1.

Evoluţia climei

Încălzirea globală este creşterea continuă a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în
imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor, constatată în ultimele decenii.
Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeţei Pământului a crescut în ultimul secol cu
0,74 ±0,18 °C.[1]
Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei (engleză Intergovernmental Panel on
Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creşterii temperaturii medii în a doua jumătatea a
secolului al XX-lea se datorează probabil creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră, de provenienţă
antropică. Ei consideră că fenomenele naturale ca variaţiile solare şi vulcanismul au avut un mic efect
de încălzire până în anii 1950, dar după efectul a fost de uşoară răcire.
Încălzirea globală are efecte profunde în cela mai diferite domenii. Ea determină ridicarea
nivelului mării, extreme climatice, topirea gheţarilor, extincţia a numeroase specii şi schimbări privind
sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor încălzirii globale se duce o luptă susţinută, al cărei aspect
central este ratificarea de către guverne a Protocolului de la Kyoto privind reducerea emisiei poluanţilor
care influenţează viteza încălzirii.
Modelele climatice elaborate de specialiştii în domeniu estimează că clima globală se va încălzi
cu 1,1 - 6,4°C în cursul secolului al XXI-lea. Estimările variază din cauza faptului că nu poate fi
prevazută evoluţia emisiilor de gaze care cauzează efectul de seră. De altfel, tendinţa de încălzire
continuă a planetei în secolul XXI este relevată de foarte multe studii în domeniu. Foarte ingrijorător
este însă faptul că aceste scenarii climatice arată ca zonele polare se vor încălzi cel mai mult, ceea ce ar
putea avea consecinţe dramatice.

1.1 Evoluţia în evul mediu

Cum astfel de informaţii nu pot fii preluate din studii reale, s-a realizat o reconstituire a
evoluţiei climei.
Figura următoare prezintă evoluţia temperaturilor în ultimii 2000 de ani. Temperaturile figurate
în grafic reprezintă mediile pe câte un interval de 10 ani. Întrucât nu există măsurători de temperatură
directe în această perioadă, temperaturile au fost reconstituite pe baza măsurării grosimii inelelor de
creştere ale arborilor şi a grosimii gheţarilor. Datarea inelelor arborilor se poate face pe baza
determinării concentraţiei de carbon 14.

3
 Temperatura în ultimii 2000 de ani, reconstituită.
Datarea inelelor arborilor se poate face pe baza determinării concentraţiei de carbon 14, activitatea
biologică în ultima mie de ani fiind prezentată în figura de mai jos.

Activitatea biologică după determinările cu 14C, în ultima mie de ani.

Activitatea biologică după determinările cu 14C, în ultima mie de ani.

Variaţiile climatice în evul mediu n-au fost aşa de mari ca în perioadele glaciaţiunilor.
Totuşi, în ultima mie de ani se observă o perioadă caldă în secolele al X-lea şi al XI-lea,
perioadă numită maximul medieval. Este epoca în care vikingii au descoperit Groenlanda, al cărui
nume, „Ţara verde” indică un peisaj cu vegetaţie, nu acoperit de zăpezi şi gheţuri.
În continuare însă, în perioada (1550 - 1850) a urmat o răcire, mica eră glaciară, în care iernile
au fost foarte reci, în special cea dintre anii 1708 - 1709.

1.2 Evoluţia în perioada actuală

Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, ultimul deceniu din secolul al XX-lea şi

începutul secolului al XXI-lea constituie cea mai caldă perioadă din ultimii 2000 de ani (vezi figura
mai sus). În Epoca actuală este mai caldă cu câteva zecimi de grad faţă de maximul medieval. Evoluţia
4
temperaturilor, conform Global Historical Climate Network (română GHCN - Reţeaua pentru
urmărirea climatului global), în ultimii ani este prezentată în următorul tabel:

Creşterea temperaturii medii anuale faţă de media perioadei 1951 - 1980, conform GHCN
Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Creşterea de
0,35 0,12 0,14 0,24 0,38 0,30 0,40 0,57 0,33 0,33
temperatură °C
Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Creşterea de
0,48 0, 56 0,55 0,49 0,62 0,54 0,57 0,64
temperatură °C

România nu face excepţie, la conferinţa „Măsuri de adaptare şi reducere a impactului

schimbărilor climatice” raportându-se creşteri ale temperaturii cu 0,5 °C în ultimul secol.
2007 a fost anul temperaturilor record. Iarna dintre 2006 - 2007 a fost cea mai caldă din ultimii 100 de
ani, de când există observaţii meteorologice în România. Totodată, în prima lună a anului 2007, a fost
depăşită temperatura maximă absolută a lunii ianuarie la 24 de staţii meteorologice.
Tendinţa de încălzire s-a menţinut şi pe timpul verii. În luna iulie s-a înregistrat un număr
record de 148 de cazuri cu temperaturi maxime zilnice egale sau mai mari de 40 °C. Comparativ, în
luna iulie a anului 2004, maxima de 40 °C a fost atinsă sau depăşită doar de două ori. La Calafat, în
luna iulie s-a atins temperatura de 44 °C. Temperatura maximă absolută a verii s-a înregistrat în toate
cele trei luni: la 53 staţii în iunie, 94 staţii în iulie şi la 17 staţii în august.Totodată, a fost atins numărul
maxim lunar de zile consecutive caniculare, în care s-au înregistrat temperaturi de peste 35 °C şi de
nopţi consecutive tropicale, cu temperaturi mai mari de 20 °C.
În general, anul 2007 este considerat un an al fenomenelor meteorologice extreme. Şi în anul
2008 în România au apărut încă de la începutul verii atenţionările de caniculă.
Pădurile, care îndeplinesc rolul de protectori ai climei, riscă să nu mai poată fi “depozite de
carbon” şi să elibereze, la rândul lor, mari cantităţi de gaz carbonic în atmosferă dacă temperatura
medie va creşte cu 2,5 grade Celsius, avertizează oamenii de ştiinţă într-un raport publicat în 27 aprilie
2009, după cum informează AFP.

5
2. Ciclurile climatice

Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire şi încălzire.

Modificările au diferite durate, precum şi diferite amplitudini. Se menţionează următoarele tipuri de
cicluri:
Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva grade, până la
câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în considerare în cazul schimbărilor
climatice.
Ciclul anual (anotimpuri), în care variaţia temperaturii şi a altor parametri, de exemplu a
concentraţiei de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată influenţa industrializării.
Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variaţie periodică a temperaturilor, care poate
masca încălzirea globală.
Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani şi determină mari
variaţii climatice.

2.1 Ciclul solar

Ciclul solar, este o variaţie a activităţii solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se cunosc
cicluri solare cu durate între 8 şi 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este determinat de câmpul său
magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un ciclu magnetic complet durând de fapt 22 de ani.
Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de erupţii solare şi radiaţia
solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiaţiei de 2,8 GHz, adică a radiaţiei cu lungimea de
undă de 10,7 cm. Corelaţia dintre radiaţie, numărul petelor solare, erupţiile solare şi radiaţia din banda
de 10,7 cm. În următorul grafic este prezentată evoluţia ciclurilor solare.

6
 Nu se cunoaşte prea bine influenţa ciclului solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis cu o perioadă foarte friguroasă, perioada minimului
Maunder, numită „mica glaciaţiune”, sau „mica eră glaciară. Numărul petelor solare în ultimii 400 de
ani este prezentată în următorul grafic:

2.2 Ciclul glaciar

În ultimii 400 000 de ani au avut loc trei mari glaciaţiuni.

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) şi până
astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul staţiei Vostok, carotaje care pot
extrage gheaţă de la adâncimea de 3500 m. Vechimea gheţii este de câteva sute de mii de ani.
Compoziţia izotopică a oxigenului extras din gheaţă permite reconstituirea temperaturii atmosferei pe o
perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.
În figurile anterioare glaciaţiunile au fost următoarele: glaciaţiunea Mindel, care a durat între
anii 650 000 – 350 000 î.Hr., glaciaţiunea Riss, care a durat între anii 300 000 - 120 000 î.Hr. şi
glaciaţiunea Würm, care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în era cuaternară, înainte de cele
trei menţionate a avut loc glaciaţiunea Günz, care a durat între anii 900 000 – 700 000 î.Hr. În perioada
cuaternară variaţiile de temperatură n-au depăşit 10 °C, iar maximele de temperatură n-au depăşit
niciodată +4 °C faţă de temperaturile actuale. În perioade mai îndepărtate variaţiile de temperatură au
atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor maxime gheţurile au dispărut complet.
Studiului glaciaţiunilor a relevat perfecta corelaţie între temperatură, întinderea gheţurilor şi
concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă.
7
3. Cauze ale încălzirii

Clima se schimbă datorită forcingului extern (exercitare de presiune), în funcţie de

influenţa deplasării pe orbită în jurul Soarelui, erupţiilor vulcanice şi efectului de seră. Ponderea
diverselor cauze ale încălzirii este în studiu, dar consensul oamenilor de ştiinţă este că principala cauză
este creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră datorită activităţilor umane din epoca
industrializării. În special în ultimii 50 de ani, când se dispun de date detaliate, acest lucru este evident.
Cu toate astea, există şi alte ipoteze, care atribuie încălzirea variaţiilor activităţii solare.
Efectele forcingului nu sunt instantanee. Inerţia termică a solului şi oceanelor duce la
presupunerea că starea curentă a climei nu este în echilibru cu forcingurile. Studiile pe modelele
climatice indică că, chiar dacă concentraţiile gaselor cu efect de seră s-ar menţine la cele ale anului
2000, clima tot s-ar mai încălzi cu 0,5 °C.
Ponderea diferiţilor factori în forcingul radiativ în 2005 relativ la situaţia din anul 1750 este
prezentată în următorul grafic:

3.1 Efectul de seră

3.1.1 Explicaţia fenomenului

Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiaţiei terestre în infraroşu este
reţinută de atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi această
radiaţie.
În figura următoare sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din
radiaţia solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă şi sol. Restul este
reţinut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din atmosferă,
235 W/m2 sunt radiaţi în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe Pământ datorită
efectului de seră. În acest fel se închide bilanţul energetic (342 = 107 + 235).

8
Efectul actual al existenţei gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a Pământului este cu cca.
33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15 °C în loc să fie de -18 °C. În acest sens,
efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite
dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi.

Bilanţul energetic stabilizat al atmosferei terestre.

Dacă concentraţia gazelor cu efect de seră creşte, echilibrul prezentat este perturbat, cota de
235 W/m2 se micşorează iar cea de 324 W/m2 creşte, diferenţa de flux termic se acumulează în
atmosferă, care astfel se încălzeşte. De aceea, termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în
vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite gaze, emise natural sau artificial, la
încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare reflectate
de suprafaţa terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de seră sunt vaporii de
apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmaţi de dioxidul de carbon, cu o pondere de 9 - 26 %, metanul, cu o
pondere de 4 - 9 % şi ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %.

3.1.2 Vaporii de apă

Cantitatea de vapori de apă din atmosferă depinde exclusiv de termodinamica atmosferei.

Cantitatea de vapori de apă pe care o poate conţine aerul este în funcţie de presiunea de saturaţie, care,
la rândul ei, depinde de temperatură. Presiunea de saturaţie a vaporilor de apă în atmosferă se poate
exprima prin formule teoretice simple, sau, mai exact, prin formule semiempirice (formule ale căror
9
constante au fost determinate pe baza observaţiilor experimentale), cum sunt relaţiile Wexler. Presiunea
de saturaţie a vaporilor de apă creşte repede cu temperatura, astfel că dacă la 10 °C 1 kg de aer uscat
poate absorbi 7,73 g de apă, la temperatura de 30 °C poate absorbi 27,52 g.
Presiunea locală a vaporilor (practic concentraţia lor locală) determină viteza evaporării. Un
vânt uscat îndepărtează vaporii de apă formaţi, permiţând evaporarea unei noi cantităţi de apă, ceea ce
explică efectul de uscare al vântului. La rândul său, vântul este generat de diferenţele de presiune
atmosferică, diferenţe care apar datorită diferenţelor de densitate ale aerului, densitate care depinde de
temperatură. Se observă că temperatura şi variaţiile ei sunt responsabile de cantitatea de vapori de apă
în atmosferă. Efectul de seră al vaporilor de apă este însă natural şi nu există nicio posibilitate tehnică
de a influenţa cantitatea de vapori de apă din atmosferă în afară de încercarea de a reduce temperatura.
De remarcat că evaporarea este reversibilă, prin scăderea temperaturii vaporii de apă se
condensează, efect observat toamna şi iarna, când scăderea anuală a temperaturilor determină creşterea
precipitaţiilor.
Din cele prezentate, deşi vaporii de apă sunt principalul gaz cu efect de seră, nu cu privire la el
trebuie luate măsuri în cazul încălzirii globale.

Prezentarea schematică a elementelor componente ale circuitului apei în natură.

10
 3.1.3 Dioxidul de carbon
Carbonul este elementul principal care asigură viaţa. Ca şi alte elemente chimice, el este angrenat în
natură într-un circuit. Cea mai mare parte a combinaţiilor sub formă gazoasă este formată din dioxidul
de carbon. În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă şi biosferă, hidrosferă
şi litosferă.

Între atmosferă şi biosferă: plantele în timpul nopţii şi animalele tot timpul elimină prin respiraţie
dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 şi, cu ajutorul luminii solare,
prin procesul de fotosinteză îl transformă în combinaţii organice, eliberând oxigenul. Capacitatea
biosferei de a asimila carbonul este, totuşi, limitată.
Între atmosferă şi hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă şi există un echilibru al
concentraţiei CO2 în apă. Oceanele conţin dizolvate cantităţi imense de CO2, care, în caz că echilibrul
ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbaţie climatică extremă.
Solubilitatea gazelor în apă descreşte pe măsură ce temperatura apei creşte, ca urmare la o încălzire a
oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
Între biosferă şi litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare parte a plantelor din
flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă carbonul din corpul lor sub formă de zăcăminte
de cărbune.[36] De fapt, se consideră că în acea perioadă atmosfera terestră conţinea CO2 în loc de
oxigen, iar plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de acum şi lipsa dioxidului de carbon
(concentraţia actuală de numai 0,03 %) fiind de fapt urmarea acestei activităţi.

11
 Între atmosferă şi litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă de CO2
prin activităţi antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în ultima jumătate de secol au
fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de CO2 şi metan, care, prin efectul de seră au dus la
începerea fenomenului de încălzire globală.
Concentraţiile de dioxid de carbon în atmosferă măsurate la Mauna Loa, în Hawaii.
Începând cu anul 1958 Roger Revelle, ajutat de Charles David Keeling au început să măsoare
concentraţiile de CO2 din atmosferă. Acestea au fost măsurate Mauna Loa, în Hawaii. Aspectul în dinţi
de fierăstrău al curbei se datorează anotimpurilor. Majoritatea uscatului, pe care creşte vegetaţia, se află
în emisfera nordică. Primăvara şi vara vegetaţia asimilează CO2 necesar creşterii frunzelor, ca urmare
concentraţia de CO2 din atmosferă scade. Toamna şi iarna frunzele se descompun eliberând CO2 şi
concentraţia lui în atmosferă creşte. Din grafic se vede că concentraţia de CO2 a crescut de la 316 ppm
în părţi volumice în anul 1960 până la cca. 385 ppm în iarna anului 2007.

3.1.4 Metanul

Este o altă combinaţie chimică sub formă gazoasă în care se găseşte carbonul în atmosferă.
La cantităţi volumice egale, metanul produce un efect e seră mai important decât dioxidul de
carbon, însă datorită concentraţiilor sale mici în atmosferă, de cca. 1,8 ppm efectul global este mai mic,
cam un sfert din cel al CO2. De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de metan în atmosferă a
crescut cu 149 %.

3.1.5 Ozonul

Ozonul din straturile superioare ale atmosferei, deşi este extrem de necesar pentru viaţă prin
faptul că reflectă radiaţia în ultraviolet a Soarelui, reflectă selectiv radiaţia în infraroşu emisă de sol,
ceea ce face ca el să producă un efect de seră. Efectul de seră global al ozonului este greu de estimat
exact, ultimele rapoarte ale IPCC estimează acest efect la cca. 25 % din efectul dioxidului de carbon.

3.1.6 Alte gaze cu efect de seră

Alte gaze care produc efect de seră: protoxidul de azot, hidrofluorocarburile, perfluorocarburile
şi fluorura de sulf.
Protoxidul de azot.

12
Compuşii halogenaţi. Dintre aceştia fac parte hidrofluorocarburile (freonii şi hexafluorura de sulf (SF 6).
De subliniat că aceste substanţe, în afară de efectul de seră, au un efect devastator asupra
stratului de ozon.

3.2 Fenomene sinergice

Vulcanismul este un factor a cărui importanţă a fost subestimată până recent. Vulcanismul
contribuie la încălzirea globală în două moduri: prin gazele cu efect de seră (în general CO 2) care sunt
conţinute în magmă; sau prin cenuşa vulcanică, şi aerosolii sulfuroşi care obturează radiaţia solară.
Se consideră că efectul vulcanilor în perioada preindustrială (înainte de 1850) a fost de încălzire, dar
după, efectul a fost de răcire, datorită contribuţiei la întunecarea globală.

3.3 Efectul antropic

Activitatea umană în perioada industrializării a dus la:
Emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru transporturi, încălzire,
climatizare, producerea curentului electric în termocentrale şi în industrie. Creşterea emisiilor de CO 2
este agravată de defrişări, care se datorează tot activităţii omului, defrişări care reduc cantitatea de CO 2
absorbită de plante.
Emisii de metan, ca urmare a activităţilor agricole, cum ar fi creşterea vacilor şi cultivarea orezului,
datorită scăpărilor prin neetanşeităţile conductelor de transport şi distribuţie a gazului metan precum şi
datorită utilizării solului.
Emisii de N2O ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii combustibililor fosili.
Emisii de compuşi halogenaţi datorită utilizării freonilor în instalaţiile frigorifice, în instalaţiile pentru
stingerea incendiilor şi ca agent de propulsie în sprayuri, precum şi datorită utilizării hexafluorurii de
sulf ca protecţie împotriva arcurilor electrice.
Creşterea concentraţiei aerosolilor, ca urmare a activităţilor industriale, de exemplu mineritul la
suprafaţă.

13
 De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de dioxid de carbon a crescut cu 32 %. Aceste
niveluri sunt mult mai mari decât cele măsurate în cadrul programului Ice Core, şi sunt comparabile cu
cele atinse acum 20 de milioane de ani.
Producerea de CO2 prin arderea combustibililor fosili, a căror ponderi în perioada 2000 - 2004 au fost:
arderea cărbunelui: 35 %
arderea combustibililor lichizi: 36 %
arderea combustibililor gazoşi: 20 %
instalaţiile de faclă la extragerea şi prelucrarea hidrocarburilor: 1 %
alte hidrocarburi: 1 %
producţia de ciment: 3 %
alte surse (transport maritim şi aerian necuprins în statisticile naţionale): 4 %
După cum se vede din figura emisiunilor de gaze lor de sere pe ţări, cele mai mari emisii de
CO2 le au Statele Unite ale Americii, urmate de China, Indonezia, Rusia, India şi Brazilia. Emisiile de
CO2 ale SUA se datorază economiei sale, mare consumatoare de petrol, iar ale Chinei şi Rusiei datorită
industriilor lor energetice bazate pe arderea cărbunilor.
Unul din efectele antropice este despadurirea, următoarea poză este prezentată o pădure din
munţii Usambara (Tanzania):

14
4. Efecte ale încălzirii
4.1 Efecte asupra atmosferei

Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creşterea vaporizaţiei, a precipitaţiilor şi a

numărului furtunilor. După cum s-a spus mai sus, creşterea temperaturii duce la creşterea cantităţii de
vapori de apă care poate fi conţinută în atmosferă. Deşi în secolul al XX-lea vaporizaţia s-a redus ca
urmare a întunecării globale, în perioada actuală vaporizaţia creşte datorită încălzirii oceanelor. Pentru
a se realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească şi nivelul precipitaţiilor. Creşterea
precipitaţiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone, de exemplu în Africa, ceea de poate
duce chiar la deşertificare, sau la favorizarea creşterii vegetaţiei în zonele aride.
Ciclonul Catarina atingând coastele Braziliei în 2004.

Unii oameni de ştiinţă consideră că vaporizaţia crescută va genera furtuni. În general uraganele
apăreau doar în Atlanticul de nord. Totuşi, în 2004 a apărut primul ciclon în Atlanticul de sud, ciclonul
Catarina, care a afectat Brazilia. Deşi a avut o viteză a vântului de 40 m/s (144 km/h), unii dintre
meteorologii brazilieni zic că n-ar fi fost uragan. Nu există consens cum că acest uragan ar fi legat de
încălzirea globală, dar unele modele climatice prevăd apariţia cicloanelor în Atlanticul de sud ca
urmare a încălzirii globale.
Se spune că în a doua jumătate a secolului al XXI-lea va creşte numărul de furtuni în zonele
temperată şi arctică din emisfera nordică şi în zona antarctică, însă mecanismul furtunilor nu este
limpede. Furtunile care nu sunt de origine tropicală depind de gradientul termic, care scade în emisfera
nordică, deoarece regiunile polare se încălzesc mai mult decât restul emisferei.

15
4.2 Efecte asupra hidrosferei

Observaţiile din satelit indică o reducere treptată a suprafeţelor calotelor polare.

Vârsta medie a gheţurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani. Încălzirea
climei în această regiune este de cca. 2,5 °C, (în loc de 0,7 °C în medie pe planetă), iar grosimea medie
a gheţurilor a scăzut cu 40 % în perioada 1993 - 1997 faţă de perioada 1958 - 1976. În 2007,
observaţiile din satelit au relevat o accelerare a topirii banchizei arctice, cu o scădere a suprafeţei sale
cu 20 % în decursul unui singur an. Dacă tendinţa continuă, unele observatoare consideră că banchiza
se va topi complet vara deja din 2013, în loc de 2030 cât se estima înainte. Se speră că satelitul
specializat CryoSat-2, care va fi lansat pe orbită în 2009 să furnizeze informaţii mai exacte cu privire la
acest fenomen.
Şi în Antarctica apar fenomene de topire. Încălzirea s-ar datora schimbării direcţiei vânturilor
dominante, a măririi concentraţiei gazelor cu efect de seră şi a deteriorării stratului de ozon.
Desprinderea gheţurilor de pe şelful Antarcticii a crescut în ultimul deceniu (până în 2008) cu
75 %. Şi gheţarii tereştri suferă un proces de topire. Observaţii disparate indică retragerea gheţarilor
începând din anul 1800. Măsurători regulate au fost făcute începând din anul 1950 de către Serviciul
Mondial de Urmărire a Gheţarilor (engleză World Glacier Monitoring Service -WGMS) şi de Centrul
Naţional de Date pentru Zăpadă şi Gheaţă (engleză National Snow and Ice Data Center - NSIDC).
Retragerea gheţarilor alpini, în special în vestul Americii de Nord, în Groenlanda, Asia, Alpi,
Indonezia, Africa (Kilimandjaro) şi în America de Sud a fost folosită de IPCC în raportul său din 2001
drept probă a încălzirii globale.
Cazul particular al zăpezilor de pe Kilimandjaro, care a fost iniţial controversat, a fost reevaluat
în urma rapoartelor IPCC. În galeria următoare se prezintă comparativ două fotografii, prima făcută la
17 februarie 1993, iar a doua la 21 februarie 2000. Kilimandjaro a pierdut în secolul al XX-lea 82 %
din gheţarii săi, care se estimează că vor dispărea complet în jurul anului 2020.

16
Ridicarea nivelului mării, acidifierea oceanelor, oprirea termosifonului salin.

Creşterea nivelului mării în secolul al XX-lea.

Unul din efectele încălzirii globale este creşterea nivelului mării, efect care are două cauze:

 creşterea volumului apei prin dilatare în urma încălzirii;

 adaosul de apă provenit din topirea gheţurilor din calotele polare şi gheţarii tereştri.

Conform rapoartelor IPCC, în secolul al XX-lea nivelul oceanelor a crescut cu 0,1 - 0,2 m, însă efectul
de creştere va mai dura mult timp. Nu se pot face previziuni exacte, deoarece rezultatele depind de
modelele emisiilor gazelor cu efect de seră. În ritmul actual, se prevede o creştere a nivelulul mării de
0,18 - 0,59 m la sfârşitul secolului al XXI-lea şi de 2 m la sfârşitul secolului al XXIII-lea.
Dizolvarea în oceane a CO2 suplimentar din atmosferă, presupus de origine antropică, a dus la
scăderea pH-ului apei de la suprafaţa oceanelor, adică la acidifierea lor. Se estimează că între anii 1751
şi 1994 pH-ul suprafeţei oceanelor a scăzut de la 8,179 la 8,104 (o schimbare de -0,075).
Al Gore demonstrând în filmul Un adevăr incomod funcţionarea termosifonului salin.
Termosifonul salin este un fenomen de circulaţie globală a apelor oceanice. El începe în nordul
Oceanului Atlantic cu mişcarea apelor sărate reci spre fund, ape care curg de-a lungul continentelor
America de Nord, de Sud şi Antarctica până în oceanele Indian şi Pacific. Acolo se încălzesc şi se
ridică la suprafaţă, urmând un traseu invers, împinse şi de vânturile alizee. Prin această mişcare o
cantitate imensă de căldură este transportată de la ecuator spre nordul Europei, care astfel are o climă
mult mai blândă decât alte regiuni de la aceeaşi latitudine, de exemplu Siberia. Prin topirea gheţurilor
arctice, la apele reci se adaugă o mare cantitate de apă dulce, cu densitate mai mică decât a apei sărate,
ceea ce micşorează presiunea activă care determină scufundarea apelor reci. IPCC consideră că în
secolul al XXI-lea circulaţia termosifonului salin se va încetini, iar pe termen lung este posibil chiar să
se oprească definitiv.

17
 Efecte asupra hidrosferei

Topirea gheţurilor arctice.

Topirea zăpezilor de pe Kilimanjaro.

Retragerea gheţarului Helheim din Groenlanda.
18
 4.3 Efecte asupra litosferei

Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la uscarea lui,
favorizând incendiile de pădure. Între 20 iunie şi 8 iulie 2008 în California se declanşaseră deja 18 000
de incendii, devastând 241 600 ha. În afară de perturbarea ciclului carbonului, incendiile pot duce la
eroziunea solului, analog cu efectele despăduririlor. Deşi prin ardere se creează un efect sinergic, totuşi,
prin încălzire regiuni mai nordice devin propice pentru dezvoltarea pădurilor, astfel că efectul
incendiilor de pădure asupra fenomenului de încălzire globală este incert.
Un efect cert este însă eliberarea metanului prin topirea permafrostului siberian şi a gheţii. Se
estimează că în următoarele decenii ar putea fi eliberate până la 70 de miliarde tone de metan, un gaz
cu efect de seră foarte puternic.

Incendiu de pădure în 25 iulie 2007 în Grecia.

4.4 Efecte asupra biosferei

Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC) prezintă o serie de observaţii privind

influenţa încălzirii globale asupra biosferei, observaţii care arată destabilizarea locală a climei şi
dereglarea anotimpurilor. Aceste observaţii nu sunt însă distribuite uniform, 96 % din ele au fost
efectuate în Europa şi America de Nord şi doar 2,75 % în alte continente. Conform acestora,
anotimpurile apar desincronizat faţă de prevederile astronomice, cu un avans local de până la două
săptâmâni. Acest lucru influenţează de exemplu perioadele de migraţie ale păsărilor. Un studiu asupra
19
comportamentului sezonier al 130 de specii de animale a arătat un decalaj de cca. 3,2 zile pe deceniu,
iar în unele zone, de exemplu la Torino, chiar mai mult, de 4,4 zile pe deceniu.
Fenomenul se observă şi la plante. În Europa, frunzele şi florilor apar în medie mai repede cu
2,4 - 3,1 zile, iar în America de Nord cu 1,2 - 2,0 zile pe deceniu. Momentul atingerii maximului anual
al CO2 în atmosferă în emisfera nordică confirmă avansul anotimpurilor, în 1990 el fiind atins cu 7 zile
mai devreme ca în 1960.
Până în anul 2050 vor dispărea aproximativ un sfert din speciile care populează în prezent
planeta, anunţă un studiu publicat în revista Nature. Principalul vinovat este schimbarea climei, a cărei
influenţă negativă s-a transformat într-o ameninţare serioasă pentru fauna şi flora Pământului.
Semnalele de alarmă trase de biologi şi ecologişti anunţă că efectele încălzirii globale au reprecursiuni
mai drastice asupra anumitor specii, decît despăduririle masive, mergând pană la extincţia totală a celor
mai puţin adaptabile.
Primul studiu amănunţit al efectelor pe care încălzirea planetei le are asupra faunei a fost
efectuat de către Dr.Camille Parmesan, profesor asociat de biologie integrată. Dr.Parmesan a consultat
peste 800 de studii despre efectele intervenţiei umane asupra faunei.
Cele mai afectate habitate sunt cele din zonele reci ale planetei, adaptate la condiţii climaterice scăzute,
care trebuie să se lupte cu temperaturile din ce în ce mai ridicate. Speciile rare care locuiesc în habitate
fragile vor dispărea sau vor migra de îndata ce nu vor mai gasi aici condiţiile necesare supravieţuirii.
Acestea sunt deja afectate şi se asteaptă ca acest lucru să continue.
“Petele” de biodiversitate însumeaza aproximativ un procent din suprafaţa Terrei, şi în acelaşi
timp , 44% din speciile vertebrate terestre şi 35% din speciile de plante. Aceste habitate sensibile
reprezintă un bun indicator al speciilor globale care vor fi afectate de ridicarea nivelului dioxidului de
carbon din atmosferă.
O altă direcţie a studiului a relevat faptul că speciile cu o durată foarte mică de viaţă, cum ar fi
insectele, au început să se adapteze noilor condiţii, dar nu într-o masură atât de mare încat să evite
extincţia.
Dr.Camille Parmesan crede că pentru a se transforma îndeajuns încât să supravieţuiască noilor
condiţii climaterice, acestora le-ar trebui aproximativ un milion de ani. “Schimbarea nu se va petrece în
cateva sute de ani, iar la finalul transformărilor este posibil să nu mai vorbim de aceleaşi specii”, este
de părere Dr.Parmesan.
“Indiferent dacă este vorba de peşti, copaci sau fluturi, veţi vedea unele specii care răspund
foarte bine şi altele care rămân stabile, dar în fiecare grup, veţi vedea cel puţin jumătate dintre specii
care răspund pozitiv noilor provocări climaterice. Este un fenomen deja răspândit”, conchide
Dr.Camille Parmesan.
20
Consecinţele încălzirii globale

Pot fii structurate şi astfel:

Economice
Raportul UE privind consecinţele încălzirii globale asupra mediului de securitate atrage atenţia
asupra faptului că topirea gheţurilor arctice ar putea face exploatabile resurse naturale ca pescuitul, sau
zăcămintele de gaze naturale şi petrol care sunt momentan blocate sub platforma continentală îngheţată.
Acest lucru ar putea genera divergenţe între Rusia, Statele Unite, Canada, Norvegia şi Danemarca.
Asupra agriculturii
Un timp s-a crezut că încălzirea globală are efecte benefice asupra agriculturii datorită creşterii
concentraţiei de CO2 asimilabil prin fotosinteză. Creşterea temperaturilor a permis cultivarea plantelor
în locuri unde acest lucru nu era posibil, de exemplu cultivarea orzului în Islanda. Tot această încălzire
poate determina deplasarea zonelor de pescuit spre nord.
Deşi în unele locuri, de exemplu în Siberia, încălzirea este favorabilă, în altele, de exemplu în Africa,
ea are efecte dramatice, deoarece contribuie la extinderea deşertului Sahara peste Sahel.
Asigurări
Asigurările sunt direct afectate de modificările climatice. Se estimează că numărul catastrofelor
naturale s-a triplat faţă de anii 1960, iar din acestea, 35 - 40 % se datorează încălzirii globale.
Transport
Drumurile, pistele de aterizare, căile ferate, conductele pot fi afectate de variaţiile de
temperatură mai mari, pot avea o durată de serviciu mai mică şi pot necesita întreţinere sporită. De
exemplu, topirea permafrostului poate afecta aeroporturile.
Inundaţii
Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundaţiilor, în special a zonelor foarte
joase, cum sunt cele din Olanda, Bangladesh şi la Veneţia. În zonele inundabile trăiesc adesea
comunităţi foarte sărace, deoarece este singurul teren fertil la care au acces. Sărăcia face să nu poată
plăti asigurări, ceea ce face să nu-şi poată compensa pierderile în caz de dezastre naturale.
Trecerea de nord-vest
Topirea gheţurilor arctice în perioada de vară poate deschide trecerea de nord-vest, care în 2007
s-a deschis navigaţiei în mod natural pentru prima oară în istorie. Acest lucru scurtează cu cca. 5000 de
mile marine (9000 km) rutele navelor între Europa şi Asia, în special a petrolierelor care nu pot trece
prin Canalul Panama.
Sănătate

21
 Creşterea temperaturilor măreşte riscul afecţiunilor cardiovasculareşi măreşte concentraţiile de
ozon troposferic, care este un poluant care poate produce astm bronşic. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea anuală a 150 000 de
persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor calamităţi
naturale declanşate de acest proces.
În România, în iunie 2008 canicula a determinat 187 de cazuri care au necesitat ajutor medical,
din care 139 în Bucureşti.
Apărare
Implicaţiile încălzirii globale din punct de vedere militar au fost examinate de Consiliul
Consultativ Militar (engleză Military Advisory Board), un grup de generali în retragere ai SUA, care au
relevat câteva aspecte:
Acutizarea conflictelor în zonele afectate de dezastre provocate de schimbările climatice;
Migrarea populaţiilor din zonele afectate de dezastre;
Probleme privind dependenţa energetică.

Imagine ilustrând că viitorul planetei este în mâna noastră

22
 5. Lupta împotriva încălzirii globale

5.1 Modele climatice, previziuni

Pentru a se putea analiza măsurile care se impun pentru combaterea încălzirii globale este
nevoie de evaluarea atât a evoluţiei climei în viitorul imediat şi mai îndepărtat, cât şi a efectului
măsurilor propuse. În acest scop au fost elaborate diverse modele climatice, cu care, folosind
calculatoare puternice se obţin previziunile. Aceste modele iniţial simulau doar modificările de
temperatură şi deplasările maselor de aer atmosferic şi de apă ale oceanelor, fenomene tratate cu
mijloacele CFD. Ulterior modelele au fost dezvoltate, încluzând efectul de seră (inclusiv ciclul
carbonului şi efectul antropic), efectul aerosolilor, al norilor, al utilizării solului, al oceanelor şi al
forcingului radiativ. Aceste modele sunt acceptate de comunitatea ştiinţifică şi pot simula înclusiv
variaţii climatice sezoniere, fenomenul El Niño, variaţia nivelului apei în nordul oceanului Atlantic, sau
chiar evoluţia temperaturilor în întregul secol al XX-lea.
Previziunile au fost elaborate de CCSR, NIES, CCCma, CSIRO, Hadley Centre, GFDL, MPIM,
şi NCAR pe baza scenariilor SRES A2 privind emisiile, în ipoteza că nu se ia nicio măsură pentru
reducerea emisiilor.

Distrubuţia geografică a încălzirii în secolul al XXI-lea, bazată pe modelul climatic HadCM3.

Harta de mai sus privind distribuţia temperaturilor a fost elaborată folosind modelul HadCM3 (Hadley
Centre Coupled Model, version 3) şi presupune scenariile actuale privind creşterea economică şi a
emisiilor de gaze de seră. În figură, încălzirea medie globală corespunde la cca. 3,0 °C.
Desigur, modelele prezintă încă un oarecare grad de incertitudine, datorat în cea mai mare parte
modelării fenomenelor care se petrec la scară mică, cum ar fi modelarea norilor, a celulelor de furtună
şi a circulaţiei de aer locale, datorită reliefului local. În plus, posibilităţile modelelor sunt limitate de
capacitatea de calcul a calculatoarelor actuale. Cu toate astea, IPCC consideră modelele climatice drept
instrumente pertinente pentru obţinerea previziunilor privind evoluţia climei. Aceste modele estimează

23
că clima globală se va încălzi cu 1,1 - 6,4 °C în cursul secolului al XXI-lea. Estimările variază din
cauza faptului că nu poate fi prevăzută evoluţia emisiilor de gaze care cauzează efectul de seră.

5.2 Dezbateri social-politice

Unul dintre primele articole care au semnalat încălzirea globală a fost The Discovery of the Risk
of Global Warming Tema a fost reluată pe larg în diferite cărţi.
În decembrie 1997 160 de ţări au participat la Kyoto la negocieri privind emisiile de gaze de seră,
negocieri finalizate prin Protocolul de la Kyoto. Prin acest protocol ţările industrializate se obligă ca în
perioada 2008 - 2012 să reducă emisiile poluante cu 5,2 % în comparaţie cu emisiile din 1990. La
negocieri n-au participat SUA şi Australia, responsabile de cca. 30 % din emisii. Recent Australia a
ratificat protocolul, SUA rămânând singura ţară industrializată care nu l-a ratificat.
Actual, în scopul dezbaterii problemei încălzirii globale se organizează anual Conferinţa
Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, ajunsă în 2007 la cea de a 13-a ediţie. Ultimele
conferinţe au avut loc la Montreal (2005), Nairobi (2006) şi Bali (2007). La ultima s-au discutat
probleme ca: reducerea despăduririlor, dezvoltarea, adoptarea şi transferul de noi tehnologii,
examinarea raportului IPCC, ghidul de implementare al articolului 6 al Protocolului de la Kyoto, cele
mai bune practici privind folosirea solului etc.
Al Gore, fost vicepreşedinte al SUA în timpul preşedinţiei lui Bill Clinton, în cartea sa, An
Inconvenient Truth (Un adevăr incomod) prezintă zece prejudecăţi care circulă cu privire la încălzirea
globală:
„Nu există un răspuns comun al oamenilor de ştiinţă la întrebarea dacă oamenii sunt cei care cauzează
schimbările climatice.”
„Multe lucruri pot afecta climatul - aşa că nu are niciun sens să ne facem prea multe probleme în
legătură cu CO2.”
„Variaţiunile climatice în timp sunt normale, aşa că schimbările pe care le observăm acum fac parte
dintr-un ciclu natural.”
„Gaura din stratul de ozon provoacă încălzirea globală.”
„Nu putem face nimic în legătură cu criza mediului. Este deja prea târziu.”
„Straturile de gheaţă din Antarctica îşi sporesc dimensiunile, aşa că, pesemne nu este ad4evărat că
încălzirea globală face gheţarii şi banchizele să se topească.”

24
„Avertismentele oamenilor de ştiinţă provin numai din faptul că oraşele reţin căldura şi nu au nimic de-
a face cu gazele de seră.”
„Încălzirea globală este ceva bun, pentru că ne va scăpa de iernile reci şi va face ca plantele să crească
mai repede.”
„Încălzirea globală este rezultatul prăbuşirii unui meteorit în Siberia la începutul secolului al XX-lea.”
„Temperaturile nu cresc peste tot, aşa că încălzirea globală este un mit.”
După această carte s-a turnat un film cu acelaşi nume, în care Al Gore prezintă materialele din carte,
film care a obţinut Premiul Oscar pe 2007 pentru cel mai bun film documentar.
Alte filme pe aceeaşi temă:
The Day After Tomorrow (2004) - prezintă un scenariu tematic catastrofal.
Live Earth (2007) - serial TV care prezintă previziuni climatice făcute pe un suprcomputer.
The Great Global Warming Swindle (2007) - în care este prezentată poziţia opusă IPCC a câtorva
savanţi.
Alte activităţi care atrag atenţia asupra problemei:
Concertele Live Earth.

5.3 Măsuri

În cadrul UE se discută despre limitarea încălzirii globale, care prevede măsuri pentru limitarea
încălzirii globale la 2 °C, în contrast cu adaptarea la încălzirea globală, care prevede măsuri pentru
reducerea efectelor încălzirii globale.
Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea concentraţiilor de CO 2 la 400 -
500 ppm în volum. Valorile în ianuarie 2007 sunt de 383 ppm şi cresc anual cu 2 ppm. Pentru a evita
foarte probabila depăşire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele de CO2 să fie stabilizate imediat, ceea ce nu
se întrezăreşte prin prisma programelor actuale. Calea propusă este reducerea emisiilor de gaze cu efect
de seră prin reducerea consumurilor energetice şi utilizarea energiei din surse regenerabile.

5.3.1 Economia de energie

Una dintre cele mai bune acţiuni pentru reducerea încălzirii globale este reducerea consumului
de energie prin:
Adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt energointensive. Acest lucru este valabil în
special pentru România, a cărei industrie se bazează pe tehnologii vechi. Consumul specific de energie
25
primară pe unitatea de venit naţional este în România de circa două ori mai mare decât media din
Uniunea Europeană.
Reducerea consumului energetic prin reducerea iluminatului artificial. Pentru popularizare, în
2007 Sydney a avut iniţiativa stingerii luminilor timp de o oră, iniţiativă la care au participat 2,2
milioane de case şi agenţi economici. În 29 martie 2008 la iniţiativă au aderat încă 23 de oraşe mari din
lumeşi au participat 50 de milioane de oameni, iar în 2009 „ora Pământului” a fost în 28 martie, orele
20:30 - 21:30, ţinta finnd un miliard de becuri stinse.
Eficientizarea transportului prin folosirea hidrogenului drept combustibil în locul
hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept combustibil regenerabil şi prin înlocuirea
transportului cu camioanele cu cel pe calea ferată.
Prin reducerea consumului de energie scade sarcina termocentralelor. Proporţional scade
cantitatea ce combustibil consumată, deci emisiile de CO2 în atmosferă. Producţia de CO2 în România
depăşeşte pe cea a Regatului Unit datorită tehnologiilor ineficiente.

5.3.2 Energiile alternative

În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă utilizarea energiilor care nu se bazează pe

tehnologia de ardere, cum sunt energia solară, energie hidraulică şi energia eoliană. Captarea energiei
solare este dificilă, actual recomandările sunt ca ea să fie captată sub formă de biomasă. Energia
hidraulică exploatabilă actual este limitată şi nu poate satisface cererea, însă ea joacă un rol cheie în
acoperirea vârfurilor de sarcină. Energia eoliană este disponibilă doar în anumite zone, iar randamentul
captării sale este scăzut.

5.3.3 Biomasa

Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri, oamenii folosind drept combustibil lemnul.
Din punct de vedere al ciclului carbonului arderea plantelor este ecologică. Deşi prin arderea lor
carbonul coţinut în ele este eliberat în atmosferă sub formă de CO2, acest carbon provine chiar din CO2
din atmosferă, captat în procesul de fotosinteză. Deci arderea plantelor este un proces de reciclare a
carbonului, spre deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în atmosferă noi cantităţi de
CO2. Totuşi arderea lemnului nu este o soluţie bună, deoarece ritmul de regenerare al copacilor este
mic, regenerarea lemnului durând cca. 30 de ani. O soluţie alternativă este arderea porumbului, care în
cultură se reface anual. În acest caz culturile de porumb joacă rolul unui imens captator solar, ecologic.
26
Pentru asigurarea necesităţilor energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a cca.
15 % din suprafaţa agricolă. Opţiunea este sprijinită de American Corn Growers Assocication (AGCA -
română Asociaţia Cultivatorilor de Porumb Americani) şi National Corn Growers Assocication
(NGCA - română Asociaţia Naţională a Cultivatorilor de Porumb). Arderea se poate face atât în
termocentrale, care însă trebuie echipate cu instalaţii de ardere adaptate acestui tip de combustibil, cât
şi în instalaţii de încălzire individuale care ard boabe de porumb în loc de peleţi, instalaţii care se găsesc
în comerţ.
Altă cale este fermentarea porumbului în vederea producţiei de etanol, însă aceasta este
considerată o cale mai puţin eficientă.
Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile de floarea soarelui, soia şi în special
rapiţă, uleiul rezultat (biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul pentru motoarele diesel ale
autovehiculelor.

5.3.4 Energia nucleară

Deşi în urma accidentului de la Cernobîl energetica nucleară a intrat într-un con de umbră,
recent, prin prisma reducerii emisiilor de CO2, este reluată fezabilitatea acestei soluţii.

27
6. Concluzii:

Încălzirea globală este, conform observaţiilor, un fapt incontestabil.

Comunitatea ştiinţifică admite că principala cauză a încălzirii globale este creşterea
concentraţiei de CO2 din atmosferă ca rezultat al activităţii umane.
Efectele încălzirii globale degradează calitatea vieţii pe Pământ.
Omenirea poate şi trebuie să ia măsuri pentru oprirea contribuţiei sale la încălzirea globală.
Efortul de asigurare a calităţii mediului se dovedeşte a fi una dintre cele mai de seamă investiţii
făcute pentru ridicarea bunăstării omului şi a capacităţii sale productive, o investiţie cu unul din cele
mai mari şi complexe efecte propagate în economia şi viaţa societăţii.
Protecţia reală şi eficientă a mediului sub toate formele lui presupune elaborarea în acest sens a
unui program complex de lungă durată ca parte componentă a prognozei şi planificării economice şi
sociale pe termen lung. Aprecierea calităţii vieţii presupune, obligatoriu, pe lângă analiza unui sistem
corespunzător de indicatori economici şi sociali, şi examinarea unui set coerent de indicatori ecologici
care să pună în lumină: măsura exploatării naturii de diferitele activităţi; gradul de normalitate a
ciclurilor ecologice de reînnoire a resurselor regenerabile; evoluţia calităţii mediului înconjurător.
Printr-o cooperare mai strânsă cu autorităţile locale se vor identifica priorităţile
managementului ecologic, în special după criteriile riscului asupra sănătăţii umane şi ale
ireversibilităţii, pentru a fi integrate în strategiile şi politicile economice.
Având în vedere condiţiile economicei din România, finanţarea acţiunilor de prevenire, control
şi combatere a degradării mediului va trebui suportată din fondurile statului, contribuţia directă
guvernamentală şi a autorităţilor locale fiind unica sursă posibilă pentru finanţarea proiectelor de
cercetare-dezvoltare privind mediul, tehnologiile antipoluante, monitoring, participări la programe de
interes transnaţional şi naţional etc.
Guvernul va trebui să sprijine acţiunile organizaţiile nonguvernamentale, permiţându-le
acestora să participe la audieri şi dezbateri publice pe marginea unor proiecte de dezvoltare cu impact
ecologic; să acorde asistenţă organizaţiilor nonguvernamentale pentru proiecte sau servicii particulare
puse în slujba promovării dezvoltării durabile.
Luarea în calculul economic a factorilor de mediu înseamnă, practic, integrarea costurilor
ecologice în costurile sectoarelor de producţie şi în contabilitatea agenţilor economici şi a menajelor.
Aceste proces se poate realiza prin adoptarea instrumentelor de comandă-control, dar şi prin
aplicarea unui sistem adecvat de taxe, impozite, redevenţe.

28
 Conştientizarea epuizării şi capacităţii de regenerare a resurselor naturale impune redefinirea şi
elaborarea de strategii de mediu solicitând colaborarea autorităţilor publice locale cu organizaţiile
nonguvernamentale pentru protecţia mediului. Acest lucru va ridica nivelul de conştientizare a opiniei
publice, stimulând schimbările de atitudine în sensul unor alternative viabile. Elaborarea unor strategii
forestiere şi turistice este un proces complex care implică un matur spirit ecologic, economic şi social
din partea tuturor actorilor publici şi privaţi care intervin în etapele procesului decizional de iniţiere,
adoptare şi aplicare a programelor de acţiune care reflectă la modul pragmatic, strategia. Caracterul
complex nu poate fi acoperit decât printr-o colaborare interministerială sub dezideratul aplicabilităţii la
efectul scontat.
Actorii implicaţi în gândirea strategiilor eco-economice trebuie să fie reprezentaţi de toate
organismele guvernamentale şi nonguvernamentale cu acţiune directă sau cu tangenţă asupra fondului
forestier şi a potenţialului turistic, ei venind cu propuneri care vor fi evaluate, şi tot ei obligându-se la
transpunerea lor în practică, transpunere favorizată de intervenţia energică a statului, prin adoptarea
unui program cu caracter legislativ.
Obiectivul general este, ca printr-o gestionare pe baze durabile, pădurea, mediul înconjurător în
general, potenţialul turistic natural şi antropic să aibă de câştigat în ideea prezervării şi dezvoltării de o
manieră ecologică, durabilă. Obiectivele generale configurează măsuri particulare, grupate pe diferite
niveluri de acţiune: natural, economic, administrativ, tehnic, social şi politic.
Strategiile dezvoltării durabile în sectoarele forestier şi turistic trebuie să ţină cont nu numai de
indicatorii cantitativi, ei trebuind să acorde o atenţie sporită acelor valori mai puţin cuantificabile în
unităţi de măsură şi care reprezintă adevărate patrimonii, integrând astfel conservarea resurselor
genetice forestiere, conservarea biodiversităţii, prezervarea şi ameliorarea efectelor protective ale
pădurilor, conservarea potenţialului turistic natural şi a specificităţii zestrei culturale româneşti.
În plan economic, strategiile de dezvoltare economică durabilă din silvicultură şi turism vor
constitui instrumentul creşterii eficienţei la nivel macroeconomic a activităţilor de valorificare a
produselor forestiere şi a atractivităţii destinaţiilor turistice.
Modul de gândire a conceptului de gestionare se impune a fi definit şi încadrat în limitele
juridice, economice şi sociale ale unui management public eficient. Dar, nu numai structurile
administrative de stat sunt obligate a întreprinde acţiuni concertate în vederea salvgardării fondului
forestier şi a valorificării resurselor turistice, nefiind suficientă doar adoptarea strategiilor, ci trebuie să
existe şi voinţa socială a punerii ei în practică.
În acest context, acţiunile actorilor locali responsabili în luarea deciziilor referitoare la politica
mediului trebuie să fie direcţionate spre dezvoltarea unei conştiinţe ecologice, ca răspuns la
imperativele ecosistemice: menţinerea capacităţii de autoreglare, păstrarea potenţialităţilor evolutive.
29
 Dezechilibrele ecologice explicate în cauzalitatea lor complexă, dependentă direct sau indirect
de activitatea omului, constituie o motivaţie din ce în ce mai puternică pentru acţiuni concrete de
protecţie a mediului înconjurător.
„Un economist trebuie să privească mediul ca pe un subsistem al economiei. Ecologiştii, pe de altă
parte, privesc economia ca pe un subsistem al mediului…”
O economie suportabilă de către mediu, o eco-economie impune stabilirea cadrului de
formulare a politicii economice pe baza principiilor ecologice şi economice. Economiştii, precizează
L.Brown, văd indicatori economici explozivi, iar ecologiştii văd economia care deteriorează mediul.

30