Degradarea fizică a solurilor.

Forme,metode
de evaluare a gradului de degradare fizică
și a pierderelor de recolte.
Mațiuc Ala, E-022
Solul este stratul superficial al uscatului terestru, care are ca însusire esentiaa fertilitatea,,
capacitatea de a oferi loc de fixare, apa si sub 727i82h stante nutritive trebuincioase vietii
plantelor. Înfatisarea solului este variata , depinzând de tipul genetic, în care se fac simtite
înrauririle diferitilor factori patogenetici, (care la rânsul lor fac cu putinta deosebirea de soluri
zonale, intrazonale si azonale), dar si de stadiul de evolutie al solului. Pe lânga acestea,
înfatisarea solului este evidenta si înraurirea proceselor de modelare a reliefului.

Astfel, pe povârnisuri, sub un covor vegetal natural, neinfluentat sensibil de om, au loc
deplasari usoare de material, o eroziune foarte slaba, care nu influenteaza vizibil profilul solului,
deoarece procesele pedogenetice, adica procesele de transformare a rocii în sol, avanseaza în
acelasi ritm în adânc, astfel încât grosimea orizonturilor nu sufera schimbari sensibile.

Acelasi lucru se petrece si pe suprafetele orizontale, unde au loc depuneri neînsemnate de

material, care se însereaza pe nesimtite în sol, ceea ce face ca nici aceasta sa nu sufere modificari
însemnate. Dar starea aceasta, echilibrata, nu este generala; din contra, pe întinderi mari, solul fie
ca este deplin format, fie ca este în decurs de formare, este supus unor procese puternice,
degradaoare.

Cauzele degradarii solului sunt fie naturale, fie legate direct sau indirect de activitatea
omului.

Procesele naturale, care duc la degradarea solurilor sunt procesele de modelare a

reliefului care se desfasoara cu mai multa putere decât pot avansa procesele pedogenetice.
Acestea sunt: eroziunea, alunecarea, curgerea, solifluxiunea, prabusirea si într-o masura mai
mica "creep-ul", iar pe suprafetele de la baza povârnisurilor, pe podul teraselor sau pe lunci
aluvionarea si coluvionarea.

Eroziunea. Prin aceasta notiune în sens restrâns, se întelege actiunea de desprindere si

îndepartare a unor particole de diferite forme si marimi din scoarta terestra, datorita apelor
curgatoare, vântului, valurilor sau ghetarilor si zapezilor.

Fiecare din acesti agenti pot avea rol dominant în anumite regiuni sau în anumite
perioade, putând alterna sau putându-se combina, în functie de conditiile climatice si de
apropierea de marginea marilor sau a lacurilor.

Rolul mai important îl au apele organizate în retea hidrografica si apele provenite din
precipitatii torentiale care coboara ca o pânza subtire pe suprafetele întinse de pe povârnisuri.
Eroziunea exercitata de apele care se scurg pe versanti duce pe de-o parte la formarea de ogase si
râpi, sapate atât în sol cât si în roca de sub el, si pe de alta parte la alternare de material de pe
suprafete întinse din orizonturile superficiale ale solului numita impropriu "eroziune în
supratafa", fara a da nastere unor forme care sa tulbure înfatisarea povârnisului.
 Suprafetele pe care se desfasoara aceste procese, ca si intensitatea rol sunt variate,
depinzând de înclinarea povârnisului, de însusirile fizice ale solului si rocii, si de gradul de
acoperire cu vegetatie.

Deflatia. Modelarea reliefului datorita actiunii vântului, numita deflatie, are rol hotarâtor
în regiunile desertice, dar ea are un rol sensibil si în regiunile muntoase, în locurile unde acesta
este puternic, sau în cele colinare si de câmpie, unde nisipul are întindere mare si vegetatia este
saracacioasa.

Astfel, în delta, pe grindurile nisipoase, are loc înaintarea dunelor peste suprafete cu
soluri fertile sau în vatra satelor ca la Caraorman; peste munti are loc roaderea solurilor, pe
anumite muchii orientate de-a curmezisul vântului.

Alunecarea. Deplasarea materialului ssub forma de strate de grosimi si întinderi variate,

joaca unrol foarte însemnat, sar putea spune chiar determinant, în modelarea reliefului si în
degradarea solurilor din anumite regiuni de pe suprafata pamântului.

La noi în tara, urmarile acestui proces se pot întâlni pe suprafete foarte întinse producând
uneori pagube mari. În general stratul alunecat cuprinde tot solul, în orice stadiu de evolutie ar fi
el, cât si o parte din roca pe care se gaseste acesta.

Prin alunecare, solul este supus adesea la diferite schimbari sau degradari, sau poate
ajunge chiar în locuri cu conditii asemanatoare cu acelea în care s-au format si au evoluat pâna în
momentul deplasarii. Astfel, în unele cazuri, pe o pornitura provenita dintr-o arie cu un sol si o
vegetatie uniforma înainte de deplasare, se poae ajunge la un adevarat mozaic de soluri si de
asociatii vegetale dupa alunecare.

Aceasta se datoreaza faptului ca, în locul povârnisului cu conditii uniforme ca drenaj, ca

înclinare, si ca alcatuire, s-a ajuns, prin alunecare, la o suprafata valurita, în cuprinsul caruia,
alaturi de un sol bine drenat, se gasesc soluri gleice sau chiar mlastini.

În stadiul de tinerete al porniturilor, se pot gasi si potice cu sol vechi, format înainte de
deplasare, alaturi de soluri tinere;daca solurile evoluate ajung într-un loc cu conditii de drenaj
normal, îsi mentin caracterele.

În alte cazuri, solurile formate în conditii de umezeala, ca solurile gleice, humicogleice

sau lecovistile, pot ajunge la locuri cu grenaj bun, astfel ca încât încep sa sufere transformari,
cautând sa ajunga într-o stare de echilibru cu noile conditii, adica evoluând, fie spre soluri
litomorfe, daca roca impune acest stadiu, si apoi mai departe spre soluririle zonale, fie direct spre
soluri zonale.

Solurile formate în conditii de drenaj bun, deplasate în locuri cu exces de umezeala si de

saruri, sufera procese de gleizare si daraturare.

Cazurile enumerate arata destul de locvent golul alunecarii în schimbarea si degradarea

solului. În regiunea Subcarpatilor, în zona colinara a Moldovei si a Transilvaniei se gasesc
numeroase exemple care sa ilustreze aceste fenomene.
 Curgerea. Deplasarea materialului - mai mult sau mai putin - de noroi duce, pe anumite
suprafete la sfarâmarea si amestecarea solului cu roca, formând materialul care coboara pe
fundul vailor cu panta mare, ca un suvoi, cu o viteza variata, în unele locuri doar de câtiva
decimetri pe zi.

În celemai multe cazuri, la marginea suvoiului de noroi se constata, pe anumite suprafete,

o oarecare îmbogatire în umezeala si chiar o deplasare pe unele portiuni. Dar, dupa
trecerea "undei", începe statornicirea, întelenirea si formarea altui sol pe ariile unde solul vechi a
fost îndepartat. Materialul deplasat începe evolutia potrivit conditiilor noi.

Solifluctiunea. Despre solifluctiune în sensul restrâns al acestei notiuni, nu poate fi vorba

decât în tinuturile cu clima rece si înghet peren. Este vorba de curgerea stratului dezghetat peste
stratul înghetat. În tinuturile temperate, pe povârnisurile repezi sapate în roci argiloase, în
perioadele foarte umede ale anului, se constata un fenomen asemanator, care consta în deplasarea
stratului superficial, cu un sol tânar, peste roca alterata, compacta, la suprafata careia se formeaza
un strat subtire de noroi.

Prabusirea. Pe coastele foarte repezi, au loc prabusiri, fenomen care consta în ruperea si
caderea unor blocuri din partea de sus a abruptului sau de pe tot abruptul - sol si roca - la baza
povârnisului, unde se sfarâma si se amesteca. Acest fenomen este caraceristic povârnisurilor
repezi, sapate în roci poroase (locss, nisip, pietris), sau î nroci carstificabile , cu goluri subterane
si de sufoziune. Daca materialul sfarâmat dupa prabusire nu este supus deplasarii mai departe,
începe procesul de solificare, care în genere este de durata foarte lunga.

"Creep"-ul este un fenomen foarte frecvent pe toate povârnisurile, care afecteaza în

deosebi orizonturile superioare ale solului, cu urmari de mica însemnatate si care consta în
deplasarea particulelor de sol fara a duce la stricarea arizonturilor profilului, astfel încât solul îsi
pastreaza înfatisarea.

Aluvionarea. Dintre procesele de depunere, aluvionarea cuprinde suprafetele cele mai

mari si este mai usor de observat. În timpul viiturilor apele ies din matca lor si acopera o parte
din lunca, lasând la retragere un strat de aluviuni, variat ca grosime si textura, în funcsie de
marimea viiturii si de natura rocii din care provine materialul.

În timpul viiturilor mari, cum a fost cazul în anul 1970, soluri de diferite tipuri, de la
solurile aluviale tinere pâna la soluri evoluate, zonale sau intrazonale, au fost acoperite de strate
de aluviuni de diferite grosimi. Aceste aluviuni provoaca schimbari însemnate ale însusirilor
solurilor, pâna se ajunge la integrarea stratului de aluviuni în solul pe care l-au acoperit.

Însa în unele locuri stratul de aluviuni este atât de gros, încât solul acoperit iese de sub
influenta proceselor patogenice, iar pe aluviunile acoperitoare se formeaza cu timpul unsol nou.

În unle locuri datorita aluvionarii, nivelul apei freatice se poate rdica astfel încât solurile,
drenate normal pâna la aluvionare, vor începe sa treaca spre soluri gleice si chiar mlastinoase.

Couvionarea. Pe unel esuprafete de pe podul teraselor sau de pe sesul luncilor, în

apropierea povârnisurilor care le domina, are loc depunerea unui material adus în suspensie sau
prin rostogolire de pe povarnis.
 Puterea de depunere depinde de înclinarea povârnisului care domina sesul, de roca în care
este sapat, de densitatea covorului vegetal, si de regimul precipitatiilor. În acest fel solul de pe
sesul de la baza povârnisului este acoperit de materiale venite relativ recent, slab solificate sau
nesolificate. Faptul acesta arata o crestere a activitatii modelatoare a apelor, iar gradul de
degradare depinde de contrastul dintre însusirile solului evoluat, si însusirile fizico-chimice ale
amterialului colovial, depus peste acest sol.

În unele cazuri , cum este în N localitatii Patârlage (jud. Buzau), peste un sol brun închis
humifer, destul de fertil, a venit un strat magnos bogat în saruri, care practic nu poate fi folosit.

Salinizarea. Un alt proces degradator al solurilor este salinizarea, adica îmbogatirea în

saruri a solurilor sin anumite arii, cum sunt zonele de stepa si silvostepa. Aceasta îmbogatire
poate merge pâna la formarea de soluri, - asa zise - "halomorfe", soloneturi sau solonceacuri.

Sarurile sunt aduse de ape, în stare de solutie, sau odata cu materialul magnos, în stare de
suspensie. Prin evaporarea apei în perioadele calde, sarurile se concentreaza în sol facându-l
impropriu agriculturii. Tot în cadrul fenomenelor naturale de degradare a solurilor se include si
procesele de gleizare si de înmlastinire a solurilor de pe unele parti ale luncilor, ca urmare a
ridicarii nivelului freatic.

În perioadele cu foarte multa umezeala î nunele parti din Câmpia Româna, apa freatica se
ridica  pâna aproape de suprafata. Dacaa cest fenomen se repeta des, se va ajunge si la schimbari
în înfatisarea si în însusirile solului de pe aceste suprafete.

3.2 DEGRADAREA SOLURILOR CA URMARE A ACŢIUNILOR UMANE

Cultivând anumite plante de care acea nevoie pentru hrana si îmbracaminte, omul a sapat
si a arat solul din timpuri foarte îndepartate. În acest fel, el a distrus covorul vegetal si a afânat
solul, astfel încât apele din precipitatii au început sa-l atace mai puternic dacât înainte. Dar
mijloacele de lucru fiind rudimentare si actionate de om, patrundeau în sol la adâncime mica iar
lucrarile acestuia erau destul de rare. Pe masura ce uneltele s-au perfectionat si s-a trecut la
folosirea tractiunii animale si în cele din urma, mecanice, lucrarile agricole s-au facut din ce în
ce mai adânc, maides si pe suprafete tot mai întinse. În aceeasi masura solul a avut de suferit tot
mai mult; grosimea orizontului arat a crescut, iar pe povârnisuri a avut loc si o deplasare spre
baza a particulelor de sol, un fel de "creep" antropic. În acest fel, omul, fara sa vrea, a ajutat mult
desfasurarea eroziunii pe întinderi tot mai mari, în unele locuri fiind chiar factorul principal al
dezlantuirii acestui proces.

Aratul de toamna, care în general este recomandat, pe povârnisuri este daunator daca
dupa acest arat, urmeaza ploi abundente. În acest caz întregul strat arat este luat de pe unele parti
ale povârnisurilor si depus sub forma de proluvii sau coluvii, acoperind solul normal de pe
suprafetele cu înclinare mica de la poala versantului sau este dus mai departe si depus sub forma
de aluviuni pe luncile râurilor mari sau chiar în delta. În acest fel se degradeaza atat solul de pe
povârnis, cat si cel de pe sesul de la baza acestuia.

Desfundarea sau aratul solului cu pluguri mari în vederea plantarii vitei-de-vie are efecte
foarte daunatoare pe povârnisuri, pentru ca întregul profil de sol este inversat; orizontul superior
ajunge la adâncime de circa 1m, în timp ce orizontul inferior, sau chiar roca nisipoasa este adusa
la suprafata. În unele locuri, unde solul este relativ tânar si cu profilul scurt el se pierde prin
materialul marnos rascolit de pe povârnis. În acest fel solul este supus unei eroziuni puternice,
care poate duce, pe unele arii, la înepartarea totala a lui.

Desfundarea sau chiar aratul adânc sunt daunatoare chiar si pe suprafete orizontale sau
foarte slab înclinate, unde sunt soluri brune podzolite puternic sau chiar podzoluri argiloase,
doarece în acest fel se ajunge ca orizontul superior, cu textura luto-nosipoasa si mai bogata în
suprafete nutritive sa fie îngropat sub un strat argilos, care retine apa la suprafata în perioadele
umede iar în cele uscate creapa.

Aratul cu unelte mecanice grele si la ceeasi adâncime mai multi ani la rând duce la
formarea unui strat compact, cu structura stricata, numit talpa plugului sau hardpan. Existenta
acestui strat are urmari însemnate asupra dezvoltarii plantelor, atât direct prin împiedicarea
dezvoltarii normale a radacinilor, cât si indirect, prin schimbarea circuitului normal al apei în sol,
datorita lipsei structurii.

Extragerea materiei organice, prin recoltarea plantelor cultivate si strângerea tuturor

resturilor de plante(paie, coceni), duce la saracirea treptata a solului în humus. Potrivit
rezultatelor unor cercetari facute de un colectiv de la Timisoara, condu de profesorul C.V.Oprea,
efectuate la intervale de 10-15 ani, asupra rezervei de humus din grupele de soluri cu cea mai
amre raspândire pe cuprinsul tarii, pierderile anuale de humus variaza între 0,5-1,5 t/ha,
respectiv, 50-150 kg/ha azot, la care se adauga fosforul, potasiul, magneziul, molibderul, fierul,
cobaltul, sulful, s.a.

Daca avem în vedere cantitatea medie de îngrasaminte chimice, care se administreaza

annual, ne putem imagina proportiile acestei pierderi, care daca nu sunt oprite la timp si
definitiv, pot deveni iremediabile.

Fertilitatea naturala, singura capabila de autoregenerare, nu poate fi suplinita de

fertilitatea artificiala, creata prin folosirea îngrasamintelor chimice. Aceasta situatie, dupa cum
remarca colecivul mentionat, are un caracter general.

În Europa mai bine de o treime din soluri si-au pierdut peste 50% din humus, ceea ce a
facut ca proportia pamânturilor bogate sa scada la 85% din totalitatea terenurilor agricole de
41,3%.

De aceea, în aceste cazuri, trebuie intervenit cât mai repede, pentru a reda solului
structura si humusul corespunzator conditiilor zonale, prin îngrasaminte organice (gunoi de
grajd).

Masuri ameliorative aplicate gresit. La degradarea solurilor duc si unele actiuni care au
de fapt menirea de a le îmbunatati însusirile, de a le face sa aiba o fertilitate mai mare si mai
constanta. Asa este cazul unor masuri anticrozionale aplicate gresit sau a unor sisteme de drenare
facute pentru soluri evoluate foarte argiloase, pseudogleice.

Adesea, prin irigatii, dând solului mai multa apa decât avea în conditii naturale, apar
schimbari în procesele care au loc în sol, si în cele din urma, se produce schimbarea profilului.

Ridicându-se pânza freatica începe formarea unui strat de glei la baza profilului, sau daca
el exista în adânc, are loc urcarea lui, catre orizonturile superioare.în unele cazuri, se poate
ajunge la urmari mult mai daunatoare; asa de exemplu de la soluri aluviale fertile sa se ajunga fie
la saraturi, ca urmare a concentrarii solurilor din spa freaica ajunsa pâna aproape de suprafata, fie
la soluri gleice sau chiar soluri de mlastina, în urma ridicarii nivelului freatic pâna la suprafata.
Chiar daca nu se ajunge la astfel de transformari mari ale solului, în urma irigarii mai multi ani
succesivi, se constata o scadere a stabilitatii microagregatelor.

La degradarea solului mai contribuie întrebuintarea excesiva a îngrasamintelor chimice

potasice, care contin sodiu, sulfat de amoniu, etc., care "provoaca dispersarea argilei si astfel
scaderea numarului de agregate stabile".

Defrisarea padurilor de pe terenurile cu panta accentuata si pasunatul excesiv pot duce la

o eroziune intensa, mergând pâna la degradarea avansata a solurilor.