele
intertropicale, amplitudinile termice diurne sunt relativ constante tot anul (cca. 12°C, excepţie
zonele deşertice unde se pot atinge şi câteva zeci de grade C); în zonele temperate valoarea
amplitudinii este de cca. 8-9°C, în timp ce în zonele polare numai pe parcursul verii apar
amplitudini de 3-4°C.
Oscilaţiile termice diurne se resimt până la 1,5-2 km pe timpul verii şi numai până la 0,5
km iarna, deasupra acestor înălţimi maximul şi minimul producându-se la aceleaşi ore ca şi în
apropierea suprafeţei terestre.
 Pe lângă variaţiile periodice, se înregistrează şi o serie de variaţii neperiodice, care sunt
generate de mai mulţi factori – pulsaţiile fluxurilor radiative, neomogenitatea distribuţiei
teritoriale a temperaturii, ritmicitatea proceselor atmosferice etc. (oscilaţii cu durate de câteva
zile) şi procesele la scară globală, induse de cauze cosmice (oscilaţii de lungă durată).
4. Transportul căldurii în procesul evaporaţiei
Conform calculelor făcute de M. I. Budiko, din totalul de 110 Kcal absorbite anual de
fiecare cm2 al suprafeţei terestre, 46 Kcal/cm2 (42%) sunt consumate în procesul de evaporaţie.
Pentru topirea fiecărui gram de gheaţă la temperatura de 0°C se consumă 677 cal, pentru
evaporarea fiecărui gram de apă la aceeaşi temperatură 597 cal şi 580 cal pentru un gram de apă
la temperatura de 30°C. Astfel, în multe regiuni de pe Glob, principalul proces prin care se
consumă căldura înmagazinată de la Soare este cel de evaporaţie. Aceasta joacă un rol extrem de
important în procesul transportului de căldură dintre suprafaţa terestră şi aerul de deasupra
deoarece vaporii de apă înmagazinează căldură latentă de evaporare, care ulterior este eliberată
în urma condensării la diferite niveluri în atmosferă. Determinarea intensităţii evaporării se face
cu ajutorul a patru metode: calculul evaporării pe baza ecuaţiilor bilanţului caloric sau hidric,
calculul evaporării pe baza ecuaţiilor care includ caracteristici ale schimbului turbulent, calculul
evaporării pe baza determinărilor evaporimetrice, determinarea evaporării cu ajutorul graficelor
şi nomogramelor.
5. Transportul căldurii în procesul topirii gheţii şi zăpezii
Topirea gheţii şi a zăpezii se face cu consum ridicat de căldură. Asfel, conform calculelor
efectuate de V. Sumskii, în perioada de topire parţială sau totală a stratului de zăpadă, în
emisfera nordică, unde acesta acoperă o suprafaţă de cca. 37 mil. km2, se consumă zilnic 350
cal/cm2, aceasta fiind şi cauza pentru care temperatura aerului nu depăşeşte cu mult valoarea de
0°C.
6. Transportul căldurii în procesul (re)încălzirii precipitaţiilor
Acest consum de căldură prezintă o oarecare importanţă numai în pădurile tropicale, unde
precipitaţiile totalizează în medie 11 m pe zi. Acestea ajung la suprafaţa solului la temperatura de
15°C şi sunt încălzite până la 27°C (temperatura medie a solului), această încălzire consumând
1,2 cal/cm2/zi.
7. Transportul căldurii în procesele biologice
Pentru constituirea substanţei vii, organismele consumă energie. Pe de altă parte, se şi
eliberează energie prin procesele de putrefacţie, descompunere şi respiraţie. Astfel, valorile sunt
doar orientative, neexistând calcule detaliate (în Danemarca, regnul vegetal consumă în medie 2
cal/cm2/zi, în pădurile tropicale dese se consumă 3,3 cal/cm2/zi; s-a estimat la cca. 4 cal/cm2/zi
cedarea de căldură datorată oamenilor şi animalelor cu sânge cald dintr-un oraş englezesc de
mari dimensiuni).
Bilanţul caloric al suprafeţei terestre
Ecuaţia bilanţului caloric este:
Bc = B - (Ts + Ta + Tv + Tg + Tp + Tb)
B – bilanţ radiativ;
Ts – transportul căldurii în sol;
Ta – transportul căldurii în aer;
Tv – transportul căldurii în aer prin evaporaţie;
Tg – transportul căldurii în procesul topirii gheţii şi zăpezii;
Tp – transportul căldurii în procesul (re)încălzirii precipitaţiilor;
Tb – transportul căldurii în procesele biologice.
Ecuaţia bilanţului caloric poate fi simplificată, deoarece numai primele trei prezintă
importanţă:
Bc = B - (Ts + Ta + Tv)
De asemenea, pe termen lung, schimbul de căldură cu interiorul solului poate fi neglijat
deoarece valoare sa medie este egală cu 0 şi ecuaţia devine:
Bc = B - (Ta + Tv)
În regiunile deşertice sau în perimetrele urbane construite, toată căldura primită se
consumă în procesul încălzirii aerului de deasupra, ca urmare a lipsei suprafeţelor evaporante.
Din contră, în cazul suprafeţelor acvatice şi a celor terestre puternic umezite, consumul principal
de căldură revine procesului de evaporaţie.