7.

Curenţii oceanici (I)

În orele anterioare am învăţat cât de importantă este structura moleculară a apei de mare în
determinarea principalelor caracteristici fizico-chimice ale Oceanului Planetar. De asemeni, am
remarcat rolul temperaturii şi al salinităţii în stabilirea densităţii apelor. Diferenţele apărute între
aceşti parametrii pot determina şi o deplasare a maselor de apă, la care se mai adaugă un alt
factor determinant: Atmosfera. Ca răspuns la variabilitatea condiţiilor atmosferice locale se pot
forma curenţi care deplasează apa în lungul ţărmurilor sau dinspre plaje către larg. O imagine la
nivel global ne indică modul în care încălzirea diferită a apelor (tropice vs. zonele polare)
determină o circulaţie generală pentru întreg Oceanul Planetar. În continuare vom discuta natura
acestor schimbări, precum şi diferenţierile de ordin local specifice fiecărui bazin în parte.

Încă din Antichitate se cunoşteau particularităţile circulaţie costiere de către populaţiile care
efectuau o navigaţie de cabotaj. Deplasarea în plan orizontal a maselor de apă reprezenta un real
ajutor în parcurgerea unor vaste întinderi pe ocean. Descoperirile geografice ulterioare au
îmbogăţit gradul de cunoaştere asupra circulaţiei apelor, dar prima viziune globală o datorăm lui
Matthew Fountaine Maury.

Matthew F. Maury (1806-1873)

În 1855 Maury publică The Physical Geography of the Sea. Întreaga lucrare poate fi consultată
sau descărcată (*.pdf) lpe site-ul NOAA.
Circulaţia generală se produce în câteva celule uriaşe (gyres). În fiecare ocean există două
sisteme specifice regiunilor subtropicale (în jur de 30 gr. lat. N/S) şi celule de dimensiuni mai
mici întâlnite în regiunile oceanice subpolare (centrate pe valoarea de 50 gr. lat.).

Celulele principale ale circulaţiei oceanice.

Fiecare celulă poate fi delimitată de 4 ramuri principale: curenţi de limită vestică/estică şi curenţi
care se deplasează pe direcţii est <--> vest. O altă clasificare ar presupune existenţa a 2 curenţi de
larg şi a 2 curenţi de limită costieră. Mişcarea generală este una complicată de prezenţa
neuniformă a uscatului în cele 2 emisfere şi de efectul Coriolis. Cauzată de mişcare de rotaţie a
Pământului, această mişcare va duce la o deplasare spre dreapta (Em. N.) şi spre stânga (Em. S.)
a apelor de suprafaţă.

Deplasarea unui obiect cu inflenţa efectului Coriolis, pentru cele două emisfere.
Schimbarea de direcţie va fi nulă dacă obiectul se deplasează în lungul ecuatorului şi maximă la
poli. Cu cât viteza de deplasare va fi mai mare cu atât devierea spre dreapta/stanga va creşte.

Curentul Pacificului de Nord sau curenţii ecuatoriali de N şi S se deplasează cu viteze de 3-6

km/zi şi se extind până la 100-200m în adâncime. Masele de apă deplasate rămân în aceiaşi zonă
climatică pentru o perioadă lungă, de câteva luni, motiv pentru care există timpul necesar
echilibrării cu condiţiile locale.

Curenţii de limită vestică se deplasează în general către N (în Em. N.) şi spre S (în Em. S),
transportând volume impresionante de apă. Cei mai mari curenţi din oceane apar în aceste cazuri,
fiind reprezentaţi de către Gulf Stream şi Kuroshivo. Vitezele ridicate (40-120 km/zi) şi
adâncimea de penetrare mai mare (1000m) fac ca aceşti curenţi să reprezinte uriaşe fluvii care se
deplasează în cadrul oceanului. Vitezele mari de deplasare duc la un transfer de căldură către
latitudini superioare, cu intensificări mai mari în Emisfera Nordică. Acest lucru se datorează
prezenţei ridicate a suprafeţelor continentale, care complică circulaţia. Curentul Braziliei sau
Curentul Australiei de Est transportă volume de apă mai reduse în comparaţie cu cei similari din
Emisfera Nordică (Gulf Stream şi Kuroshivo).

Curenţii de limită estică au orientări nord-sud, viteze de 3-7 km/zi şi lăţime mai redusă ca cei
vestici. Ei sunt responsabili de advecţia maselor de apă rece către latitudini joase (Curentul
Californiei, Curentul Peru, Curentul Benguelei, Curentul Canarelor sau Australiei de Vest).

Curenţii orientaţi est <--> vest sunt responsabili de închiderea celulelor de circulaţie, precum şi
de transferul apelor dintr-o celulă în alta. Din aceştia se desfac ramuri spre N şi S, de racordare
cu marile sisteme de circulaţie.

Circulaţia în cadrul bazinelor oceanice.

Oceanul Atlantic. Păstrează modelul general, cu 2 sisteme majore, unul în Atlanticul de Nord, al
doilea în cel de Sud, racordate prin Curentul Guineei. Curentul Ecuatorial de Nord se extinde
între 15-20 gr. lat., ulterior el se continuă cu cel al Antilelor, iar după confluenţa cu cel Floridei
se dezvoltă Gulf Stream-ul. Deriva nord-atlantică sau curentul Atlanticului de Nord reprezintă
prelungirea sa către coastele vestice ale Europei. Traseul poate fi meandrat, ca în cazul
Curentului Golfului, cu gradienţi termici de până la 10 gr. C. Mişcarea este deosebit de
complexă, fiind vorba de deplasarea unui fluid în cadrul altuia. Tehnicile moderne de teledetecţie
au adus noi informaţii legate de traseul acestor curenţi, diferenţierile fiind bine observate în benzi
termice.

Traseul Curentului Golfului cu meandrele şi inelele specifice, observate pe baza imaginilor

satelitare.

În afara circulaţiei generale există o serie de celule locale de dimensiuni mai mici, numeroase în
Atlanticul de Nord. Ele au loc în cadrul a două compartimente distincte (între Pen. Scandinavă şi
Groenlanda şi între Groenlanda şi America de Nord). Curentul Groenlandei de Est coboară spre
sud, fiind continuat cu Curentul Irminger. Mica celulă este închisă apoi de către Curentul
Norvegiei. De partea cealaltă coboară doi curenţi, primul în lungul Groenlandei (Curentul
Groenlandei de Vest), al doilea în lungul coastelor americane (Curentul Labradorului). Ultimul
este responsabil de deplasarea spre sud a icebergurilor şi de răcirea climatului pe coastele estice
americane.

Oceanul Pacific
Curentul Ecuatorial de Nord, similar cu cel din Atlantic, este dezvoltat între 10-12 gr. lat. N. În
continuarea sa se dezvoltă Curentul Kuroshivo, foarte asemănător cu Gulf Stream-ul, care mătură
coastele Japoniei. Deriva nord-pacifică sau Curentul Pacificului de N, este similară cu deriva din
Atlantic. Celula este închisă de Curentul Californiei. Sistemele regionale de circulaţie sunt
reprezentate de Curentul Oyashivo din care se desprind ramuri spre centrul Pacificului de N şi de
Curentul Alaska continuat cu sistemul Aleutinelor.
Marile celule sunt separate de către Contracurentul Ecuatorial, continuat de Curentul Ecuatorial
de Sud din largul insulelor Galapagos. Curentul Australiei de Est confluează în marea Derivă a
Vânturilor de Vest, din care pleacă spre nord Curentul Peru.

Oceanul Indian.
Prin extinderea uscatului în sectorul nordic al oceanului, circulaţia sa este mult simplificată faţă
de cea din Atlantic sau Pacific. Există o singură celulă majoră situată în Oc. Indian de Sud.
Curentul Ecuatorial de Sud are o direcţie E --> V şi se divide către N în Curentul Somaliei iar
spre S în Curentul Madagascar. Între insula Madagascar şi Africa se formează C. Mozambicului.
Din confleunţa celor două va rezulta C. Acelor care se scurge în final în Deriva Vânturilor de
Vest. Marea celulă va fi închisă de C. Australiei de Vest.

În Emisfera Nordică situaţia este complicată sezonier de prezenţa musonului. Iarna C. Somaliei
este orientat spre sud sub influenţa directă a C. Musonului, vara traseul său fiind spre nord.

Întreaga circulaţie de suprafaţă se dezvoltă deasupra picnoclinei permanente.

Aplicaţie.
Ocean Surface Currents Analyses - Real Time (prescurtat OSCAR) oferă posibilitatea analizei
circulaţiei, atât pentru întreg Oc. Planetar cât şi pe areale selectate.

Datele pot fi urmărite în cursul unei singure zile sau ca valori mediate pe intervalul 1992-2008.
Rezultatul final poate fi exportat sub forma unei hărţi sau ca şiruri de date.