Modelarea actuală a reliefului

Domeniul alpin al Munţilor Bucegi se caracterizează printr-o bogată varietate

de procese actuale de modelare. Prin aşezarea altimetrică şi prin caracteristicile
climei, regiunea aparţine, din punct de vedere al regionării geomorfologice, etajului
alpin, unde procesele dominante sunt cele criogene, nivale, torenţiale gravitaţionale
şi eoliene. Chiar şi în cadrul acestui etaj se poate separa un subetaj alpin superior şi
un altul corespunzător marilor abrupturi periferice, ajungându-se astfel, la o
regionare a proceselor în cadrul unui etaj morfoclimatic mare.
În domeniul alpin condiţiile morfogenetice sunt impuse de: altitudini, de
densitatea şi adâncimea mare a fragmentării, de dominanţa versanţilor lungi cu
înclinări mari, cu orientări diferite, de alcătuirea petrografică (roci conglomeratice
în marea majoritate) şi de structura cu multe aflorimente. La acestea se mai adaugă
lipsa vegetaţiei de pădure, sau versanţii complet lipsiţi de vegetaţie în condiţii
climatice specifice ca: temperaturi sub 2-0˚C, care pot dura aproximativ 9 luni pe
an, precipitaţii de peste 1000 mm, cu zăpezi bogate ce persistă peste 6 luni, frecvenţa
mare a îngheţ-dezgheţului, vânturi puternice şi o succesiune tipică a anotimpurilor,
iarnă-vară.
Toate acestea determină o varietate şi o intensitate mare a proceselor
geomorfologice, cu schimbări de la iarnă la vară.
Procesele care acţionează în acest etaj sunt: dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ,
eolizaţia, avalanşele, îngheţul în sol şi în pătura de alterare, cu formarea de structuri
periglaciare, apoi tasări şi sufoziuni nivale, denudare şi pluviotorenţialitate pe timpul
verii, solifluxiuni şi mici alunecări de teren. În masivele calcaroase (Tătaru,
Grohotişu) există şi procese carstice. Rezultă forme ruiniforme şi acumulări mari de
grohotişuri (pe rama de sub abrupturile ce înconjoară masivul). Pe rocile cristaline
apar ace, colţi creste dar şi imense cantităţi de grohotiş acumulate la bază sau pe
versanţi. Pe conglomeratele din partea estică (Babele) s-a realizat, prin dezagregare
şi prin şlefuire eoliană, reliefuri antropomorfe sau alte tipuri specifice.
În cadrul acestui etaj alpin se face o mare diferenţiere între suprafeţele netede
cu păşuni alpine şi cele abrupte stâncoase. Pe păşunile alpine au loc mai puţine
dezagregări, ele rămân în loc, se formează o pătură de alterare-dezagregare pe care
se înfiripează un sol sărac, iar în interiorul ei acţionează îngheţ-dezgheţul, realizând
forme periglaciare. Tot aici acţiunea denudării şi torenţialităţii, precum şi tasarea
nivală şi sufoziunea sunt foarte active. Versanţii abrupţi se caracterizează prin
dominanţa altor procese şi anume: prăbuşirile, avalanşele dar şi eroziunea fluviatilă,
în special pe abruptul estic.
Din această multitudine de procese de modelare am ales pentru a face o
detaliere mai amănunţită a proceselor crionivale şi anume asupra gelivaţiei şi a
proceselor gravitaţionale.

Procesele crionivale

Crionivaţia reprezintă un termen compus care defineşte acţiunea

complementară a doi agenţi frigul şi zăpada. Primul se exprimă prin succesiuni de
faze de îngheţ-dezgheţ iar cel de al doilea îndeosebi prin tasare şi eroziune. Transport
şi acumulare nivală.
Condiţiile ce facilitează producerea proceselor sunt în principal cele de natură
climatică la care se adaugă caracteristicile rocilor (în special proprietăţile fizice şi
mecanice), gradul de acoperire cu vegetaţie, gradul de umectare a rocilor sau al
depozitului, toate acestea ducând la o diversificare spaţială şi evolutivă a proceselor.

Gelivaţia
Este o acţiune complexă a frigului asupra rocilor ce intră în contact direct cu
variaţiile termice cât şi asupra elementelor din depozitele existente pe platouri sau
pe versanţi.
Mecanismul manifestării gelivaţiei se face prin două procese de natură termică –
creşteri şi scăderi de volum ale componentelor ce alcătuiesc masa rocilor. Ele sunt
urmate pe de o parte de sfărâmarea acesteia (dezagregare) în elemente cu dimensiuni
variabile în funcţie de diferite condiţii locale. Acţiunea frigului este deosebită în
raport cu prezenţa sau absenţa apei în fisurile sau crăpăturile din rocă. În prima
situaţie prin îngheţarea apei creşte volumul ocupat de aceasta sub formă solidă
situaţie care generează presiuni asupra pereţilor crăpăturilor şi lărgirea acestora dar
şi creşterea în lungime a lor. La temperaturi pozitive gheaţa se topeşte parţial sau
total, la baza crăpăturilor acumulându-se materialele desprinse de pe pereţii ei. Prin
repetarea procesului rezultatele se însumează şi conduc la desfacerea rocii în blocuri
şi bolovani colţuroşi (grohotişuri). Procesul de dezagregare a rocilor prin acest
mecanism este numit criofracţie.
Procesul este deosebit de activ atunci când trecere de la îngheţ la dezgheţ este rapidă
iar amplitudinea dintre valorile extreme este mare.
Rezultatele producerii îngheţului – dezgheţului reflectate în formele de relief
sunt condiţionate de doi factori esenţiali:
adâncimea până la care se înregistrează ciclicitatea îngheţ – dezgheţului.
Aceasta este dependentă de climat. La altitudinile crestelor muntoase ale
Bucegilor unde temperatura medie este de sub –2-0 gr C, aici îngheţul este
sezonier şi pe adâncimi mici. Se produc efecte importante atunci când dezgheţul
sau îngheţul se produc relativ brusc (sunt frecvente la trecerea sau la ieşirea din
sezonul rece). Oricum rolul îngheţ – dezgheţului este mai redus acesta asociindu-
se cu alte procese.
prezenţa apei, care prin îngheţ şi creşterea volumului generează presiuni urmate
de deplasări de masă de rocă. Poziţia gheţii în raport cu roca sau în depozit
conduce la efecte mecanice diferite. Când apa îngheaţă pe suprafaţa rocii rezultă
o pojghiţă de gheaţă pe care materialele căzute din parte superioară a versantului
 alunecă. Apa care îngheţă între particulele aflate la parte superioară a unui
depozit determină ridicarea individuală a lor pe înălţimi de la câţiva milimetri la
câţiva centimetri. Apoi după topirea gheţii ele cad la distanţe diferite. Al treilea
caz corespunde apei prezente la adâncimi variabile în golurile din depozitul de
pantă. Prin îngheţ ea capătă forme diferite (lentile, apofize, pene, nuclee),
naşterea acestor forme duce la crearea de tensiuni cu mărime diferită şi care se
exercită asupra materialelor din depozit. Rezultă cutări, ondulări, crăpături ale
orizonturilor de aici.
Favorabilitatea manifestării acestui proces este dată de mai mulţi factori: în
primul rând de clima, ce constituie factorul principal şi din cadrul ei rolul cel mai
important revine acţiunii de îngheţ şi dezgheţ. Pentru ca fenomenele periglaciare să
poată avea loc şi să se dezvolte, este necesară o lungă perioadă din an în care
temperaturile să înregistreze valori negative (263 de zile pe an la staţia Vf. Omu).
Limita superioară a pădurii reprezintă linia de demarcaţie inferioară a
domeniului periglaciar. Între limita superioară a pădurii şi înălţimile cele mai mari
condiţiile climatice sunt optime pentru realizarea proceselor de îngheţ-dezgheţ.
O altă problemă importantă este alternanţa fazelor de îngheţ-dezgheţ.
Regiunile cuprinse între 1600-2000 m sunt activate mai mult de patru luni din an de
faze de îngheţ-dezgheţ, a căror alternanţă are un efect foarte mare asupra rocilor,
amplificând degradarea mai ales atunci când intervine şi apa. La acestea se adaugă
şi insolaţia, în special sub raportul duratei şi al expunerii formelor de relief.
Un rol important revine şi vântului care, prin deflaţie, spulberă zăpada de pe
creste, lăsând-o direct sub influenţa gelivaţiei.
Elementele climatice au fost condiţionate în dezvoltarea lor de cauze
secundare (altitudine, expunere, litologie, structură). Astfel, la altitudinile cele mai
mari elementele climatice găseau condiţii optime de dezvoltare. De aceea şi
fenomenele periglaciare prezintă cea mai mare frecvenţă.
 Expunerea a jucat de asemenea un rol principal în dezvoltarea fenomenelor
morfoclimatice, specifice periglaciarului, prin desfăşurarea spaţială a acestora sub
influenţa unor pante cu orientare sudică, datorită predominanţei acesteia, dar cele
mai complexe fenomene se desfăşoară pe pantele cu expunere nordică şi nord-
vestică.
Litologia, prin varietatea petrografică a formaţiunilor componente
(conglomerate, calcare, şisturi ca roci macrogelive) a avut un rol important prin
modelarea diferită a rocilor în funcţie de climat.
Formele create sunt multiple şi complexe, astfel, prin fisurare, desprindere şi
prăbuşire a gelifractelor se formează torenţi de pietre, grohotişuri şi „mări de pietre”
pe versanţi sau la baza lor. Grohotişurile sunt fragmente de roci de diferite
dimensiuni (în general mari) desprinse din versanţi prin îngheţ-dezgheţ, care sub
acţiunea gravitaţiei se depun sub diferite forme la baza acestora sau sunt oprite de
diferite obstacole, cum ar fi jnepenişul şi pădurile. Astfel, are loc şi o modificare a
limitei superioare a pădurilor, în sensul că aceasta este împinsă spre altitudini mai
reduse. Torenţii de pietre uneori sunt antrenaţi în deplasări torenţiale de grohotiş, ce
se pot declanşa în timpul ploilor care coincid cu topirea zăpezilor. Materialele
componente sunt un amestec de apă, mâl, pietre de diferite mărimi. Fenomenul apare
mai ales pe versanţii abrupţi, cu mult grohotiş şi lipsiţi de vegetaţie. Partea terminală
este formată dintr-un con de dejecţie. Cunoaşterea arealelor de manifestare a acestor
fenomene este importantă pentru turişti, măsurile de protecţie împotriva lor sunt
costisitoare şi greu de realizat datorită morfologiei şi dinamicii zonei de desfăşurare.
Toate aceste forme se întâlnesc pe versanţii circurilor şi văilor glaciare din interiorul
masivului şi pe abrupturile cuestice marginale.
În zona internă formele de acumulare nu se întind pe suprafeţe mari, ele
ocupând mici suprafeţe structurale cvasiorizontale sau rezultate prin eroziune.
Uneori se grefează în lungul reţelei hidrografice incipiente, formând aliniamente de
pietre. cele mai întinse se găsesc la baza versanţilor. Pe versantul stâng al Ialomiţei,
datorită intercalaţiilor de gresii în masa conglomeratică, abruptul se accentuează, la
baza lui se acumulează grohotişuri care uneori se continuă pe sute de metri. Se
întâlnesc în valea Gaura, Cerbului, valea Ialomiţei unde sursa principală o reprezintă
rocile conglomeratice şi calcaroase. Se poate observa cu uşurinţă la obârşia Ialomiţei
blocul calcaros Mecetul Turcesc, la baza căruia se află blocuri desprinse din acesta,
formând o trenă ce îl înconjoară.
În domeniul abrupturilor marginale grohotişurile sunt dispuse atât pe panta
versantului, cât şi la baza acestuia. Litologia imprimă un caracter diferit, astfel, la
bordura vestică, formată din calcare predomină aglomerările de grohotiş rezultate
prin unirea mai multor conuri ale unor hornuri (Strunga Mare) şi văi torenţiale de
sub Muntele Grohotişu, Muntele Guţanului (văile Gaura, Grohotişului, Bângălesei),
mascând contactul dintre cuestă şi cristalin. La baza acestor grohotişuri apar izvoare
puse pe seama contactului cu cristalinul. Pe versanţii nordici şi estici alcătuiţi din
conglomerate, formele de acumulare sunt mai variate, de la blocuri solitare la râuri
de pietre. O menţiune specială trebuie făcută asupra calcarelor din văile Mălăieşti şi
Ţigăneşti, unde la baza hornurilor s-au format conuri de grohotiş alcătuite din roci
de dimensiuni mai mari. Structura a influenţat şi ea acumularea de material la baza
versanţilor. Abruptul vestic este format dintr-o linie continuă de cueste. Procesul de
degradare al cuestelor este în cazul de faţă pun pe seama diaclazelor lărgite ulterior
de zăpadă. Alta este situaţia pe flancul estic unde aspectul cuestelor a fost puternic
modificat datorită litologiei (conglomerate), văile pătrunzând adânc în interiorul
masivului (Jepilor, Urlătoarei şi Peleşului), formându-se trene de grohotiş ce îl
mărginesc.