8.

Curenţii oceanici (II)

Vânturile dominante reprezintă principala forţă ce generează deplasarea apelor de suprafaţă.

Direcţia curenţilor va fi însă diferită de cea a vântului, lucru constatat încă din Antichitate.
Fenomenul a fost explicat de către Ekman în 1902, care arată că într-o mare staţionară, omogenă,
fără alte acceleraţii au loc anumite procese tipice:

Vagn W. Ekman (1874-1954)

- sub influenţa unor vânturi dominante şi constante se constată o deplasare a apelor de suprafaţă
cu 45 gr. spre dreapta, în Emisfera Nordică şi spre stânga în cea sudică, ca urmare a forţei
Coriolis. Viteza acestor curenţi de suprafaţă este de 2% din cea a vântului.
- fiecare strat de apă pe profil vertical se va deplasa şi el spre dreapta, faţă de stratul superior
- cu cât creşte adâncimea cu atât scade viteza curentului, generată de procesele de frecare
existente între stratele de apă şi de vâscozitatea acesteia. Din acest motiv curenţii de vânt nu se
extind la adâncimi foarte mari.
- pe un profil vertical se constată o mişcare spiralată a direcţiilor de deplasare (spirala lui
Ekman). La anumite adâncimi, de obicei 100m, apa se va deplasa într-o direcţie opusă faţă de
cea de suprafaţă.
- media direcţiilor dintr-o coloană de apă, la diferite orizonturi, va fi exprimată de un vector
mediu orientat cu 90 gr. dreapta faţă de direcţia vântului (în Emisfera Nordică şi spre stânga în
cea Sudică). Acest vector exprimă transportul mediu de apă, numit şi transport Ekman.
Orientarea vectorului este deci perpendiculară faţă de direcţia vântului.

Spirala lui Ekman

Neuniformitatea distribuţiei uscatului şi adâncimile variabile ale sectoarelor de coastă
influenţează foarte mult aceste mişcări ideale. De exemplu, pentru apele costiere direcţia
curentului de suprafaţă poate fi de 15 gr., în timp ce pentru apele de larg, teoretic se poate ajunge
la 45 gr. Picnoclina reprezintă limita maximă de extindere a acestor curenţi generaţi de vânt.

În cazul unor vânturi paralele cu ţărmul, aplicând legea lui Ekman, se ajunge la următoarea
situaţie:

În Emisfera Nordică, un vânt din sud, paralel cu ţărmul, va produce o deplasare a apelor spre
larg, acestea fiind ape mai calde. Ele vor fi înlocuite de ape mai reci, de adâncime, curentul
apărut purtând denumirea de upwelling. Schimbarea de situaţie va duce la o acumulare a apelor
spre ţărm, generând o deplasare ulterioară a lor spre adâncime. (downwelling).

Fenomenul de upwelling este specific tuturor ţărmurilor vestice ale continentelor, vara ducând la
apariţia ceţii (apele mai reci de adâncime, în contactul cu masele de aer cald de la suprafaţă).
Adâncimea de provenienţă a acestor mase de apă poate atinge 100-200m. Venind de la o astfel
de adâncime, ele sunt sărace în oxigen dizolvat, dar încărcate cu nutrienţi. Prezenţa acestora în
abundenţă favorizează dezvoltarea fitoplanctonului şi implicit generează o bogată resursă
piscicolă.

Distribuţia globală a sectoarelor de upwelling. Credits NOAA.

Curenţii geostrofici.
Vânturile dominante deplasează apele de suprafaţă către centrul bazinelor, deorece pentru apele
de larg, transportul mediu net se realizează la 90 gr. faţă de direcţia vântului. Vor rezulta astfel
sectoare de covergenţă, adevărate coline la suprafaţa apei, dar cu înălţimi de maxim 1-2m, pe
distanţe de mii de kilometri. În oceanografie această diferenţă de nivel a apelor poartă denumirea
de topografie dinamică. Apa acumulată în aceste coline are o densitate mai redusă faţă de cea
din bază. Diferenţa de nivel va iprima o deplasare ulterioară din creste către zonele mai joase,
mişcare influenţată ulterior de forţa Coriolis. Într-un ocean ideal, fără vâscozitate şi frecare, forţa
gravitaţională acţionează în jos, fiind balansată de forţa Coriolis care acţionează spre dreapta
(Emisfera Nordică), rezultând astfel un curent geostrofic. Cunoscând variaţia acestei topografii
dinamice este posibilă calcularea vitezelor şi direcţiilor acestor vectori. Curenţii majori din
Oceanul Planetar sunt de tip geostrofic.

Circulaţia termohalină.
Corespunde maselor de apă situate sub stratul picnoclinei. Dinamica acestora este guvernată în
principal de variaţiile densităţii (aceasta la rândul ei datorată temperaturii şi salinităţii). Din acest
motiv, circulaţia de adâncime mai este cunoscută şi ca circulaţie termohalină. Curenţii de
adâncime se deplasează în general pe direcţii N-S, ei trecând dintr-o emisferă în alta. Sunt astfel
conectate mase de apă din ambele regiuni polare. Topografia submersă joacă un rol foarte
important în trasarea acestei circulaţii. Prezenţa dorsalelor marine poate limita deplasarea unor
mase reci, cu densităţi mari, care pot fi izolate în anumite sectoare. Deplasarea spre suprafaţă se
face în zonele polare sau în cele de upwelling. Cu toate acestea un anumit schimb se produce şi
la nivelul picnoclinei, până în prezent greu de estimat.
Credits NASA.