Toate părerile expuse dovedesc prin multitudinea şi varietatea lor tocmai

complexitatea acestei probleme, existând înca mari dificultati in stabilirea

cauzelor schimbarilor paleoclimatice si a succesiunii glaciatiunilor in Pleistocen.
Deocamdata nu este cunoscut exact mecanismul de functionare a sistemului climatic
sub influenta factorilor externi, cu toate ca in ultimele decenii s-au efectuat
multiple cercetari asupra tuturor componentelor sale ( atmosfera-criosfera-
litosfera-biosfera) si relatiilor reciproce. Pe de alta parte, schimbarile de lunga
durata ale climei pot fi in mare masura ecranate de schimbarile de scurta durata,
fapt pentru care cauza sau ansamblu de cauze predominant sa fie aproape imposibil
de depistat (T.M.L. Wigley et al, 1981). Dupa opinia majoritatii cercetatorilor
exista o mare posibilitate ca factorul de dirijare a schimbarilor climatice si a
glaciatiunilor pleistocene sa fie modificarile ciclice ale parametrilor orbitei
terestre („teoria astronomica”), care conditioneaza fluxul variabil al radiatiilor
electromagnetice ale Soarelui la limita superioara a atmosferei. Nu sunt excluse
nici ipotezele referiotoare la „oscilatiile independente” care au in vedere
conjugarea relatiilor variabile dintre atmosfera-ocean-criosfera-litosfera-
biosfera.

FORMAREA ŞI DINAMICA GHEŢARILOR

RELIEFUL FORMAT DE GHEŢARI

Gheţarii care s-au format şi care se formează în continuare la suprafaţa Pământului

sunt rezultatul acumulării şi persistenţei îndelungate a unui strat gros de zăpadă
ce se va transforma cu timpul în gheaţă, un material solid-plastic, care sub
impulsul propriei greutăţi se poate deplasa prin curgere lentă. Întinderea, forma
şi dinamica gheţarilor se află sub influenţa condiţiilor climatice şi a reliefului
de sub gheţar.

FORMAREA GHEŢII
Condiţia principală pentru formarea gheţii ce intră în compoziţia unui gheţar o
constituie acumulările succesive de zăpadă la temperaturi sub sau în jur de 00C .
Cristalele de zăpadă formate sunt instabile din cauza raportului foarte mare dintre
greutate şi volum. Ajunşi la sol, fulgii de zăpadă se îngemănează unii cu alţii,
formând o mantie continuă. Astfel, zăpada proaspătă căzută are o greutate specifică
mică (0,01-0,1 g/cm3). Sub efectul vântului şi tasării densitatea zăpezii poate
ajunge până la 0,3-0,4 g/cm3, porozitatea menţinându-se încă la valori foarte
ridicate (80-90 %). Transformarea straturilor de zăpadă în gheaţă, trecând prin
stadiul intermediar de firn este un proces complicat şi de lungă durată prin care
are loc creşterea continuă a densităţii şi micşorarea porozităţii şi, implicit, a
volumului de aer.
Transformarea zăpezii în firn se realizează prin modificarea continuă a densităţii
şi a volumului de aer, în funcţie de grosimea stratului de zăpadă, de felul zăpezii
(uscată, umedă) şi de condiţiile climatice, sub acţiunea combinată a insolaţiei şi
a presiunii.
Insolaţia este cea care controlează procesele de topire - reîngheţare şi sublimare
a zăpezii. Astfel, in timpul verii, apa provenită din topirea stratului afânat de
zăpadă se infiltrează prin porii acestuia şi îmbracă sub forma unei pelicule,
fulgii de zăpadă rămaşi netopiţi. În timpul nopţii, prin reîngheţarea apei, aceştia
iau forma unor grăunţi cristalini, înglobând în sfera lor şi alte cristale de
gheaţă. Prin topirea zăpezii şi reîngheţarea repetată a apei, în stratul de zăpadă
se produc modificări texturale importante, determinate de formarea unor grăunţi de
gheaţă cu diametru 2-3 mm.
De asemenea, când în pătura de zăpadă se produce o scădere verticală a temperaturii
are loc o alterare lentă a acesteia. În acest caz granulele de zăpadă mai calde
stau peste granulele de zăpadă mai reci, fapt ce permite un transfer de vapori de
apă din stratul mai cald către stratul mai rece, ceea ce atrage după sine
creşterea, prin sublimarea vaporilor de apă, a cristalelor granulare din
orizonturile mai adânci. Atât sublimarea cât şi procesul de topire – recristalizare
sunt mai eficiente atunci când temperatura aerului este apropiată de 00C.
Presiunea, care creşte prin acumularea unor starturi de zăpadă, este aceea care
controlează procesul de tasare a zăpezii, în urma căruia o parte din grăunţii
cristalini se unesc între ei, formând aglomerări granulare de gheaţă. Gradul de
tasare creşte o dată cu adâncimea, fapt ce pune în evidenţă presiunea exercitată de
greutatea zăpezii de deasupra.
Prin acest proces de metamorfozare se ajunge la formarea unei zăpezi granulare
(firn) cu densitate mult mai sporită, dar cu porozitate mult diminuată faţă de
zăpada afânată: valorile greutăţii specifice variază între 0,4 şi 0,8 g/cm3, iar
porozitatea scade sub 40%. Această transformare poate dura 150 – 200 ani în
regiunile reci şi uscate, şi numai 25 –40 ani în regiunile reci şi umede.
Transformarea firnului în gheaţă se realizează prin continua compactizare a
grăunţilor cristalini de gheaţă sub efectul creşterii presiunii asupra firnului
prin acumulare continuă a zăpezii. Astfel, prin creşterea şi unirea cristalelor de
gheaţă, prin eliminarea aerului (reducerea porozităţii) şi creşterea densităţii, se
formează o masă compactă de gheaţă de culoare alb-lăptoasă, iar prin continuarea
procesului într-o gheaţă alb-albăstruie, transparentă. Pentru o asamblare compactă
a granulelor de gheaţă, greutatea specifică trebuie să depăşească valoarea de 0,67
g/cm3, iar porozitatea să fie mai mică de 26 %. Acest proces se petrece la adâncimi
de 70 – 80 m în regiunile polare şi la 30 – 40 m în regiunile montane din zona
temperată.
În domeniul zăpezilor permanente, unde firnul este bine acoperit de zăpadă,
oscilaţiile de temperatură ale aerului numai influenţează evoluţia sa. Doar tasarea
şi recristalizarea, fenomene lente, continuă procesul de metamorfozare prin
creşterea treptată a densităţii până la formarea gheţii de gheţa