Dinamica gheţarilor.

Procesele de eroziune,
transport şi acumulare ale
gheţarilor.

Sacenco Natalia
Prin gheţar înţelegem o masă de gheaţă compactă rezultată din acumularea
zăpezii, prin topire şi îngheţare. Un gheţar trebuie s ă aib ă o suprafaţă unde
zăpada sau gheaţa se acumulează şi una, în care gheaţa acumulată în exces
se topeşte. Viaţa gheţarilor este legată de un bilanţ pozitiv al masei de
zăpadă, deci de echilibrul care există între
cele două procese fundamentale. Acumularea ghe ţii sau alimentarea
gheţarului face ca volumul lui să crească la un bilan ţ excedentar sau s ă
rămână constant, când există un echilibru între acumulare şi topire. Acest
proces presupune, deci, creşterea masei de ghea ţă prin aportul de zăpadă,
condensarea la suprafaţa gheţarului sub form ă de chiciur ă
sau grindină şi chiar ploaie care îngheaţă, sporind volumul masei de
gheaţă. În timp, zăpada acumulată trece prin faza de firn şi apoi în gheaţă.
Orice gheţar presupune existenţa unor elemente care-l caracterizează şi în acest sens vom
deosebi:
–Zona de acumulare sau de alimentare, care se mai numeşte câmp de firn şi care poate
lua diferite forme, în funcţie de configuraţia reliefului. Această zonă poate avea aspect de
dom, de paltou, de vale sau de cuvetă. În profil transversal, câmpul de firn într-un circ glaciar
este concav.
–Zona de ablaţie (topire), situată în aval de cea de acumulare presupune existenţa unei
limbi glaciare, care curge în virtutea pantei şi a plasticităţii masei de gheaţă. Prin ablaţie se
înţelege reducerea masei unui gheţar prin topire, evaporare, sau distrugere mecanică şi deci
un
proces prin care volumul gheţarilor scade în timp. În zona temperată, cel mai important
proces constă din reducerea volumului prin topire.Trecerea de la zona de acumulare, la cea de
ablaţie se face printr-un prag glaciar care prezintă crevase şi cascade de gheaţă. Crevasele
sunt
crăpături în masa de gheaţă, de diferite forme şi dimensiuni.
–Fruntea gheţarului sau capătul din aval este partea cea mai complexă , prin problemele
de dinamică şi de bilanţ pe care le are.
 Orice gheţar, mai poate fi caracterizat şi printr-o serie de elemente
morfometrice ca:
-Bazinul de recepţie este arealul care alimentează cu zăpadă masa
gheţarului şi care poate fi delimitat pe linia crestelor. El este mai greu de
marcat în cazul gheţarilor complecşi. Există însă, în ambele cazuri, o
relaţie directă între masa gheţarului şi suprafaţa bazinului de recepţie.
-Lungimea gheţarului este distanţa între altitudinea maximă şi cea
minimă, pe limba gheţarului.
-Lăţimea gheţarului se măsoară perpendicular pe linia de curgere a
limbii de gheaţă. Se poate determina o lăţime maximă şi una minimă,
în funcţie de configuraţia suprafeţei planice, a limbii gheţarului.
Evaporaţia de pe gheţar este un proces nesemnificativ, deoarece căldura de vaporizare este mult
mai mare decât cea de topire. Plasticitatea gheţii face ca sub influenţa pantei şi a greutăţii, gheţarii
să se deplaseze. Viteza de curgere este şi ea dependentă de
aceste două elemente care au loc, chiar în condiţii de pante foarte mici. De exemplu, în condiţiile
unei pante de 1o, curgerea este declanşată când grosimea gheţii ajunge la 60–65 m, în timp ce la o
pantă de 45o este suficient numai un strat de 1,5–2 m pentru a se
declanşa deplasarea. În cazul gheţarilor, s-a constatat că viteza de curgere este inegală,
în secţiune transversală fiind mai mică la contactul cu fundul şi pereţii văii glaciare. Viteza de
deplasare a gheţarilor variază foarte mult de la un masiv la altul, în funcţie de condiţiile locale, de
la câţiva metri la circa 7,5 km/ an. Viteza de deplasare a unor gheţari
Gheţarul Viteza (m / an)
Jakobshavn (Groenlanda) 7 500
Karajak (Groenlanda) 7 000
Farrar (Anctarctida) 17
Marii emisari antarctici 1 000
Mackay (Antarctida) 336
Hoffel (Islanda) 700
Pilatte (Alpii Francezi) 13 – 34
Gorner (Alpii Elveţieni) 44 – 175
Hintereisferner (Alpii Austrieci) 20 – 120
Forni (Alpii Italieni) 33-67
Fedcenko (Pamir) 180
Baltoro (Karakorum) 90
Emmons (Munţii Cascadelor) 40 – 85
În deplasare, masa de gheaţă se mulează pe fundul văii şi la apariţia pragurilor, în masa gheţarului
se formează crăpături sau crevase
După poziţia pe care o au, aceste materiale în cadrul gheţarului şi după prezenţa sau
absenţa deplasării materialului de către gheţar, distingem:
Morenele frontale sau terminale sunt formate la periferia calotelor glaciare sau la
capătul din avale al gheţarilor, prin împingerea de către gheaţă a materialelor şi fixarea
lor prin topirea gheţarilor. De regulă, aceste materiale formează valuri de forma unei
potcoave sau ca o semilună.
Morenele laterale sunt rezultate din materialul antrenat pe flancurile limbii gheţarului.
În cadrul acestor materiale sunt incluse şi cele provenite de pe versanţi prin avalanşe
sau rostogolire şi care sunt antrenate de masa de gheaţă în deplasare
Morenele de fund sunt constituite din materialele antrenate în mişcare, la baza
gheţarului şi rămase după topirea gheţii. Ele conţin şi materialele transportate în corpul
masei de gheaţă sau pe suprafaţa acesteia.
Morenele mediane provin din unirea morenelor laterale a doi gheţari care se unesc şi
formează o singură limbă. După unire, o astfel de morenă este situată aproape de axa
longitudinală a limbii gheţarului.
Morenele interioare sunt alcătuite din materialul care este încorporat în masa
gheţarului, ca urmare a afundării în masa de gheaţă a unor materiale, de la suprafaţa
acesteia, provenite de pe versanţi.
Morenele de suprafaţă provin din materialele care se găsesc la suprafaţa gheţarului şi
care pot proveni din avalanşele de pe versanţi. De remarcat este faptul că aceste
materiale rămân pe fundul văilor glaciare, după topirea gheţarului şi se suprapun peste
morenele de fund.
 Clasificarea gheţarilor
După locul de formare pe suprafaţa globului, putem
deosebi, pe de
o parte, gheţari continentali sau regionali şi, pe de altă
parte, gheţari
montani sau locali.
 Gheţarii continentali se întâlnesc la cei doi poli şi se caracterizează
prin marea lor extensiune sub forma unor câmpuri (calote
glaciare) sau gheţari continentali (Antarctida şi Groenlanda). Cea mai
mare calotă glaciară este în regiunea antarctică, unde acoperă o
suprafaţă de 13 000 000 km2 şi în regiunea arctică şi în Groenlanda
extinsă pe 1 726 000 km2. Grosimea calotei de gheaţă este cuprinsă
între 1 500 şi 3 000 m. La o asemenea grosime, chiar la pante extrem
de mici, există o deplasare a masei de gheaţă care ajunsă la ţărm se
rupe în blocuri enorme, care plutesc în apele oceanului spre latitudini
mai mici până se topesc. Aceste blocuri mari de gheaţă, de dimensiuni
şi forme neregulate, detaşate de gheţarii continentali se numesc
iceberguri. Ele plutesc în apele oceanului cu 9/10 din masa de gheaţă
în apă şi numai cu 1/10 la suprafaţă. După particularităţile lor, gheţarii
continentali se împart în:
1. Gheţari de tip antarctic, care sunt foarte masivi şi se întind până
la ocean, dând naştere la banchize plutitoare (Pişota, 1983).
2. Gheţari de tip groenlandez, care seamănă cu primul tip, dar la
periferie se termină sub formă de limbi orientate pe văi, până la
nivelul mării.
 Gheţarii montani, de altitudine sau locali, sunt reprezentaţi de
masele de gheaţă care se formează în regiunile montane la altitudini
mai mari ca limita zăpezilor persistente. Ei au dimensiuni reduse şi
apar sporadic, în funcţie de altitudinea şi de masivitatea reliefului. Din
arealul ocupat de gheţari, ei reprezintă numai 0,6% în Munţii Alpi,
Himalaya, Caucaz, Pamir, Munţii Stâncoşi, Anzi şi chiar în zona
ecuatorială, Kenya şi Kilimandjaro. După locul în care sunt cantonaţi,
ei se împart în gheţari de vale, de circ şi de podiş.
 A. Gheţarii de vale la care alimentarea bogată în circul glaciar face
ca gheaţa să se scurgă în lungul văii, sub forma unei limbi de gheaţă,
contribuind la modelarea unei văii glaciare. La rândul lor, aceşti
gheţari sunt de mai multe tipuri (Pişota, Buta, 1983).
Gheţari de tip alpin sunt caracterizaţi printr-o zonă de acumulare a
zăpezilor şi de transformare în gheaţă (firn), în circurile glaciare şi
printr-o zonă de curgere şi de topire sau limba gheţarului, care în Alpi
poate ajunge la 10–25 km lungime şi chiar mai mult în Caucaz. În
unele cazuri, gheţarii din văile secundare se unesc cu cel din valea
principală.
Gheţarii de tip himalayan sunt constituiţi în sisteme în care limba
gheţarului principal poarte ajunge la câţiva zeci de km şi grosimi de
sute de metri. De exemplu, gheţarul Fedcenko din Pamir are 71,2 km
lungime, o lăţime de 3 100 m şi o grosime de circa 500 m.
Gheţarii de tip scandinav apar ca un câmp de firn, situat pe un
platou, din care coboară, în direcţii diferite, mai multe limbi de gheaţă
care ajung în fiorduri până la nivelul mării.
Gheţarii de tip alaskian apar ca o masă de gheaţă de mari
dimensiuni, la poalele unei regiuni montane rezultate din unirea a doi
sau mai mulţi gheţari de vale care coboară din munte. Tipic pentru
această categorie este gheţarul Malaspina din Alaska.
 B. Gheţarii de circ se formează din zăpada acumulată la obârşia
văilor sau pe versanţii slab înclinaţi, situaţi deasupra limitei zăpezilor
persistente. Limbile de gheaţă specifice acestui tip sunt scurte şi se rup
când depăşesc pragurile. Aceste caracteristici sunt specifice tipului
pirenean. Cel de al doilea tip, denumit turkestan, este caracteristic
gheţarilor cantonaţi în depresiuni tectonice, fără scurgere, alimentarea
făcându-se prin avalanşe sau prin vânt.
 C. Gheţarii de podiş apar pe platourile înalte din Pamir şi sunt ca
nişte saltele de gheaţă, fără scurgere, având un caracter suspendat.
Gheţarii pot fi clasificaţi şi după temperatura medie a regiunii în
care se află, care determină bilanţul masei de gheaţă şi circulaţia apei
în gheţar (Grecu, 1997). Din acest punct de vedere, deosebim:
Gheţari din regiunile temperate, cum sunt cei din Alpi, din Munţii
Stâncoşi şi din sudul Scandinaviei, care au o temperatură corespunzătoare
punctului de topire a gheţii, cu excepţia iernii. Apa rezultată
din topirea gheţarilor favorizează deplasarea gheţarului şi-i măreşte
potenţialul eroziv.
Gheţarii din regiunile subpolare se caracterizează prin faptul că
încălzirea din vară topeşte zăpada, iar apa rezultată pătrunde în interior
şi se cristalizează. Firnul poate astfel ajunge la grosimi de 10–20 m.
Gheţarii din regiunile polare au temperaturi situate sub punctul de
îngheţ, chiar şi în timpul verii. Gheaţa este acoperită cu o pătură
groasă de firn, iar zăpada trece foarte lent în această formă.
 După condiţiile de curgere a gheţii, deosebim:
Gheţari activi, care se mişcă repede, având o eroziune glaciară
activă şi o deplasare a materialului erodat. Rata mişcării face ca
gheţarul să transporte cantităţi mari de gheaţă, care se regenerează în
zona de obârşie, unde este un bilanţ excedentar de gheaţă.
Gheţari pasivi, care curg încet, au grosimi mici şi uneori ablaţia
este mai mare ca alimentarea gheţarului, din care cauză are loc şi o
reducere treptată a volumului lor.
Gheţari morţi, cum sunt cei din Mexic, apar ca resturi ale unor
gheţari activi şi pasivi, fără a mai avea alimentare din firn.
 Clasificarea gheţarilor adoptată de UNESCO are la bază o serie de
criterii morfologice şi poziţionale (Bălteanu, 1982). În virtutea
acestora, se pot deosebi:
Calotele glaciare, reprezintă mase de gheaţă, cu suprafaţă mare,
care acopăr relieful, cum este calota Antarctidei sau a Groenlandei.
Câmpurile glaciare, sunt întinderi mai mici cu grosimi care pot
ajunge la 200-300 m, fiind caracteristice pentru arhipelagurile Frantz
Josef, Novaia Zemlea şi în sudul Americii de Sud.
Cupolele glaciare sunt extinse pe platouri montane, ca nişte
cupole din care se desprind, radiar o serie de limbi de gheaţă. Sunt în
Norvegia (486 km2), în Ţara Baffin, unde sunt două cupole cu circa
6 000 km2.
Limbile de gheaţă sunt mase de gheaţă care pornesc din calote sau
cupole glaciare, sub forma unor limbi de gheaţă, de dimensiuni mari,
putând ajunge la 200-300 km.
Gheţarii de circ sunt dezvoltaţi în căldările glaciare sau chiar în
craterele vulcanilor stinşi.
Gheţarii de vale, formaţi în circurile glaciare, se deplasează pe văi,
exercitând o puternică acţiune de eroziune, cum sunt cei din Alpi.
 Clasificarea gheţarilor adoptată de UNESCO are la bază o serie de
criterii morfologice şi poziţionale (Bălteanu, 1982). În virtutea
acestora, se pot deosebi:
Calotele glaciare, reprezintă mase de gheaţă, cu suprafaţă mare,
care acopăr relieful, cum este calota Antarctidei sau a Groenlandei.
Câmpurile glaciare, sunt întinderi mai mici cu grosimi care pot
ajunge la 200-300 m, fiind caracteristice pentru arhipelagurile Frantz
Josef, Novaia Zemlea şi în sudul Americii de Sud.
Cupolele glaciare sunt extinse pe platouri montane, ca nişte
cupole din care se desprind, radiar o serie de limbi de gheaţă. Sunt în
Norvegia (486 km2), în Ţara Baffin, unde sunt două cupole cu circa
6 000 km2.
Limbile de gheaţă sunt mase de gheaţă care pornesc din calote sau
cupole glaciare, sub forma unor limbi de gheaţă, de dimensiuni mari,
putând ajunge la 200-300 km.
Gheţarii de circ sunt dezvoltaţi în căldările glaciare sau chiar în
craterele vulcanilor stinşi.
Gheţarii de vale, formaţi în circurile glaciare, se deplasează pe văi,
exercitând o puternică acţiune de eroziune, cum sunt cei din Alpi.