Clima planetei suferă modificări.

Temperatura medie globală este în creștere ca urmare a creșterii

cantității de gaze cu efect de seră produse de activitățile umane. Aceste gaze permit pătrunderea
energiei solare, dar împiedică eliberarea căldurii din atmosferă. Temperaturile ridicate au consecințe
fără precedent pe întreg globul. Acestea determină topirea ghețarilor și creșterea nivelului mării. Ele au
adus inundații sau secete în regiunile care înainte erau imune la astfel de fenomene extreme. Aceste
condiții meteorologice anormale au un impact tot mai mare asupra economiilor, mediului, sănătății și
vieții de zi cu zi.

Schimbările climatice reprezintă una dintre cele mai mari

ameninţări asupra mediului, cadrului social şi economic.
Încălzirea sistemului climatic este fără echivoc, spune Grupul
interguvernamental de experţi privind schimbările climatice
(IPCC). Observaţiile indică creşteri ale temperaturilor medii
globale ale apei şi ale oceanului, o topire extinsă a zăpezii şi
gheţii şi creşterea globală medie a nivelului mării. Este foarte
probabil ca, în mare parte, încălzirea să poată fi pusă pe seama
emisiilor de gaze cu efect de seră provenite din activităţi
umane.
Schimbările climatice reprezintă eşecul cel mai mare şi de cea mai mare
amploare de până acum.

Dl Nicholas Stern, Şef al Serviciului Economic al Guvernului Britanic

şi fost economist şef al Băncii Mondiale, 2006

În decursul ultimilor 150 de ani, temperatura medie a crescut cu aproape 0,8ºC în

general şi cu aproximativ 1ºC în Europa. Unsprezece din ultimii doisprezece ani (1995-
2006) se numără printre cei 12 ani cu cea mai mare căldură înregistrată instrumental la
suprafaţa globului (din 1850). Fără o acţiune globală de limitare a emisiilor, IPCCse
aşteaptă ca temperaturile globale să mai crească cu 1,8 până la 4,0ºC până în 2100.
Aceasta înseamnă că creşterea temperaturii începând cu perioada preindustrială ar fi
peste 2°C. Peste acest prag, este pe departe mult mai probabil să aibă loc schimbări
ireversibile şi posibil catastrofice.

Impacturile schimbărilor climatice sunt deja observate şi sunt prevăzute a deveni

mai pronunţate. Evenimentele climatice extreme, inclusiv valurile de căldură, perioadele
de secetă şi de inundaţii sunt preconizate a deveni mai frecvente şi mai intense. În
Europa, cele mai mari creşteri de temperatură se produc în sudul Europei şi în regiunea
arctică. Precipitaţiile scad în sudul Europei şi cresc în nord/nord-vest. Aceasta
determină impacturi asupra ecosistemelor naturale, a sănătăţii umane şi a resurselor de
apă. Sectoarele economice, precum silvicultura, agricultura, turismul şi construcţiile vor
suporta în mare parte consecinţe dăunătoare. Sectorul agricol din nordul Europei poate
beneficia de o creştere limitată a temperaturii.
Pentru a stopa pierderea biodiversităţii, trebuie reduse în mod semnificativ emisiile
globale de gaze cu efect de seră, şi, în acest sens, se stabilesc politici specifice.
Principalele surse ale gazelor cu efect de seră produse de oameni sunt:

 arderea combustibililor fosili pentru producerea de electricitate, transport, industrie şi

gospodării;
 schimbări privitoare la agricultură şi la utilizarea terenurilor, cum ar fi defrişarea;
 depozitarea deşeurilor; şi
 utilizarea gazelor industriale fluorurate.

Chiar dacă politicile şi eforturile de reducere a emisiilor sunt eficiente, unele schimbări
climatice sunt inevitabile. Prin urmare, trebuie să dezvoltăm şi strategii şi acţiuni de
adaptare la impacturile schimbărilor climatice din Europa şi în special de dincolo de
graniţele acesteia, deoarece ţările mai puţin dezvoltate sunt printre cele mai
vulnerabile, având cea mai redusă capacitate financiară şi tehnică de adaptare.

DE LA ICE AGE LA WATER AGE?

Specialiști ai Universității din Michigan au publicat un studiu în 2017,

în care demonstrau că micile variații ale temperaturii oceanului, nu
ale atmosferei, au dus la topirea ghețarilor din emisfera nordică a
planetei. Ceea ce înseamnă că trebuie reanalizate modelele de
predicție a creșterii nivelului apelor pe Pământ.

Această creștere, cauzată de accelerarea încălzirii globale, ar putea fi

mult mai mare decât se estima până acum.

Finalul lunii februarie 2017 a adus un record: conform NSIDC (National

Snow and Ice Data Center, din SUA), suprafața păturii de gheață din
marea care înconjoară Antarctica a atins un minim istoric: 2,287
milioane kmp. Măsurătorile prin satelit au demarat în 1979, până acum
recordul minim fiind de 2,290 milioane kmp, înregistrat în 1997. În 2018
suntem foarte aproape de acest record.
Monitorizarea de până acum a arătat că variația suprafeței acestei
pături de gheață este ciclică, restrângându-se de regulă spre finalul lunii
februarie în fiecare an, ceea ce ar corespunde celei mai intense
perioade de vară din Emisfera Sudică a planetei, după care gheața
începe să crească din nou.

ÎN DATA DE 19 SEPTEMBRIE 2014, NSIDC A

MĂSURAT, PENTRU PRIMA DATĂ DE LA ÎNCEPEREA MONITORIZĂRII ÎN 1979, O
VALOARE MAI MARE DE 20 KMP A SUPRAFEȚEI DE GHEAȚĂ CARE ACOPERĂ
APELE DIN JURUL ANTARCTICII. LINIA ROȘIE REPREZINTĂ MEDIA MĂSURATĂ
ÎNTRE 1979 ȘI 2014 (SURSA FOTO:
NASA GODDARD INSTITUTE)
În perioada cea mai friguroasă din sud (de regulă în luna septembrie),
suprafața gheții crește de aproape zece ori – în 20 septembrie 2014, de
exemplu, a fost atins maximul istoric, pătura de gheață ajungând la
20,14 milioane kmp. De fapt, cercetătorii NASA susțin că, din anii ’70
încoace, pătura de gheață din Marea Antarctică a crescut în medie cu
aproape 20.000 kmp.

Ceea ce, evident, a fost o dovadă mult uzitată de climato-negaționiști și

de detractorii încălzirii globale. Ba chiar au fost destule voci din mediul
academic care au ajuns să susțină că, iată, ne îndreptăm spre o nouă
eră glaciară, nicidecum spre depășirea cu 2°C a temperaturii medii
globale față de sfârșitul anilor 1800, când a demarat așa-numita
Revoluție Industrială (în fapt, s-au pus bazele industriei intens
poluatoare…).

Însă, când rupem lucrurile din cotext, nu mai vedem imaginea de

ansamblu, care, pentru specialiștii din domeniul analizei și monitorizării
ghețurilor de pe Terra, începe să fie ceva mai clară. În timp ce ghețurile
antarctice au câștigat în suprafață, gheața din zona arctică s-a diminuat,
în unii ani de-a dreptul spectaculos, ajungând să piardă circa 54.000
kmp din anii ’70 până acum – adică de peste două ori mai multă gheață
decât a câștigat Antarctica.

Planeta acționează ca un întreg în privința încălzirii. Privind ghețurile în

ansamblu (atât geografic, dar și geometric), este normal să apară un
dezechilibru în trendurile din zone diferite. Încălzirea mai pregnantă a
emisferei nordice creează disturbări în curenții de aer și cei oceanici,
astfel încât emisfera sudică devine mai rece, permițând păturii de
gheață să avanseze gradual.

Dar lucrurile de-abia acum încep să devină interesante, odată cu

descoperirea așa-numitelor „evenimente Heinrich”, în care gheața se
dezintegrează rapid în perioadele reci, nu în cele calde, cum ar fi de
așteptat.

Relația gheață-pământ
Profesorul Jeremy Bassis, specialist în științe și tehnologii climatice și
spațiale la Universitatea din Michigan, a realizat în urmă cu mai mulți
ani de zile un nou model matematic, prin care analiza, cu o acuratețe
mai mare, felul în care pătura de gheață se sparge în ghețari plutitori și
comportamentul ulterior al acestora.

Celor care vor să intre în detalii tehnice și științifice le recomand să

citească studiul din revista Nature, denumit „Heinrich events triggered
by ocean forcing and modulated by isostatic adjustment”. Celorlalți le
voi explica pe scurt despre ce este vorba.

Diverșii specialiști americani care au analizat timp de zeci de ani

sedimentele prelevate de pe fundul oceanelor au găsit mostre ciudate,
pentru care nu puteau veni cu explicații rezonabile. Acum câțiva ani,
însă, profesorul Bassis, specializat în analizarea comportamentului
ghețurilor, a fost ajutat de diverși specialiști în geologie și a reușit să
demonstreze că aceste mostre nu erau altceva decât resturi de pământ
și materie organică provenind din blocuri de gheață plutitoare,
desprinse dintr-o pătură de gheață nordică și care s-au topit la distanțe
mari de locurile de origine.

Este vorba despre o pătură de gheață arhaică, numită Laurentide, care

acoperea cam tot continentul nord-american în urmă cu peste 10.000
de ani, în timpul Epocii Glaciare. Ceea ce a ridicat o întrebare justificată:
cum s-a ajuns ca pătura de gheață să se… topească în condiții de frig, nu
de căldură?
În plus, analiza mostrelor sedimentare a mai arătat că, în perioada de
după Epoca de Gheață, a urmat o încălzire rapidă și accentuată a
atmosferei, de aproape 10 grade Celsius în doar câteva decenii. În
această perioadă, pătura de gheață nu s-a mai fragmentat, ci a început
să se refacă, crescând progresiv în următoarele mii de ani. Un adevărat
paradox, am putea spune, care a dus la nașterea termenului „Heinrich
events” (evenimente Heinrich).

Modelul matematic pus la punct de Bassis și de colegii săi se bazează pe

un concept neașteptat: cum reacționează suprafața Pământului la
greutatea gheții de deasupra. Astfel, pătura de gheață (care poate avea
și câțiva kilometri grosime) ajunge să apese partea superioară a scoarței
terestre chiar și sub nivelul mării.

În aceste situații, gheața devine vulnerabilă în contact cu apele calde,

deci începe topirea acesteia, pătura de gheață reducându-se ca
dimensiune, deci și ca masă. Efectul este că scoarța terestră începe să
revină la starea inițială, stabilizând sistemul geofizic. După care procesul
începe să se repete: gheața crește în gabarit, greutatea apasă scoarța,
aceasta coboară sub nivelul mării, apa caldă începe să topească gheața,
etc.

Acest model ne arată, practic, că dezintegrarea la scară mare a

ghețurilor (cum este cazul zonei arctice acum) nu este neapărat
influențată de creșterea temperaturilor din atmosferă. Ba chiar că, în
anumite condiții, independent de condițiile atmosferice, o încălzire
ușoară a apelor oceanelor poate destabiliza o anumită zonă geografică.
Asta deoarece ghețurile care sunt în contact cu apele sunt mult mai
sensibile la încălzire decât se considera până acum.

Gheața și creșterea nivelului apelor

Calculând strict matematic, dacă toți ghețarii de pe planetă s-ar topi,

nivelul mărilor și oceanelor ar crește cu 4,5-5 metri. În practică, însă,
mecanismele geofizice și climatice sunt cu mult mai complexe, iar
oamenii de știință sunt încă departe de a înțelege foarte bine care sunt
cu adevărat implicațiile la nivel global ale schimbărilor climatice.

Este adevărat, toate modelele de până acum prevăd o creștere a

nivelului apelor, dar oare cât de corecte sunt aceste modele privind
cifrele, precum și spațiul temporal în care aceste creșteri vor avea loc?

În 2016, un grup de cercetători a integrat modelul lui Bassis, ținând de

comportarea păturilor de gheață în relație cu pământul și apele calde,
într-un model creat specific pentru predicțiile privind topirea ghețurilor
din Antarctica. Până atunci, calculele specialiștilor arătau că, pe fondul
încălzirii globale și a schimbărilor climatice, topirea totală a gheții de pe
continentul antarctic și din marea care îl înconjoară ar duce la creșterea
nivelului oceanului planetar cu câțiva centimetri până în 2100.

Nu neapărat îngrijorător, veți spune, omenirea ar putea face față unor

astfel de modificări. Ba chiar sunt cazuri ale unor mari metropole din
zonele de coastă (în special din SUA, dar mai nou și din China sau
Japonia) care au gândit planuri de ranforsare a infrastructurii pentru a
preîntâmpina o astfel de creștere a apelor. Problema este că toate
aceste planuri, care se transpun în zeci și sute de miliarde de dolari
cheltuite, ar putea fi degeaba.

De ce? Pentru că noul model, care ține seama și de modelul lui Bassis,
arată că topirea ghețurilor antarctice ar duce la creșterea cu cel puțin 1
metru a nivelului apelor pe planetă. Adică de peste zece ori mai mult
decât estimările precedente! Iar această creștere ar surveni mult mai
rapid, în scenariul cel mai pesimist chiar înainte de jumătatea acestui
secol.

Nu vreau să sune alarmist, dar zonele metropolitane de coastă nu au

nicio șansă să ia măsuri viabile de protecție în doar 30 de ani. Deci ar
trebui să luăm foarte în serios ipoteza unor exoduri inimaginabile ca
amploare – peste o treime din populația planetei locuiește în orașe și
localități plasate pe coasta oceanului sau la o distanță mai mică de 50
km, deci în zone de influență a creșterii nivelului apelor.

Lumea a fost și încă este bulversată de migrația masivă a peste un

milion de persoane în special dinspre Siria spre Europa. Ce se va
întâmpla când 3 miliarde de oameni vor fi nevoiți să-și găsească altă
casă?

Water Age sau altceva?

Bassis susține că același mecanism al „evenimentelor Heinrich” este

valabil și pentru Groenlanda, deci până la finalul acestui deceniu este
foarte probabil să avem predicții mult mai bune privind influența
asupra creșterii apelor în această zonă. Asta deoarece în emisfera
nordică se înregistrează creșteri mult mai mari ale temperaturilor
atmosferei, dar și ale oceanelor și mărilor.

ÎN MARTIE 2016, GHEAȚA DIN APELE ARCTICE A ÎNREGISTRAT UN RECORD: CEA

MAI MICĂ SUPRAFAȚĂ MAXIMĂ (AFERENTĂ SEZONULUI RECE). A FOST AL
DOILEA AN CONSECUTIV CU UN ASTFEL DE RECORD, CEEA CE REPREZINTĂ UN
EVENIMENT NEOBIȘNUIT. LINIA ROȘIE REPREZINTĂ MEDIA DIN PERIOADA 1979-
2016
Am arătat într-un alt articol că oceanele sunt un imens acumulator
planetar de căldură – în ultimii 50 de ani, se estimează că oceanele au
preluat 90% (!) din căldura suplimentară cauzată de poluarea umană.
Ceea ce, în cifre, ar însemna o energie de 2×1023 Jouli, adică
echivalentul a cinci bombe atomice precum aceea de la Hiroshima,
explodând în fiecare secundă din 1990 până acum…

Iar asta ar putea influența, mai mult decât s-a anticipat, zona sudică a
globului. Până la urmă, Antarctica conține cam 90% din toată gheața de
pe planetă, așa încât merită cea mai mare atenție din partea
specialiștilor. Profesorul Bassis afirmă că unele porțiuni din Antarctica
au proprietăți similare cu ale păturii de gheață antice Laurentide, cum
ar fi Pine Island sau ghețarul Totten, unde sunt șanse mari să apară
„evenimente Heinrich”.

Ei bine, la începutul lunii februarie 2017 un ghețar de dimensiunile

orașului Manhattan s-a desprins de gheața din Pine Island. În
decembrie 2016, fisura din Larsen C, una dintre cele mai mari pături
de gheață din lume, a ajuns la circa 17 km lungime, specialiștii
estimând că foarte curând ar fi posibil să vedem un ghețar de 5.200
kmp (adică mai mare decât Delta Dunării!) desprinzându-se și
începând să plutească în derivă.

Iar masa ghețarului Totten se pare că scade anual cu 63-80 miliarde de

tone de gheață, subțiindu-se cu 10 metri pe an. Sunt semne care nu pot
fi ignorate, mai ales în lumina unor modele matematice mult mai bine
puse la punct, cum e cel al profesorului Bassis. La care adăugăm
afirmațiile echipei de cercetători CSIRO de pe nava RV Investigator,
 care analizează mostrele de sedimente din Antarctica: când ghețarii s-
au topit acum milioane de ani, nivelul apelor ajunsese cu peste 25 de
metri mai mare față de acum.

Schimbările climatice afectează toate regiunile lumii. Calotele glaciare se

topesc, iar nivelul mărilor și oceanelor este în creștere. În unele regiuni,
fenomenele meteorologice extreme și precipitațiile sunt tot mai
frecvente, în timp ce altele se confruntă cu valuri de căldură și secetă
extreme.

Se așteaptă o intensificare a acestor fenomene în următoarele decenii.

Topirea gheții și creșterea nivelului mărilor

Atunci când apa se încălzește, își mărește volumul. Încălzirea globală se află,
de asemenea, la originea topirii calotelor glaciare și a ghețarilor.

Luate împreună, aceste schimbări duc la creșterea nivelului mărilor și

oceanelor și, astfel, la inundarea și erodarea zonelor de coastă și a celor
joase.

Fenomene meteorologice extreme, schimbarea regimului precipitațiilor

Ploile torențiale și alte fenomene meteorologice extreme devin din ce în ce

mai frecvente. Ca urmare a acestei situații, se produc inundații și scade
calitatea apei, iar resursele de apă devin tot mai precare în unele regiuni.

Consecințele pentru Europa

 Europa Centrală și de Sud se confruntă mai frecvent cu valuri de

căldură, incendii forestiere și secetă.
 Zona mediteraneeană devine tot mai aridă, ceea ce o face vulnerabilă
în fața secetei și a incendiilor forestiere.
 Nordul Europei devine considerabil mai umed și este posibil ca
inundațiile pe perioada iernii să devină un fenomen obișnuit.
 Zonele urbane, în care trăiesc în prezent 4 din 5 europeni, sunt
afectate de valuri de căldură, inundații sau creșterea nivelului mărilor, și
adesea nu dispun de mijloacele necesare pentru a se putea adapta
schimbărilor climatice.

Consecințe pentru țările în curs de dezvoltare

Locuitorii multor țări în curs de dezvoltare sărace sunt printre cei mai afectați.
Pe lângă faptul că viața lor depinde deseori într-o măsură foarte mare de
mediul natural , ei au și cele mai puține resurse care le-ar putea permite să
facă față schimbărilor climatice.

Riscuri pentru sănătatea umană

Schimbările climatice au deja un impact asupra sănătății:

 A crescut numărul deceselor cauzate de căldură în unele regiuni și a

scăzut numărul celor cauzate de frig în altele.
 Asistăm deja la modificarea distribuției unor boli transmise prin apă sau
vectori.

Costuri pentru societate și economie

Daunele cauzate bunurilor imobile și infrastructurii, dar și sănătății umane

antrenează costuri ridicate pentru societate și economie.

În perioada 1980-2011, au fost afectate de inundații peste 5,5 milioane de

persoane, iar pierderile economice directe rezultate au fost de peste 90 de
miliarde de euro.

Sectoarele care depind mult de temperatură și precipitații, cum ar

fi agricultura, silvicultura, energia și turismul, sunt în mod special afectate.

Riscuri pentru flora și fauna sălbatică

Schimbările climatice se produc atât de rapid încât supraviețuirea multor

specii de plante și animale este amenințată.
Multe specii terestre, de apă dulce și marine au migrat deja. Unele specii de
plante și animale riscă să dispară dacă temperaturile medii globale vor
continua să crească necontrolat.

Soluţia din cutia de pantofi cu care

au venit nişte cercetători din
California pentru a încetini topirea
gheţarilor
Bilele de silice, un compus al siliciului (dioxid de siliciu) sunt soluţia
propusă de Ice911, o organizaţie non-profit din California care are ca
scop refacerea gheţarilor topiţi de încălzirea globală, relatează Daily
Mail.

Un nou tip de bile de silice ar putea salva gheţarii de schimbările climatice

care îi afectează deja de câţiva ani. Abordarea inovatoare aparţine unei
organizaţii non-profit din California, Ice911.

Cercetătorii afiliaţi organizaţiei spun că biluţele de silice răspândite pe

suprafaţa gheţarilor ar putea reflecta lumina şi căldura venită de la Soare.
Astfel, ar putea fi încetinită topirea gheţarilor.

Ideea a venit în timp ce cercetătorii încercau să găsească un material cu

reflectivitate mare care ar putea să ajute la blocarea razelor şi căldurii care
topesc gheţarii. Bilele de silice sunt cele folosite, deseori, pentru păstrarea în
condiţii cât mai bune a articolelor de încălţăminte.
Dioxidul de silice este, de asemenea, o substanţă care se găseşte foarte des în
interiorul rocilor. Materialul a fost testat şi poate ajuta la încetinirea încălzirii.
Până acum, metoda inovativă a fost testată în Alaska unde a arătat o eficienţă
surprinzătoare.

Într-o lucrare ştiinţifică publicată de Uniunea Geofizicienilor Americani, se

arată că reflectivitatea a crescut între 15 şi 20% cu ajutorul bilelor de silice.

În zona arctică, acest lucru s-ar putea traduce într-o reducere cu 1,5 grade a
temperaturii la nivelul gheţarilor şi cu 3 grade la nivelul mării. Grosimea
gheţii ar putea să crească cu 50 de centimetri.

Deşi eficacitatea metodei a fost dovedită, există, totuşi, numeroase obstacole

în calea folosirii ei pe scară largă. În primul rând, nu toată comunitatea este
convinsă că ea va avea succes şi atunci când va fi folosită la scară largă.

În al doilea rând, deşi metoda este destul de ieftină, costurile s-ar ridica,
totuşi, până la 5 miliarde de dolari, dacă ea ar fi folosită pentru toate zonele
care se confruntă cu o creştere mare a temperaturilor.

Mai mult, oamenii de ştiinţă avertizează asupra folosirii unor astfel de

metode alternative care ar putea distrage lumea de la pericolul schimbărilor
climatice şi de la acţiuni cu adevărat importante pe care omenirea trebuie să
le întreprindă: micşorarea dependenţei de combustibili fosili, reducerea
emisiilor şi folosirea energiei regenerabile.