HAZARDE GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE.

HAZARDE DE VERSANT

USM, Facultatea Biologie şi Pedologie,

A Elaborat :Dub Oleg

Procesele de deplasare a unor mase de roci mobile sau a unor pachete de
roci dislocate de pe versanţi sub acţiunea gravitaţiei, fără contribuţia
directă a altor agenţi de transport, ca apa curgătoare, gheaţa sau vântul,
sunt cunoscute sub de­numirea de deplasări în masă.

Deplasările în masă pot fi favorizate de următorii factori :

 înclinarea mai accentuată a versanţilor;
 coerenţa mai slabă a rocilor;
 circulaţia apelor subterane;
 gradul de acoperire cu vegetaţie;
 şocurile seismice;
zguduirile sau vibraţiile cauzate de mişcarea vehicule­lor rutiere foarte
grele, de exploziile din mine etc
În funcţie de complexitatea
mecanismelor de deplasare a
maselor de roci pe versanţi
deosebim următoarele tipuri:
deplasări uscate, care se
produc prin mecanisme me­
canice fără implicarea în mod
direct a apei, precum:
rostogoliri, prăbuşiri, surpări,
tasare;
deplasări umede, ca:
alunecări de teren, curgeri
noroioase.
Rostogolirile sunt procese care presupun mai întâi fărâmiţarea masei de roci prin
dezagregare şi alterare, apoi mişcarea particulelor prin efectul forţei de gravitaţie.
Ca urmare, materialele acumulate la baza versantului formează acumulări de
grohotişuri cu diferite forme: conuri de grohotiş, pânze de grohotiş, râuri de pietre (fâşii
alungite de sfărâmituri de rocă canalizate în mici depresiuni sau jgheaburi), tăpşane de
pietre (rezultate în urma consolidării acumulărilor de sfărâmituri de pe versanţi).
Prăbuşirile şi surpările reprezintă deplasări bruşte sub formă de cădere a maselor de
roci, de tipul blocurilor stâncoase sau al particulelor individuale cu dimensiuni diferite
pe versanţii cu înclinare foarte mare.
Există prăbuşiri ale maselor de roci amplasate deasupra unor goluri/cavităţi din zonele
carstice, cum ar fi: peşterile, galeriile de mine, salinele. Prăbuşirile în masă sunt
fenomene periculoase. Acestea pot provoca accidente grave, pot bara văile şi drumurile,
închide trecătorile şi intrările în tunele.
Surpările, mai frecvent, se produc în rocile cu coeziune redusă: argile, loessuri, marne.
în consecinţă se pot forma cornişe şi terase de surpare. Surpările sunt mai frecvente pe
malurile concave ale râurilor, în falezele marine şi lacustre.
Tasarea reprezintă îndesarea lentă a unor terenuri constituite din roci afânate,
poroase. Se produc în formaţiunile loessoidale şi în rocile argilo-nisipoase, ca urmare
a creşterii densităţii şi compactităţii acestora sub presiunea de deasupra.

Alunecările de teren sunt cele mai frecvente fenomene de deplasare naturală sau de
geneză antropică a maselor de roci pe versanţi. Ele produc mari daune activităţilor
umane, precum şi pagube materiale, de aceea sunt încadrate în categoria
hazardurilor naturale.
Alunecările de teren sunt definite atât ca proces de deplasare a unor mase de roci pe
versanţi, cât şi ca formă de relief rezultată. Alunecările sunt considerate deplasări
gravitaţionale rapide sau lente ale maselor materiale pe versanţi sub influenţa
umectării intense a rocilor şi materialelor de pantă, precum şi datorită ru­perii
echilibrului dintre forţa de gravitaţie şi forţa de frecare internă a maselor de roci.
Alunecările de teren se caracterizează prin urmă­toarele elemente morfologice:
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin: râpa de
desprindere, corpul alunecării, fruntea alunecării şi suprafaţa de alunecare
Declanşarea alunecărilor de teren este favorizată de o serie de condiţii, factori
şi cauze, dintre care menţionăm:
Caracteristicile substratului geologic: natura litolo-ică şi stratificaţia;
alternanţa de straturi permeabile şi impermeabile; prezenţa rocilor argiloase,
care prin umezire devin plastice şi au coeziune foarte scăzută; gradul de
fisurare etc;
Relieful: panta (gradul de înclinare); configuraţia şi lungimea versantului;
Umiditatea: apele de infiltraţie, apele meteorice pro­venite din ploi lente de
lungă durată, apele subtera­ne care slăbesc coeziunile rocilor;
 Vibraţii naturale ale scoarţei terestre (seismele, ava­lanşele);
Activitatea antropică: prin acţiuni directe - submi­narea artificială a
versanţilor, supraîncărcarea ver­sanţilor prin construcţii, trepidaţiile produse de
cir­culaţia rutieră, exploziile artificiale; supraumectarea terenurilor prin
schimbarea regimului apelor; prin acţiuni indirecte - gospodărirea
defectuoasă, neraţională a fondului funciar / terenurilor, despăduririle,
păşunatul excesiv, desţelenirile unor pajişti;
 Lipsa vegetaţiei forestiere/ierboase pe versanţi.
Clasificarea alunecărilor de teren se face în funcţie de anumite criterii:
♦ Adâncimea suprafeţei de alunecare, a cărei poziţie oscilează în limite largi, ceea
ce a permis separarea în:
alunecări superficiale (la 1 m adâncime); alunecări de profunzime medie (1-5 m
adâncime); alunecări profunde (peste 5 m adâncime).
♦ Caracterul mişcării masei de roci:
alunecări rotaţionale (dezvoltate în roci omogene); alunecări de translaţie
(deplasarea se realizează pe suprafeţele de stratificaţie).
♦ Viteza de alunecare, criteriu de bază care permite mai multe subdivizări, dar ca
tipuri de bază rămân:
alunecări bruşte (se pot dezvolta în câteva ore); alunecări rapide (se pot dezvolta în
câteva săptă­mâni);
alunecări lente (deplasarea masei de roci poate în­registra câţiva metri pe an).
♦ Forma corpului de alunecare, criteriu utilizat frecvent, deoarece în formă se reflectă
structura şi geneza alunecărilor. Se disting următoarele tipuri:
alunecări în brazde (superficiale) - afectează doar pătura de sol dispusă pe un
substrat bine fixat; prezintă aspectul unor brazde rupte unele de altele, înierbate,
între brazde apar porţiuni golaşe; alunecări lenticulare - se produc în roci
impermeabile, plastice, de tipul argilelor, antrenează atât solul, cât şi roca subiacentă
pe pante relativ reduse (12°-15°), se disting prin corpul având forma unor valuri scur­
te, cu contururi concave, asemenea unor lentile eta­jate haotic;
alunecări in movile, monticuli - au profunzime ma­re (5-20-30 m), movilele au contur
circular sau oval la bază, ascuţite spre vârf, fiind datorate unor obstacole care au frânat
brusc deplasarea materialului; sunt cu­noscute şi sub denumiri locale: glimee, ţiglăi,
gruieţi, gâlmă, colinei;
alunecări în trepte (pseudoterase) sunt de mare adân­cime (5-30 m), extinse pe lungimi
însemnate, sunt con­diţionate de prezenţa pantelor accentuate, se caracteri­zează prin
deplasarea unui pachet de strate pe o supra­faţă umectată fără deranjarea structurii
interne; corpul de alunecare are aspect de trepte, în majoritatea cazurilor sunt alunecări
vechi, dar prezintă risc atunci când sunt reactivate;
alunecări curgătoare - se datorează înmuierii puter­nice a masei alunecate, constituite
din formaţiuni argiloase-mărnoase; corpul alunecării are formă alungită, distinctă din
ambele laturi prin şanţuri longitudinale, in­tersectată de numeroase crăpături, şanţuri
transversale; prezintă un tip de tranziţie spre curgerile noroioase;
alunecări-surpări - se produc în regiunile constitu­ite din alternanţe de roci plastice
(argile, marne) şi roci relativ dure sau chiar necimentate (pietrişuri, nisipuri); pot fi
provocate de eroziunea fluvială care afectează baza versantului sau de dembleerea
terenurilor.
♦ Caracterul stabilităţii (gradul de activitate), după care se pot diferenţia:
alunecări stabilizate sau consolidate - alunecări vechi care nu prezintă condiţii pentru
reluarea deplasării;
alunecări active - masa de roci este în curs de de­plasare.
Scurgerile noroioase (mudflows) reprezintă categoria cea mai tipică de pornituri umede,
rapide, de tip liniar. Umectarea este rapidă, puternică şi afectează întrea­ga masă
deplasată. Viteza de deplasare poate să atingă zeci de km/oră. Scurgerile de noroi sunt
condiţionate de: existenţa rocilor impermeabile în partea superioară a versantului;
existenţa unei excavaţii care să favorizeze o stagnare a apei suficientă pentru asigurarea
unei infiltrări abundente şi transformarea materialului într-o pastă fluidă; o pantă
accentuată (15°-20°); versant defrişat; precipitaţii abundente; ape provenite din topirea
zăpezii şi roci moi şi avide de apă.
O variantă a scurgerilor de noroi sunt torenţii de pietre, întâlniţi adesea în Munţii Alpi,
în Carpaţi. Aceştia conţin mari cantităţi de pietre şi blocuri, uneori de natură morenică.
Fiind mai puţin fluizi, ei se deplasea­ză încet, cu 1-2 m/zi.
ASPECTE DE RISC. IMPACT ASUPRA POPULAŢIEI.

Efectele prăbuşirilor de stânci sunt dezastruoase, uneori chiar catastrofale daca au loc in
regiuni populate, locuite.
Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizat atât prin urmările directe,
ce vizează în general declanşarea şi evoluţia, cât şi prin urmările indirecte, legate de
formele de relief create, forme a căror utilizare în agricultură este diminuată datorită
degradării terenurilor, riscul manifestându-se în timp îndelungat. Recunoaşterea arealelor
afectate de alunecări se face în primul rând după forma neregulată pe care o are profilul
versantului şi după asociaţiile vegetale care indică condiţii ecologice variate.
Dintre tipurile de alunecări, cele de adâncime pot atinge dimensiuni şi viteze apreciabile
cu urmări imediate dezastruoase când se produc în arealele locuite.
Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele senzitive care
favorizează deplasarea chiar la pante foarte reduse. Aceste argile se găsesc în regiunile
acoperite cu gheţari în Cuaternar.
MĂSURI DE PREVENIRE ŞI DE COMBATERE A ALUNECĂRILOR DE TEREN

Pentru prevenirea şi combaterea alunecărilor de teren pot fi efectuate ur­mătoarele

acţiuni:
Organizarea unor staţii de instrumentare în timp a evoluţiei deformaţiilor
versanţilor, variaţiei apelor subterane.
Măsuri tehnice de stabilizare a versanţilor: constru­irea zidurilor de sprijin şi
contraforturilor, drenajul apelor de suprafaţă şi evacuarea acestora în locuri
amenajate.
Captarea izvoarelor şi drenarea terenurilor cu exces de umiditate.
Menţinerea sectoarelor împădurite şi împădurirea în zonele de alunecare.
Evitarea păşunatului excesiv pe versanţi.
Realizarea aratului în lungul pantei.
AVALANŞELE

Avalanşele reprezintă
deplasări bruşte ale maselor
de zăpadă şi gheaţă care alu­
necă sau se rostogolesc pe
versanţii abrupţi ai munţilor.
Avalanşele pot antrena în
trecerea lor material detritic
de dimensiuni diferite -
bolovani, blocuri de rocă etc
Ca şi în cazul altor tipuri de deplasări gravitaţionale, avalanşele sunt favorizate de o
serie de condiţii, factori potenţiali şi factori declanşatori.

Factorii potenţiali reprezintă acumularea zăpezii, structura straturilor de zăpadă

(prăfoasă, grăunţoasă, compactă); rezistenţa păturii de zăpadă.

Factorii declanşatori sunt acei care duc la dezechilibrarea maselor de zăpadă: vântul,
trepidaţi­ile antropice produse de autovehicule, de împuşcături, modificarea
conformaţiei versantului pentru construirea şoselelor sau a altor edificii, cutremurele.
In funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, există mai multe tipuri
de avalanşe:

Avalanşe uscate - se produc atunci când masa de zăpadă este afânată, făinoasă,
fără coeziune, la scurt timp după căderea ei. Se deplasează cu viteze mari (200
km/h), sunt periculoase nu numai prin efectul greutăţii zăpezii, dar şi prin
presiunea aerului cu efec­tul unui uragan, prin aerosolii foarte periculoşi pentru
oameni, formaţi din amestecul zăpezii cu aerul.

Avalanşe umede - se produc în masa de zăpadă îmbibată cu apă prin încălzire. Se

deplasează în lungul culoarelor de avalanşă cu viteze de 30-80 km/h, exer­cită
presiuni mari asupra obiectelor întâlnite în cale, distrugându-le.

Avalanşe în plăci - se produc atunci când în masa de zăpadă se formează o crustă

superficială înghe­ţată. Datorită vântului, stratul superficial îngheţat şi cel mijlociu
sunt desprinse şi antrenate în mişcare. Stratul bazai de zăpadă acţionează ca un
lubrifiant, determi­nând deplasarea
RISCURILE AVALANŞELOR.
Avalanşele se înscriu printre cele mai
dramatice fenomene şi cu cel mai ridicat risc
pentru societate, datorită impactului direct
asupra populaţiei montane şi a mediului.
Avalanşele cu consecinţe catastrofale se
produc în toate regiunile montane acoperite
cu zăpezi. Riscul impactului avalanşelor asupra
populaţiei creşte odată cu extinderea
activităţilor turistice montane şi cu practicarea
sporturilor de iarnă.
MĂSURI DE PREVENIRE ŞI DE COMBATERE.

Pentru evitarea riscului legat de avalanşe, este importantă cunoaşterea arealelor în

care se produc. Cartarea acestor areale şi elaborarea hărţilor de risc permit luarea
unor măsuri eficiente de atenuare a impactului dezastruos asupra populaţiei.

Vezi exemplu…cartarea zonelor cu risc de avalanse

În Munţii Alpi, traseele de schi sunt echipate cu sisteme de monitorizare

permanentă a stării timpului şi zăpezii şi de alertare în cazul pericolului de
declanşare a avalanşelor. Pe versanţii munţilor sunt construite ziduri de protecţie,
din material rezistent. În lungul unor culoare de avalanşă sunt construite tunele de
protecţie (de exemplu, în Munţii Tatra din Polonia). Prezenţa unor perdele
forestiere de protecţie este binevenită pentru protejarea căilor de comunicaţie.
Este necesar ca turiştii, schiorii să cunoască bine traseele, să evite locurile cu
pericol de declanşare a avalanşelor, cornişele şi pantele abrupte, să urmeze
instrucţiunile gru­purilor de salvamont.
EROZIUNEA DE SUPRAFAŢA Şl RAVENAREA

Apa provenită din precipitaţii, din topirea zăpezii şi a gheţarilor are o pondere
importantă în degradarea suprafeţelor înclinate ale terenurilor. Acţiunea hidrodinamică
a apei pe versanţi este un proces complex, care se produce în mai multe stadii şi care
poartă numele de pluviodenudare, eroziune de suprafaţă, ravenaţie (eroziune de
adâncime, li­niară, torenţială). (Imaginea de jos - badlands)
Pluviodenudarea. Se produce prin
impactul picăturilor de ploaie cu suprafaţa
terenului. Sub acţiunea de izbire-
împroşcare a picăturilor de ploaie are loc
desfacerea agregatelor de sol, împrăştierea
lor în jur şi crearea unor mici alveole. La
suprafaţa solului supus acestei acţiuni
evolutive se formează un strat afânat, care
la uscare devine prăfos şi poate fi uşor
spulberat de vânt sau evacuat prin spălare.

Eroziunea de suprafaţă. în timpul ploilor

torenţiale, în urma căderii unor cantităţi
suficiente de precipitaţii, apa se
acumulează sub formă de pânză (peliculă),
care prin scurgere difuză antrenează cu
sine şi particule de sol. Ca rezultat se
generează eroziunea superficială a solului.
Eroziunea de suprafaţă produce o subţiere
a profilului de sol, o scădere a fertilităţii
acestuia, provo­când mari pagube
economice.
Eroziune de adâncime. Evoluând în
timp, scurgerea peliculară, de
suprafaţă, se concentrează în şuviţe
de şiroire, care treptat se
transformă în şuvoaie ce modelează
versanţii prin eroziune de
adâncime. Principalele forme de
relief rezultate prin eroziune de
adânci­me, după dimensiuni şi
stadiul de evoluţie, sunt rigola,
ogaşul şi ravena.
Rigola reprezintă un şănţuleţ
efemer, cu un traseu uşor sinuos,
cu adâncimi şi lărgimi reduse (de
câţiva zeci de centimetri), cu
lungimi de câţiva metri sau câţiva
zeci de metri. Cele cu dimensiuni
foarte reduse pot fi astu­pate,
desfiinţate prin lucrări agrotehnice
anuale.
Unele rigole, la ploi torenţiale, se
adâncesc, tre­când într-un nou
stadiu de evoluţie - ogaş. Ogaşele
pot avea adâncimea până la 2
metri şi se pot păstra bine în
peisaj.
Ravena constituie o formă mai
avansată de eroziune, cu
adâncimea de peste 2-3 metri, cu
lărgimi şi lungimi variate. Ravenele
pot fi simple (cu un singur canal de
scurgere) sau ramificate (cu mai
multe canale).
ASPECTE DE RISC.
Procesele de eroziune superficială
şi cele de ravenare produc
modificări ale calităţii mediului pe
diferite suprafeţe. Efectul acestor
procese se manifestă prin
îndepărtarea orizonturilor fertile
ale solurilor, respectiv prin
pierderea fertilităţii şi scăderea
potenţialului de productivitate al
acestora, prin elimina­rea unor
suprafeţe extinse din circuitul
economic. Din aceste considerente
ele reprezintă fenomene de risc.
MĂSURI DE AMELIORARE ŞI DE COMBATERE.
Stoparea sau diminuarea proceselor erozionale ne­cesită respectarea unor principii de bază
şi implemen­tarea diferitor complexe de acţiuni, măsuri şi lucrări de amenajare
antierozională:
Organizarea terenurilor agricole pe principii antierozionale;
Aplicarea măsurilor agrotehnice antierozionale: plantarea de culturi specifice pe versanţi
în lungul curbelor de nivel, în fâşii şi în benzi; Realizarea lucrărilor pentru combaterea
eroziunii şi formelor torenţiale. Rigolele pot fi nivelate prin arătură sau astupate
totalmente cu material humifer adus. în scopul stopării dezvoltării ravenelor, în vârful lor
se construieşte un val - canal care ar reţine sau ar reorienta torentul de apă. Pe talvegul
ravenei pot fi construite valuri, gărduleţe, baraje din diferite materiale. Pe partea
superioară a barajelor se lasă un mic evacuator (deversor), care va regla cursul torentului
de apă. Malurile abrupte ale rave­nelor pot fi parţial nivelate şi consolidate prin înier-bare
cu amestec de plante ierboase perene;
 Amenajări fitoameliorative: plantarea fâşiilor fores­tiere pentru protecţia terenurilor
agricole;
Sădirea plantaţiilor silvice pe versanţii cu panta de peste 30°;
Amplasarea asolamentelor de protecţie, efectuarea lucrărilor pedoameliorative.
Vă mulţumesc
pentru atenţie !