PROCESUL DE ALUNECARE A TERENURILOR

DEFINIŢIA, FORMELE ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE

ALUNECARE ŞI FORMELE DE TEREN DEGRADAT PE CARE LE
GENEREAZĂ

Pe lângă procesele de eroziune, la nivelul scoarţei terestre au loc şi alte

procese de modelare a reliefului şi de distrugere a solului şi anume procese de
deplasare gravitaţională. Acestea pun în mişcare pe pante mase mari de sol-
pământ şi de rocă şi sunt subordonate aceleiaşi legi a tendinţei de peneplenizare
a scoarţei terestre.
Procesele de deplasare gravitaţională, denumite şi deplasări de teren sau
pornituri sunt multe şi variate, dar ele pot fi grupate în două categorii şi anume:
 pornituri umede – deplasări umede – alunecările de teren;
 pornituri uscate – deplasări uscate – surpările și prăbușirile.
Deplasările umede sunt, de regulă, deplasări lente şi cuprind alunecările
de teren, iar cele din categoria a doua sunt, de regulă deplasări bruşte şi ele
cuprind în sfera lor surpările de teren (deplasări laterale caracteristice
taluzurilor subminate şi versanţilor abrupţi şi subminaţi) şi prăbuşirile
(deplasări verticale, caracteristice terenurilor cu cavităţi subterane şi cu substrat
calcaros, salifer, gipsifer sau din loess).
Sub raportul degradării terenurilor agricole, interes special prezintă mai
ales alunecările de teren, care au cea mai mare extensiune, fără a exclude însă
faptul că, uneori, pot prezenta interes şi procesele de surpare în urma cărora iau
naştere râpe de surpare, depozite de grohotiş şi ebulmenţi cu întinderi
semnificative.
 CARACTERIZAREA GENERALĂ A DEPLASĂRILOR DE TEREN

Procesul de alunecare a terenurilor reprezintă o pornitură umedă

relativ lentă, şi proces ce constă în dislocarea unor mase de sol şi rocă, produsă
de acţiunea forţei de gravitaţie şi a acțiunii apelor de infiltraţie.
Sub raport geomorfologic, procesul în cauză este un proces legic de
modelare a scoarţei terestre, iar sub raport economic acesta reprezintă un
periculos proces de degradare, care pe de o parte mutilează terenurile şi le
afectează stabilitatea, iar pe de altă parte fragmentează solurile şi le răvăşesc,
scoţându-le practic din producţie sau folosință.

CLASIFICAREA ALUNECĂRILOR DE TEREN

Procesul de alunecare a terenurilor îmbracă mai multe forme, în funcţie de
criteriile luate în considerare. Principalele criterii în raport cu care se
departajează diferitele forme pe care le îmbracă procesul de alunecare, sunt:
(a) modul în care se mişcă masele de sol şi rocă;
(b) grosimea stratului angajat în deplasare,
(c) forma în plan a terenurilor afectate;
(d) structura geologică sau microtectonica teritoriilor în care îşi face
apariţia.

După modul în care se mişcă masele de sol şi rocă se deosebesc două

categorii de alunecări şi anume:
- alunecări glisante sau alunecări propriu-zise;
- scurgeri de noroi sau de glod, denumite şi alunecări curgătoare.
În primul caz, masele patinează, glisează sau alunecă spre avale, iar în
cazul al doilea, materialele solide se fluidizează şi ca urmare se deplasează prin
curgere vâscoasă.
 După grosimea stratului angajat în deplasare se pot distinge:
- alunecări superficiale – după cum stratul antrenat este sub 1 m;
- alunecări puţin adânci – după cum stratul antrenat este de 1-5 m;
- alunecări adânci – după cum stratul antrenat este de 5-20 m;
- alunecări foarte adânci – după cum stratul antrenat depăşeşte 20 m
grosime.
Uneori, din acest punct de vedere, se disting doar alunecări superficiale
şi alunecări profunde, după cum procesul afectează numai solul şi eventual roca
mamă, sau afectează şi roca vie subiacentă.

După forma în plan a terenurilor afectate se deosebesc:

- alunecări areale;
- alunecări elongate.
În primul caz, procesul este extins pe orizontală, afectând întreaga
suprafaţă sau numai porţiuni lenticulare, iar în cazul al doilea procesul se
dezvoltă liniar, afectând fâşii de teren relativ înguste şi lungi.
După microtectonica locală, alunecările de teren pot fi:
- asecvente;
- consecvente;
- insecvente.

Tipuri de alunecări de teren în raport cu structura geologică

(a- asecvente, b-consecvente, c-insecvente)
În primul caz procesul afectează terenuri cu structură omogenă
nestratificată sau cu o structură tabulară, În cazul al doilea terenurile afectate
prezintă o structură monoclinală cu panta morfologică concordantă cu panta
structurală, iar în cazul al treilea procesul se dezvoltă pe terenuri care prezintă în
substrat roci stratificate dispuse în cele mai diverse moduri.

Procesul de alunecare este caracteristic pentru terenurile înclinate cu

echilibrul gravitațional labil, care au în substrat roci acvilude impermeabile. În
mod schematic, procesul poate fi întâlnit cu o mare frecvenţă în următoarele
situaţii:
→ pe malul cursurilor de apă cu regim hidrologic dezechilibrat şi cu
eroziune fluvială activă;
→ pe flancurile căilor de comunicaţie (drumuri şi căi ferate) trasate pe
versanți sau la baza versanţilor, în lungul acestora, în condiţii de teren
cu substrat argilo-marnos sau alcătuit din alternanţe de roci permeabile
cu roci impermeabile;
→ sub coarnele versanţilor, în amonte şi în avale de izvoarele de coastă
apărute pe linia de contact dintre rocile permeabile cu rocile
impermeabile subiacente;
→ pe flancul din amonte al cărărilor făcute de oi, al potecilor turistice şi al
unor excavaţii făcute de om pe versanţi.

Alunecările de teren au loc atunci când forţele motoare, reprezentate

prin componenta tangențială a greutăţii maselor şi forţele de presiune exercitate
de apa de infiltraţie depăşesc forţele de rezistenţă reprezentate prin forţa de
coeziune, forţa de frecare şi forţa de rezistenţă pasivă a sprijinului lateral.
La această situaţie se ajunge în urma unor acţiuni declanşatoare cum sunt:
- subminarea erozivă;
- subminarea artificială;
- supraîincărcarea;
 - supraumectarea;
- producerea unor trepidaţii naturale sau artificiale.
Aceste acţiuni înlătură sprijinul lateral, sporesc greutatea maselor,
micşorează coeziunea, reduc frecarea maselor pe planul de alunecare şi produc
crăpături în terenuri.
În afara forţei de gravitaţie, ce este principala cauză a procesului de
alunecare, un rol important revine apei de infiltraţie, care împreună cu gravitaţia
obligă masele de sol şi rocă să coboare pe pante, pentru a-şi realiza un nou
echilibru. Apa infiltrată umectează, dizolvă, descompune, lubrifiază, presează,
detaşează, reduce coeziunea şi frecarea, subminează şi creează goluri subterane,
constituind un important factor cauzal, declanşator şi intensificator.
Într-un caz dat, momentul declanşării procesului nu poate fi stabilit cu
exactitate. Există totuşi o serie de semne simptomatice, care arată că acest
moment se apropie şi că procesul a intrat deja în prima sa fază de evoluţie.
Aceste semne sunt: apariţia unor crăpături, care se întind şi se racordează,
prefigurând linia de desprindere, ondularea suprafeţei şi apariţia unor lentile de
deplasare, apariţia sau dispariţia unor izvoare, înclinarea parilor în garduri,
curbarea arborilor existenţi, crăparea eventualelor ziduri sau construcţii
existente.

DESFĂȘURAREA PROCESULUI DE ALUNECARE A TERENURILOR

În desfăşurarea procesului se pot distinge trei faze evolutive şi anume: -
- faza de desprindere sau de detaşare a maselor de sol şi rocă;
- faza de deplasare;
- faza de depozitare.
Desprinderea maselor din întregul din care fac parte se realizează prin
rupere sau prin înmuiere, deplasarea are loc prin patinare sau scurgere, întregire
uneori de căderea în gol şi de rostogolire, iar depozitarea poate fi temporară sau
definitivă.
După ce s-a declanşat în urma subminării, supraîncărcării, supraumectării
sau clătinării terenurilor, procesul se propagă detrusiv, de sus în jos, sau delapsiv
de jos în sus, evoluează permanent sau intermitent, se dezvoltă liniar (în lung)
sau areal (pe orizontală) şi angajează numai solul sau atât solul cât şi substratul
litologic.

Vederea în plan a unui teren fugitiv (1- nişă, 2- uluc, 3- culoar, 4-con de revărsare)

Formele de teren degradat generate de procesul de alunecare sunt

terenurile fugitive, care în raport cu modul de mişcare a maselor şi cu starea lor
de umiditate se împart în:
- terenuri alunecătoare;
- terenuri curgătoare.
Sub raport morfologic, aceste terenuri prezintă un aspect ruiniform şi ele
cuprind pe de o parte râpi de desprindere, iar pe de altă parte o suprafaţă
instabilă acoperită fie de o masă fragmentată cu crăpături, pseudoterase,
monticuli ş.a., fie de o masă vâscoasă semifluidă cu praguri, depresiuni, izvoare,
bălticele etc. Crăpăturile şi locurile depresionare sunt puncte de infiltrare
concentrată a apelor care întreţin şi intensifică procesul de deplasare.

Privit în ansamblu, un teren fugitiv prezintă două zone, mat mult sau mai
puţin distincte şi anume:
- o zonă de desprindere cu aspect de râpă denumită firidă, nişă sau
cupă;
- o zonă de deplasare intermitentă şi de depozitare vremelnică sau
definitivă a materialelor desprinse, suprapusă peste suprafaţa
instabilă caracterizată mai sus.
Adesea între prima zonă şi cea de-a doua apare o depresiune transversală
denumită uluc, în care bălteşte apa şi se instalează o bogată vegetaţie hidrofilă.
Privit mai în detaliu, în secţiune transversală, un teren fugitiv pune în
evidenţă următoarele elemente caracteristice:
 - un plan de desprindere;
- un plan de deplasare;
- talpa deplasării;
- corpul deplasării sau lupa;
- fruntea deplasării.
Uneori însă elementele de mai sus sunt greu de departajat, existând mai
multe planuri de alunecare, care se succed pe verticală.

Secţiune transversală printr-un teren fugitiv (l-planul de desprindere, 2-planul de

deplasare, 3-talpa deplasării, 4- corpul deplasat, 5- fruntea deplasării)
 FACTORI CAUZALI ȘI CONDIȚIONALI AI ALUNECĂRILOR DE
TEREN
În desfăşurarea procesului de alunecare a terenurilor intervine o
multitudine de factori condiţionali și cauzali ce influenţează deplasările de teren.
Factorii cauzali ai alunecărilor de teren sunt:
- gravitația – forța motrice naturală;
- apa:
 apa provenită din ploi și topirea zăpezilor ca sursă de umezire a
pământului;
 apa de infiltrație – prin pătrunderea în porii și crăpăturile
rocilor creează presiune hidrostatică, micșorează frecarea
interioară, rocile devenind mai puțin stabile;
 apa freatică provenită din creșterea nivelului acesteia – apa
subterană determină fenomenul de sufozie mecanică;
 apa superficială curgătoare (eroziune intensă și de durată) ca
factor cauzal a slăbirii și distrugerii bazei de sprijin a
versantului;
- înghețul: degradarea structurii și a proprietăților fizico-mecanice ale
rocilor;
- acțiunea omului – înlăturarea covorului vegetal (tăieri excesive,
defrișări, desțeleniri); excavații a depozitelor deluviale;
supraîncărcarea versanților cu diverse construcții;
- acțiunea vibrațiilor – izbiri repetate (zguduire, impact, explozie,
vibrație – la suprafață sau în interior), deranjează materialul, scade
stabilitatea și favorizează apariția deformărilor terenului.
Factorii condiționali ai alunecărilor de teren sunt:
- natura terenului – natura petrografică – compoziția minerlogică;
greutatea specifică; granulometria, forma granulelor; omogenitatea –
 ordinea de așezare; presiunea capilară; tensiunea capilară; prezența
substanțelor liante, sunt caracteristicile în funcție de care variază
forțele de coeziune și frecare înterioară. Terenurile care pot să fie
antrenate în procese de alunecare: terenurile argiloase, marnele,
argilele grele, loessurile, nisipurile fine prăfoase, pământurile
nisipoase;
- procesul de alterare și dezagregare – apariția fisurilor; creșterea
porozității; creșterea stării de afânare; scăderea greutății volumetrice;
reducerea compactității rocilor;
- alternanța de strate permeabile cu strate impermeabile înclinate –
favorizează infiltrarea apelor superficiale, rezultând subpresiuni prin
stocare subterană, favorizare apariție izvoare de coastă având
capacitate erozivă (dacă stratificarea stratelor de roci corespunde cu
înclinarea versanților);
- crăpăturile pe terenurile în pantă – crăpături superficiale în urma
contractării pământului prin uscare, favorizând pătrunderea apei în
masa pământului; fisuri;
- relieful – grad de fragmentare – depresiuni în care stagnează apele
superficiale; rupturile de echilibru; panta; expoziția versantului;
- vegetația.

Gravitația intervine în declanșarea și deplasarea maselor de pământ pe

panta versanților. Influența gravitației se stabilește în funcție de masa de
pământ, respectiv masa rocilor. Influența gravitației în condițiile de
deplasare este stabilită în funcție de panta terenului – înclinarea terenului și
de natura petrografică a rocilor.
 Apa prezentî în stratul de pământ reduce stabilitatea masei de
pământ prin:
- înmuiere;
- lichefiere;
- micșorare capacitate portantă a pământului;
- micșorare forțe de coeziune a pământului;
- micșorare forțe de frecare interioară a pământului.
În mod schematic, factorii care intervin în declanşarea şi evoluţia
procesului de deplasare a terenului se grupează în:
- factori fizico-geografici;
- procese naturale;
- factori antropici.
În prima grupă intră substratul litologic, condiţiile de relief - în special
panta şi configuraţia terenului, condiţiile climatice - în special pluviozitatea,
condiţiile de sol, mai ales textura şi vegetaţia, în grupa a doua intră eroziunea
pluvială în adâncime, cutremurele şi mişcările neotectonice, iar în grupa a
treia - diverse activităţi ale omului.
Principala circumstanţă naturală, care determină predispoziţia
terenurilor la alunecare şi influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului
de deplasare a terenului, este reprezentată de substratul geologic. Acest factor
condiţionează apariţia şi dezvoltarea procesului în cauză prin natura roci lor şi
prin structură sau modul lor de dispunere.
Sub raport petrografic, predispoziţia la alunecare este dată de
permeabilitatea rocilor, cele mai predispuse la alunecare fiind terenurile care
au în substrat roci impermeabile de natură argilomarnoasă sau alternanţe de roci
permeabile cu roci impermeabile cum sunt formaţiunile neocretacice de lacies
batial şi depozitele molasice neogene, în special cele miocene.
 Sub raport structural, predispoziţie maximă la alunecare manifestă
terenurile cu structură monoclinală şi cutată, atunci când panta structurală
concordă cu panta morfologică, cum este cazul versanţilor monoc1inali
consecvenţi şi cazul flancurilor de sinclinale sau anticlinale.
În general terenurile înclinate cu panta de peste 5°, care au în substrat roci
impermeabile argilo-marnoase, sunt fie fugitive, fie puternic predispuse la
alunecare, indiferent de structura lor geologică.
Referitor la rolul factorului antropic, remarcăm faptul uşor de demonstrat
că, majoritatea cazurilor de alunecare din spaţiul nostru geografic sunt legate
direct sau indirect de activitatea economică a omului.
Cele mai obişnuite acţiuni declanşatoare ale procesului sunt debleerea
artificială a versanţilor, pentru construcţia căilor de comunicaţie, exploatări
miniere s.a., supraîncărcarea versanţilor, prin realizarea de construcţii, realizarea
unor depozite s.a., supraumectarea terenurilor cu apele concentrate în lungul
drumurilor de exploatare, sau cu cele care deversează din rezervoarele de
acumulare şi producerea de trepidaţii, ca urmare a unor derocări prin dinamitare
etc. Evident însă, factorul antropic nu reprezintă numai un factor negativ,
capabil doar să declanşeze şi să intensifice procesul.
În acelaşi timp omul se dovedeşte şi un factor pozitiv capabil să
preîntâmpine procesul, sau să-I stăvilească şi să-l ţină sub control.
 Referitor la pagubele produse de procesul de alunecare, menţionăm că
acesta este deosebit de păgubitor, având consecinţe negative grave. care se
repercutează asupra activităţii umane.

Principalele zone cu alunecări din România

În primul rând, procesul în cauză este un păgubitor proces de degradare,

care fragmentează, răvăşeşte şi distruge solul şi mutilează versanţii, sustrăgând
din producţie importante suprafeţe de teren. Mai mult decât atât, prin extensiune
regresivă şi laterală, procesul poate distruge arborele. livezi, culturi viticole şi
alte culturi agricole.
În al doilea rând, procesul pe care îl incriminăm intensifică eroziunea
pluvială şi torenţială.
Materialele desprinse şi deplasate în urma subminării erozive a versanţilor,
obturează albiile de scurgere ale râurilor şi torenţilor. amplificând numărul şi
intensitatea undelor de viitură şi sporind În mod considerabil debitul solid al
cursurilor de apă.
 În al treilea rând, alunecările de teren constituie pericole grave pentru
aşezările omeneşti, pentru instalaţiile de transport şi pentru alte construcţii şi
instalaţii realizate de oameni. Numeroasele alunecări din regiunea subcarpatică
şi din alte zone ale ţării constituie o ameninţare permanentă pentru casele de
locuit şi dependinţe le acestora şi pun în pericol circulaţia pe şosete şi căi ferate.
În rândul anilor în care procesul de alunecare a terenurilor a luat o
amploare cu totul deosebită se numără anii 1915, 1942, 1948, 1970, 1972, 1975,
1997 şi 1998. În toţi aceşti ani a fost răscolită o suprafaţă imensă de terenuri
productive, au fost distruse sute de case, de poduri ş.a., au fost zăgăzuite
numeroase cursuri de apă şi au fost blocate, deteriorate sau strămutate sute de
kilometri de drumuri şi de căi ferate. Sate întregi au fost nevoite să-şi parăsească
vatra şi să se mute in altă parte.
Referitor la amploarea procesului de alunecare, menţionăm că acest proces
are o mare amploare şi afectează suprafeţe mari de teren în numeroase ţări din
lume.
În ţara noastră procesul are o largă răspândire în regiunea de dealuri din
Oltenia, Muntenia, Moldova şi Transilvania, suprafaţa afectată cifrându-se la
circa 750 000 ha (Geografia României,, 1983). Arealele cele mai răscolite de
alunecări sunt Câmpia Jijici şi Bahluiului, Podişul Bârladului, Subcarpaţii - în
special zona subcarpatică de curbură, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi
Câmpia Transilvaniei (fig. nr.l3).
În numeroase locuri, din cadrul arealelor menţionate, procesul de
alunecare se asociază cu eroziunea în adâncime, cu înmlăştinarea şi cu
sărăturarea, generând situaţii dintre cele mai dificile şi mai greu de soluţionat..
A stabiliza un teren înseamnă a-l fixa pe loc, înlăturându-i caracterul
instabil sau mobil determinat de o anumită cauză. Ca formă de amenajare,
stabilizarea, vizează pe de o parte terenurile fugitive a căror instabilitate este
determinată de acţiunea forţei gravitaţionalc şi a apelor infiltrate, iar pe de altă
parte terenurile nisipoase al căror caracter mobil este determinat de acţiunea
erozivă a vântului.

Stabilizarea terenurilor fugitive

Împădurirea terenurilor fugitive, alunecătoare şi curgătoare, nu are şanse
de reuşită, dacă nu se asigură liniştea necesară şi dacă nu se execută lucrări
prealabile de stabilizare menite să rezolve următoarele probleme de bază:
- refacerea sau consolidarea sprijinului lateral distrus ori avariat de
eroziune sau în urma unor acţiuni antropice;
- împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă şi/sau eliminarea apelor
infiltrate .

Zid de sprijin (h- înălţimea totală. heînălţimea elevaţie], hf- adâncimea de

fundaţie, b- lăţimea la bază, a- înălţimea la coronament, α.- unghiul de înclinare a
paramentului aval
β- unghiul de înclinare a terenului; - unghiul taluzului natural)

Refacerea sprijinului lateral al terenurilor, distrus prin subminare erozivă

sau pnn debleiere artificială, se realizează cu ajutorul unor lucrări speciale de
construcţii denumite ziduri de sprijin. Acestea sunt reazerne artificiale, care se
substituie reazemului lateral, executate din zidărie de piatră cu mortar de ciment
sau din beton.
 Zidurile de sprijin se execută in sectoarele subminate în mod natural sau
artificial, au o secţiune de formă trapezoidală sau apropiată de aceasta şi se
caracterizează prin următoarele: o înălţime (H), formată din adâncimea de
fundaţie (Hf) egală cel puţin cu adâncimea de îngheţ şi din înălţimea în elevaţie
(He) impusă de înălţimea taluzului format prin subminare;
- o lăţime la coronament (a) şi, dependent de aceasta, o lăţime la bază (b);
- un parament aval înclinat spre exterior, după un unghi li a cărui tangentă
se numeşte fruct
- un parament amonte care poate fi vertical, în trepte (redane), ori înclinat
spre exterior (fruct pozitiv) sau spre interior (fruct negativ);
- un dren de spate care colectează apele infiltrante, mai multe barbacane
de îndepărtare a apelor colectate şi rosturi de dilatare
În cazul zidurilor care depăşesc lungimea de 10 m, proiectarea zidurilor de
sprijin ridică două probleme de bază şi anume problema dimensionăriii şi
problema verificării acestor lucrări, astfel Încât ele să reziste şi să asigure
stoparea maselor de pământ.
Problema dimensionării se rezolvă fie adoptând valori uzuale, fie folosind
ecuaţii de dimensionare deduse din condiţia rezistenţei la răsturnare, sau din
condiţia la efort nul pe paramentul amonte, prin luarea în considerare a
următoarelor forţe:
- greutatea zidului:
- forţa de împingere activă a pământului din amonte;
- rezistenţa pasivă a terenului din aval:
- forţa de coeziune pe planul de rupere din amonte, care diminuiază forţa
de împingere a pământului;
- forţa de coeziune pe planul de rupere din aval, care sporeşte forţa de
rezistenţă pasivă.
 Verificarea zidurilor de sprijin, indiferent dacă dimensiunile acestora au
fost stabilite arbitrar sau pe bază de calcul, se face la răsturnare în jurul muchiei
avale, la alunecare pe talpa de fundaţie şi la compresiune excentrică.

Ameliorarea terenurilor alunecătoare sau fugitive

- procesul de deplasare gravitaţională a solului este un process de degradare care
afectează stabilitatea versanţilor şi este produsă de acţiunea directă a gravitaţiei
terestre completată cu acţiunea apei de infiltraţie.
- aceste deplasări pot fi;
- asecvente
- consecvente
- insecvente
- alunecarea are loc şi după perioade secetoase

Lucrări necesare pentru stăvilirea alunecărilor

-stăvilirea şi stabilizarea parţială a alunecărilor în vederea împăduririlor
se realizează prin:
- lucrări de refacere a sprijinului lateral
- lucrări de regularizare a scurgerilor de suprafaţă
- lucrări de drenare a versanţilor
 - lucrări de consolidare “in situ” (la faţa locului) a terenurilor
alunecătoare
Refacerea sprijinului lateral – se realizează prin dispunerea la baza
alunecărilor a unui zid de sprijin care este de fapt un reazem artificial executat
din zidărie de piatră sau beton care are secţiunea trapezoidală prevăzută în
amonte cu un dren de piatră. Sunt de asemenea prevăzute cu guri de eliminare a
apei numite barbacane (10/20 sau 10/25) aşezate alternativ la distanţe de 2 – 5 m
pe orizontalşi 1 – 1,5 m pe verticală.
Din 10 – 20 m zidurile se întrerup lăsând rosturi de dilatare de 1 – 2 cm.

Notaţii şi semnificaţiile lor:

H = Hl+Hf -înălţimea totală a zidului în zona submersată
a -grosimea zidului la coronament .
ps -greutatea specifică a pământului submersat
n -coeficient de porozitate
a -coeficient de împingere activă a pământului submersat
 - unghiul de frecare interioară
z - greutatea volumetrică a zidăriei cu mortar
KR - coeficient de siguranţă admisibil la răsturnare
- pentru dimensionare impunem: a = ; n =
- iar la final se verifică comportarea zidului la: alunecare , răsturnare,
compresiune pe talpa de fundare:
Forţele verticale: G1 = γz· a · H · 1 ;

G2 = γz· H (b-a)/2 · 1
Forţe orizontale; F = 1/2 γps· H2 · λa

Tabloul forţelor, braţelor si momentelor în raport cu punctul A (extremitatea

aval a fundaţiei zidului)
Nr. Forţe [kN] Braţe [m] Momente [kN·m]
Crt
.
1 G1 = z a H LG1 = a/2 + a’ MG1 = G1LG1
2 G2 = γz· (a’ · H)/2 · 1 LG2 = 2/3 a’ MG2 = G2LG2
4 F = γps· (H · H)/2 · λa LF = H/3 MF = FLF
 MS(A) = MG1 + MG1 [ kN·m]  F0 = F [ kN]
 MR(A) = MFo [ kN·m]  FV = G1 + G2 [ kN]

Verificarea la alunecare:
f 0⋅∑ F V

Cal= ∑ FO
f0 = 0,3 – 0,7 (depinde de materialul din care este confecţionat)
Cal = 1,5 – 2,0

Verificarea la răsturnare:
∑ M S ( A)
KR = ∑ M R ( A ) ≥ 1,3
Verificarea la compresiune:

∑ F V ⋅ 1+ 6⋅e
AB = b ( b )
 unde :
b - lăţimea barajului la talpa fundaţiei
e - excentricitatea rezultantei .Aceasta se calculează cu relaţia :

b Ms−Mr
e= −
2 G 1 +G 2
AB ≤ 20.000 daN/m2
50.000 daN/m2

1t = 1000 daN; greutatea volumetrica a apei 1000 daN/m3

• Cosolidarea sprijinului lateral al versanţilor sau al malurilor, avariat în

diverse moduri şi în diverse grade, se realizează printr-o serie de lucrări
între care pintenii de abatere a apelor în sectoarele de albie avariate de
ape, anrocamentele zidite, cleionajele longitudinale, gabioanele de
consolidare ş.a. Toate aceste lucrări nu se dimensionează, ci se adoptă
constructiv.
• Împiedicarea infiltraţiilor concentrate de apă în masa alunecătoare se
realizează prin lucrări de nivelare executate manual ori mecanizat
completate sau substituite printr-o serie de alte lucrări de amenajare şi
anume astuparea crăpăturilor cu argilă bătută sau cu mortar de var,
captarea izvoarelor existente şi conducerea apelor captate printr-o rigolă
pereată în afara zonei instabile şi executarea unui canal de gardă, care să
împiedice afluxul exterior de apă.
• Dintre aceste lucrări, importanţă majoră prezintă, mai ales, canalul de
gardă care se amplasează în amonte de râpa de desprindere şi care
trebuie să aibă o adâncime corespunzătoare, astfel încât să poată capta
atât afluxul de suprafaţă, cât şi afluxul freatic şi să conducă apoi apele
captate într-un debuşeu lateral.
• În sfârşit, eliminarea apelor infiltrate se realizează printr-o reţea de
drenuri "în spic“, amplasate pe suprafaţa alunecătoare sau curgătoare.
• Reţeaua de drenaj este formată dintr-un dren principal, amplasat pe linia
de cea mai mare pantă, la capetele arcelor formate de crăpăturile
existente şi mat multe drenuri secundare dispuse oblic la circa 25 m unul
de altul.
• Drenurile reprezintă tranşee trapezoidale cu lăţimea minimă la fund de
0,20-0,30 m, cu lăţimea minimă la gură de 0,50 şi cu adâncimea de 1-3
m, în care se introduce un strat filtrant gros de cel puţin 0,30 m, format
din piatră spartă, bolovani de râu sau fascine confecţionate din ramuri de
anin, larice ş.a.

Reţea de drenuri pe un teren fugitiv

 În cazul în care există riscul ca masele de pământ în mişcare să
stranguleze drenurile şi să le scoată din funcţiune, atunci locul stratului filtrant
poate fi luat de tuburi perforate de polietilenă, care se introduc pe fundul tranşee
lor şi se stabilizează cu un strat de pietriş gros de 20- 30 cm.
- în acest fel, drenurile devin elastice, se mulează in funcţie de forţele de
deplasare care acţionează asupra lor şi nu mai pot fi scoase din funcţiune.
Regularizarea scurgerilor de suprafaţă: - scurgerile de suprafaţă sunt
eliminate prin intermediul unor canale de coastă.

-
 Drenajul sau evacuarea apei de adâncime a suprafeţei supuse alunecării
se execută printr-un sistem complex de drenaj din piatră spartă sau fascine.
Sistemul de drenaj apare sub forma:

- adâncimea de 1 – 3 – 5 m , astfel încât să nu existe pericolul de surpare

- obligatoriu acest dren trebuie să meargă până la patul impermeabil