Cauze terestre

Acestea se referă fie la explicarea cauzelor care au produs răcirea severa a

climei in Cuaternar, dar mai ales in Pleistocen, fie la oscilatiile parametrilor
climatici care au provocat alternanta glaciar-interglaciar. Ele au in vedere
analiza acelor elemente ale sistemului climatic care isi au obarsia la suprafata
Pamantului.
Mişcările tectonice. Dintre acestea au fost frecvent invocate drept cauze ale
modificarilor climatice: orogeneze, epirogeneza si izostazia. Procesele tectonice
sunt insotite de efecte clare, ca variatiile pe termen lung in circulatia oceanica
sau a maselor atmosferice, modificarea raportului dintre uscat si apa sau a
configuratiei oceanelor si continentelor, cu urmari direct in climat.
Mişcările orogenice si epirogenice au fost implicate in modificarea generala a
climei mai intai de catre J.D.Dana (1856) si W.Ramsay(1912), ca sigure cauze
posibile, iar mai tarziu si de alti cercetatori ( R.F.Flint, 1957; H.H.Lamb, 1966;
s.a), care le-au atribuit un anumit rol alaturi de variatia altor componente
terestre. Astfel, miscarile orogenice de la sfarsitul Neogenului si inceputul
Cuaternarului au determinat inaltarea brusca a catenelor muntoase, chiar cu 1.000-
2.000 m, favorizand constituirea primelor nuclee glaciare. Impreuna cu miscarile
epirogenice regionale acestea au contribuit la inaltarea medie a uscatului cu circa
500 m, adica de la 300 m cat era la inceputul Neogenului pana la 800 m, la
inceputul Cuaternarului. Daca se are in vedere si scaderea nivelului oceanic cu cel
putin 100 m in timpul Pleistocenului, inaltimea medie a reliefului continental a
crescut cu 600 m, iar prin exondarea celei mai mari parti a platformelor
continentale, suprafata uscatului a crescut cu circa 26 milioane km². Luand in
considerare numai gradientul termic altitudinal inseamna ca temperatura medie a
uscatului a scazut cu 3ºC , dar numai cu 1ºC pentru tot globul (R.F.Flint, 1957 ).
Pe de alta parte, modificarea raportului dintre uscat si apa a contribuit si la
cresterea continentalizarii climei. Mai mult, dupa parerea lui H.H.Lamb (1966)
continentele nu reprezentau doar un suport pentru acumularea ghetii, ci ele
inmagazinau mai putina caldura solara decat oceanele, iar suprafata lor mai mare a
contribuit la racirea Pamantului.
Marile lanţuri oceanice ale Terrei care s-au individualizat la sfarşitul Neogenului
au putut avea influenţe importane şi în circulatia atmosferei. Dupa N.V.Saks (1958)
ridicarea sistemului alpino-carpato-caucazo-himalian a impiedicat circulatia
meridiana, favorizand racirea regiunilor nordice prin diminuarea transportului de
caldura si umiditate, coborarea limitei zapezilor permanente si accelerarea
cresterii maselor de gheata.
Modificarea fluxului caloric al Pământului, ipoteză susţinută de J.Joly (1923),
L.Kirsh ( 1931), A.Wagner (1940), este invocată drept cauza a racirii climei. In
timpul orogenezelor, datorita dezintegrarii substantelor radioactive, in scoarta
terestra se produce o descarcare de caldura, cuprinsa intre 50 si 250 cal/cm²,
acumulata anterior intr-o perioada lunga de timp.Dupa consumarea procesului
orogenic, substratul racit al lanturilor muntoase, alaturi de altitudinea crescuta
a acestora, a favorizat aparitia ghetarilor. Teoretic acest ciclu ar fi de 30-50
milioane de ani daca se ia in considerare radioactivitatea din crusta si de circa
250 milioane de ani daca se iau in considerare si straturile mai adanci.
Deşi astăzi inaltimile scoartei si mai ales ale lanturilor muntoase nu se mai
considera drept cauza a racirii climei, ele pot totusi sa fi jucat un rol activ in
conditiile de formare a unei glaciatiuni, sa fi constituit premize si cauze
regionale pentru formarea ghetarilor. Mai mult, mişcările epirogene şi orogene par
să aiba caracteristica de a fi evoluat la intervale constante de timp, de ordinul
108- 109, situatii in care au contribuit semnificativ la variabilitatea climatului.
Cu toate acestea se constata o slaba corelare intre fazele orogenice si unele
glaciatiuni.
Izostazia poate provoca modificări ale climei din cauza incarcarii continentelor cu
gheata si a modificarii nivelului oceanic. Prin greutatea sa, gheata provoaca
scufundarea uscatului pe care se dezvolta. Dupa retragerea ghetarilor intervine
lent procesul de ridicare izostatica ce poate dura 104 pana la 105 ani. Cresterea
inaltimii uscatului continental contribuie la marirea probabilitatii aparitiei
glaciatiunilor continentale. Modelul construit de J.Oerlemans (1980) arata
posibilitatea crearii unei periodicitati cu o durata de 100.000 ani,fara a mai
interveni si alti factori periodici exteriori.
Controlul glacioizostatic al glaciaţiunii mai este sustinut si de S.W.Tomirdiaro
(1971) care leaga epoca glaciara neozoica de deriva continentelor. El considera ca,
odata cu reducerea progresiva a legaturii dintre Bazinul Artic si Oceanul Atlantic,
in limitele Bazinului Artic au inceput sa se formeze tot mai mari intinderi de
gheta (banchiza), iar alte procese ulterioare duc la formarea invelisului de
gheata continental. Acesta, la randul sau, provoaca scufundarea izostatica a
pragului Insulele Főroe –Insulele Sheetland, din care cauza apele calde ale
Atlanticului au acces liber in Bazinul Artic si distrug gheturile care il acopera.
Incalzirea apelor Bazinului Artic contribuie la topirea ghetarilor continentali si
la instalarea unei perioade interglaciare. Fundul marii scufundat glacioizostatic
in regiunea pragului Főroe- Sheetland se ridica, impiedica accesul apelor calde
atlantice catre Bazinul Artic si astfel ciclul se repeta. Autorul, care incearca
explicarea ciclurilor glaciar- interglaciar din timpul Pleistocenului numai pe baze
glacioizostatice, nu ia in considerare si oscilatiile glacioizostatice ale
bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu totul opus decat
miscarile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si
in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale pragului. Pe de alta
parte, din cauza diferentei de timp intre formarea calotelor glaciare si procesele
de deformare a crustei si reactiei izostatice, precum si din cauza reactilor
inverse, efectele glacioizostatice au consecinte deosebit de complexe, neperiodice,
si nu pot fi sincronizate cu oscilatiile intinderii ghetarilor continentali.
Deriva continentelor şi migrarea polilor sunt adesea luate în discuţie în
explicarea glaciaţiunilor continentale, dar mai ales a repartiţiei lor spaţiale.
Ajungerea continentelor in regiunile polare a favorizat racirea climatului prin
faptul ca pe suprafata lor s-au acumulat zapezi permanente care se transformau
treptat in gheata. O asemenea situatie se intalneste in prezent in Bazinul Artic
care este separat prin praguri inalte de restul Oceanului Planetar. Aceste praguri
stanjenesc circulatia libera a apelor oceanice si patrunderea curentilor calzi din
zona tropicala, ajutand racirea si inghetarea apelor in Bazinul Artic
( D.H.Tarling, M.P.Tarling, 1978).
W.Kőppen si A.Wegener (1924) au fost de părere că numai modificarea elementelor
astronomice nu sunt suficiente pentru explicarea glaciaţiunilor
pleistocene.Modificarile periodice ar putea lamuri doar ritmul epocilor glaciare,
nu si cauza. Iar aceasta a fost cautata in deplasarea blocurilor continentale si
migrarea polilor.
Schimbarea circulaţiei apei oceanice. Aceasta constituie, de obicei un efect
secundar şi aleatoriu al altor schimbari, ca de exemplu deriva continentelor,
orogeneza, epirogeneza. Dupa cum sugereaza T.M.L.Wigley et al (1981) oceanele pot
actiona asupra climei in diverse feluri, modificand:
● albedoul, dependent de schimbările geografice ale oceanelor;
●cantitatea de căldură inmagazinata, in special in oceanele adanci, care constituie
mari rezervoare potentiale de caldura;
●cantitatea de căldură transportată pe directia meridiana;
●temperatura suprafeţei mărilor, care ar putea acţiona asupra stratelor inferioare
ale atmosferei şi în consecinta sa provoace chiar schimbari ale circulatiei
atmosferei ( J.Namias, 1969; H.H.Lamb, 1976; s.a).
În mod frecvent se apelează la relatia dintre apele atlantice, aflate sub influenta
Curentului Golfului, si apele Oceanului Artic, dar concluziile sunt uneori
contradictorii. O parte din sustinatorii acestei ipoteze pornesc de la faptul ca
aparitia istmului Panama la sfarsitul Pliocenului a determinat dirijarea apelor
calde din Marea Caraibilor catre Atlanticul de Nord. Acestea au patruns in Bazinul
Artic unde, intalnind ape reci si un continent de asemenea rece, au favorizat
condensari intense, precipitatii abundente sub forma de zapada, coborarea limitei
zapezilor si formarea maselor de gheata. Altii din contra, leaga scaderea
temperaturilor in Bazinul Artic si aparitia glaciatiunilor de intreruperea
patrunderii Curentului Golfului in Oceanul Artic ca urmare a inaltarii pragului
nord-atlantic dintre Marea Britanie, Islanda si Groelanda (pragul Thomson).
W.L.Stokes (1955) consideră că inaltarea continentelor si orogenezele neozoice sunt
principalele cauze ale racirii climei si ale glaciatiunii pleistocene. Circulatia
apei oceanice este invocata doar in explicarea fluctuatiilor climatice. Ghetarii,
odata, aparuti si-au datorat evolutia lor ulterioara mecanismului de
autodezvoltare. Din cauza cresterii suprafetei ghetarilor scade temperatura
continentelor. Aceasta „racire” continentala este transmisa oceanelor prin
intermediul apelor fluviatile reci si prin blocurile de gheata care deverseaza in
ele.Inertia termica foarte mare a oceanelor face ca intarzierea racirii apei lor sa
fie de circa10 ani. Bazinul Artic pana in momentul inghetului a constituit o sursa
de vapori de apa ce a alimentat ghetarii continentali care se dezvoltau in acest
timp. Ulterior, odata cu scaderea temperaturii apei intregului ocean planetar,
precipitatiile au scazut, motiv pentru care ghetarii continentali intra intr-o faza
de retragere pana la disparitia lor totala. Acest lucru a accelerat incalzirea
oceanelor si disparitia cuverturii de gheata (banchiza) din Bazinul Artic. In
felul acesta au aparut conditii pentru glaciatiunea urmatoare, si astfel ciclu
continua.
A.W.Lapszin (1974), care a calculat timpul de intarziere a racirii apelor oceanice
in urma topirii ghetarilor, arata ca acesta este numai de cateva mii de ani si nu
de 100.000. de mii de ani cum a considerat Stokes.
Toate aceste ipoteze se refera numai la aparitia si oscilatiile ghetarilor
din emisfera nordica din continentele situate in jurul Atalnticului de Nord, sin u
explica formarea calotelor antartice si sud americane. Dupa L.Lliboutry (1965) a
trebuit admis ca la fiecare glaciatiune din emisfera nordica o prate din frig sa
fie transferat in calota sudica sis a ramana stocat acolo in timpul
interglaciarului care urmeaza. Ori aceste transformari termice nu au fost dovedite.
Modificarea compozitiei atmosferei terestre. Se refera la modificarea
concentratiilor de gaze active si de pulberi in atmosfera terestra, care poate
provoca oscilatii corespunzatoare in transmiterea radiatiilor solare de unde scurte
si a radiatiei terestre de unde lungi, deci si oscilatiile de temperatura. In
aceste modificari ale compozitiei atmosferei sunt implicate in principal :
pulberile vulcanice, dioxid de carbon (CO2) si vaporii de apa.
Pulberile vulcanice emise în atmosfera terestră produc o scădere a
temperaturii aerului datorită efectului de ecranare pe care il au fata de
radiatiile solare. Aceasta parere a fost sustinuta de catre fizicianul B.Franklin
inca din anul 1784. Proble este reglata mult mai tarziu de catre P.Sarasin si
F.Sarasin (1901) si V.J.Humphreys (1913) care motiveaza schimbarea climatului in
Pleistocen, formarea ghetarilor si alternanta glaciar- interglaciar prin
oscilatiile temperatutii aerului datorita suspensilor solide. Deoarece diametrul
mediu al particulelor care formeaza cenusa vulcanica, frecvent de 1-2 microni, este
mai mare decat lungimea undelor radiatiei solare, dar mult mai mica decat lungimea
undelor radiatiei terestre, se presupune ca aceste particule reflecta radiatia
solara ce intra in atmosfera, dar permite emisia radiatiei terestre. In afara de
aceasta, particulele solide pot servi drept nuclee de condensare care sa sporeasca
nebulozitatea si, legat de aceasta, capacitatea de a reflecta radiatia solara.
Pierderile de caldura pot ajunge pana la 15-20%, iar daca acestea vor fi de lunga
durata temperatura medie a Terrei poate cobora cu 5-6ºC, ceea ce este suficient
pentru aparitia glaciatiunii. La aceasi concluzie ajunge si C.E.P. Brooks
(1949,1951) care considera ca eruptiile vulcanice, care au insotit ciclurile
orogenice si au lasat numeroase pulberi, ar fi provocat o asemenea racire generala
la suprafata globului. El mai adauga la acest fapt si diminuarea marilor
epicontinentale ca urmare a regresiunii glacioeustatice.
Majoritatea cercetătorilor consideră însă ca numai eruptiile vulcanice
provoaca racirea troposferei pe o perioada scurta, doar de 1-2 ani. Pentru
schimbari climatice de lunga durata ( de sute de ani sau mai lungi ) sunt necesare
eruptii vulcanice intense si succesive. Astfel de serii de eruptii vulcanice pot
provoca o racire globala, dar ea a fost evaluata la numai circa 1ºC ( J.B.Pollack,
1976).
Pentru perioadele mai vechi lipsesc dovezile care să documenteze precedarea şi
iniţierea epocilor glaciare de către erupţiile vulcanice. Totusi, din inregistrarea
carotelor de mare adancime s-au observat patru perioade de mare activitate