Dar aceste ipoteze, ce pornesc de la legăturile ciclice dintre Atlanticul de Nord

si Oceanul Artic, nu au rezistat la analiza datelor sedimentologice care arata ca

Oceanul Artic a fost acoperit de gheturi de cel putin 700.000 de ani sau poate
chiar de peste 2,5 milioane de ani ( N.J.Schackleton si N.D.Opdyke, 1977);
A.Berger, 1979; S.V.Margolis si Y.Herman, 1980). Totusi mecanismul complicat si
pozitiv de conjugare dintre temperatura si albedou propus de M.Ewing şi W.L.Donn
(1956), cu toate ca nu era raspunzator pentru initierea epocilor glaciare,
constituie in continuare un important proces generator de clima.
Alţi autori au plasat originea oscilaţiilor glaciare în Antarctica.Astfel,
A.T.Wilson (1964) presupune că atunci când calota antarctică a atins o anumită
grosime, incalzirea bazei sale (datorita presiunii) atinge punctul de topire si
provoaca deplasarea ghetarilor. In jurul Antarcticii s-a format atunci un imens
ghetar de self care a marit albedoul in aceasta regiune de la 0,08 la 0,80,
provocand, impreuna cu icebergurile desprinse din marginea ghetarului, racirea
climei Pamantului. Rupturile ciclice de mari mase de gheata provocau procese
„autociclice”in atmosfera. Referindu-se la epoca contemporana, H.H.Lamb ( 1966)
considera ca topirea accentuata a calotei antarctice, intre anii 1800-1940, a
determinat impingerea catre nord a apei cu salinitate mica provenita din topirea
ghetarilor. Regiunile subantarctice s-au racit, centura vanturilor de vest a fost
deplasata cu 1º-2ºC spre nord, iar deplasarea ecuatorului meteorologic in aceeasi
directie a conditionat cresterea cantitatii de apa ecuatoriala calda care
alimenteaza Curentul Golfului. Prin intermediul acestuia s-a accentuat si topirea
gheturilor arctice. Autorul nu motiveaza insa de ce a inceput topirea ghetarilor
din Antarctica.
Cauze extraterestre
Acestea se referă la modificări periodice, cu durate de timp diferite, ce se petrec
in afara suprafetei terestre, dar care au determinat schimbari ale fluxului
radiativ solar, receptate de atmosfera terestra prin modificarea corespunzatoare a
unor componente si elemente climatice. Au fost grupate in trei categorii:
modificarea parametrilor orbitei terestre, variabilitatea radiatiei solare si
patrunderea sistemului solar intru-un nor de pulberi galactice.
Modificarea parametrilor orbitei terestre.Această ipoteză ocupa spatiul cel mai
mare in discutiile privind cauzele alternantelor glaciar-interglaciar, deoarece
variatia periodica a parametrilor orbitali ofera posibilitati mai usoare de
explicare a variatiei radiatiei solare disponibile la diferite latitudini si
anotimpuri. Dintre parametrii geometrici ai orbitei Pamantului care se modifica
periodic trei sunt mai importanti: inclinarea planului ecuatorial al Pamantului
fata de ecliptica, migrarea periheliului si excentricitatea orbitei Pamantului. Mai
este cunoscuta sub numele de „teoria astronomica” sau „mecanismul lui Milancovič „.
Experimentările numerice si calculele astronomice efectuate pentru ultimii 5
milioane de ani au condus la stabilirea urmatoarelor valori pentru elementele
orbitale:
●Înclinarea planului ecuatorial al Pămantului fata de planul eclipticii ( unghiul
de inclinare a axei polilor) a variat intre 22º2' si 24º28' in perioade de 38.000-
45.000 ani, in medie de 41.000 ani. In prezent acest unghi este de 23º27' si ne
gasim intr-o perioada de descrestere a lui. Ultimul maxim al inclinarii axei
polilor ( cu un unghi de 24º30') s-a produs cam acum 9.000 ani, dupa care axa
polilor s-a redresat treptat. Daca axa Pamantului ar fi perpendiculara pe planul
eclipticii n-ar mai exista anotimpuri, regiunile tropicale si ecuatoriale ar fi mai
calde si ar creste amplitudinea termica intre acestea si regiunile polare, care ar
ramane mai reci. Invers, contrastele termice dintre iarna si vara vor fi mai mari.
●Migrarea periheliului necesită pentru rotaţia sa in toate anotimpurile un timp
cuprins intre 10.000 si 26.000 ani, in medie 21.000 ani. Aceasta migrare deplaseaza
lent pozitia solstitiilor si echinoctiilor pe elipsa parcursa de Terra si modifica
periodic momentul din an in care planeta este mai aproape (periheliu) sau mai
departe ( afeliu ) de Soare. Astfel, acum 11.000 ani cand solstitiul de iunie al
Pamantului era in pozitie de periheliu (azi afeliu), in emisfera nordica verile
erau mai calde, iar iernile mai reci. In schimb, in emisfera sudica verile erau mai
putin calde, iar iernile mai putin reci. Contrastele anotimpuale erau deci mai
reduse in emisfera sudica, dar mult mai mari in emisfera nordica. Catre anul 12.000
verile boreale vor corespunde cu periheliul, motiv pentru care ele vor fi mai
calde, iar verile mai reci, situatie existenta in prezent in emisfera australa.
●Excentricitatea orbitei Pământului a oscilat între 0,0051 şi 0,0475 cu perioade
cuprinse între 90.000 si 120.000 ani, in medie 100.000 ani. In prezent aceasta
valoare este de 0,017, iar pentru urmatorii 24.000 ani tinde sa se apropie de cerc,
caz in care durata anotimpurilor terestre ar fi aproape egala. In schimb, o
excentricitate mai mare a orbitei mareste diferenta intre iarna si vara intr-o
emisfera si o atenueaza in cealalta emisfera.
Primul fenomen afectează simultan ambele emisfere, pe când ceilalti doi afectează
alternativ câte o emisferă. Însumarea temporală a celor trei parametrii ar putea
duce la răciri simultane sau alternative pe cele două emisfere, dar semnificaţia
variatiilor acestora a fost interpretata diferit. Ultimul maxim al excentricitatii
orbitei Pamantului ( cu circa 2% mai mare decat in prezent) s-a produs acum 16.000
ani, iar penultimul ( cu circa 4% mai mare) cu 125.000 ani in urma.
J.F.Adhémar în anul 1842 (cf. Diarmid F. 2003) este primul care emite ideea
schimbarilor climatice datorita modificarii repartitiei caldurii pe suprafata
Pamantului ca urmare a variatiei insolatiei, dar ea atrage atentia ceva mai tarziu,
prin prelucrarea amanuntita a datelor de catre J.Croll (1875). El pune accent pe
deplasarea periodica a pozitiei periheliului, cu o durata medie de 21.000 ani.
Pentru emisfera nordica glaciatiunile s-ar fi produs atunci cand iarna corespundea
cu pozitia Pamantului la afeliu. In acelasi timp iernilr lungi si aspre, urmate de
veri scurte si calduroase, erau favorabile acumularilor mari de zapada si formarii
ghetarilor. Dupa parerea sa glaciatiunile apareau alternativ, fie in emisfera
nordica, fie in cea sudica la un interval de timp care era cam jumatate din
precesie (10.500 ani ). Ulterior, G.E.Pilgrim ( 1904 ) arata ca odata cu precesia
periheliului se mai inregistreaza alte doua miscari planetare periodice cu
influenta asupra repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului: excentricitatea
orbitei Pamantului si unghiul planului ecuatorial al Pamantului fata de planul
eclipticii.
R.Spitaler (1921) aduce o nouă interpretare a datelor astronomice, părerea sa fiind
cu totul opusa celei lui J.Croll, considerand ca pentru producerea glaciatiunilor
sunt favorabile verile lungi si racoroase urmate de ierni mai scurte si blande,
parere preluata ulterior de majoritatea celor care a-au ocupat de aceasta problema.
W.Kőppen şi A.Wegener (1924) preluand parerile anterioare si primele calcule
matematico-astronomice ale lui M.Milancovič ( 1921) le interpreteaza intr-o forma
putin modificata. Dupa acesti autori, epocile glaciare au aparut in legatura cu
excentricitatea Pamantului. Datorita acestor modificari, in timpul Cuaternarului au
alternat intre ele serii cu durate de mai multe mii de ani, din care unele cu veri
calduroase, iar altele cu veri foarte reci. Acestea din urma, corespunztoare unei
excentricitati mai mari a orbitei, daca au coincis, cu un minim al inclinarii axei
Pamantului fata de ecliptica, au creat conditii favorabile pentru instalarea unei
epoci glaciare.
M.Milancovič (1921, 1930, 1941), luand in considerare modificarile celor trei
parametri ai orbitei Pamantului pentru ultimii 600.000 de ani, calculeaza variatia
cantitatii de caldura primita de la Soare in timpul verii la latitudinea de 65º
Nord. Efectul insumat al acestor variatii periodice este transpus in curba
variatiei de temperatura corespunzatoare latitudinilor de 50-65º din emisfera
nordica. El a indicat posibilitatea realizarii unor cicluri in schimbarile
climatice, si anume a unor cicluri mari de 100.000, 40.000 si 25.000 de ani, in
care se cuprind cicluri mai mici, de 2.000-2.500, 1.000-1.300, 400 si 200-250,
apoi, in cadrul acestora cicluri de 80-100, 19-23, 5,5 si 2 ani.
W. Soergel (1937), sprijinindu-se pe curba temperaturilor întocmită de
M.Milancovič, a încercat corelarea acesteia şi cu ridicarea sau coborarea limitei
zapezilor permanente si cu extinderea maselor de gheata din Europa de Nord,
indicand prin aceasta si varsta absoluta a glaciarelor si interglaciarelor.
Din calculele matematico-astronomice rezultă că formarea unor epoci glaciare s-ar
produce când: vara emisferei nordice se gaseşte la afeliu, excentricitatea orbitei
este maximă, iar oblicitatea este mică. Satisfacerea acestor condiţii permite
instalarea la latitudinile mari nordice a unor veri suficient de reci, care să împi