Relieful glaciar

Relieful glaciar – montan și de calotă

Ghețarii, ca factor modelator al suprafeței terestre, își imprimă și astăzi, ca și în trecutul geologic,
amprenta în trăsăturile și formele reliefului din regiunile reci ale Globului.
Ghețarii situați în zonele marilor latitudini, ajungând până la nivelul bazinelor oceanice și marine,
constituie în ansamblul lor ghețarii de calotă sau continentali. Masele de gheață cantonate pe
vârfurile munților înalți formează ghețarii montani. Cele două calote de gheață polare,
ale Groenlandei și Antarticii, însumează 97% din volumul gheții de pe Glob. Rezultă că numai 3%
din această masă revine ghețarilor montani.

Relieful glaciațiunii montane

Specificul și dinamica ghețarilor montani
Ghețarii montani apar în general pe suprafețe restrânse, ajungând până în regiunile ecuatoriale,
unde stau instalați pe cele mai semețe vârfuri; sunt izolați în părțile superioare ale diferitelor masive
muntoase și ocupă cuvetele suspendate, obârșiile unor bazine hidrografice ori platouri înalte și
vălurite. Acolo unde temperatura medie anuală este sub 0 ºC, există posibilitatea formării ghețarilor;
aceasta este limita zăpezilor persistente.
Limita zăpezilor persistente prezintă variații de la ecuator spre poli. În regiunile ecuatoriale această
limita se află la cca 5.000 m, iar în zonele temperate ea coboară la 3.000 m. Dar limita atinge
valorile altimetrice cele mai înalte nu în zona ecuatorială, ci în regiunile subtropicale, deoarece aici
predomina mișcările descendente ale aerului, care se află departe de starea de saturație cu vapori
de apă. La oscilarea limitei contribuie și alți factori, ca de exemplu gradul de izolare către interiorul
continentului. Astfel în partea de est a Tibetului și în Anzii Americii de Sud limita zăpezilor
persistente se ridica la 6.300-6.500 m.
Cât privește expunerea versanților în raport cu curenții de aer umed, acest fapt apare bine ilustrat
în Himalaya. Versantul lor sudic, condensând umiditatea musonului oceanic de vară, prezintă limita
zăpezii persistente la înălțimea de cca 4.900 m, în timp ce pe versantul nordic, orientat către zona
pustiurilor interioare ale Asiei, limita se află la aprox. 5.600 m. Mișcarea și extinderea ghețarilor
montani se află în strânsă dependență cu raporturile care se stabilesc, datorită condițiilor climatice,
între procesul de acumulare și deci de creștere a masei de gheață și cel de topire sau ablație, care
determină echilibrul glaciar.
În funcție de modul în care se realizează sau nu acest echilibru, un ghețar crește sau descrește în
dimensiuni, înaintează sau se retrage. Din acest punct de vedere un ghețar se poate diviza în două
mari sectoare, unul de acumulare, situat în partea dinspre amonte și altul de ablație, care se află
spre aval. Limita inferioară a sectorului de acumulare coincide cu limita zăpezilor persistente, fiind
oarecum stabilă, în timp ce limita superioară a sectorului de ablație poate oscila mai sus sau mai jos,
în funcție de condițiile locale.
Există trei cauze principale care condiționează topirea ghețarilor montani: radiațiile solare directe,
căldura cauzată prin convecția aerului și șiroirea pe masa de gheață. Orice ghețar montan, se află în
condițiile unui schimb continuu de materie: reducerea lui datorită topirii, pe de o parte și
înmagazinarea de noi cantități de precipitații solide, pe de altă parte. Sub acest aspect, la nivelul
limitei zăpezilor persistente se tinde la un echilibru mobil între acumulare și topire.
Deasupra limitei zăpezilor persistente, volumul acumulării crește, datorită măririi cantității de
precipitații solide și a temperaturilor coborâte; crescând volumul, ghețarul se deplasează pe pantă.
În acest fel, o parte din masa gheții pătrunde sub limita zăpezilor persistente, având forma unei
limbi. Aici topirea precumpănește față de acumulare. Capătul dinainte al limbii ghețarului se termină
mai mult sau mai puțin abrupt, sub forma unei frunți.
Alături de acțiunea de transport și acumulare, comune și ghețarilor de calotă, eroziunea (exarație)
reprezintă un proces deosebit de important pentru modelarea reliefului de către ghețarii din regiunile
de munte. Intensitatea eroziunii crește o dată cu grosimea masei de gheață și cu micșorarea
pantelor. Procesul de eroziune glaciară este intensificat de contribuția materialelor morenice (blocuri
uriașe, bolovani, pietrișuri de diferite dimensiuni), care se află incorporate pe marginile și la fundul
ghețarului. Prin intermediul acestora, ghețarul scrijelează pereții și patul văii. Această eroziune brută
este dublată de un proces de șlefuire, determinat de gheață curată sau amestecată cu particule fine
de rocă, având o granulometrie asemănătoare nisipului și care constituie „făina de ghețar”.
Ghețarul desfășoară o puternice eroziune laterala, cât și o eroziune în sens longitudinal. Roca
versanților, afectată de îngheț, prezintă fisuri mari, care înlesnesc ghețarului să smulgă mai ușor
blocuri de rocă; eroziunea laterală lărgește mult profilul transversal al văilor glaciare.
Eroziunea în profil longitudinal, se deosebește de aceea a apelor curgătoare prin faptul că gheață
acționează mai slab acolo unde panta este mai mare. Când panta este mai mică, sau când ghețarul
întâlnește contrapante și praguri, forța lui de eroziune devine maximă. Masa de gheață, ajungând
deasupra pragului se fisurează și se fragmentează în blocuri, care se vor suda între ele mai jos pe
pantă și, apăsând puternic, intensifică eroziunea. În acest fel, pragurile din cadrul văilor glaciare sunt
mai puțin supuse eroziunii. Acest mod de a eroda, al ghețarului, în excavațiile din fața contrapantelor
se numește subsăpare și creează profile longitudinale în trepte, compuse din praguri și bazinete sau
excavații de subsăpare.
Eroziunea glaciară are o intensitate diferențiata în funcție de sectoarele sau părțile componente ale
ghețarului. Eroziunea cea mai puternică se manifestă în cadrul văilor, unde masele de gheață curg,
presează, smulg și târăsc cantități mari de rocă. În perimetrul circurilor, eroziunea este mai redusă,
ea exercitându-se nu atât prin deplasarea gheții, cât mai ales datorită imensei presiuni cauzata de
grosimea foarte mare.

Tipuri de ghețari montan

După aspectul exterior se deosebesc mai multe tipuri de ghețari montani:

 ghețarul alpin sau de vale,

 ghețarul pirinean
 ghețarul de platou
 ghețarul himalaian
 ghețarul de tip Kilimandjaro
 ghețarul de tip norvegian
 ghețarul de tip alaskian
Ghețarul alpin sau de vale
Ghețarul alpin sau de vale este bine reprezentat pe vârfurile înalte ale Alpilor. Se compune din:
bazin de alimentare cu zăpada, circul cu gheață și o limba bine dezvoltată, care coboară mult sub
limita zăpezilor. Zona de alimentare este acoperită de o zăpada mai densă, grăunțoasă, numită firn
sau névé. Zona névé-ului este permanentă începând în medie de la altitudinea de 3.000 m în sus.
Ea alunecă încet alimentând în permanență circul, ce cantonează o mare cantitate de gheață. Din
circ, gheață este evacuată continuu prin limbă, care alunecă în cadrul unei văi până la linia de topire.
Datorită dezvoltării mari a limbii, ghețarul se mai numește și ghețar de vale. Uneori limbile prezintă
ramificații, ajungând să ia aspect de rețea. De asemenea ele se pot uni prin confluențe. O
caracteristică în plus a acestui ghețar este prezența multor morene de fund. Unul din cei mai mari
ghețari de vale este Fedcenko din Pamir, lung de 77 km; în Alpi, ghețarul Aletsch are 24 km.

Ghețarul pirinean
Ghețarul pirinean are ca specific prezența masei de gheață numai în interiorul circului. Este mic și
lipsit de limbă. Restrângerea ghețarului este determinată de condițiile climatice, relativ secetoase, și
de limita zăpezilor persistente mai ridicată; ablația împiedică formarea limbilor de gheață. Ghețarul
fiind cantonat doar în cadrul circului a primit denumirea de ghețar suspendat sau de circ. Are
multe morene de suprafață și interioare, dar nu prezintă morene de fund. Este tipul de ghețar
specific munților Pirinei. Pentru munții din România, el a fost specific fazei glaciare Würm, când
majoritatea ghețarilor și-au retras limbile, rămânând numai în circuri.

Ghețarul de platou
Ghețarul de platou se întâlnește foarte rar, având forma unei mici calote de gheață. Se instalează în
zonele cu largi excavații ale platourilor foarte înalte, slab alimentate cu zăpezi. Un astfel de ghețar
se întâlnește în Alpii Dauphinezi, iar în pleistocen, se pare că a existat și pe suprafețele de nivelare
înalte din Munții Retezat.

Ghețarul himalaian
Ghețarul himalaian nu are un circ propriu-zis; reprezintă un caz particular al ghețarului alpin, fiind
însă mai complex și de proporții. Este caracteristic pentru Munții Himalaya, unde zona zăpezilor
persistente este extrem de extinsă, de la 4.700 m la peste 8.000 m. Ghețarii își dezvoltă limbi foarte
lungi, care depășesc de multe ori 50 km, având aspectul unor fluvii de gheață, cu frecvente
confluențe. Prin înșeuări și transfluență, gheața, foarte groasă, trece peste cumpene, unindu-se cu
ghețarii vecini. Vara, în zona de intensă ablație se formează lacuri și torenți care timp de 1-2 luni
sapă albii și terase în ghețar. În Himalaia se disting două mari zone de glaciație, una către est, în
perimetrul Vf. Chomolugna (Everest), iar cealaltă către vest spre munții Kara-Korum. Dintre ghețari
menționăm: Rakhiot, Bazhin, Sikkim, Siachen-lung de 72 km, Rongbuk.

Ghețarul de tip Kilimandjaro

Ghețarul de tip Kilimandjaro, specific munților cu același nume, se află instalat în cratere vulcanice.
Trece și peste marginile craterului, coborând sub formă de limbi dispuse radial pe pantele conului.
Privit de la înălțime el se înfățișează ca o stea uriașă. Astfel sunt ghețarii Shira, Mawenzi și Kibo din
Munții Kilimandjaro și Lewis, Diamond, Gregory, Darwin, Joseph, César în Kenia.

Ghețarul de tip norvegian

Ghețarul de tip norvegian este specific zonei de munți vechi ai Norvegiei, ridicați și faliați la
începutul cuaternarului și care au rămas sub forma unei platforme înălțată, cu abrupți de mai multe
sute de metri. În aceste regiuni se află instalați ghețarii cu aspect de platoșă, din care pornesc
periferic limbi de gheață cu dimensiuni în general reduse. Aceste platoșe de gheață sunt
denumite icefjeld, iar limbile icestrom. În zona limbilor de gheață apar și morene.

Ghețarul de tip alaskian

Ghețarul de tip alaskian este specific regiunilor muntoase înalte din Alaska, care depășesc uneori
altitudinea de 5.000 m. Ghețarii alunecă pe văi și ajungând la poalele munților confluează, formând
veritabile piemontări de gheață. Sunt numiți și ghețari de piemont. Pe suprafața gheții se depune un
strat de praf rezultat din dezagregarea rocilor. Uneori apar chiar soluri, pe care se poate instala o
vegetație arborescentă. Periodic, areale ale pădurilor sunt îngropate sub valuri de gheață provenite
prin alunecare din sectoarele înalte. Părțile care ajung la ocean se desprind din cauza mareelor,
formând ghețarii plutitori, denumiți aisberguri. Ei nu formează în părțile inferioare morene propriu-
zise, ci acumulări aluvionare, dispuse în pânze groase, ce înlesnesc procesele de solidificare. În
Alaska se întâlnesc ghețarii Malaspina, Bering și Alsek iar în Chile, San Rafael.

Relieful creat de ghețarii montani

Relieful generat de ghețarii montani, cuprinde forme de eroziune și de acumulare. Specific este
faptul că aceste forme se dispun într-o anumita etajare.

Forme de eroziune
Circul glaciar
Circul glaciar este o depresiune, sub forma unei excavații circulare, încadrate de pereți abrupți, la
obârșia văilor glaciare, care este sau a fost ocupată de un ghețar. În circulație au mai intrat și
termeni românești de căldare sau zănoagă. Excavația este creată prin presiunea exercitată de masa
de gheață, prin abradarea (erodarea) patului de rocă.
Se deosebesc circuri de ravenă, de versant sau perete, de obârșie, de vale. În funcție de modul lor
de grupare sau asociere pot fi deosebite: circuri compuse sau complexe care rezultă din
îngemănarea celor simple și circuri în trepte sau etajate.
Între peretele de rocă al circului și masa de gheață se află crăpături verticale numite rimaye care
sunt formate datorită diferențelor termice dintre peretele stâncos – mai cald – și gheață. Circurile se
dezvoltă cu precădere în vecinătatea limitei zăpezilor persistente; de asemenea un rol important în
evoluția lor îl are orientarea sau expunerea versanților. În multe din fostele circuri glaciare, care au
funcționat în pleistocen, se află azi cantonate lacuri glaciare denumite popular tăuri, zănoage sau
„ochiuri”. Custurile (karling-uri în limba germană) sunt creste montane înguste, zimțate, situate la
contactul dintre două circuri glaciare vecine; sunt formate prin eroziune glaciară și procese
periglaciare. Pot prezenta părți mai joase numite șei de transfluență (prin care masa de gheață din
interiorul unui circ cu poziție altimetrica mai mare, poate sa debușeze într-un circ vecin, situat mai
jos) și parți mai înalte – ace, piramide, muchii înguste și zimțate (care rezulta din fragmentarea
custurilor prin procese crionivale).
Valea glaciară
Valea glaciară reprezintă făgașul prin care curge limba ghețarului. În linii generale, ea se aseamănă
cu un uluc sau jgheab uriaș, al cărui profil transversal prezintă forma de „U”. Uneori văile glaciare
pot avea și forma literei „V” (cazul unor văi glaciare din Munții Vosgi), sau profil complex, adică de
„V” și de „U”.
În afară de văile glaciare mari, există și cele afluente, care se termină brusc deasupra văii principale,
colectoare. Ele au primit denumirea de vai suspendate sau troghuri. Un aspect deosebit îl prezintă
văile glaciare îmbucate formate dintr-un uluc larg, în interiorul căruia a fost sculptată o vale mai
recenta și mai strâmta. Profilul longitudinal al văii glaciare are mari denivelări, formând praguri pe
rocile mai dure și cuvete sau bazinete largi pe rocile mai moi. Ele rezultă din procesul de subsăpare
glaciară. Primul prag este cel care separă circul de valea glaciară. Adâncirea cuvetelor din spatele
pragurilor, permite gheții să crească în grosime și să acționeze mai mult în contrapantă prin
subsăpare. Cea mai mare cuveta se află în partea inferioară a văii, fiind denumită bazinet terminal.
După retragerea limbii glaciare, aceste bazinete se umplu cu apă formând lacuri
(lacurile Geneva și Constanța din Alpi). Cu timpul, lacurile se pot colmata, apărând câmpii reduse ca
suprafață. La partea superioară, în dreptul pragurilor se dezvolta crăpături în masa ghețarului,
denumite crevase. Rocile vălurite, cunoscute și sub denumirea de spinări de berbeci (roches
moutonnées în franceză) apar sub forma unor ondulări pe pragurile glaciare. Ele se datoresc
șlefuirilor și striațiunilor adânci trasate de ghețarul încărcat cu materiale morenice, dure, în timpul
curgerii.

Formele de acumulare
Ghețarii smulg, în timpul înaintării lor, cantități mari de materiale, din pereții și fundul circurilor și
văilor glaciare, pe care le transportă în interiorul masei lor. Ei transportă, de asemenea, cantități mari
de nisipuri și praf, aduse de vânt. În ansamblu, morenele reprezintă o aglomerare de blocuri
eterogene, implantate într-o masă de materiale mai fine, argilo-nisipoase, care sunt transportate de
ghețari și depuse acolo unde gheață se topește.
În funcție de poziția lor în interiorul văii glaciare morenele sunt:

 frontale (terminale) – materiale depuse sub forma unui arc de cerc în fruntea limbii de
gheață;
 laterale – materiale depuse sub forma de diguri abrupte pe marginea văii glaciare;
 mediane – depuse în partea centrala a văii glaciare.
În funcție de poziția lor în masa de gheață morenele pot fi:

 de suprafața (transportate de ghețar pe spinarea sa);

 de fund (iau naștere din materialele smulse de ghețar pe parcursul zonei de frecare cu
fundul vaii);
 interne (rezulta din pătrunderea morenelor de suprafața în corpul ghețarului).
În spatele valului morenaic se observă un fel de movile denumite drumlin-uri, care se formează prin
depunerea grămezilor de morene existente în interiorul masei de gheață la topirea totala a părții
frontale.

Formele de acumulare fluvio-glaciară

Apele rezultate din topirea ghețarului se încarcă cu material morenaic fin, pe care îl transportă la
diferite distanțe și cu care clădește o serie de forme denumite fluvio-glaciare. Aceste depozite se
dispun în largi amfiteatre sau mari conuri de dejecție, mult aplatizate, care se îngemănează formând
câmpii fluvio-glaciare sau sandre. În ele apele curgătoare pot forma ulterior terase fluvio-glaciare.

Relieful ghețarilor de calotă

Activitatea ghețarilor de calotă (continentali) prezintă multe elemente comune cu cea a ghețarilor
montani. Glaciațiunea actuală de calotă ocupă suprafețe întinse
în Antarctica, Groenlanda, Islanda, Spitzberg, în insulele Franz Iosef, Novaia Zemlia, Severnaia
Zemlia.

Tipurile actualilor ghețari de calotă

Dupa extindere, morfologie și dinamica, actualii ghețari de calotă pot fi grupați în patru tipuri:

 anctartic,
 groenlandez,
 islandez
 Spitzberg.
Tipul antarctic, în Antarctica calota are aprox. 14 mil. km2. În jurul Antarcticii gheața de pe continent
se prelungește mult și în apa oceanului, formând o platoșă relativ unitară, uneori înaltă de 90 m,
numită banchiză; din ea se desprind blocuri imense de gheață numite aisberguri (iceberguri). În
unele zone periferice apar tot mai multe stânci deasupra gheții (nunatak-uri), crevase și văi canion.
Materialul detritic rezultat din dezagregarea rocilor ce compun nunatak-ul va fi preluat de către masa
de gheață în mișcare și depus sub formă de morene glaciare. Gheața calotei antarctice
este pleistocenă. Topirea ei ar ridica nivelul oceanului planetar actual cu circa 15 m. Prezența ei în
zona Polului sud determină anumite particularități curenților marini și vânturilor, care influențează
regimul climatic al Globului.
Tipul groenlandez este cantonat în Groenlanda, ocupand ¾ din suprafața insulei. Zonele litorale
rămân descoperite, iar între ele și calotă se interpune o fâșie muntoasă. În afara calotei de gheață
netedă (icefield) cu grosimi de 2.500-3.000 m, are limbi de gheață ce coboară spre ocean (icestrom)
unde dau aisberguri; deasupra masei de gheață sunt vârfuri muntoase (nunatak-uri). În zonele
periferice ale calotei glaciare se întâlnesc: crevase, fiorduri, morene, krioconite (praf de natură
vulcanică), cursuri subglaciare care local devin supraglaciare.
Tipul islandez ocupă parțial insula islandeză și are caracter discontinuu datorită erupțiilor
vulcanice și gheizerelor. Ghețarii sunt mărunți și împrăștiați pe întreaga suprafață a insulei. Erupțiile
subglaciare duc la topirea masivă a gheții și la formarea unor bazine acvatice sub sau inglaciare.
Când drenarea acestor ape de către râurile subglaciare sau inglaciare se face brusc, au loc inundații
catastrofale.
Tipul Spitzberg este alcătuit din ghețari alpini pe văile din munți și ghețari de platou la exterior.

Relieful de eroziune[modificare | modificare sursă]

Ghețarii de calotă exercită o triplă activitate: de eroziune (exarație), de transport și de depunere.
Formele rezultate sunt vizibile mai ales dupa retragerea ghețarilor. Formele de eroziune sunt
reprezentate prin: fjelduri, fiorduri, roci mutonate, nunatak-uri.
Fjeld-urile sunt câmpii înalte sau podișuri, dezvoltate pe un substrat dur, care a fost netezit parțial de
ghețari. Deasupra lor se ridica martori (monadnock-uri) sau stânci reziduale (nunatak-uri).
Fiordurile par ca niște golfuri lungi și ramificate, ce pătrund în interiorul uscatului pe zeci de km; au
rezultat prin inundarea de către mare a unor văi glaciare adânci, după topirea calotei glaciare ce
acoperea zona limitrofă.
Rocile mutonate (roches moutonnées) sunt stânci șlefuite, ovale sau circulare modelate de ghețarii
prin morenele de fund, fixate în masa de gheață.

Formele de acumulare glaciară[modificare | modificare sursă]

Formele de acumulare sunt mult mai extinse și mai variate decât cele de exarație. Ca poziție
acestea se dezvoltă pe suprafața ocupată anterior de ghețari (morena de fund); în domeniul morenei
frontale și la exteriorul morenei (proglaciare, fluvio-glaciare). Genetic, în relieful de acumulare
glaciară se includ și formele create de râurile alimentate de ghețari. Relieful morenei de fund
reprezintă o câmpie cu aspect vălurit, cu forme pozitive (drumlin-uri, öesar-uri, kames-uri) cât și
zone depresionare (lacuri, bălti, mlaștini, turbării).
Drumlinurile se referă la formele cu aspect colinar, orientate pe direcția deplasării ghețarilor. Între ele
există zone de înșeuări, lacuri sau sectoare mlăștinoase. Lungimea fiecărei coline oscilează între
400-1.000 m, lățimea între 150-200 m, iar înălțimea relativă între 10-40 m. În plan au aspect oval.
De obicei drumlinurile se găsesc grupate, numărul lor fiind de ordinul sutelor și miilor. Dispunându-
se unul în continuarea celuilalt și în același timp unul lângă altul, aceste forme conferă reliefului
trăsături particulare, asemănătoare dunelor lineare.
Oesar-urile (eskers) se înfățișează ca o îngrămădire de pietre cu aspect de dig șerpuit; orientarea lor
corespunde sensului deplasării ghețarilor. Se aseamănă cu niște rambleuri de cale ferată.
Kamesurile sunt tot forme fluvio-glaciare, pozitive cu aspect mamelonar sau de movile. Se dezvoltă
în imediata apropiere a morenei frontale.
Câmpiile morenice sunt alcătuite din argile nisipoase și blocuri, au suprafața netedă sau ușor
vălurită și presărată cu lacuri sau bălti. Relieful morenic deluros ocupă spatii izolate pe fondul
câmpiilor morenice și are o distribuție haotica. Movilele sunt rotunde sau ovale. Aceste forme au
rezultat din depunerea pe suprafața reliefului subglaciar, a morenelor cantonate în crăpăturile
ghețarilor de calotă. Văile și lacurile sunt nenumărate. Văile sunt slab evoluate, prezintă profil
transversal în forma de „V”, praguri și cascade. Lacurile care ocupă alături de bălti și mlaștini o mare
suprafața (în Finlanda 9% din suprafața țării) se prezintă fie sub forma de salbe legate de râuri
scurte, fie izolate.
Relieful morenei frontale. Salpausselka și pradolinele.
Ghețarii de calotă au transportat importante cantități de morene în zonele lor periferice, sau frontale.
În morfologia actuală a Finlandei se păstrează bine asemenea lanțuri de morene frontale,
denumite salpausselka. Lățimea acestor culmi deluroase este de câțiva km, înălțimea relativă de
peste 60-80 m, iar lungimea de ordinul câtorva sute de km. Versantul dinspre ghețar este mai
abrupt, în timp ce versantul dinspre aval este mai prelung, mai lin. Între ele se dezvoltă culoare
depresionare ce poartă denumirea poloneză de pradoliny (pradoline). Lățimea lor este de câțiva km,
iar lungimea de ordinul sutelor și miilor de km. Elba, Oderul și alte râuri din
nordul Germaniei și Poloniei curg local pe vechi pradoline. Blocurile eratice reprezintă bucăți mari de
rocă, răspândite în cadrul morenei frontale. Ele se pot depune și pe fundul oceanului fiind aduse de
banchize și aisberguri.
Formele fluvio-glaciare (proglaciare)
Câmpiile de sandre sunt zone acumulative construite de către torenții glaciari la periferia morenei
frontale. Pe suprafața câmpiei, care atinge ordinul sutelor și miilor de hectare, ulterior râurile își sapă
terase, coborând nivelul pânzei freatice. Astfel particulele fine, uscate, pot fi antrenate pe diferite căi
(îndeosebi eoliană) generând câmpiile de loess. Zoliile sunt forme depresionare în cadrul câmpiilor
de sandre. Cursurile fluvio-glaciare au antrenat cu ele și blocuri de gheață, pe care le depun după o
anumita distanță, acoperindu-le ulterior cu aluviuni. Este acea „gheață moartă” sau „fosilă” care prin
topire creează zoliile.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
1.“Geomorfologie generala”, Ilie, Gr. Posea, N. Popescu, 1970, Editura Didactică și Pedagogică,
București
2. “Dictionar de geografie fizica”, Ielenicz M. și colab., 1999, Editura Corint, București
 Relieful Carstic

Numim relief carstic relieful specific format pe roci solubile. Printre rocile
solubile pe care poate lua naştere relieful carstic se numără calcarul, sarea
şi gipsul. Principalul "vinovat" de formarea reliefului carstic este apa. Sub
acţiunea ei, rocile solubile sunt corodate şi erodate, luând naştere forme
deosebite de relief. Binecunoscutele sectoare de chei atât de
spectaculoase, înguste, săpate în pereţi înalţi de calcar sunt tot forme
carstice. Dar apa nu lucrează doar la suprafaţă. Din cauza mişcărilor
tectonice, în pachetele de calcar apar fisuri, fracturi şi diaclaze pe care apa
se infiltrează şi îşi incepe munca în subterean. Astfel iau naştere peşterile.
Deci rocile solubile sunt modelate atât la suprafaţă cât şi în subteran ceea
ce duce la a împărţi carstul în endocarst (în subteran: peşteri, avene,
septe, pilieri, marmite) şi exocarst (la suprafaţă: lapiezuri, doline, uvale).
generate de acţiunea apei atât la suprafaţă cât şi prin canale subterane.

Relieful carstic Relieful carstic constituie un tip aparte de relief, iar cea mai
cunoscută formă rezultată în cadrul acestuia este reprezentată de peșteri.
Accesând acest material, vei afla prin ce se caracterizează relieful carstic și
care sunt formele sale specifice. De asemenea, vom identifica împreună
arealele unde relieful carstic este întâlnit cel mai frecvent. Toate aceste
informații interesante sunt însoțite de imagini și scheme, care te vor ajuta
să aprofundezi detaliile prezentate de profesorii noștri de geografie.
Relieful carstic a luat naștere prin intermediul unor procese fizice şi
chimice. În general, este vorba despre procesul numit dizolvare. Astfel,
fenomenul are loc în prezența apei încărcată cu o cantitate însemnată de
dioxid de carbon (CO2) și pe un substrat geologic alcătuit din roci foarte
solubile, precum calcarele, dolomitele, sarea, ghipsul etc. Formele rezultate
sunt foarte variate și pot fi împărțite în: forme de suprafaţă: lapiezuri,
doline, uvale, polii, chei, ponoare, poduri naturale etc.; forme de adâncime:
peşteri, avene (au aspectul unor puțuri verticale), speleoteme (domuri,
stalactite, stalagmite). Lapiezul se prezintă, în general, ca un canal, mai
scurt sau mai lung, care este mărginit de niște crește abrupte sau
aplatizate. El mai poate avea și o formă ovală sau circulară și, de obicei,
are o adâncime mică.

Relieful pe argile

Relieful argilos
Argilele rezultă prin cimentarea sau consolidarea pelitelor, adică a unui
material cu granulație foarte fină, mai mici de 2µ. Există mai multe argile, în
funcție de constituția lor mineralogică. Cele mai sărace în silice
formează caolinitul, iar cele mai bogate în silice poartă denumirea de
montmorillonite. Între ele exista un tip intermediar numit illit. Argila în stare
uscată este foarte avidă de apă. Când este saturată cu apă devine
impermeabilă, iar prin gonflare își mărește volumul, devine plastică și
alunecă pe pantă. Deci, înmagazinarea unei cantități de apă sau pierderea
ei prin evaporare determină importante variații de volum. La un grad foarte
ridicat de îmbibare cu apă, argila capătă caracter semifluid. La uscare
accentuată, argila poate ajunge până la stricarea coeziunii particulelor
componente, fiind ușor pulverizată de vânt.
Condițiile climatice își imprimă în mod diferențiat amprenta. Astfel în
climatele temperate sunt prezente ravenele, ogașele, torenții și multe tipuri
de alunecări. În climatul subpolar, modelarea argilelor se face predominant
prin procesul de solifluxiune. În România morfologia dezvoltată pe argile
este prezentă în numeroase unități cum sunt: Podișul Sucevei, Podișul
Central Moldovenesc, Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei, Câmpia
Transilvaniei și Podișul Târnavelor, zona montană a flișului, zona
subcarpatică.
Forme de relief pe argilă
Una din trăsăturile de bază ale acestui tip de relief este dată de rețeaua
hidrografică, care prezintă văi largi, marcate frecvent de mlaștini care
uneori întrerup firul apei. Versanții prezintă pante de obicei mici și foarte
mici, interfluviile având aspect rotunjit și plat. Scurgerea apei provenită din
precipitațiile atmosferice se face repede, datorită comportării argilelor ca
roci impermeabile, atunci când ele ajung la saturație. Se dezvoltă intens
eroziunea lineară, în primul rând acolo unde lipsește pătura vegetală. Apar
ravene și ogașe, care evoluează repede către organisme torențiale. În
zonele cu climat subdeșertic și mediteraneean, dezvoltarea ravenelor este
foarte intensă; ele se ramifică puternic, formând excavații în labirint, foarte
dese și destul de adânci, de la câțiva metri, uneori până la câțiva zeci de
metri și separate între ele prin creste înguste. Aceste forme de relief sunt
cunoscute sub numele de bad-lands –uri (pământuri rele), foarte dezvoltate
în statul Dakota (S.U.A), de unde au primit denumirea. Trăsătura cea mai
caracteristică a morfologiei dezvoltată pe argile este dată de alunecările de
teren.
Alunecările de teren
Alunecările produc importante degradări de terenuri, distrugerea unor căi
de comunicație. Societatea omenească poate interveni în procesul genezei
și evoluției alunecărilor de teren, cu scopul prevenirii, încetinirii sau opririi
declanșării acestora. În acest sens se pot delimita două categorii de
măsuri: preventive și curative sau de ameliorare.
Măsurile preventive urmăresc preîntâmpinarea producerii alunecărilor.
Dintre acestea cităm: menținerea învelișului vegetal pe versanții înclinați;
raționalizarea pășunatului sau interzicerea acestuia pe pantele care indică
alunecări în pregătire; practicarea arăturilor în sensul curbelor de nivel;
uscarea argilei prin drenări de suprafață și subterane, prin intermediul
cărora apa să fie evacuată în afara regiunii cu potențial de alunecare;
modificarea naturii argilelor, prin injectări cu diferiți lianți.
Măsuri curative se aplică în situațiile când alunecările s-au declanșat și
acțiunea lor trebuie limitată sau împiedicată. Ca primă măsură se impune
captarea surselor de umezire a argilelor (izvoare, pânze de ape freatice) și
dirijarea lor dincolo de perimetrul zonei afectată de alunecări. Printr-o astfel
de intervenție, argilele încep să se usuce și procesul de alunecare poate fi
oprit. Numai după o asemenea măsură urmează și amplasarea de ziduri
sau diguri din beton, care să fie montate cu o talpă cât mai adancă în sol,
concomitent cu împădurirea versanților și interzicerea pășunatului.

Relieful Desertic
Relieful deșerturilor este un relief climatic. În deșerturi, lipsa vegetatiei și
a solurilor face ca agenții morfogenetici să intre în contact direct cu roca și
ca urmare să se creeze un relief specific.
Pot fi denumite aride și semiaride acele regiuni cu precipitații foarte reduse
(sub 200 mm anual), dar suficiente pentru menținerea unor sisteme
de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin
dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi
vegetale care să protejeze solurile contra eroziunii agenților subaerieni.

Caracterul climatic
Caracterul climatic este legat de regimul precipitațiilor, la care se adaugă
temperatura și vântul, ce contribuie prin intermediul evaporației la stabilirea
unui bilanț hidric deficitar. Clima specifica este aridă.
Precipitațiile
Precipitațiile au o medie anuală de 200 mm; se întâlnesc uneori medii de
500-700 mm, dar evaporația potențială puternică (în Sahara 400 mm
anual) menține caracterul de ariditate. Precipitațiile din aceste regiuni se
caracterizează printr-o mare neregularitate: repartiția neuniformă pe luni,
diferențe mari de la an la an când cad mai ales sub forma de averse. În
Sahara s-au înregistrat perioade de 18 luni fără nici o picătură de ploaie; în
pustiul Atacama s-au semnalat 10-20 de ani fără precipitații.
Temperatura
Temperatura aerului prezintă puternice oscilații de la zi la noapte,
înregistrându-se amplitudini medii de peste 25°C la umbră și 40-50°C la
soare. În Sahara în timpul zilei la suprafața nisipului s-au înregistrat
temperaturi de 72°C care au coborât în timpul nopții la 0°C sau chiar sub
0°C.
Vântul
Vânturile nu prezintă valori mai ridicate decât în alte regiuni, dar importanța
lor în regiunile aride capătă o valoare mai mare prin consecințele asupra
creșterii gradului de uscăciune (mărirea evaporației) și prin acțiunea lor
morfogenetică (spulberarea solurilor și nisipurilor lipsite de un covor vegetal
protector, formarea dunelor).
Vegetația
Vegetația este săracă, adaptată la condițiile climatice aride. Speciile tipice
de plante sunt:spinul cămilei, saxaulul, sărățica, gipsărița, pelinul negru,
mimozele, salcâmul, curmalul.

Solul
Absența solurilor este dictată de lipsa unui covor vegetal, șiroire și vânt,
care înlătură materialele rezultate prin dezagregarea rocilor. Acțiunea slabă
a proceselor chimice și biochimice explică de asemenea ritmul lent sau
absența proceselor de solificare. Solurile specifice sunt cenușii de deșert.

Hidrografia
Hidrografic, regiunile aride și semiaride se caracterizează prin intermitența
cursurilor de apă și prin lipsa unei rețele hidrografice organizate. Singurele
cursuri de apă sunt uedurile. Acestea funcționează numai în timpul
averselor violente, când prezintă o undă de viitură foarte puternică. În cele
mai multe cazuri, apele uedului se pierd în propriile aluviuni sau se evaporă
înainte să se verse într-un lac interior. Această hidrografie, fără un nivel de
bază local precis, se numește areică; apele care se varsă într-un lac
interior se numesc endoreice (bazinul lacului Aral); în mod excepțional
există și ape cu scurgere la mare (exoreice), care au izvoarele în zone
foarte umede, cum ar fi Nilul.

Clasificare
În funcție de gradul de ariditate sunt trei tipuri principale de deșerturi:
semiaride, aride și hiperaride.
Deșerturi semiaride
Se caracterizează printr-o cantitate anuală de 200-300 mm precipitații, care
cad în anotimpul umed sub formă de averse violente, dar și sub formă de
ploi lente de mai mare durată; nu prezintă rezerve subterane de apă și nici
scurgeri permanente autohtone. Vegetația sporadică și discontinuă de
tufișuri spinoase este legată de anotimpul mai umed și de ploile
întâmplătoare, după care dispar.
Deșerturi aride
Prezintă precipitații medii anuale sub 200 mm; ploile cad sporadic sub
formă de averse scurte și violente. Nu există un anotimp mai umed, ci
numai zile umede, în timpul ploilor. Vegetația a dispărut complet sau este
localizată discontinuu în lungul uedurilor. Regimul termic este foarte diferit
de la o regiune la alta, de unde necesitatea subîmpărțirii lor în două tipuri:
deșerturi calde (Sahara, Kalahari, Arabia, Australia) cu temperaturi medii
anuale de 15-20°C și deșerturi reci
(Gobi, Tibet, Groenlanda, Islanda, Pamir, Anzi). În care temperaturile medii
anuale sunt cuprinse între -10 și +5°C, iar precipitațiile cad mai ales sub
formă de zăpadă
Deșerturi hiperaride
Sunt mult mai rare, ele apropiindu-se de limita maximă a aridității. Ploile
sunt atât de rare încât trec ani sau zeci de ani până când se înregistrează o
aversă de câțiva mm. În deșerturile continentale (Death Valley) se
înregistrează contraste termice diurne foarte mari, în schimb în deșerturile
litorale (Atacama) amplitudinile termice sunt reduse. Vegetația este
efemeră (durează doar câteva zile după căderea unei ploi).

Relieful de dezagregare și alterare

Lipsa solurilor și vegetației de pe cea mai mare parte a regiunilor aride,
pune roca în contact direct cu variațiile termice violente și cu insolația.
Dezagregarea
Dezagregarea, principalul proces de distrugere și fărâmițare a rocilor, este
condiționată de amplitudinile termice diurne extrem de mari, dar și de
variațiile de umiditate dintre zi și noapte. Variațiile termice provoacă fisuri în
stratul superficial al rocii; materialele se desprind și se acumulează la baza
pantelor sub formă de blocuri de grohotiș; pe suprafețe plane se formează
acumulări eluviale. În rocile eterogene, ca textură și mineralogie,
dezagregarea este de tip granular; aici se formează mici excavațiuni
denumite alveole și în anumite condiții taffoni (niște excavații semisferice
ale căror diametre ating uneori câțiva metri).
Variațiile de umiditate acționează asupra rocilor atât pe cale chimică, prin
dizolvarea și precipitarea sărurilor, cât și pe cale mecanică, prin creșterea
în volum a cristalelor de săruri.
Alterarea
Alterarea ca proces fizico-chimic al morfogenezei, are un rol important în
regiunile aride. Caracteristica principală este alternanța perioadelor scurte
de umectare cu cele de uscăciune. Umectarea produce dizolvarea
materialelor, precum și două tipuri de migrări: la distanțe foarte mici (de
ordinul mm sau cm) și cele care însoțesc șiroirea pe distanțe de zeci de
km.
Migrările la mică distanță
Migrările la mici distanțe dau naștere patinei deșertice, aflorescentelor și
microlapiezurilor.
Patina deșertică sau luciul negru este formată dintr-o pojghiță subțire,
având aspectul unui lac negru strălucitor, extinsă la suprafața rocilor care
conțin minerale solubile sau alterabile. Mineralele dizolvate în timpul
umectării, se concentrează sub efectul evaporației pe suprafața rocii,
formând un strat bogat în oxizi de fier și mangan. Patina protejează roca
împotriva coraziunii și chiar a dezagregării.
Eflorescențele întâlnite mai ales în deșerturile cu roci argiloase și mâloase,
provin din cristalizarea superficială a sărurilor solubile (cloruri și sulfați).
Microlapiezurile, întâlnite numai în rocile solubile (calcar, dolomit, gips)
apar sub forma unor șănțulețe sinuoase.
Migrările la mare distanță
Migrările la mare distanță, provocate de șiroire, concentrează în zonele
depresionare cantități mari de produse dizolvate, precum și nisipuri și
argile. La secetă are loc o deplasare ascendentă a apei, iar produsele
dizolvate recristalizează la suprafață, sub forma unei cruste calcaroase
numită duricrust (Australia) sau caliche (Mexic).

Relieful creat de apele curgătoare

În timpul averselor, oricât de rare ar fi, apele sunt atât de mari încât
modifică relieful într-o măsură mai mare decât restul tuturor agenților în
intervalul fără ploi.
Șiroirea
Șiroirea, mai intensă la marginea deșerturilor și în regiunile montane, unde
cantitatea de precipitații se menține în jur de 200-300 mm, exercită o
puternică activitate de eroziune mai ales pe versanții alcătuiți din roci moi
(argile, marne). În aceste locuri se formează o rețea densă de ravene,
despărțite prin interfluvii proeminente, ascuțite, din asocierea cărora rezultă
relieful de tip bad-lands.
Uedurile
Uedurile sunt văi largi prin care se scurg apele temporare în timpul
viiturilor; apele se pierd prin infiltrație și evaporare chiar în patul văilor
respective; sunt considerate de către unii autori, văi ale unor vechi cursuri
care au funcționat în perioadele climatice umede. În Africa de Sud –
deșertul Kalahari sunt denumite omuramba, iar în America Latină arroyos.
După trecerea viiturii uedul se transformă într-un șirag de bălți (în
Sahara, gueltas), care dispar în câteva zile prin evaporație. Viitura uedului
este bruscă. Ea apare ca un val uriaș care atinge viteze de 5-6 km/oră,
uneori chiar de 15-20 km/oră. Bruschețea și viteza mare a viiturii ajung să
smulgă de pe patul uedului cantități enorme de materiale și să le transporte
la distanțe mari. Atunci când aluviunile transportate sunt foarte fine, viitura
are aspectul unei curgeri noroioase. Prin eroziunea laterală a unor ueduri
vecine se formează o întinsă câmpie de eroziune, acoperită cu aluviuni
(glacisuri) pe care apele divaghează. Zonele din avalele acestor câmpii de
eroziune se caracterizează prin predominarea conurilor de împrăștiere
nisipoase, cu dune și brațe părăsite, unde stagnează uneori bălți,
(maaders, în Sahara).
Relieful de acumulare
Relieful de acumulare este prezent în cuvete endoreice. Materialele cărate
de șiroire și de ueduri dau naștere unor câmpii de acumulare. Acumulările
constituite din materiale grosiere, ce se produc în apropierea regiunilor
înalte se împrăștie sub forma unor conuri aluviale. Asemenea procese sunt
realizate de ueduri cu bazine hidrografice mari, situate în regiuni montane
întinse, unde se pot produce ploi cu durata mai mare. Depărtându-se de
munte brutalitatea viiturii scade, uedurile transportă materialele în
suspensie (nisipuri, mâluri) și pe cele dizolvate până în cuvetele cele mai
joase. Mâlurile și produsele dizolvate sunt depuse în partea centrală unde
temporar se mențin lacuri, în general sărate. Nisipurile se depun pe
marginea cuvetelor creând condiții de formare a dunelor. Asemenea
depresiuni endoreice sunt numite sebkha sau șot în țările
arabe, playa, bolson, salina sau salar în America Latină, kewir în
Iran, takâr în Asia Mică. Ele au dimensiuni reduse și apă temporară când
sunt situate pe platouri înalte. Ele însă pot ocupa și fundul unei mari relicte
(Marea Caspică, Lacul Aral) sau al unei cuvete tectonice (Marea
Moartă, Lacul Ciad, cuvetele Birket Quarum și Quattara din Egipt). Aceste
cuvete constituie nivele de bază locale, către care evoluează toată rețeaua
hidrografică endoreică (uedurile). La cuvetele înalte, zona centrală ocupată
temporar de lac, este o câmpie plată, argiloasă, la suprafața căreia se
formează prin evaporație o crustă de săruri.
Relieful eolian
Vânturile din pustiuri nu sunt nici mai frecvente, nici mai puternice decât în
alte zone climatice, numai că eficiența lor este sporită din cauza aridității și
absenței covorului vegetal. Vântul acționează asupra reliefului prin
eroziune (coraziune și deflație), transport și acumulare.
Eroziunea
Este procesul prin care particulele de sol sau de roca sunt desprinse si
indepartate din loc sub actiunea diferitilor agenti
externi(vant,precipitatii,gheata)
Coraziunea
Articol principal: Coraziune.
Coraziunea este acțiunea de roadere și șlefuire asupra rocilor, exercitată
de vântul încărcat cu grăunți de nisip. Ea se resimte mai ales în
vecinătatea solului deoarece încărcătura de nisip este aici maximă.
Deflația
Deflația este acțiunea de spulberare a dezagregărilor fine de la suprafața
rocilor și transportul acestora pe diferite distanțe, în funcție de intensitatea
și viteza vântului. Elementele mai grosiere, care nu pot fi cărate de către
vânt rămân pe loc și formează pavajul de deflație. Asemenea regiuni, pe
care vântul a spulberat elementele fine, rămânând în loc un platou pietros,
cu întinse câmpuri de grohotiș este cunoscut sub numele
de hamada sau reg.
Deflația contribuie și la accelerarea dezagregării și alterării selective a
rocilor scoțând în evidență forme structurale și petrografice și în mod
deosebit alveole și nișe de deflație. Asemenea excavații, însă de
dimensiuni mai mari, întâlnite în rocile granitice, poartă în Corsica
denumirea de taffoni.
Efectele coraziunii și deflației
Coraziunea și deflația în asociere cu dezagregarea, atacă cu precădere
straturile de roci friabile, formațiunile mai dure rămânând tot mai
proeminente. Apar astfel creste, ciuperci eoliene, stâlpi.
Tot ca rezultat al conjugării coraziunii și deflației, pe suprafața hamadelor și
regurilor sunt întâlnite pietre șlefuite pe trei fețe – dreikanter. Formarea
fațetelor se explică prin rostogolirea pietrelor, ca urmare a excavării
nisipului de la baza lor și oprirea lor pe suprafața cea mai plană.
Versanții abrupți, expuși vânturilor, prezintă uneori mici scobituri alveolare,
care prin desimea lor dau suprafețelor respective aspectul unui fagure.
Pe câmpiile argiloase se formează prin coraziune și deflație șănțulețe
alungite pe direcția vântului, despărțite între ele de creste instabile.
Adâncimea acestor șănțulețe cunoscute sub denumirea turcmena de
yardang atinge uneori 2-3 m. În deșertul Libiei poartă denumirea de djef-
djef. Păstrarea în relief a crestelor se datorează mai ales fixării argilei de
către smocurile de iarbă și tufele rare. Sunt tipice în pustiurile argiloase din
Asia Centrală.
Acțiunea de coraziune pe nisipuri devine evidentă numai atunci când
aceste formațiuni prezintă o coerență ridicată, fie datorită grosimii mari a
depozitului, fie datorită umidității. Cele mai cunoscute forme în aceste
cazuri sunt: fuldji, vadi și depresiunile de coraziune și deflație.
Fuldji sunt adâncituri de formă ovală, ce seamănă cu urma uriașă a unei
copite de cal. În pustiul Arabiei aceste pustiuri sunt mai adâncite în partea
frontală, situată în direcția vântului.
Vadi sunt culoare alungite, care se extind pe o lungime de câțiva km,
amintind de albiile unor râuri. Prin acțiunea de coraziune și deflație,
versantul care stă în calea vânturilor dominante este mai abrupt, în timp ce
partea opusă are o pantă domoală, permițând chiar unele acumulări
incipiente de nisip. În lungul acestora dar și a uedurilor funcționale,
turbioanele de vânt excaveaza mici depresiuni, cunoscute în Africa sub
numele de pans.
Depresiunile de coraziune și deflație se formează mai ales pe interfluviile
plate (hamade) constituite din granite și gresii, deoarece aceste roci se
dezagregă direct în nisipuri ce pot fi transportate imediat de vânt. Evoluția
lor este accelerată în cazul în care sub placa de gresie se găsește o rocă
friabilă (nisip, marnă) care poate fi ușor excavată de către vânt. Inițial
vântul atacă pe fisuri și diaclaze, până ajunge la roca friabilă subiacentă.
Spulberarea acesteia de către vânt provoacă ruperea stratului de rocă
dură, ducând la lărgirea excavației eoliene până la dimensiuni de câțiva
kmp. Dezvoltarea depresiunilor de coraziune și deflație este grăbită și de
intervenția șiroirii, concentrată către centrul depresiunii.
Acumulările eoliene
Acumulările eoliene reprezintă aglomerări de nisipuri sau praf, pe care
vântul le-a smuls sau le-a spulberat. Deplasarea materialelor de către vânt
se face prin suspensie (particule sub 0,1 mm), saltație (0,1-0,2 mm) și
târare (peste 0,2 mm).
Formele de relief rezultate din acumulări eoliene pot fi grupate în trei
categorii: riduri și movile, dune, câmpuri de dune (erguri).
Riduri și movile
Primele semne ale activității eoliene sunt puse în evidență de unele
ondulări de nisip – riduri – asemănătoare ripple-marks-urilor marine.
Aceste ondulări, transversale în raport cu vântul dominant, au înălțimi de
câțiva cm și lungimi ce rar depășesc 20-30 cm.
O alta formă simplă rezultată în urma acumulării eoliene o
constituie movila de nisip, cunoscută în Sahara sub numele de nebka. Ea
se formează prin îngrămădirea nisipului în jurul unui obstacol de tufișuri
sau ridicături stâncoase. Nebka se alungește în direcția vântului, în spatele
obstacolului sub forma unei limbi de nisip, transformându-se într-o
adevărată dună. Înălțimea acestei acumulări nu depășește 1 m. Nebka
este o formă extrem de dinamică, ea formându-se la vânturi ce au câteva
zile o direcție constantă, sau se distruge la fel de repede o dată cu
schimbarea de direcție a vântului.
Dune
Dunele sunt niște valuri asimetrice și reprezintă formele cele mai
caracteristice ale acumulării eoliene. Ele apar în condițiile unei cantități
abundente de nisip, din zonele aride și semiaride. În regiunile temperate
dunele cele mai importante se găsesc în regiunile litorale, unde
alimentarea cu nisip și brizele creează condiții favorabile formării acestora,
sau în apropierea marilor lunci fluviatile și a lanțurilor morenelor glaciare. În
funcție de dinamica vântului și abundența nisipului, pot lua forme diferite.
Formarea și evoluția dunelor se poate urmări cel mai bine în imediata
apropiere a țărmurilor. Aici, cele mai simple acumulări se fixează în jurul
unor smocuri de vegetație; ele sunt dunele embrionare. Prin unirea lor se
formează un cordon ce urmărește foarte aproape linia de țărm, ca un val,
formând duna de țărm sau avanduna. Prin migrarea avandunei, ca urmare
a vânturilor dominante (brizele), în spatele acesteia se formează un nou val
de dune, paralel cu primul. Se constituie astfel mai multe șiruri paralele
între ele și transversale față de direcția vântului dominant. Între acestea
rămân mici culoare alungite, care în Gasconia porta numele de lette. Prin
îndepărtarea de zona de alimentare dunele transversale sunt tot mai puțin
alimentate de nisip, și încep să fie fixate de vegetație și degradate de
vânturile puternice.
Barcanele descrise pentru prima dată în Asia Centrală, unde au și
răspândirea cea mai mare, sunt dune izolate, având forma unei semilune.
Ele se dispun transversal față de direcția vântului dominant. Au profil
asimetric: partea convexă a dunei este formată dintr-o pantă mică, expusă
vântului dominant, pe când partea concavă, ascunsă de vânt, este
delimitată de o pantă puternică. Prima este o suprafață de eroziune, de pe
care vântul antrenează particulele de nisip, lăsându-le apoi să cadă pe
versantul adăpostit, care este o pantă de acumulare. De multe ori capetele
mai multor barcane se contopesc și dau naștere unui lanț de barcane,
așezate perpendicular pe direcția vânturilor dominante, având aspectul
unei creste sinuoase. Prin continua spulberare a nisipului de pe suprafața
expusă și acumularea de pe partea concavă, barcanele au o mobilitate
deosebită, deplasându-se în direcția vântului cu câțiva zeci de metri pe an.
Abundența lor în Asia Centrală și Mauritania este legată de constanța
vânturilor musonice și respectiv a alizeelor.
Dunele parabolice reprezintă excavarea prin deflație a unor depresiuni
circulare sau ovale, la marginea cărora se depune un val de nisip
semicircular sau parabolic. Forma de semilună a dunelor parabolice este
opusă barcanelor, având frontul convex abrupt, iar cel concav lin, ultimul
fiind situat în bătaia vântului. Fixarea vegetației oprește adâncirea
excavațiilor. Dacă vântul este totuși destul de puternic, excavațiile se
alungesc și se lărgesc mult; la extremitatea lor se formează uneori prin
acumularea nisipului una sau mai multe movile denumite în Câmpia
Panonică garmada.
Câmpuri de dune
Câmpurile de dune mult mai variate și mai complexe, ocupă în regiunile
aride și semiaride suprafețe de sute sau mii de kmp. Asemenea acumulări
în Sahara poartă numele de erg, kum în Asia Centrală, iar în unele țări
arabe denumirea de nefud. Pe întinsul acumulărilor nisipoase apar o serie
de forme, de la riduri și dune elementare până la depresiuni alungite sau
îngrămădiri deluroase de nisip. Mai dese sunt barcanele unite între ele,
formând dunele în W transversale față de vânt. Prin alungirea treptată a
uneia din proeminențele laterale, sub influența vântului secundar, însă mai
violent, barcanele pot trece în lanțuri de dune longitudinale. Acestea au
aspectul unor valuri alungite pe zeci de km lungime, separate între ele de
culoare depresionare largi. Aceste zone depresionare între dune, formate
în cea mai mare parte datorită deflației poartă în Sahara numele de gassi
(când au ajuns să scoată la zi roca de bază) sau feidj (când subasmentul
stâncos mai este acoperit cu o pătură subțire de nisip). Umiditatea mai
mare din aceste depresiuni, ca urmare a apelor freatice (provenite din ploi
sau condensarea vaporilor de apă) permite chiar instalarea unei vegetații
(în special de curmali). Acestea sunt oazele mult căutate de caravane și
vizitatorii deșerturilor.
Pe lângă asociațiile de dune transversale și longitudinale, cu o anumită
uniformitate, majoritatea ergurilor și kumurilor prezintă întinderi mari de
nisip modelate în câmpuri de dune neregulate, cu relief confuz, fără nici un
fel de aliniament sistematic. Ele poartă în Sahara numele de akle și
corespund regiunilor cu vânturi violente, care suflă din toate direcțiile.
Uneori, culmile dunelor iau aspectul unor creste fumegânde, ușor curbate,
numite sif. În locurile unde efectul mai multor turbioane vecine este maxim,
pe culmea dunelor se formează niște ridicături piramidale – dune
piramidale – caracterizate printr-o mare instabilitate.
Clasificarea dunelor[modificare | modificare sursă]
După forma lor dunele au fost clasificate în cinci categorii: litorale, barcane,
transversale (în W), parabolice și longitudinale.
Extinderea și dezvoltarea lor sunt legate de existența unor mari cantități de
nisip mobil, a cărui origine s-a dovedit a fi foarte variată. Numeroși
cercetători ai Saharei au emis părerea că ergurile se localizează pe marile
pânze de nisipuri aluviale, puse în loc în timpul perioadelor cu climat mai
umed. În alte cazuri ele reprezintă nisipuri marine, depuse în timpul unor
vechi transgresiuni, remaniate și transportate la mari distanțe de către
apele curgătoare.

Glacisurile
O trăsătură caracteristică a peisajului regiunilor aride și semiaride este
existența unor suprafețe slab înclinate (în general sub 5º) presărate cu
aluviuni, care fac trecerea între reliefurile montane înalte și depresiunile
endoreice. Acestea au fost numite pedimente, glacis de eroziune sau glacis
de denudație. Glacisurile ar fi dezvoltate în roci moi, situate la baza
reliefurilor structurale sau petrografice, pe când pedimentele ar fi modelate
într-o rocă granulară, dură și omogenă, iar abrupturile care le delimitează
către amonte nu sunt de origine structurală ci de eroziune.
În partea superioară aceste câmpii înclinate sunt dominate de versanți
puternic înclinați. Racordarea cu partea abruptă se poate face fie printr-o
scurtă secțiune concavă – taluz de grohotiș, fie printr-o ruptură netă de
pantă numită knik. La ieșirea uedurilor din regiunile înalte, glacisul pătrunde
în interiorul acestora sub forma unor golfuri conice (conuri de eroziune). În
schimb, spre aval glacisul trece pe nesimțite într-o câmpie de acumulare
(playa sau bajada) ce se suprapune în general depresiunilor endoreice.
La modelarea glacisurilor de eroziune iau parte procese complexe:
dezagregarea și alterarea, scurgerea în pânză, șiroirea și eroziunea
laterală.
Dezagregarea și alterarea rocilor este mai intensă pe abrupturile
neprotejate de sol sau de vegetație, care delimitează glacisul (pedimentul)
către amonte. Aceste procese contribuie la retragerea paralelă a
versanților, lăsând spre aval suprafața netedă a glacisurilor. Pentru
înlăturarea sfărâmăturilor de rocă intervin procesele fluviatile (scurgerea în
pânză, șiroirea) și cele eoliene (deflația).
Scurgerea în pânză (sheet flood) a fost semnalată ca un proces activ de
modelare a regiunilor aride. Ea este rezultatul unei ploi abundente și de
scurtă durată. Unda de viitură, concentrată în albia uedului din zona
montană, la ieșirea din munte nu mai poate fi canalizată pe văile
anastomozate; ea se va împrăștia pe suprafața glacisului, sub forma unei
pânze continue de apă. Aceasta pânză transportă sfărâmăturile fine, pe
care le abandonează spre aval, în funcție de granulometria acestora. Acest
proces mai este denumit eroziune deșertică sau eroziune tangențială.
Șiroirea difuză (rill-wash) este constituită dintr-o serie de firișoare de apă,
care neajungând să se concentreze pe un canal colector, curg pe suprafața
glacisului, formând un păienjeniș de șănțulețe. Datorită încărcăturii cu
materiale și a pendulării pe suprafața glacisului, exercită mai mult o
eroziune laterală. Pe pantele puțin înclinate, prin unirea mai multor
șănțulețe scurgerea ia un aspect pelicular.
Eroziunea chimică (dizolvarea) este luată în considerare ca proces
principal de formare a pedimentelor pe granite.
Eroziunea laterală. Uedurile la ieșirea din regiunile de munte abandonează
materialele grosiere formând conuri de dejecție, cu panta destul de mare.
Eroziunea laterală a uedului se exercită atât în aval de aceste conuri
aluviale cât și în zona lor de formare. Materialele transportate și depuse în
timpul undelor de viitură, formează pe patul uedurilor un pavaj greu de
înlăturat. Din această cauza, energia uedului este consumată în
exercitarea eroziunii laterale, care cu timpul duce la nivelarea glacisului.
Divagările pe conurile aluviale lărgesc gura de vărsare a uedului la piciorul
muntelui, dându-i o formă de pâlnie. Dezagregarea activă pe versanții lipsiți
de vegetație, șiroirea și scurgerea în pânză, care transportă sfărâmăturile
de roci, migrările laterale ale uedurilor, permit menținerea unor versanți
puternic înclinați la marginea reliefurilor mai înalte. Intensitatea acestor
procese permite o evoluție activă a acestora, prin retragerea lor spre
amonte, paralelă cu ei înșiși. Din această retragere a versanților rămâne la
baza lor o pantă de eroziune ușor înclinată, pe care pot fi împrăștiate
aluviunile fine sau grosiere, aduse de marile viituri. Acestea sunt
glacisurile.
Tipuri de glacisuri
Cele mai frecvente și extinse suprafețe de glacisuri sunt întâlnite în
regiunile tropicale și subtropicale (mai ales cele mediteraneene). Lungile
perioade secetoase, ce alternează cu ploi scurte, torențiale, determină o
eroziune accelerată ritmic, care duce pe de o parte la formarea unor
suprafețe dintre cele mai netede, iar pe de altă parte la menținerea unor
pante abrupte și în continuă retragere. Glacisurile au fost semnalate și în
alte zone, dar cu o frecvență mult mai mică. O dezvoltare mai mare o au în
regiunile periglaciare.
Formarea și tipurile de glacisuri sunt în funcție de condițiile de modelare,
de rocă, de locul de formare.
Clasificare
În literatura geomorfologică au fost făcute o serie de clasificări:

 1. glacisuri de eroziune și de acumulare;

 2. glacisuri de denudare, de împrăștiere și de acumulare;
 3. glacisuri periglaciare de solifluxiune și dezagregare și glacisuri
semiaride de șiroire;
 4. glacisuri-conuri, glacisuri-versant și glacisuri-terasă;
 5. glacisuri în roci dure sau pedimente propriu-zise;
 6. glacisuri în roci moi de eroziune, de împrăștiere și de
acumulare.
Pentru țara noastră Gr. Posea evidențiază următoarele tipuri:

 1. glacisuri situate la marginea depresiunilor (sub formă de prispă

piemontană și glacis-con);
 2. glacisuri dezvoltate pe rama câmpiilor (cu aspect piemontan și
proluvial);
 3. glacisuri de vale (de terasă, de luncă, de văi și bazinete cu
scurgere temporară);
  4. glacisuri de front structural.
Evoluția generală
Evoluția glacisurilor este marcată de extinderea și scăderea altitudinală a
suprafețelor netede, precum și de retragerea tot mai avansată a versanților
către interiorul muntelui. Astfel glacisurile (pedimentele) care înconjoară din
toate părțile o regiune muntoasă, se pot dezvolta pe seama acesteia, până
la contopirea și îngemănarea lor într-o vastă câmpie de eroziune-
pediplenă, accidentată de reliefuri reziduale – inselberguri.

Toate datele si informatiile prezentate in lucrare sunt preluate de pe

Wikipedia.