● distingerea de morene sau complexe morenice după poziţia lor geografică (ex:

complexul morenelor interne- în raport cu zona de alimentare a gheţarului,

complexul morenelor externe, ceea ce nu ar prejudicia poziţia stratigrafică şi mai
ales pe cea cronostratigrafică).
În ceea ce priveşte încadrările în anumite întervale de timp a secvenţelor glaciare
şi interglaciare cuprinse în diviziunile Cuaternarului, acestea au avut ca punct de
plecare curba variaţiei intensităţii radiaţiei solare realizată de M. Milancovič
( 1921, 1930, 1941), iar în ultimul timp curba paleotemperaturilor apelor oceanice
întocmită pe baza raportului O18/O16 (C. Emiliani, 1955; J.N. Schackleton şi D.N.
Opdyke, 1973, 1976). O precizie mai mare în definirea cronologiei Cuaternarului
prin vârste absolute au introdus-o determinările prin metode radiometrice, precum
şi corelările cu scara polarităţii paleomagnetice.
Cuaternarul intră sub incidenţa de cercetare a mai multor stiinţe- geologie,
paleontologie, geomorfologie ş.a. motiv pentru care şi metodele de cercetare sunt
multiple şi diferenţiate după scop.
Metoda lito-biostratigrafică. Folosind fenomenul ireversibil al evoluţiei
biologice, metoda este frecvent folosită în ordonarea succesiunilor stratigrafice
ale depozitelor marine, lacustre şi continentale. Se încearcă stabilirea unor
litofaciesuri şi stratotipuri (straturi care conţin o asociaţie unică de fosile)
prin care să se facă posibilă paralelizarea unor formaţiuni care s-au depus în
aceleaşi condiţii de sedimentare (medii de sedimentare). De asemenea, stabilirea
tipurilor de depozite în funcţie de geneza lor (glaciare, fluvioglaciare, eoliene,
lacustre, fluviatile, de mlaştină, etc.) necesită şi tehnici foarte diverse de
studiere a formaţiunilor cuaternare- mineralogice, granulometrice, , rularea,
şlefuirea şi strierea galeţilor şi grăunţilor de nisip etc. Prin asemenea
investigaţii au fost evidenţiate caracterele litologice şi mineralogice ale
morenelor, stabilindu-se sursa lor de provenienţă şi direcţia de deplasare a
gheţarilor.
Pe baza principiului superpoziţiei orizonturilor litofaciale şi biostratigrafice a
fost posibilă stabilirea unei cronologii relative a formaţiunilor şi principalelor
evenimente din timpul Cuaternarului.
Caracterele depozitelor şi asociaţiilor de fosile (animale şi vegetale) pot da şi
unele informaţii referitoare la clima, vegetaţia şi fauna Cuaternarului. Dar vârsta
relativ recentă a formaţiunilor cuaternare necesită pentru a fi datate nu numai o
specie fosilă, animală sau vegetală ci, de cele mai multe ori, un ansamblu
paleontologic care să permită cel mai bine înţelegerea paleomediului respectiv.
Cadrul cronologic cel mai frecvent al formaţiunilor cuaternare este caracterizat
prin fluctuaţii climatice de mare anvergură (glaciare, interglaciare) iar acestea
sunt relevate înainte de toate de asociaţiile faunistice şi floristice.
Dar poziţia cronologică a acestor orizonturi biostratigrafice într-o fază climatică
sau alta este de multe ori greu de precizat. Totuşi, progrese deosebite s-au făcut
în studiul foraminiferelor fosile existente în depozitele cuaternare de pe fundul
oceanului, când în ultima vreme, s-a reuşit extragerea unor carote de lungimi mari
(8-10 ani) ce includ sedimente nederanjate accumulate în ultimii 600 de mii de ani.
Prin abundenţa, grosimea şi forma cochiliilor au fost puse în evidenţă alternanţe
de faună caldă şi faună rece, repetate de 11-15 ori.
Formaţiunile glaciare, alcătuite din materiale detritice, sunt însă aproape complet
lipsite de fosile. Astfel, aplicarea metodelor clasice ale biostratigrafiei, bazate
pe evoluţia faunelor şi florelor, devine foarte dificilă pentru studiul depozitelor
cuaternare, chiar şi numai pentru faptul că în perioade atât de scurte puţine
specii noi au dispărut. De aceea metoda este folosită pentru Pleistocenul inferior
şi mediu pentru că în Pleistocenul superior evoluţia vieţuitoarelor este puţin
evidenţiată pentru a putea servi unor scopuri de cronometrie.
Metode geomorfologice. Au avut şi au încă un loc important în descifrarea şi
cunoaşterea reliefului şi depozitelor cuaternare, în stabilirea dinamicii
gheţarilor, a relaţiilor dintre oscilaţiile gheţarilor şi reliefurile fluviatile şi
marine. Prin cartarea şi explicarea genetică a tuturor formelor de relief create de
agenţii de modelare care au activat în timpul Cuaternarului ( gheaţă, zăpada,
îngheţ, apă curgătoare, vânt, ş.a.) geomorfologii au dat imaginea spaţială şi
foarte diversificată a reliefului cuaternar. Prin asemenea metode au fost puse în
evidenţă: extinderea gheţarilor în raport cu morenele , legătura dintre formele
acumulative şi erozive şi retragerea sau înaintarea gheţarilor, raportul dintre
terasele fluviatile şi terasele marine şi legătura acestora cu fluctuaţiile
gheţarilor şi oscilaţiile eustatice.
● A. Penck şi Ed. Brückner (1909) stabilesc, pe baza relaţiilor geomorfologice şi
stratigrafice dintre morenele, depozitele fluvio-glaciare şi terasele fluviatile
din Alpi prima cronologie a glaciaţiunii alpine. Cele patru glaciaţiuni succesive-
Günz, Mindel, Riss, Würm- rezultă din existenţa celor patru serii de pietrişuri şi
terase existente pe marginea nordică a Alpilor şi afluenţilor principali de la
izvoarele Dunării. Terasele şi pietrişurile corespund fazelor aluvionare din timpul
glaciaţiunilor, iar formarea văilor şi tăierea frunţilor de terasă corespund
interglaciarelor. A. Penck a urmărit în amonte cele patru serii de pietrişuri de
terasă şi a observat trecerea lor în morene cu grade diferite de alterare: terasele
superioare trec în morene mai vechi, mai alterate, günziene şi mindeliene, iar cele
inferioare în morene mai recente, rissiene şi würmiene.
● Ch. Dépèret (1923) propune o clasificare a tersaselor marine din bazinul
Mediteranei şi racordarea acestora cu terasele fluviatile, în raport cu glacio-
eustatismul şi glaciaţiunile cuaternare (acumulare=transgresiune=interglaciar).
Prin aceasta se completează sistemul de corelare geomorfologic şi geocronologic
între sistemele de modelare glaciar, fluviatil şi marin.
Metoda varvelor (argilelor rubanate). Fundamentată de geologul Gerald de Geer şi
prezentată la Congresul Internaţional de Geologie din 1910 de la Stockholm, constă
în numărarea stratelor diferenţiate granulometric şi coloristic depuse în lacurile
şi depresiunile proglaciare. Vara, când apele provenite din topirea gheţarului sunt
abundente, se acumulează un orizont predominant detritic (nisipuri), mai gros şi
mai deschis la culoare. În schimb, toamna şi iarna, când aporturile detritice sunt
mult sau complet reduse, în depresiunile şi lacurile proglaciare se decantează
argile, mâluri şi materiale organice, ce formează un orizont mai subţire şi mai
închis la culoare. O pereche alcătuită din două secvenţe sedimentare, de vară şi de
iarnă, constituie o varvă. Prin numărarea stratelor anuale (varvelor) G. de Geer
(1912) face primele dat[ri de vârstă absolută a sedimentelor proglaciare
(geocronologia varvelor), prin acestă metodă stabilindu-se cu multă precizie fazele
de retragere ale ultimei calote glaciare scandinave, apoi acele din jurul Marilor
Lacuri (America de Nord), Patagonia, etc.
Metoda sporo-polinică are în vedere aprecierea cantitativ-statistică a grăunţilor
fosili de spori şi polen conservaţi în formaţiunile sedimentare, cu precădere
turbă, cărbune, mâl, argilă. Prin stabilirea frecvenţei diverselor specii de arbori
de la care au provenit sporii şi polenul se reconstituie spectrul asociaţiilor
vegetaţiei dintr-un anumit teritoriu, pe baza cărora pot fi deduse condiţiile
climatice care au existat în timpul acumulării orizontului sedimentar.
Metoda a fost pusă la punct de geologul suedez Lenard von Post care, în anul 1916,
la o întrunire a naturaliştilor scandinavi, prezintă prima diagramă polinică
rezultată în urma unor studii stratigrafice. Metoda, cea mai importantă în
cunoaşterea evoluţiilor mediilor vegetale, permite stabilirea unui cadru cronologic
mai exact, bazat şi pe evoluţia climatelor, doar pentru timpurile Tardiglaciarului
şi Postglaciarului.
La început a fost folosită cronologia paleobotanică ( Preboreal, Boreal, Atlantic,
Subboreal, Subatlantic) propusă de A. Blytt (1876), la care s-au adăugat ulterior
zonele palinocronologice, numerotate de la I la X, ale lui F. Firbas (1964). Pentru
ţara noastră se remarcă şcoala de paleopalinologie creată de Emil Pop (1932).
Specialiştii români au stabilit succesiunea fazelor silvestre din Carpaţi din
timpul Tardiglaciarului şi Postglaciarului.