Structura apelor oceanice

Apele din cadrul Oceanului Planetar prezintă o structură diferenţiată în funcţie de adâncime. Cele
costiere vor avea caracteristici aparte faţă de apele din larg, generate de mai mulţi factori:
temperatură, salinitate, absorbţia luminii etc. Energia solară care ajunge la suprafaţa oceanului
este folosită în cea mai mare parte în procesele de evaporare. O parte din aceasta va fi
înmagazinată la nivelul maselor de apă şi ulterior transformată. Ca urmare a încălzirii
neuniforme, apele din oceane sunt structurate pe diferite nivele: ape de suprafaţă, picnoclina şi
apele de adâncime.

Apele de suprafaţă.
Deorece variabilitatea termică a acestora este mult mai mare, precum şi cea a proceselor de
evaporaţie sau de aport din precipitaţii, stratul superior din oceane va fi cel mai neomogen la
nivelul Terrei. Densitatea apelor este aici redusă, iar schimbul permanet la interfaţa Ocean-
Atmosferă le determină o dinamică ridicată. Valurile şi curenţii contribuie la impunerea
termenului de strat de amestec pentru aceste ape de suprafaţă.

Picnoclina.
pycno: densitate clina: salt sau pantă. Stratul următor corespunde unei schimbări majore la
nivelul densităţii, variabilă cu creşterea adâncimii. Efectul picnoclinei este de barieră pentru
mişcările verticale ale apelor, constituind fundamentul circulaţiei de suprafaţă.

Apele de adâncime
Din cauza prezenţei picnoclinei, acestea se "lovesc" ca de un plafon , fiind astfel împiedicate să
se amestece rapid cu apele de suprafaţă. Singurul schimb direct cu atmosfera se produce doar în
zonele polare, acolo unde apele de adâncime ies spre suprafaţă, ca urmare a absenţei picnoclinei.
Temperatura medie este de 3,5 gr. C, iar omogenitatea acestor mase de apă este cea mai ridicată
din întregul Ocean Planetar.
Structura apelor din ocean, pe un profil N-S. Scara este redusă, apele de adâncime coborând până la valori
de 4000-6000m. Credits NASA.

TEMPERATURA.

Cantitatea de radiaţie solară absorbită de apele oceanelor variază în funcţie de latitudine (care
determină înălţimea soarelui pe boltă) şi de perioada anului. Gradul de acoperire cu nori
constituie un alt factor determinant. Energia primită de la soare este relativ constantă la nivelul
părţii superioare a atmosferei: 0,5 cal/cmp/1 minut. După trecerea prin atmosferă, la nivelul
suprafeţei pământului ajunge doar 0,25 cal/cmp/1 minut, valoare medie în 24 de ore. Această
radiaţie nu este păstrată la suprafaţa apelor ci este transmisă către adâncime. Presupunând prin
absurd că toată radiaţia ar rămâne stocată doar în stratul superior de 1m grosime, atunci
temperatura acestora ar creşte zilnic cu 3,5 gr. C. Observaţiile zilnice la nivelul apelor de larg
indică însă o variabilitate mică de la o zi la alta, rezultat al disipării căldurii către apele de
adâncime ( M. Grant Gross, 1990).

Toată această radiaţie primită de la soare nu este reţinută în întregime, o serie de procese de
răcire, controlând bilanţul radiativ dintre oceane şi atmosferă (evaporaţia, radiaţia reflectată etc.).
Cantitatea totală de apă evaporată din oceane într-un an este echivalentă cu un strat de 1m
grosime, valoare care se reântoarce sub forma precipitaţiilor şi a apei continentale. Din acest
motiv se păstrează o stare generală de echilibru în timp îndelungat. Distribuţia termică la
suprafaţă corespunde apelor cele mai calde în zoneloe tropicale şi subtropicale (25-30 gr. C), iar
a celor mai reci în zonele polare (până la -1,7 gr.C). Diferenţieri importante sunt cauzate de
masele continentale distribuite neregulat (mai mult în Emisfera Nordică), în apropierea acestora
apele fiind mai calde decât cele de larg. Circulaţia generală oceanică redistribuie temperatura la
suprafaţa oceanului. Curentul Golfului (Gulf Stream) este responsabil de creşterea temperaturii
apelor din Atlanticul de NE şi implicit de condiţiile climatice din Europa occidentală. Alţi
curenţi reci transportă ape din regiunile polare către latitudini joase.

Temperatura medie pentru intervalul 2002-2008 pe baza imaginilor MODIS. Credits Giovanni.

Pe verticală apele prezintă o stratificare rezultată din procesele diferite de încălzire. Stratul
superior, de amestec va fi mai cald, sub acesta extinzându-se un strat denumit termoclină.
Caracteristica sa este dată de scăderea bruscă de temperatură pe o adâncime redusă. Pentru multe
sectoare din ocean termoclina este aproape identică cu picnoclina. Apele de adâncime sunt
omogene cu variaţii minore ale temperaturii.

SALINITATEA.
Variaţiile cele mai mari ale salinităţii caracterizează apele costiere, pentru cele de larg ecartul
fiind mult mai redus. Fiind influenţată de aportul apelor continentale, de raportul
precipitaţii/evaporaţie, salinitatea va fi însă mai omogenă în comparaţie cu temperatura. Dacă
salinitatea variază între 30-37 psu, temperatura are o amplitudine mai mare, -1,7 - 30 gr. C.

Salinitatea medie a apelor de suprafaţă pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.

Salinitatea medie a apelor la adâncimea de 2000m, pentru anul 1998. Credits WO Atlas 1998.
Pe verticală se constată valori cu oscilaţii mari la suprafaţă, (până la -200m) apariţia unui strat de
salt numit haloclină (halos: sărat, cu ~100m grosime) şi un strat de adâncime cu valori constante
(34-35 psu).

Valorile cele mai ridicate se înregistrează în Marea Roşie şi Golful Persic: 40-42 psu. Pentru
bazinul Mediteranei valorile ating 37-38 psu.

MASELE DE APĂ.

Temperatura şi salinitatea determină apariţia maselor de apă. Acestea sunt volume uriaşe de apă
cu aceleaşi caracteristici termo-saline. Se pot diferenţia următoarele tipuri de mase de apă:
- de suprafaţă (0-200m)
- intermediare (200-1500m)
- de adâncime (1500-4000m)
- de fund (peste 4000m)

Masele de apă Antarctice: coboară şelfurile antarctice, fiind foarte reci (maxim 2-3 gr. C.) şi
mătură fundurile oceanice avansând dincolo de latitudinea de 40 gr. N.

Masele de apă Intermediare: se extind până la -1500m şi au temperaturi între 3-5 gr.C. cu
salinitati de 34,7-35 psu.

Masele de apă Atlantice de Fund: sunt legate de apele reci din spaţiul Labradorului. Temperaturi
în jur de 3 gr. C. şi salinităţi de 34,9 psu.

În oceane penetrează mase de apă din mediterane cu salinităţi mai ridicate. Peste pregul
Gibraltarului trec ape din M. Mediterană cu salinităţi mai mari, care secţionează Atlanticul sub
forma unei pene de ape sărate.
Analiza distribuţiei temperaturii apei la suprafaţa oceanului

Tehnica de lucru

1.Pentru analiza distributiei temperaturii apei Oceanului Planetar ne-am oprit asupra proiectului
World Ocean Atlas 1998 prezentat in cadrul NODC. Interfata este extrem de usor de folosit,
alegindu-se variabilele dorite , în cazul de faţă ne vom opri asupra temperaturii. Din sectiunea
Ocean Basin se va pastra optiunea World. Perioada de timp solicitata va fi data de valoarea
mediei anuale (all data annual). In cazul adincimii (depth) se va pastra optiunea surface. Ultima
alegere pe care o avem de facut se va opri asupra reprezentarii grafice a datelor. Se va alege
optiunea Objectively analyzed climatological mean. In final se apasa butonul Show map.

2.Vizualizarea hartii distributiei temperaturii apei la suprafata Oceanului Planetar.

3.Interpretarea hartii: se citesc cu atentie informatiile aflate in partea de jos a paginii (temp.
minima, maxima, scara) si se analizeaza distributia temperaturii.

4.Dupa aceasta etapa se va trece la construirea hartilor tematice pentru distributia temperaturii in
profil vertical. Fiecare student va trebui sa obtina cite o harta pentru distributia temperaturii la
adincimile de –50m, -100m, -500m, -1000m, -2000m,-3000m, -4000, -5000m, -5500m. Toate
acestea se vor realiza extrem de simplu, modificind doar valoarea adincimii din casuta aferenta
(depth) si pastrind neschimbati ceilalti parametrii.

5. Interpretarea fiecarei harti obtinute si realizarea unei analize comparative care sa scoata in
evidenta modificarea valorilor temperaturii in profil vertical.