Pentru perioada cuaternară, în timpul căreia nu există plante nou apărute specifice

uneia sau alteia dintre perioade, metoda sporo-polinică evidenţiază în mod deosebit
variaţiile regionale şi temporale ale asociaţiilor vegetale, iar din predominanţa
unor specii de arbori, comparativ cu repartiţia lor actuală, identifică în
orizonturile analizate existenţa unor asociaţii specifice climatelor mai reci, mai
calde, mai umede sau mai uscate. Permite, în acest sens, reconstituirea spectrului
floristic, a zonalităţii vegetaţiei şi climei în timpul Cuaternarului.
Metoda radiometrică este cea mai bună metodă pentru determinare vârstei absolute a
unui eşantion mineral sau organic, având la bază timpul de înjumătăţire a
izotopilor radioactivi. A fost inventată de fizicianul american W.F. Libby (1949)
care a folosit izotopul radioactiv C14, provenit din reacţia neutronilor produşi de
reacţiile cosmice cu izotopul de azot (N14). Izotopul de C14 este absorbit din
atmosferă de corpurile organice şi se păstrează în cantitate constantă până la
moartea acestora, după care începe să se dezintegreze cu o perioadă de înjumătăţire
de 5730±40 ani. Măsurarea conţinutului rezidual în C14 dintr-un corp organic
permite calcularea vârstei sale. Datorită perioadei scurte de înjumătăţire metoda
radiometrică ce foloseşte ca izotop C14 poate fi folosită pentru dotări până la
vârste de 50-60 mii de ani (tabel 2.2.). Pentru stabilirea unor vârste mai mari se
folosesc alte elemente radioactive a căror dezintegrare radioactivă este lentă.
Majoritatea rocilor conţin cantităţi minuscule de elemente radioactive cum sunt
uraniu (U243) potasiu (K40) thorium (Th230) rubiniu (Ru) care prin dezintegrare
gradată pot forma alte elemente.
Cunoscându-se ritmul acestei dezintegrări se poate calcula vârsta rocilor prin
măsurarea cantităţii de elemente radiogenice, secundare, prezente azi în asemenea
roci.
Mai târziu (G.H. Curtis, J.F. Evernden, J.F. James, D.E. Savage, 1964), a permis
datarea depozitelor vulcanice neogene şi cuaternare inferioare. Ea se fondează pe
faptul că potasiul radioactiv (K40) prezent în unele roci vulcanice se
dezintegrează producând argon (Ar40). În momentul cristalizării, teoretic roca nu
conţine argon, iar acesta nu apare decât progresiv pe măsura dezintegrării
potasiului după o perioadă de înjumătăţire de 11.850 de ani. Estimarea raportului
K40/Ar40 permite evaluarea vârstei de cristalizare a rocilor. Prin acestă metodă s-
a stabilit vârsta cenuşii vulcanice de la Olduvai, care acoperă stratele de argile
ce conţin unelte aparţinând lui Homo habilis, obţinându-se 1.750.000 ani.
Prin metode radiometrice au fost datate multe orizonturi sedimentare cuaternare,
reuşindu-se o mai bună cronologie şi corelare regională a acestora. Prin convenţie,
dată de referinţă 0, prezentul, a fost fixată la anul 1950, şi în mod obişnuit
valorile care exprimă vârsta respectivă sunt urmate de iniţialele B.P. (limba
engleză: before present=faţă de prezent; de exemplu 73.500±150 B.P.).
Metoda izotopilor de oxigen. Având în vedere rezultatele excelente pe care le-a dat
este tot mai mult folosită pentru determinarea paleotemperaturilor apelor marine
din diferite timpuri geologice, dar mai ales în timpul Cuaternarului.
Oxigenul se găseşte în natură sub forma a trei izotopi stabili- O16 (99,76%), O17
(0,04%) şi O18 (0,20%), varietăţi identice din punct de vedere chimic, dar cu
greutăţi atomice diferite.
Chimistul american H. Urey (1947) a constatat că abundenţa relativă a izotopilor de
O18 şi O16 înmagazinaţi în CO3 şi Ca din cochiliile foraminiferelor depinde în mare
măsură de temperatura apei marine, păstrând proporţia din timpul formării acestora,
iar proporţia (O18/O16) variază indirect cu creşterea temperaturii apei.
Stabilindu-se relaţia dintre proporţia de O18/O16 şi temperatura apei marine
actuale se pot calcula temperaturile apelor oceanice din trecutul geologic prin
măsurarea proporţiei de O18/O16 conservat în Co3Ca din cochiliile foraminiferelor
fosile. Compoziţiile izotopice determinate sunt exprimate prin ……..O18 (
Pe baza unor relaţii matematice ( M.C. Rea, 1950; S. Epstein, 1951; H. Urey, 1951;
C. Emiliani, 1955, ş.a.) s-a ajuns la stabilirea unei scări a paleotemperaturilor
apei oceanice în raport cu ....... O18 . Datarea orizonturilor fosile analizate s-a
făcut cu ajutorul izotopilor radioactivi, fapt pentru care scara
paleotemperaturilor (scara izotpilor de oxigen) beneficiază şi de o cronologie
absolută foarte exactă.
În urma determinărilor făcute pe carotele extrase de pe fundul Oceanului Atlantic,
C. Emiliani (1955), apoi J.N. Shackleton şi N. Opdyke (1973) au realizat curba
variaţiei O18 şi a paleotemperaturilor apelor marine în ultimii 800 de mii de ani,
identificând 23 stadii climatice (numerotate de la 1 la 23), dintre care 11 sunt
reci, şi au făcut unele aprecieri:
● stadiile 1-18 corespund epocii paleomagnetice Brunhes;
● stadiile 2, 3, 4 şi 5 corespund ultimei glaciaţiuni (inclusiv substadiile 5a, 5b,
5c şi 5d)
● substadiul 5e aparţine ultimului interglaciar;
● în epoca paleomagnetică Brunhes au avut loc 8 glaciaţiuni: 18, 16, 14, 12, 10, 8,
6 plus ultima glaciaţiune;
● succesiunea alternativă evidentă glaciar-interglaciar a apărut în ultimii 800 de
mii ani
Beneficiind de aceleaşi date, obţinute din analizele cu izotopi de oxigen a
carotelor extrase din partea centrală a Atlanticului, W.S. Broeker şi von Donk
(1970) au indicat pe curba paleotemperaturilor perioadele de acumulare a gheţii pe
continente şi perioadele de dezgheţ care au urmat. Ultimele, foarte rapide, au fost
numite “terminale”. De asemenea, cei doi autori au apreciat că înmagazinarea
gradată a gheţii în domeniul continental s-a realizat într-un timp mediu de 90 de
mii de ani, iar dezgheţul în mai puţin de o zecime. Terminalele, corespunzătoare
dezgheţului, reflectă scăderi bruşte de O18.
Metoda paleomagnetică. Frecvent folosită în reconstituirile paleogeografice, se
poate aplica atât în rocile vulcanice, cât şi în cele sedimentare.
Pentru orice timp dat, câmpul magnetic poate fi definit prin trei parametri:
● declinaţia (D), unghiul dintre nordul magnetic şi nordul geographic;
● înclinaţia sau dip ( I ), înclinaţia faţă de orizontală a unui ac suspendat,
liber şi care variază de la 0° la ecuatorul magnetic la 90° la polul magnetic;
● intensitatea (F) sau puterea câmpului, care este de 1,5 ori mai puternică la
ecuator faţă de cea de la poli
Rocile care conţin minerale de fier devin magnetice în cazul în care topiturile
magmatice şi lavele cu temperature peste 1000°C (la aceste temperaturi ridicate
proprietăţile magnetice sunt distruse) s-au solidificat sub 600°C. La aceste
temperaturi particulele minerale de fier, pe care le conţin rocile sunt magnetizate
şi orientate în direcţia câmpului magnetic dominant al Pământului.
Rocile sedimentare sunt formate şi din particule ce conţin minerale de fier, deja
magnetizate, care provin din erodarea rocilor preexistente. Depuse în lacuri, mări
şi oceane, aceste particule magnetice se reorientează şi se cimentează, odată cu
roca, în direcţia câmpului magnetic existent în timpul sedimentării.
Această magnetizare remanentă, conservată în rocile vulcani sau sedimentare, nu mai
este afectată de schimbările ulterioare ale câmpului magnetic, fapt pentru care ele
înregistrează direcţia campului magnetic al Pământului din timpul în care s-au
format. În consecinţă, ambele tipuri de roci, vulcanice şi sedimentare pot conţine
o magnetizare remanentă care reflectă direcţia polului magnetic din timpul când s-a
format roca.
Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor a putut fi reconstituită
migrarea polului geomagnetic în decursul trecutului geologic, dar mai ales în
timpul Cuaternarului, faţă de care V. Bucha (1976) leagă şi o parte din
evenimentele climatice din emisfera nordică.
Există şi un alt aspect, foarte important, care a rezultat din studiul
paleomagnetismului rocilor, şi anume că în decursul timpului, câmpul magnetic al
Pământului a suferit modificări, iar emanaţia remanentă poate fi normală (la fel cu
cea actuală) sau inversă. Cercetările au arătat că inversarea polilor magnetici are
loc în câteva mii de ani, iar polaritatea normală sau inversă este apoi menţinută
pentru perioade ce variază între 100 de mii de ani şi 50 milioane de ani.
Folosind rocile vulcanice, inclusiv cele situate de o parte şi de alta a riftului
medio-atlantic, a fost întocmită sacra schimbărilor de polaritate ale campului
magnetic al Pământului (A. Coix, R. Dolli şi G. Dalrymple, 1963, 1965) pentru cel
puţin 4 milioane de ani. Timpul când câmpul magnetic a avut aceeaşi polaritate
corespunde unei epoci (Gilbert, Gauss, Matuyama, Brünhes), iar diferitele schimbări
de polaritate de durată mai mică din interiorul acestora corespund unor evenimente
(Olduvai, Jaramillo, etc.). Fiind completată prin datări radiometrice, aceasta a
devenit o importantă scară geocronologică (scara polarităţii geomagnetice) la care
sunt raportate principalele evenimente ale Pliocenului şi Cuaternarului. S-a
stabilit că perioada Cuaternară începe în timpul evenimentului Olduvai, când are
loc revenirea pentru scurt timp la o polaritate normală în interiorul epocii de
polaritate inversă Matuyama, iar limita între Brunhes şi Matuyama (0,73 milioane
ani) a fost aleasă ca referinţă pentru limita dintre Pleistocenul inferior şi
Pleistocenul mediu.
Paleomagnetismul a fost de un real folos în stabilirea cronologiei depozitelor din
Marele Rift al Africii Orientale, în corelarea marilor secvenţe loessice din Europa
şi Asia. De asemenea, a permis evaluarea vitezei de expansiune a bazaltelor care
constituie fundul oceanelor de o parte şi de alta a marilor dorsale. Din
paralelizarea schimbărilor de polaritate ale câmpului geomagnetic, cu resturile
fosile din carotele extrase de pe fundul oceanului s-a constatat că multe specii de
fosile dispar aproximativ în timpul inversării polarităţii şi ca specii noi au
apărut în scurt timp după aceea (D.H. Tarling şi M.P. Tarling, 1978).