călzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate

ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele
două secole, dar mai ales în ultimele decenii. Fenomene de încălzire globală au existat dintotdeauna
în istoria Pământului, ele fiind asociate cu fenomenul cosmic de maximum solar, acestea alternând
cu mici glaciațiuni terestre asociate cu fenomenul de minimum solar.[2]

Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeței Pământului a crescut în Ultimulul secol cu

0,74 ± 0,18 °C.[3]

Dacă fenomenul de încălzire observat este cvasi-unanim acceptat de oamenii de știință și de factorii
de decizie, există diverse explicații asupra cauzelor procesului. Opinia dominantă este că încălzirea
se datorează activității umane, în special prin eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă prin
arderea de combustibili fosili.

Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei (engleză Intergovernmental Panel on

Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creșterii temperaturii medii în a doua jumătatea
a secolului al XX-lea se datorează probabil creșterii concentrației gazelor cu efect de seră, de
proveniență antropică.[3] Ei consideră că fenomenele naturale ca variațiile solare și vulcanismul au
avut un mic efect de încălzire până în anii 1950, dar după efectul a fost de ușoară răcire.[4][5]

Teoria încălzirii globale antropice este contestată de unii politicieni, cum ar fi Václav Klaus. Există
teoreticieni ai conspirației care cred că totul este doar un pretext al elitelor mondiale de a cere taxe
împotriva poluării.[6]

Încălzirea globală are presupuse efecte profunde în cele mai diferite domenii. Ea determină sau va
determina ridicarea nivelului mării, extreme climatice, topirea ghețarilor, extincția a
numeroase specii și schimbări privind sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor încălzirii globale se
duce o luptă susținută, al cărei aspect central este ratificarea de către guverne a Protocolului de la
Kyoto privind reducerea emisiei poluanților care influențează viteza încălzirii.

Ciclurile climatice[modificare | modificare sursă]

Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire și încălzire.
Modificările au diferite durate, precum și diferite amplitudini. Se menționează următoarele tipuri de
cicluri:

 Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva grade,
până la câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în considerare
în cazul schimbărilor climatice.
 Ciclul anual (anotimpuri), în care variația temperaturii și a altor parametri, (de exemplu a
concentrației de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată
influența industrializării.
 Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variație periodică a temperaturilor, care
poate masca încălzirea globală.
 Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani și determină
mari variații climatice.
Ciclul solar[modificare | modificare sursă]
 Corelația dintre radiație, numărul petelor solare, erupțiile
solare și radiația din banda de 10,7 cm.
Ciclul solar, este o variație a activității solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se cunosc cicluri
solare cu durate între 8 și 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este determinat de câmpul său
magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de ani.
Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de erupții solare și radiația
solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiației de 2,8 GHz, adică a radiației cu lungimea
de undă de 10,7 cm.

Numărul petelor solare în ultimii 400 de ani.

Nu se cunoaște prea bine influența ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă, perioada minimului
Maunder, numită „mica glaciațiune”, sau „mica eră glaciară.[7]

Ciclul glaciar[modificare | modificare sursă]

În ultimii 400 000 de ani au avut loc trei mari glaciațiuni.

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) și până astăzi se
poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul stației Vostok, carotaje care pot
extrage gheață de la adâncimea de 3500 m.[8] Vechimea gheții este de câteva sute de mii de ani.
Compoziția izotopică a oxigenului extras din gheață permite reconstituirea temperaturii atmosferei
pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.
 Corelația dintre temperatură, concentrația de dioxid de
carbon și aerosoli, înregistrată la stația Vostok.[8]
În figurile alăturate glaciațiunile au fost următoarele:[9] glaciațiunea Mindel, care a durat între anii
650 000 – 350 000 î.Hr., glaciațiunea Riss, care a durat între anii 300 000 - 120 000 î.Hr.
și glaciațiunea Würm, care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în era cuaternară, înainte de
cele trei menționate a avut loc glaciațiunea Günz, care a durat între anii 900 000 – 700 000 î.Hr.[9] În
perioada cuaternară variațiile de temperatură n-au depășit 10 °C, iar maximele de temperatură n-au
depășit niciodată +4 °C față de temperaturile actuale. În perioade mai îndepărtate variațiile de
temperatură au atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor maxime ghețurile au dispărut
complet.

Studiului glaciațiunilor a relevat perfecta corelație între temperatură, întinderea ghețurilor și

concentrația de dioxid de carbon în atmosferă.

Evoluția climei[modificare | modificare sursă]

Evoluția în evul mediu[modificare | modificare sursă]

Temperatura în ultimii 2000 de ani, reconstituită.

Reconstituirea se bazează pe analiza inelelor de creștere al arborilor și pe grosimea ghețarilor.
Figura alăturată prezintă evoluția temperaturilor în ultimii 2000 de ani. Temperaturile figurate în
grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. Întrucât nu există măsurători de temperatură
directe în această perioadă, temperaturile au fost reconstituite pe baza măsurării grosimii inelelor de
creștere ale arborilor și a grosimii ghețarilor. Datarea inelelor arborilor se poate face pe baza
determinării concentrației de carbon 14.

Variațiile climatice în evul mediu n-au fost așa de mari ca în perioadele glaciațiunilor. Totuși, în
ultima mie de ani se observă o perioadă caldă regională în secolele al X-lea și al XI-lea, perioadă
numită maximul medieval.
În continuare însă, în perioada (1550 - 1850) a urmat o răcire, mica eră glaciară, în care iernile au
fost foarte reci, în special cea dintre anii 1708 - 1709[10].

Evoluția în perioada actuală[modificare | modificare sursă]

Evoluția temperaturii medii globale

Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea și
începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani (vezi tabelul
de mai sus). Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad față de maximul medieval.
Evoluția temperaturilor, conform Global Historical Climate Network (română GHCN - Rețeaua pentru
urmărirea climatului global), în ultimii ani este următoarea:[11]

Creșterea temperaturii medii anuale față de media perioadei 1951 - 1980, conform
GHCN
Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Creșterea de
0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33
temperatură °C
Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Creșterea de
0,48 0, 56 0,55 0,49 0,62 0,54 0,57
temperatură °C

România nu face excepție, la conferința „Măsuri de adaptare și reducere a impactului schimbărilor

climatice” raportându-se creșteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.[12]

2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai caldă din ultimii 100
de ani, de când există observații meteorologice în România.[13] Totodată, în prima lună a anului
2007, a fost depășită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie la 24 de stații meteorologice.
[13]
Tendința de încălzire s-a menținut și pe timpul verii. În luna iulie s-a înregistrat un număr record
de 148 de cazuri cu temperaturi maxime zilnice egale sau mai mari de 40 °C. Comparativ, în luna
iulie a anului 2004, maxima de 40 °C a fost atinsă sau depășită doar de două ori.[13] La Calafat, în
luna iulie s-a atins temperatura de 44 °C.[14] Temperatura maximă absolută a verii s-a înregistrat în
toate cele trei luni: la 53 stații în iunie, 94 stații în iulie și la 17 stații în august.[13] Totodată, a fost
atins numărul maxim lunar de zile consecutive caniculare, în care s-au înregistrat temperaturi de
peste 35 °C și de nopți consecutive tropicale, cu temperaturi mai mari de 20 °C.[13]

În general, anul 2007 este considerat un an al fenomenelor meteorologice extreme.[15][16]

Și în anul 2008 în România au apărut încă de la începutul verii atenționările de caniculă.[17][18]

Cauze ale încălzirii[modificare | modificare sursă]

Ponderea diferiților factori în forcingul radiativ

în 2005 relativ la situația din anul 1750.[19]
Clima se schimbă datorită forcingului[20] extern, în funcție de influența deplasării pe orbită în jurul
Soarelui,[21][22][23] erupțiilor vulcanice[24] și efectului de seră. Ponderea diverselor cauze ale încălzirii
este în studiu, dar consensul oamenilor de știință [25][26] este că principala cauză este creșterea
concentrației gazelor cu efect de seră datorită activităților umane din epoca industrializării. În special
în ultimii 50 de ani, când se dispun de date detaliate, acest lucru este evident.

Efectele forcingului nu sunt instantanee. Inerția termică a solului și oceanelor duce la presupunerea
că starea curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile. Studiile pe modelele climatice indică
că, chiar dacă concentrațiile gaselor cu efect de seră s-ar menține la cele ale anului 2000, clima tot
s-ar mai încălzi cu 0,5 °C.[27]

Efectul de seră[modificare | modificare sursă]

Explicația fenomenului[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Efect de seră.

Bilanțul energetic stabilizat al

atmosferei terestre.[28]
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiației terestre în infraroșu este
reținută de atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi
această radiație.

În figura alăturată sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din radiația
solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă și sol. Restul este
reținut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din atmosferă,
235 W/m2 sunt radiați în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe Pământ datorită
efectului de seră. În acest fel se închide bilanțul energetic (342 = 107 + 235).

Efectul actual al existenței gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a Pământului este cu
cca. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15 °C în loc să fie de -18 °C. În acest
sens, efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite
dezvoltarea plantelor așa cum le cunoaștem noi azi.

Dacă concentrația gazelor cu efect de seră crește, echilibrul prezentat este perturbat, cota de
235 W/m2 se micșorează iar cea de 324 W/m2 crește, diferența de flux termic se acumulează în
atmosferă, care astfel se încălzește. De aceea, termenul de „efect de seră” este folosit cel mai
adesea în vorbirea curentă pentru a evidenția contribuția unor anumite gaze, emise natural sau
artificial, la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile
solare reflectate de suprafața terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de
seră sunt vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere de
9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %.[28][29] citat de [30] Alte
gaze care produc efect de seră, însă cu pond