Încălzirea globală

Creșterea temperaturii medii in anii 2011–2020 față de media anilor 1951–1980

Schimbarea medie globală a temperaturii observate începînd din epoca preindustrială.

Principala cauză a creșterii temperaturilor globale în era industrială este activitatea
umană. Factorii naturali adaugă o variabilitate relativ minoră.[1]:SPM-7
Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii
înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor,
constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii. Fenomene de
încălzire globală au existat dintotdeauna în istoria Pământului, ele fiind asociate cu
fenomenul cosmic de maximum solar, acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre
asociate cu fenomenul de minimum solar.[2]
Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeței Pământului a crescut în Ultimulul
secol cu 0,74 ± 0,18 °C.[3]
Dacă fenomenul de încălzire observat este cvasi-unanim acceptat de oamenii de știință
și de factorii de decizie, există diverse explicații asupra cauzelor procesului. Opinia
dominantă este că încălzirea se datorează activității umane, în special prin eliberarea
de dioxid de carbon în atmosferă prin arderea de combustibili fosili.
Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei (engleză Intergovernmental
Panel on Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creșterii temperaturii
medii în a doua jumătatea a secolului al XX-lea se datorează probabil creșterii
concentrației gazelor cu efect de seră, de proveniență antropică.[3] Ei consideră că
fenomenele naturale ca variațiile solare și vulcanismul au avut un mic efect de încălzire
până în anii 1950, dar după efectul a fost de ușoară răcire.[4][5]
Teoria încălzirii globale antropice este contestată de unii politicieni, cum ar fi Václav
Klaus. Există teoreticieni ai conspirației care cred că totul este doar un pretext al elitelor
mondiale de a cere taxe împotriva poluării.[6]
Încălzirea globală are presupuse efecte profunde în cele mai diferite domenii. Ea
determină sau va determina ridicarea nivelului mării, extreme climatice,
topirea ghețarilor, extincția a numeroase specii și schimbări
privind sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor încălzirii globale se duce o luptă
susținută, al cărei aspect central este ratificarea de către guverne a Protocolului de la
Kyoto privind reducerea emisiei poluanților care influențează viteza încălzirii.

Ciclurile climatice
Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire și
încălzire. Modificările au diferite durate, precum și diferite amplitudini. Se menționează
următoarele tipuri de cicluri:

 Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva

grade, până la câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi
luat în considerare în cazul schimbărilor climatice.
 Ciclul anual (anotimpuri), în care variația temperaturii și a altor parametri, (de
exemplu a concentrației de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic
care arată influența industrializării.
 Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variație periodică a
temperaturilor, care poate masca încălzirea globală.
 Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani și
determină mari variații climatice.
Ciclul solar
 Corelația dintre radiație, numărul petelor solare,
erupțiile solare și radiația din banda de 10,7 cm.
Ciclul solar, este o variație a activității solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se
cunosc cicluri solare cu durate între 8 și 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este
determinat de câmpul său magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un
ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de ani. Activitatea solară este caracterizată
prin numărul de pete solare, numărul de erupții solare și radiația solară. Cel mai bun
indice este considerat cel al radiației de 2,8 GHz, adică a radiației cu lungimea de
undă de 10,7 cm.

Numărul petelor solare în ultimii 400 de ani.

Nu se cunoaște prea bine influența ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare
din a doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă,
perioada minimului Maunder, numită „mica glaciațiune”, sau „mica eră glaciară.[7]
Ciclul glaciar

În ultimii 400 000 de ani au avut loc trei mari

glaciațiuni.
Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) și
până astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul stației
Vostok, carotaje care pot extrage gheață de la adâncimea de 3500 m.[8] Vechimea gheții
este de câteva sute de mii de ani. Compoziția izotopică a oxigenului extras din gheață
permite reconstituirea temperaturii atmosferei pe o perioadă în urmă de până la
700 000 de ani.

Corelația dintre temperatură, concentrația de dioxid de carbon și aerosoli, înregistrată la

stația Vostok.[8]
În figurile alăturate glaciațiunile au fost următoarele:[9] glaciațiunea Mindel, care a durat
între anii 650 000 – 350 000 î.Hr., glaciațiunea Riss, care a durat între anii 300 000 -
120 000 î.Hr. și glaciațiunea Würm, care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în
era cuaternară, înainte de cele trei menționate a avut loc glaciațiunea Günz, care a
durat între anii 900 000 – 700 000 î.Hr.[9] În perioada cuaternară variațiile de
temperatură n-au depășit 10 °C, iar maximele de temperatură n-au depășit niciodată
+4 °C față de temperaturile actuale. În perioade mai îndepărtate variațiile de
temperatură au atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor maxime ghețurile
au dispărut complet.
Studiului glaciațiunilor a relevat perfecta corelație între temperatură, întinderea
ghețurilor și concentrația de dioxid de carbon în atmosferă.
Evoluția climei

Evoluția în evul mediu

Temperatura în ultimii 2000 de ani, reconstituită.

Reconstituirea se bazează pe analiza inelelor de creștere al arborilor și pe
grosimea ghețarilor.
Figura alăturată prezintă evoluția temperaturilor în ultimii 2000 de ani. Temperaturile
figurate în grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. Întrucât nu
există măsurători de temperatură directe în această perioadă, temperaturile au fost
reconstituite pe baza măsurării grosimii inelelor de creștere ale arborilor și a grosimii
ghețarilor. Datarea inelelor arborilor se poate face pe baza determinării concentrației de
carbon 14.
Variațiile climatice în evul mediu n-au fost așa de mari ca în perioadele glaciațiunilor.
Totuși, în ultima mie de ani se observă o perioadă caldă regională în secolele al X-
lea și al XI-lea, perioadă numită maximul medieval.
În continuare însă, în perioada (1550 - 1850) a urmat o răcire, mica eră glaciară, în care
iernile au fost foarte reci, în special cea dintre anii 1708 - 1709[10].
Evoluția în perioada actuală

Evoluția temperaturii medii globale

Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-
lea și începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de
ani (vezi tabelul de mai sus). Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad
față de maximul medieval. Evoluția temperaturilor, conform Global Historical Climate
Network (română GHCN - Rețeaua pentru urmărirea climatului global), în ultimii ani este
următoarea:[11]
Creșterea temperaturii medii anuale față de media perioadei 1951 - 1980, conform GHCN
Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Creșterea de
0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33
temperatură °C
Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Creșterea de
0,48 0, 56 0,55 0,49 0,62 0,54 0,57
temperatură °C

România nu face excepție, la conferința „Măsuri de adaptare și reducere a impactului

schimbărilor climatice” raportându-se creșteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.
[12]
2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai caldă din
ultimii 100 de ani, de când există observații meteorologice în România.[13] Totodată, în
prima lună a anului 2007, a fost depășită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie
la 24 de stații meteorologice.[13] Tendința de încălzire s-a menținut și pe timpul verii. În
luna iulie s-a înregistrat un număr record de 148 de cazuri cu temperaturi maxime
zilnice egale sau mai mari de 40 °C. Comparativ, în luna iulie a anului 2004, maxima de
40 °C a fost atinsă sau depășită doar de două ori.[13] La Calafat, în luna iulie s-a atins
temperatura de 44 °C.[14] Temperatura maximă absolută a verii s-a înregistrat în toate
cele trei luni: la 53 stații în iunie, 94 stații în iulie și la 17 stații în august. [13] Totodată, a
fost atins numărul maxim lunar de zile consecutive caniculare, în care s-au înregistrat
temperaturi de peste 35 °C și de nopți consecutive tropicale, cu temperaturi mai mari de
20 °C.[13]
În general, anul 2007 este considerat un an al fenomenelor meteorologice extreme.[15][16]
Și în anul 2008 în România au apărut încă de la începutul verii atenționările de caniculă.
[17][18]

Cauze ale încălzirii

Ponderea diferiților factori în forcingul radiativ

în 2005 relativ la situația din anul 1750.[19]
Clima se schimbă datorită forcingului[20] extern, în funcție de influența deplasării pe
orbită în jurul Soarelui,[21][22][23] erupțiilor vulcanice[24] și efectului de seră. Ponderea
diverselor cauze ale încălzirii este în studiu, dar consensul oamenilor de știință [25]
[26]
este că principala cauză este creșterea concentrației gazelor cu efect de seră
datorită activităților umane din epoca industrializării. În special în ultimii 50 de ani, când
se dispun de date detaliate, acest lucru este evident.
Efectele forcingului nu sunt instantanee. Inerția termică a solului și oceanelor duce la
presupunerea că starea curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile. Studiile pe
modelele climatice indică că, chiar dacă concentrațiile gaselor cu efect de seră s-ar
menține la cele ale anului 2000, clima tot s-ar mai încălzi cu 0,5 °C.[27]
Efectul de seră

Explicația fenomenului
Bilanțul energetic stabilizat al atmosferei terestre.[28]
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a
radiației terestre în infraroșu este reținută de atmosfera terestră. Efectul se
datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi această radiație.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din
radiația solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă și
sol. Restul este reținut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24
+ 78 + 390) din atmosferă, 235 W/m2 sunt radiați în afara atmosferei, iar restul de
324 W/m2 se reîntorc pe Pământ datorită efectului de seră. În acest fel se închide
bilanțul energetic (342 = 107 + 235).
Efectul actual al existenței gazelor cu efect de seră este că temperatura medie
a Pământului este cu cca. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca.
+15 °C în loc să fie de -18 °C. În acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând
încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite dezvoltarea plantelor așa cum le
cunoaștem noi azi.
Dacă concentrația gazelor cu efect de seră crește, echilibrul prezentat este perturbat,
cota de 235 W/m2 se micșorează iar cea de 324 W/m2 crește, diferența de flux termic se
acumulează în atmosferă, care astfel se încălzește. De aceea, termenul de „efect de
seră” este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenția contribuția unor
anumite gaze, emise natural sau artificial, la încălzirea atmosferei terestre prin
modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile solare reflectate de suprafața terestră.
Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de apă, cu
o pondere de 36 - 70 % urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere de 9 -
26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %.[28][29] citat
de [30] Alte gaze care produc efect de seră, însă cu ponderi mici, sunt protoxidul de azot
hidrofluorocarburile, perfluorocarburile și fluorura de sulf.[31]
Vaporii de apă

Prezentarea schematică a elementelor componente ale circuitului apei în natură.

Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica
atmosferei.[32] Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conține aerul este în funcție
de presiunea de saturație, care, la rândul ei, depinde de temperatură. Presiunea de
saturație a vaporilor de apă în atmosferă se poate exprima prin formule teoretice
simple,[33] sau, mai exact, prin formule semiempirice (formule ale căror constante au fost
determinate pe baza observațiilor experimentale), cum sunt relațiile Wexler.
[34]
Presiunea de saturație a vaporilor de apă crește repede cu temperatura, astfel că
dacă la 10 °C 1 kg de aer uscat poate absorbi 7,73 g de apă, la temperatura de
30 °C poate absorbi 27,52 g.[35]
Presiunea locală a vaporilor (practic concentrația lor locală) determină viteza evaporării.
Un vânt uscat îndepărtează vaporii de apă formați, permițând evaporarea unei noi
cantități de apă, ceea ce explică efectul de uscare al vântului. La rândul său, vântul este
generat de diferențele de presiune atmosferică, diferențe care apar datorită diferențelor
de densitate ale aerului, densitate care depinde de temperatură. Se observă că
temperatura și variațiile ei sunt responsabile de cantitatea de vapori de apă în
atmosferă. Efectul de seră al vaporilor de apă este însă natural și nu există nicio
posibilitate tehnică de a influența cantitatea de vapori de apă din atmosferă în afară de
încercarea de a reduce temperatura. De remarcat că evaporarea este reversibilă, prin
scăderea temperaturii vaporii de apă se condensează, efect observat toamna și iarna,
când scăderea anuală a temperaturilor determină creșterea precipitațiilor.
Din cele prezentate, deși vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră, nu cu
privire la el trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale.
Dioxidul de carbon
Ciclul carbonului în natură.
Carbonul este elementul principal care asigură viața. Ca și alte elemente chimice, el
este angrenat în natură într-un circuit. Cea mai mare parte a combinațiilor sub formă
gazoasă este formată din dioxidul de carbon.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă
și biosferă, hidrosferă și litosferă.
 Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul elimină prin
respirație dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 și, cu
ajutorul luminii solare, prin procesul de fotosinteză îl transformă în combinații organice,
eliberând oxigenul. Capacitatea biosferei de a asimila carbonul este, totuși, limitată.
 Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă și există un
echilibru al concentrației CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense de CO2,
care, în caz că echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o
perturbație climatică extremă. Solubilitatea gazelor în apă descrește pe măsură ce
temperatura apei crește, ca urmare la o încălzire a oceanelor, eliberarea CO2 în
atmosferă este un pericol real.
 Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare parte
a plantelor din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă carbonul din
corpul lor sub formă de zăcăminte de cărbune.[36] De fapt, se consideră că în acea
perioadă atmosfera terestră conținea CO2 în loc de oxigen, iar plantele au teraformat
atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de carbon (concentrația actuală de
numai 0,03 %[36]) fiind de fapt urmarea acestei activități.[36]
 Între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub
formă de CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în
ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de CO 2 și
metan, care, prin efectul de seră au dus la începerea fenomenului de încălzire globală.
 Concentrațiile de dioxid de carbon în atmosferă
măsurate la Mauna Loa, în Hawaii.[37]
Începând cu anul 1958 Roger Revelle, ajutat de Charles David Keeling au început să
măsoare concentrațiile de CO2 din atmosferă.[38] Acestea au fost măsurate Mauna Loa,
în Hawaii. Aspectul în dinți de fierăstrău al curbei se datorează anotimpurilor.
Majoritatea uscatului, pe care crește vegetația, se află
în emisfera nordică. Primăvara și vara vegetația asimilează CO2 necesar creșterii
frunzelor, ca urmare concentrația de CO2 din atmosferă
scade. Toamna și iarna frunzele se descompun eliberând CO2 și concentrația lui în
atmosferă crește.[39] Din grafic se vede că concentrația de CO2 a crescut de la 316 ppm
în părți volumice în anul 1960 până la cca. 385 ppm în iarna anului 2007.
În luna mai 2014, Organizația Meteorologică Mondială a anunțat că media lunară a
concentrației de dioxid de carbon din atmosferă a depășit pentru prima dată valoarea de
400 ppm în luna aprilie 2014, în întreaga emisferă nordică [40]. Conform NOAA,
concentrația medie lunară de CO2 în aprilie a depășit valoarea de 401,3 la stația
amplasată în Mauna Loa. Datele publicate în Greenhouse Gas Bulletin susțin că nivelul
global de CO2 din atmosferă a ajuns la 393,1 ppm în 2012, cu 141% mai mult decât în
epoca pre-industrială (278 ppm). În medie, concentrația de dioxid de carbon din
atmosferă a crescut cu 2 ppm pe an în ultimii 10 ani, iar estimările OMM susțin că
nivelul concentrației medii anuale va depășii valoarea de 400 ppm în 2015 sau 2016.
2015 este de așteptat să fie cel mai cald an din istorie.[41]

Metanul
Este o altă combinație chimică sub formă gazoasă în care se găsește carbonul în
atmosferă.
La cantități volumice egale, metanul produce un efect e seră mai important decât
dioxidul de carbon, însă datorită concentrațiilor sale mici în atmosferă, de cca.
1,8 ppm[42] efectul global este mai mic, cam un sfert din cel al CO2.[42] De la începutul
revoluției industriale concentrația de metan în atmosferă a crescut cu 149 %.
Ozonul
Ozonul din straturile superioare ale atmosferei, deși este extrem de necesar
pentru viață prin faptul că reflectă radiația în ultraviolet a Soarelui, reflectă selectiv
radiația în infraroșu emisă de sol, ceea ce face ca el să producă un efect de seră.
Efectul de seră global al ozonului este greu de estimat exact, ultimele rapoarte ale IPCC
estimează acest efect la cca. 25 % din efectul dioxidului de carbon.[43]
Efecte ale încălzirii
Efecte asupra atmosferei

Creșterea umidității la Boulder, Colorado.

Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creșterea vaporizației, a precipitațiilor
și a numărului furtunilor. După cum s-a spus mai sus, creșterea temperaturii duce la
creșterea cantității de vapori de apă care poate fi conținută în atmosferă. Deși în
secolul al XX-lea vaporizația s-a redus ca urmare a întunecării globale,[48] în
perioada actuală vaporizația crește datorită încălzirii oceanelor. Pentru a se realiza
echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească și nivelul precipitațiilor.[49]
[50]
Creșterea precipitațiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone, de
exemplu în Africa, ceea de poate duce chiar la deșertificare, sau la favorizarea
creșterii vegetației în zonele aride.

Ciclonul Catarina atingând coastele Braziliei în 2004.

Unii oameni de știință consideră că vaporizația crescută va genera furtuni. În
general uraganele apăreau doar în Atlanticul de nord. Totuși, în 2004 a apărut
primul ciclon în Atlanticul de sud, ciclonul Catarina, care a afectat Brazilia. Deși a
avut o viteză a vântului de 40 m/s (144 km/h), unii dintre meteorologii brazilieni zic
că n-ar fi fost uragan.[51] Nu există consens cum că acest uragan ar fi legat de
încălzirea globală,[52] dar unele modele climatice prevăd apariția cicloanelor în
Atlanticul de sud ca urmare a încălzirii globale.[53] Se spune că în a doua jumătate a
secolului al XXI-lea va crește numărul de furtuni în zonele temperată și arctică din
emisfera nordică și în zona antarctică,[49][54] însă mecanismul furtunilor nu este
limpede. Furtunile care nu sunt de origine tropicală depind de gradientul termic, care
scade în emisfera nordică, deoarece regiunile polare se încălzesc mai mult decât
restul emisferei.[55]
Efecte asupra hidrosferei

Descreșterea grosimii ghețurilor arctice între anii 1982 - 2007

Animaţie completă (7 M)
Topirea calotelor polare
Observațiile din satelit indică o reducere treptată a suprafețelor calotelor polare. În
figura alăturată se vede (în momentul opririi) cu cât au fost ghețurile mai întinse în
iarna anului 1982 față de iarna anului 2007.
Vârsta medie a ghețurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani.
[56]
Încălzirea climei în această regiune este de cca. 2,5 °C,[57] (în loc de 0,7 °C în
medie pe planetă), iar grosimea medie a ghețurilor a scăzut cu 40 % în perioada
1993 - 1997 față de perioada 1958 - 1976.[58] În 2007, observațiile din satelit au
relevat o accelerare a topirii banchizei arctice, cu o scădere a suprafeței sale cu
20 % în decursul unui singur an.[59] Dacă tendința continuă, unele observatoare
consideră că banchiza se va topi complet vara deja din 2013, în loc de 2030 cât se
estima înainte.[60]. Se speră că satelitul specializat CryoSat-2, care va fi lansat pe
orbită în 2009 să furnizeze informații mai exacte cu privire la acest fenomen. [61]
Și în Antarctica apar fenomene de topire.[62] Încălzirea s-ar datora schimbării direcției
vânturilor dominante, a măririi concentrației gazelor cu efect de seră și a deteriorării
stratului de ozon.[63]. Desprinderea ghețurilor de pe șelful Antarcticii a crescut în
ultimul deceniu (până în 2008) cu 75 %.[64]

Retragerea și dispariția ghețarilor, topirea zăpezilor

Evoluția grosimii ghețarilor, conform WGMS și NSIDC.

Și ghețarii tereștri suferă un proces de topire. Observații disparate indică retragerea
ghețarilor începând din anul 1800. Măsurători regulate au fost făcute începând din
anul 1950 de către Serviciul Mondial de Urmărire a Ghețarilor (engleză World
Glacier Monitoring Service -WGMS) și de Centrul Național de Date pentru Zăpadă și
Gheață (engleză National Snow and Ice Data Center - NSIDC).
Retragerea ghețarilor alpini, în special în vestul Americii de Nord, în Groenlanda,[65]
[66]
Asia, Alpi, Indonezia, Africa (Kilimandjaro) și în America de Sud a fost folosită de
IPCC în raportul său din 2001 drept probă a încălzirii globale.[67][68]
Cazul particular al zăpezilor de pe Kilimandjaro, care a fost inițial controversat,[69]
[70]
a fost reevaluat în urma rapoartelor IPCC. În galeria următoare se prezintă
comparativ două fotografii, prima făcută la 17 februarie 1993, iar a doua la 21
februarie 2000. Kilimandjaro a pierdut în secolul al XX-lea 82 % din ghețarii săi, care
se estimează că vor dispărea complet în jurul anului 2020.[71].
Efecte asupra litosferei

Incendiu de pădure în 25 iulie 2007 în Grecia.

Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la uscarea
lui, favorizând incendiile de pădure. Între 20 iunie și 8 iulie 2008 în California se
declanșaseră deja 18 000 de incendii, devastând 241 600 ha.[74] În afară de
perturbarea ciclului carbonului, incendiile pot duce la eroziunea solului, analog cu
efectele despăduririlor. Deși prin ardere se creează un efect sinergic, totuși, prin
încălzire regiuni mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor, astfel că
efectul incendiilor de pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.[75]
[76][77]

Un efect cert este însă eliberarea metanului prin topirea permafrostului siberian și a
gheții. Se estimează că în următoarele decenii ar putea fi eliberate până la 70 de
miliarde tone de metan, un gaz cu efect de seră foarte puternic.[78][79]
Efecte asupra biosferei

IPCC prezintă o serie de observații privind influența încălzirii globale asupra

biosferei, observații care arată destabilizarea locală a climei și dereglarea
anotimpurilor. Aceste observații nu sunt însă distribuite uniform, 96 % din ele au fost
efectuate în Europa și America de Nord și doar 2,75 % în alte continente.
[80]
Conform acestora, anotimpurile apar desincronizat față de
prevederile astronomice, cu un avans local de până la două săptâmâni.[81] Acest
lucru influențează de exemplu perioadele de migrație ale păsărilor. Un studiu asupra
comportamentului sezonier al 130 de specii de animale a arătat un decalaj de cca.
3,2 zile pe deceniu, iar în unele zone, de exemplu la Torino, chiar mai mult, de 4,4
zile pe deceniu.[82]
Fenomenul se observă și la plante. În Europa, frunzele și florilor apar în medie mai
repede cu 2,4 - 3,1 zile, iar în America de Nord cu 1,2 - 2,0 zile pe deceniu.
[83]
Momentul atingerii maximului anual al CO2 în atmosferă în emisfera nordică
confirmă avansul anotimpurilor, în 1990 el fiind atins cu 7 zile mai devreme ca în
1960.[84]

Trecerea de nord-vest
Topirea ghețurilor arctice în perioada de vară poate deschide trecerea de nord-vest,
care în 2007 s-a deschis navigației în mod natural pentru prima oară în istorie.
[92]
Acest lucru scurtează cu cca. 5000 de mile marine (9000 km) rutele navelor între
Europa și Asia, în special a petrolierelor care nu pot trece prin Canalul Panama.

Sănătate
Creșterea temperaturilor mărește riscul afecțiunilor cardiovasculare[93] și mărește
concentrațiile de ozon troposferic, care este un poluant care poate produce astm
bronșic.[94] Organizația Mondială a Sănătății (OMS) apreciază că procesul de
încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150 000 de persoane și
îmbolnăvirea altor 5 milioane din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor
calamități naturale declanșate de acest proces.[95]
În România, în iunie 2008 canicula a determinat 187 de cazuri care au necesitat
ajutor medical, din care 139 în București.[96][97][98]
Apărare
Implicațiile încălzirii globale din punct de vedere militar au fost examinate de
Consiliul Consultativ Militar (engleză Military Advisory Board), un grup de generali în
retragere ai SUA, care au relevat câteva aspecte:[99]

 Acutizarea conflictelor în zonele afectate de dezastre provocate de

schimbările climatice;
 Migrarea populațiilor din zonele afectate de dezastre;
 Probleme privind dependența energetică.


Lupta împotriva încălzirii globale]

Modele climatice, previziuni

Previziuni privind încălzirea globală făcute

înainte de 2001 de diverse modele climatice.
Pentru a se putea analiza măsurile care se impun pentru combaterea încălzirii
globale este nevoie de evaluarea atât a evoluției climei în viitorul imediat și mai
îndepărtat, cât și a efectului măsurilor propuse.[100] În acest scop au fost elaborate
diverse modele climatice,[101] cu care, folosind calculatoare puternice se obțin
previziunile. Aceste modele inițial simulau doar modificările de temperatură și
deplasările maselor de aer atmosferic și de apă ale oceanelor, fenomene tratate cu
mijloacele CFD. Ulterior modelele au fost dezvoltate, încluzând efectul de seră
(inclusiv ciclul carbonului și efectul antropic), efectul aerosolilor, al norilor, al utilizării
solului, al oceanelor și al forcingului radiativ.[102] Aceste modele sunt acceptate de
comunitatea științifică și pot simula înclusiv variații climatice sezoniere, fenomenul El
Niño, variația nivelului apei în nordul oceanului Atlantic, sau chiar evoluția
temperaturilor în întregul secol al XX-lea.
Previziunile au fost elaborate de CCSR,[103] NIES,[104] CCCma,[105] CSIRO,[106] Hadley
Centre,[107] GFDL,[108] MPIM,[109] și NCAR[110] pe baza scenariilor SRES[111] A2 privind
emisiile, în ipoteza că nu se ia nicio măsură pentru reducerea emisiilor.
 Distribuția geografică a încălzirii în secolul al
XXI-lea, bazată pe modelul climatic HadCM3.
Harta alăturată privind distribuția temperaturilor a fost elaborată folosind modelul
HadCM3 (Hadley Centre Coupled Model, version 3) și presupune scenariile actuale
privind creșterea economică și a emisiilor de gaze de seră. În figură, încălzirea
medie globală corespunde la cca. 3,0 °C.
Desigur, modelele prezintă încă un oarecare grad de incertitudine, datorat în cea
mai mare parte modelării fenomenelor care se petrec la scară mică, cum ar fi
modelarea norilor, a celulelor de furtună și a circulației de aer locale, datorită
reliefului local. În plus, posibilitățile modelelor sunt limitate de capacitatea de calcul
a calculatoarelor actuale. Cu toate astea, IPCC consideră modelele climatice drept
instrumente pertinente pentru obținerea previziunilor privind evoluția climei. Aceste
modele estimează că clima globală se va încălzi cu 1,1 - 6,4 °C în cursul secolului al
XXI-lea.[112] Estimările variază din cauza faptului că nu poate fi prevăzută evoluția
emisiilor de gaze care cauzează efectul de seră.
Dezbateri social-politice[modificare | modificare sursă]
Unul dintre primele articole care au semnalat încălzirea globală a fost The Discovery
of the Risk of Global Warming[113] Tema a fost reluată pe larg în diferite cărți [114][115]
[116]

În decembrie 1997 160 de țări au participat la Kyoto la negocieri privind emisiile de

gaze de seră, negocieri finalizate prin Protocolul de la Kyoto. Prin acest protocol
țările industrializate se obligă ca în perioada 2008 - 2012 să reducă emisiile
poluante cu 5,2 % în comparație cu emisiile din 1990. La negocieri n-au
participat SUA și Australia, responsabile de cca. 30 % din emisii.[117] Recent
Australia a ratificat protocolul[118], SUA rămânând singura țară industrializată care nu
l-a ratificat.[118]
Actual, în scopul dezbaterii problemei încălzirii globale se organizează
anual Conferința Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice, ajunsă în 2007 la
cea de a 13-a ediție. Ultimele conferințe au avut loc la Montreal (2005),
[119]
Nairobi (2006) și Bali (2007).[120] La ultima s-au discutat probleme ca: reducerea
despăduririlor, dezvoltarea, adoptarea și transferul de noi tehnologii, examinarea
raportului IPCC, ghidul de implementare al articolului 6 al Protocolului de la Kyoto,
cele mai bune practici privind folosirea solului etc.[120]
Al Gore, fost vicepreședinte al SUA în timpul președinției lui Bill Clinton, în cartea
sa, An Inconvenient Truth (Un adevăr incomod) prezintă zece prejudecăți care
circulă cu privire la încălzirea globală:[121]

1. „Nu există un răspuns comun al oamenilor de știință la întrebarea

dacă oamenii sunt cei care cauzează schimbările climatice.”
2. „Multe lucruri pot afecta climatul - așa că nu are niciun sens să ne
facem prea multe probleme în legătură cu CO2.”
3. „Variațiunile climatice în timp sunt normale, așa că schimbările pe
care le observăm acum fac parte dintr-un ciclu natural.”
4. „Gaura din stratul de ozon provoacă încălzirea globală.”
5. „Nu putem face nimic în legătură cu criza mediului. Este deja prea
târziu.”
6. „Straturile de gheață din Antarctica își sporesc dimensiunile, așa că,
pesemne nu este ad4evărat că încălzirea globală face ghețarii și
banchizele să se topească.”
7. „Avertismentele oamenilor de știință provin numai din faptul că
orașele rețin căldura și nu au nimic de-a face cu gazele de seră.”
8. „Încălzirea globală este ceva bun, pentru că ne va scăpa de iernile
reci și va face ca plantele să crească mai repede.”
9. „Încălzirea globală este rezultatul prăbușirii unui meteorit în Siberia la
începutul secolului al XX-lea.”
10. „Temperaturile nu cresc peste tot, așa că încălzirea globală este un
mit.”
După această carte s-a turnat un film cu același nume, în care Al Gore prezintă
materialele din carte, film care a obținut Premiul Oscar pe 2007 pentru cel mai
bun film documentar.
Alte filme pe aceeași temă:

 The Day After Tomorrow (2004) - prezintă un scenariu tematic catastrofal.

 Live Earth (2007) - serial TV care prezintă previziuni climatice făcute pe
un suprcomputer.
 The Great Global Warming Swindle (2007) - în care este prezentată
poziția opusă IPCC a câtorva savanți.[122]
Alte activități care atrag atenția asupra problemei:

 Concertele Live Earth.

Măsuri[modificare | modificare sursă]
In cadrul UE se discută despre limitarea încălzirii globale, care prevede măsuri
pentru limitarea încălzirii globale la 2 °C,[123] în contrast cu adaptarea la încălzirea
globală, care prevede măsuri pentru reducerea efectelor încălzirii globale.
Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea concentrațiilor de CO2 la
400 - 500 ppm în volum. Valorile în ianuarie 2007 sunt de 383 ppm și cresc anual cu
2 ppm. Pentru a evita foarte probabila depășire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele de
CO2 să fie stabilizate imediat, ceea ce nu se întrezărește prin prisma programelor
actuale.[124] Calea propusă este reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră prin
reducerea consumurilor energetice și utilizarea energiei din surse regenerabile.
Economia de energie[modificare | modificare sursă]
Una dintre cele mai bune acțiuni pentru reducerea încălzirii globale este reducerea
consumului de energie prin:

 Adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt energointensive. Acest

lucru este valabil în special pentru România, a cărei industrie se bazează
pe tehnologii vechi. Consumul specific de energie primară pe unitatea de
venit național este în România de circa două ori mai mare decât media
din Uniunea Europeană.[125]
 Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial.
Pentru popularizare, în 2007 Sydney a avut inițiativa stingerii luminilor
timp de o oră, inițiativă la care au participat 2,2 milioane de case și agenți
economici.[126] În 29 martie 2008 la inițiativă au aderat încă 23 de orașe
mari din lume[127] și au participat 50 de milioane de oameni,[126] iar în 2009
„ora Pământului” a fost în 28 martie, orele 20:30 - 21:30, ținta fiind un
miliard de becuri stinse.[128]
 Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în
locul hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept combustibil
regenerabil și prin înlocuirea transportului cu camioanele cu cel pe calea
ferată.[129][130]
Prin reducerea consumului de energie scade sarcina termocentralelor. Proporțional
scade cantitatea de combustibil consumată, deci emisiile de CO2 în atmosferă.
Producția de CO2 în România depășește pe cea a Regatului Unit datorită
tehnologiilor ineficiente.[131]
Energiile alternative[modificare | modificare sursă]
În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă utilizarea energiilor care nu se
bazează pe tehnologia de ardere, cum sunt energia solară, energie
hidraulică și energia eoliană. Captarea energiei solare este dificilă, actual
recomandările sunt ca ea să fie captată sub formă de biomasă. Energia hidraulică
exploatabilă actual este limitată și nu poate satisface cererea, însă ea joacă un rol
cheie în acoperirea vârfurilor de sarcină. Energia eoliană este disponibilă doar în
anumite zone, iar randamentul captării sale este scăzut.
Biomasa[modificare | modificare sursă]
Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri, oamenii folosind drept
combustibil lemnul. Din punct de vedere al ciclului carbonului arderea plantelor este
ecologică. Deși prin arderea lor carbonul coținut în ele este eliberat în atmosferă sub
formă de CO2, acest carbon provine chiar din CO2 din atmosferă, captat în procesul
de fotosinteză. Deci arderea plantelor este un proces de reciclare a carbonului, spre
deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în atmosferă noi cantități
de CO2. Totuși arderea lemnului nu este o soluție bună, deoarece ritmul de
regenerare al copacilor este mic, regenerarea lemnului durând cca. 30 de ani. O
soluție alternativă este arderea porumbului,[132] care în cultură se reface anual. În
acest caz culturile de porumb joacă rolul unui imens captator solar, ecologic. Pentru
asigurarea necesităților energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat
arderii a cca. 15 % din suprafața agricolă. Opțiunea este sprijinită de American Corn
Growers Assocication (AGCA - română Asociația Cultivatorilor de Porumb
Americani) și National Corn Growers Assocication (NGCA - română Asociația
Națională a Cultivatorilor de Porumb). Arderea se poate face atât în termocentrale,
care însă trebuie echipate cu instalații de ardere adaptate acestui tip de combustibil,
cât și în instalații de încălzire individuale[133] care ard boabe de porumb în loc de
peleți, instalații care se găsesc în comerț.[134]
Altă cale este fermentarea porumbului în vederea producției de etanol, însă aceasta
este considerată o cale mai puțin eficientă.[135]
Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile de floarea soarelui, soia și în
special rapiță, uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul
pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.